Îmbogățirea în Dumnezeu

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Duminica a 26‑a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i‑a rodit țarina) Luca 12, 16‑21

Zis‑a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i‑a rodit țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n‑am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește‑te, mănâncă, bea, veselește‑te. Însă Dumnezeu i‑a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce‑și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Un autor englez a scris o carte intitulată Cuvinte nescrise ale Domnului (Unwritten Sayings of Our Lord, 1913). În această carte, el ima­ginează o serie de cuvinte pe care nu avem vreo dovadă că Mântuitorul le‑ar fi rostit, dar pe care le‑ar fi putut spune, ele fiind în spiritul învățăturii Sale. Unul din aceste cuvinte este următorul: „Lumea este un pod; podul există ca să treci pe el, nu ca să‑ți faci sălașul pe el” (p. 71).

În multe feluri este exprimat acest adevăr în Sfânta Scriptură. Cei care L‑au cunoscut pe Dumnezeu au înțeles și au trăit acest adevăr. Despre credincioșii Vechiului Testament, Epistola către Evrei ne spune că au trăit „mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători” (11, 13); ei n‑au socotit a avea aici o patrie stătătoare, dorind „una mai bună, adică pe cea cerească” (11, 16). Este ceea ce nu face bogatul din Evanghelia acestei duminici. El este numit „nebun” tocmai pentru că ignoră acest adevăr fundamental și atât de ușor de constatat de oricine. În nebunia lui, acest om - și, vai, cât de mulți sunt și se poartă asemenea lui! - a crezut că trăiește veșnic pe pământ; și‑a și făcut un plan pe termen lung, „pentru mulți ani”: să se odihnească, să mănânce, să bea și să se veselească (Lc 12, 19).

„Păziți‑vă de toată lăcomia!”

Contextul este el însuși grăitor. Parabola este precedată de un episod în care cineva Îi cere Mântuitorului să‑L determine pe fratele său să‑și împartă moș­tenirea cu el. Domnul îi răspunde: „Omule, cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?”; apoi adaugă, pentru toți cei de față: „Vedeți și păziți‑vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul bogățiilor sale” (Lc 12, 13‑15). „A fi” este infinit mai presus de „a avea”, deși omul este mereu tentat să inverseze această ordine valorică. O viață înaltă, o viață ce merită, cu adevărat, să fie trăită nu depinde de „prisosul bogățiilor”; mai mult, prin parabola cu bogatul cel nebun, Mântuitorul va arăta că bogăția pământească nu poate asigura nici simpla existență biologică.

„Să nu te temi când se îmbo­gățește omul - zice psalmistul - și când se înmulțește slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Ps 48, 17‑18). Dar el constată îndată cât de greu îi este necredinciosului să asimileze acest adevăr. Deși vede mereu „moartea”, de care nimeni nu poate scăpa, cel care se laudă cu mulțimea bogăției sale continuă să trăiască asemenea dobitocului fără minte: „Omul, în cinste fiind, n‑a priceput; alătura­tu‑s‑a dobitoacelor celor fără de minte și s‑a asemănat lor“ (v. 21; cf. v. 12). Aceeași idee este exprimată și într‑un alt text din Vechiul Testament, care pare a fi inspirat parabola cu bogatul nebun din Evanghelie: „Este câte un om care se îmbogățește prin multă grijă și avariție și aceasta este partea ostenelilor lui, zicând: Aflat‑am odihnă și acum voi mânca din bunătățile mele. Și nu știe că vremea trece și va muri și le va lăsa altora” (Is Sir 11, 18‑20).

Planuri „pentru mulți ani”

Textul parabolei nu cuprinde nici un indiciu că acest om și‑ar fi câștigat bogăția în mod nedrept. Cum nu avem nici un indiciu că ar fi fost nedreaptă pretenția omului care voia ca fratele său să‑și împartă cu el moș­tenirea. Mântuitorul ne învață însă să ne păzim „de toată lăcomia” (v. 15), adică de orice formă de lăcomie, care ne întunecă privirea duhovnicească, făcându‑ne să ignorăm ceea ce este cu adevărat important.

