Înnoirea omului prin Cuvântul lui Dumnezeu

Pr. Asist. Dr. Alexandru Atanase Barna

Duminica a 2‑a din Post (a Sfântului Grigo­rie Palama) (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)(Mc. 2, 1‑12)

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s‑a auzit că este în casă. Şi îndată s‑au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care‑l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i‑a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală‑te, ia‑ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală‑te, ia‑ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s‑a ridicat îndată şi, luându‑şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată.

În