Bogatul avea, desigur, calități care ar fi foarte prețuite în lumea materialistă a zilelor noastre. Era un om priceput în a‑și conduce afacerile; dacă țarina i‑a rodit „din belșug”, înseamnă că era un om harnic și muncitor (de aceea, poate, se și bucură de perspectiva odihnei, cf. v. 19) și care știa să facă agricultură. Era și un om întreprinzător, gata să se apuce de lucruri mari; văzând belșugul roadelor, își face pe dată socoteala că nu are loc destul să le depoziteze și decide să‑și construiască hambare noi și mai mari. Marea lui greșeală este însă aceea că se gândește numai la el însuși. „Pauperum nulla mentio”, notează un comentator din sec. al XVIII‑lea (Bengel), adică: „Despre săraci, nici o pomenire”. Tot ce are, se gândește să pună bine numai pentru el. Este de notat, în această pri­vință, repetiția pronumelui pose­siv „al meu” (în original: mou): „roadele mele”, „jitnițele mele”, „grâul și bunătățile mele”, „sufletului meu”. Mai ales prin această repetiție se vădește asemănarea dintre parabolă și istorisirea vechi‑testamentară despre Nabal, care, și el un „nebun” (cf. I Regi 25, 25), se exprimă la fel: „Nu cumva voi lua pâinile mele și apa mea și vinul meu și carnea pregătită pentru cei ce tund oile mele și să le dau la niște oameni pe care nu‑i știu de unde sunt?” (I Regi 25, 11).

Bogatul se gândește numai la „sufletul” său. Dar, ca toți mate­rialiștii, el nu știe nici ce este cu adevărat sufletul, nici bunătățile de care are nevoie sufletul. Acest cuvânt este folosit de două ori cu sensul unui pronume reflexiv, în v. 19; și cu sensul de „viață”, drept ceva care s‑a dat omului și care se va cere înapoi de la el, în v. 20. Această ambiguitate a folosirii cuvântului „suflet” (psyche) este intenționată: Evanghelia evidențiază astfel contrastul între ceea ce crede bogatul, care se consideră stăpân deopotrivă al „sufletului” său și al bunurilor sale, și ceea ce știe Dumnezeu, anume că el este, de fapt, pe punctul de a‑și pierde „sufletul” și, deci, și orice posibilitate de a‑și folosi bogățiile pământești. „Nebune!” - îi zice Dumnezeu. „În această noapte (ei) cer de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

El își face însă planuri pentru „mulți ani”. Planuri în care „sufletul” său, în înțelesul cel mai înalt al acestui cuvânt, de parte spirituală a ființei, nu are nici un loc. Cum nici Dumnezeu și ascultarea de poruncile Sale nu au vreun loc în acest proiect de viață al bogatului. Deviza lui este: totul pentru trup - odihnă, mâncare, băutură, veselie.

Adevărata bogăție

Bogăției pământești și folosirii ei egoiste și exclusiv trupești, Mântuitorul îi opune o altă bo­găție, adevărata bogăție. În concluzie, El ne atrage atenția asupra bogăției pe care nu a cunoscut‑o și nu a adunat‑o personajul din parabolă: „Așa se întâmplă cu cel ce‑și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”.

Iată adevărata bogăție! Iată „lăcomia” de care avem nevoie și pe care o laudă Dumnezeu! Căci, într‑adevăr, precum există o altă bogăție decât cea pământească, tot astfel există și o altă „lăcomie”, adică dorința arzătoare și râvna stăruitoare după „îmbogă­țirea în Dumnezeu”. A te îmbo­găți în Dumnezeu (sau: către Dumnezeu; în cele cu privire la Dumnezeu) înseamnă a te îmbo­găți în fapte bune, făcând astfel roditor harul dumnezeiesc de care te‑ai învrednicit. Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, insistă asupra valorii milosteniei ca mijloc al acestei „îmbogățiri”. El zice că bogații trebuie să facă milostenie pe măsura belșugului lor. Chiar dacă și‑au câștigat bogăția în mod cinstit, ei nu sunt scutiți de această îndatorire. „Cu cât cineva primește mai multe binefaceri, cu atât merită mai mult pedepsit dacă se poartă cu nere­cunoștință, că nu s‑a făcut bun, chiar dacă este cinstit… (Bogații) nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuției lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, III, trad. de pr. D. Fecioru, în Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucu­rești, 1994, p. 604). Sfântul Sera­fim de Sarov zice că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra rolului privilegiat al milosteniei în această „dobândire” a harului lui Dumnezeu: „Milostenia nu lasă să ni se stingă candelele (Mt 25,1‑12), nici nu ne lasă să ne arătăm la nuntă cu haine murdare (Mt 22,11‑13), ci le spală și le face mai curate ca zăpada… Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut bogatul cel nemilostiv, nici să auzim acele înfricoșătoare cuvinte (Lc 16, 19‑31), ci ne călău­zește în sânul lui Avraam” (ibid., p. 605).

Lăcomia după bogățiile trecătoare ne desparte de Dumnezeu

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan împarte „tot ceea ce este în lume”, adică toate atracțiile lu­mești aflate în opoziție cu voia lui Dumnezeu, în trei categorii: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții (I In 2, 16); deci în: plăceri trupești; lăcomie după bunurile pământești și slava de­șartă. A te lăsa stăpânit de oricare din acestea înseamnă a cădea în nebunie, ca și bogatul din parabolă.

Nebun este, într‑adevăr, cel stăpânit de „pofta ochilor”, cel care poftește tot ceea ce‑i văd ochii. Bunurile pământești sunt un mijloc, iar nu un scop al vieții. Dumnezeu le‑a dat israeliților - și nouă, de asemenea, prin ei - un avertisment clar în această privință. Dându‑le mana în pustiu (Ieș 16), le‑a poruncit să nu‑și adune mai mult decât le era necesar pentru ziua respectivă. Cei lacomi nu s‑au mulțu­mit însă să adune numai atât; ei și‑au făcut și rezerve. Dar a doua zi rodul lăcomiei lor nu mai era bun de nimic; plină de viermi, mana adunată împotriva poruncii lui Dumnezeu a trebuit aruncată. Însăși rugăciunea Tatăl nostru ne învață să ne îngrijim de „pâinea cea de toate zilele” numai pentru „astăzi”, iar nu pentru „mulți ani” înainte, ca bogatul cel nebun.

Nepieritoarea bogăție a credinței

Adevărată și nepieritoare este numai bogăția pe care ne‑o mij­locește credința. Prin ea, însăși sărăcia se face bogăție, precum moartea se face mijlocitoare a vieții celei adevărate. „Credința - zice Sfântul Simeon Noul Teolog - este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui și să credem că moartea aceasta este pricina vieții. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăție, neînsemnătatea și umilirea ca slavă și cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate…” (Cele 225 de capete teologice și practice, 10, în Filocalia, trad. de pr. D. Stăniloae, vol. VI, Bu­curești, 1977, p. 20). Singură cre­dința satisface setea de infinit a ființei umane, „lăcomia” ei de „îmbogă­țire în Dumnezeu”. Celor credin­cioși, Sfântul Apostol Pavel poate să le spună: „Toate sunt ale voastre” (I Cor 3, 21). Avem totul dacă‑L avem pe Hristos, în Care Dumnezeu „a binevoit să sălășlu­iască toată plinirea” (Col 1, 19).

Cât de frământat și de ne­mulțumit fusese Fericitul Augus­tin până ce L‑a cunoscut pe Hristos! Gustase din plin, în viața lui păgână, nu numai din plăcerile pământești, ci și din tot ceea ce‑i putea procura ca satisfacție „sufletească” faptul că poseda o minte genială sau că s‑a adăpat din tot ceea ce‑i putea oferi cultura profană. Dar nimic din toate acestea nu l‑a putut mulțumi. Nouă ani - după cum mărturi­sește în celebrele sale Confesiuni - a fost adânc frământat. Până când, la un îndemn pe care l‑a socotit ceresc, exprimat în cuvintele unui copil care‑i zicea: „Ia și citește!”, a deschis Noul Testament și a citit aceste cuvinte: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbră­cați‑vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Rom 13, 13‑14). Ascultând acest îndemn, a devenit creștin; și abia atunci a descoperit un sens vieții sale. În opt cărți din Confesiuni el își mărturisește frământările și rătăcirile din perioada cât nu L‑a cunoscut pe Hristos. Dar la fiecare rând din cele opt cărți mulțumește lui Dumnezeu pentru bogăția pe care i‑a dăruit‑o prin convertire. El și reușește să dea o formulare neîntrecută adevărului că singurele bogății care pot satisface sufletul omenesc sunt Dumnezeu și unirea cu El, când zice: „Ne‑ai făcut pentru Tine (Doamne) și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”.

Postul, prilej de îmbogățire „în Dumnezeu”

Este acum Postul Nașterii Domnului, un prilej aparte de îmbogățire în Dumnezeu și în harul Lui. În Apostolul acestei duminici (din Ef 5, 8‑19) am auzit un îndemn asemănător celui care a schimbat viața Fericitului Augustin: să umblăm „ca fii ai luminii”, cu precizarea că „roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr”; să nu fim părtași la „faptele cele fără roadă ale întunericului”, căci „cele ce se fac în ascuns de ei (adică de cei necredincioși) rușine este a le și grăi”. Apostolul cuprinde, printre altele, un citat din ceea ce pare a fi fost un imn baptismal al Bisericii primare: „Pentru aceea zice: Deșteaptă‑te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (v. 14).

Într‑adevăr, de o înviere din morți avem nevoie pentru a trece de la lăcomia după „tot ceea ce este în lume” (I In 2, 16) la „lăcomia” de a fi „bogați în Dumnezeu”. Fără o astfel de înviere, trăim ca bogatul cel nebun și murim tot ca și el. O astfel de înviere a trăit Fericitul Augustin când a lăsat lumea și L‑a primit pe Hristos. Suntem cu toții botezați. Harul lui Hristos a operat în ființa noastră, prin Taina Sfântului Botez, o moarte și o înviere (cf. Rom 6, 3 și urm.; Col 2, 11‑13; cf. Ef 2, 5‑6). Dar această moarte față de lume și înviere pentru viața lui Hristos își arată roadele concrete numai dacă punem și noi voința și străduința noastră. Mântuirea este o lucrare sinergetică, adică un rod al împreună‑lucrării noastre cu Dumnezeu.

Postul este, desigur, un mijloc de a ne exersa voința de a ne smulge de sub stăpânirea celor trupești și lumești. Totodată, postul adevărat este nedespărțit de milostenie (cf. Is 58), care, așa cum am arătat mai înainte, este un mijloc important de îmbogăți­re în harul lui Dumnezeu. Dar postul înseamnă chiar mai mult decât atât. Prin post ne punem și mai mult la dispoziția lui Dumnezeu, ca El să facă din noi ceea ce voiește, spre sfințirea și mântuirea noastră. Lipsindu‑ne, de dragul lui Dumnezeu, de unele bunătăți pământești îngăduite, o facem cu credința că El Însuși ni se face hrană și că se împli­nește astfel și cu noi cuvântul că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut 8, 3; cf. Mt 4, 4; Lc 4, 4). De aceea, în general, în viața credincioșilor, postul este asociat cu primirea Sfintei Euharistii, prin care Hristos ne dă, iară și iară, ca hrană și ca băutură a vieții celei veșni­ce, însuși cinstitul Său Trup și scumpul Său Sânge. Aceasta nu înseamnă că numai în posturi trebuie să ne împărtășim. Ci că, într‑un anumit fel, viața noastră întreagă trebuie trăită sub semnul postului și al dedicării depline lui Dumnezeu, cu trupul și cu sufletul.

„Este chiar ceasul să vă treziți din somn” - zice Apostolul Pavel (Rom 13, 11). Dacă am trăit până acum asemenea bogatului cel nebun, dacă ne‑am lăsat copleșiți de lăcomia după cele trupești și pământești, dacă am uitat ceea ce suntem cu adevărat și ținta pentru care am fost creați, este chiar acum timpul să ascultăm chemarea lui Hristos și să dobândim dorul și râvna pentru îmbo­gățirea cea „întru Dumnezeu”.

„Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogă­țește în Dumnezeu.

În duminica trecută am citit, după rânduială, Evanghelia samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Un episod de viață cotidiană, azi important mai mult decât oricând. A nu uita de aproapele tău și a te raporta mereu la el când se află în nevoie este cheie de rai. În duminica aceasta, lecția se comută în atenționare. Un îmbogățit, ca toți îmbogățiții, se tulbură dinaintea belșugului. Nu-i de judecat. Nici noi nu suntem altfel. Dinaintea plinătății de belșug ne pierdem firea bucuriei și ne lăsăm cuprinși de falsul entuziasm al hambarelor pline. Dacă ar fi să gândim în limitele provocărilor moderne, am spune că bogatul este prima victimă a consumismului. Dar nu pentru astfel de concluzii ne-a dăruit Mântuitorul pildele Sale. Apropierea morții de noi, limita fină dintre a avea și a nu mai fi sunt prismele prin care trebuie regândită bogăția noastră. Moartea nu ne este prezentată drept pedeapsă pentru bogăție, ci este surprinsă în naturalețea vieții, căci nu este nimic care să se nască și să nu moară. Viața este urâtă fără de moarte, fără construcția acestei tensiuni finale care ne leagă definitiv de Dumnezeu.

Moartea este capătul lui „a avea”

Ca și în cazul bogatului nemilostiv și al sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31), ne pornim, de cele mai multe ori, pe bogat și afurisim bogăția. Dar oamenii bogați din jur ne ajută să construim biserici, să hrănim săraci și mai puțin săraci, deopotrivă. Nu este vorba așadar de o înfierare a bogăției. Ci a celui ce-și risipește bogăția trăind cu strălucire, înveșmântat în vison și neatent la nevoia săracului. Bogatul din Evanghelia aceasta pare unul dintre cei cinci frați ai celuilalt, nenumitul bogat din Evanghelia cu numitul Lazăr. Dumnezeu pare că vrea să uite numele lor. Nu și inconștiența lor. Acesta de acum pare unul dintre porniții pe avere, încântați de cele acumulate, care nu mulțumește lui Dumnezeu pentru belșug, ci caută să lărgească doar hambarele. Aduce atât de mult cu îmbogățiții peste noapte care ne înconjoară, încât te înspăimânți. Oricum, omul nu este bogat că exploatează oameni sau face vreo speculă la piață. E de ajuns belșugul de rod, că apar griji ce nu pare că le avea înainte. Între rodire și grijile legate de conservarea ei își pierde sufletul, memoria euharistică. Uită de... mulțumesc!

De ce ne-am mira de omul din Evanghelie? Au trecut mii de ani și copleșiții de rodiri îmbelșugate se pierd în același fel. În grabă, uită de Dumnezeu. Uitând de Dumnezeu și mulțumirea ce i se cuvine pentru tot ce are, uită de moarte. Moartea este capătul lui „a avea”. A nu mai fi înseamnă a nu mai poseda, a nu te mai consuma pentru cele ce păreau ale tale. Căci „ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor. 14, 7). Bogatul pare singur. Asta poate că îl și dezorientează. Când nu ai cu cine te bucura de bogăție ești mai mult decât sărac, ești sărăcit de sens. Îndrăznesc să spun că bogatul din pildă nici nu mai are nevoie să moară. Este deja mort, uitând de sufletul său și de Cel ce i-a dăruit bogăția. Un amănunt din textul Evangheliei merită consemnat. În dialogul dintre Dumnezeu și bogat, Acesta îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Nu spune Domnul că-i va lua sufletul ori că moartea îi este pedeapsă pentru uitare și bogăție. Ci că se va cere de la El, Domnul belșugului, sărăcitul său suflet. E pus să descopere cât de bogat este având suflet și avându-L pe Dumnezeu. Să descopere că Dumnezeu este adevăratul belșug.

Taină mare, grija aceasta a lui Hristos de a ne lumina asupra adevăratelor valori, pentru care merită să murim cu adevărat. Nu rodiri peste noapte par că ne rup acum de El. Ci seaca, neroditoarea boală a construirii de hambare lărgite de orgoliul falselor nemuriri. Imperturbabila țintire a morții ca falsă izbăvire. Cât de aproape ne este moartea când suntem săraci, lipsiți de cele ale vieții. Cum ne este sărăcia formă dinamică de moarte, căci ne apropie de Dumnezeu prin iubire. Dar și cât de nesigură în iubire roditoare este ea. Cum ne descoperă fragilitatea alcătuirii noastre adânci, cuminți, fragilitatea chipului slavei lui Dumnezeu din noi. E și motivul pentru care, atunci când vor să atace Biserica, dușmanii iubitori de bogății rodite peste noapte aruncă pungile de aur ale lui Iuda în joc. Lumea de azi, când vede arginții, chiar când e convinsă că ei sunt ai vânzării, devine sensibilă, se lasă purtată în spulberatul colț de netihnă al iadului. Dumnezeu este Lazărul ce-L hrănim din resturile zilelor noastre. Mereu stă pe lângă noi, bogații închipuiți, mereu atenți la ce avem, crezând mai mult în noi, cu strălucirile noastre, decât în El, Dumnezeul Cel viu. El ne știe slăbiciunea aceasta la a avea și ne învață mereu să conjugăm verbul a fi. Căci este viața.

Bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim

Că bogăția nu este pierzătoare de suflet prin ea însăși ne-o dovedesc pildele cu bogații care știu ce au de făcut cu ea. Cei care oferă masa, pregătită pentru prietenii ce o resping, celor cu adevărat flămânzi, de la marginea drumurilor, din răspântii. Cei care-L primesc la masă pe El, pururea pelerin întru vindecarea bolnavilor și învierea morților. Bogăția prăduită din iubire celor care nu trăiesc decât din cerșirea ei nu este ucigașă de suflet. Taina iubirii destăinuie bogăției vindecarea. Ce este în fond o bogăție ce se dedă iubirii aproapelui, dacă nu milă? Iar Domnul ne-o spune mereu, până la sfârșitul veacurilor:

„Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13; 12, 7). Pentru că El este mila. Aceasta este taina ce se ascunde în parabola Mântuitorului. Nu efortul nostru aduce roada, ci darul lui Dumnezeu face să se împlinească efortul nostru. Oricât de buni am fi, oricât de capabili, oricât de plini de rezultate am fi, nimic nu poate fi mai mult decât mila lui Dumnezeu în împlinirea noastră ca oameni. Este în pilda Domnului Hristos un plan de recuperare a tristeților noastre ambițioase, un suspin de Dumnezeu înțelept care intuiește și preștie nebunia noastră de acum. O nebunie a rodirilor nemuncite și a orgoliilor. Avem un Dumnezeu Care ne miluiește cu darul Său, ne descoperă disponibilitatea Lui de a ne smulge din iadul cotidian și cel veșnic prin cordialitatea Sa lucrătoare. Nu o face pentru a-și mări hambarul, ci pentru că Împărăția Sa este hambarul în care se strânge roada milei Sale. Ne aduce cu Sine în miezul moștenirii Sale pe care, pe măsură ce o împarte, o înmulțește (Sfântul Ambrozie de Milan), o lărgește până la marginile pământului. Și cele ce le pregătim vor fi ale lui Iisus Hristos în măsura în care vom ști să fim bogați în roada cu El, rodind în răbdare și iubire, în rugăciune și post, în milă către aproapele și dăruire către cei care au nevoie de jertfa noastră. Nu să murim pentru El, ci să trăim pentru El pentru a învia cu El. Pentru că doar bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim, iar măsura ei ne aduce la statura omului desăvârșit (Efeseni 4, 13). Nu este greu, este imposibil, fără Harul Său! Să-l cerem, lărgindu-ne inima, ca un hambar gata de rod.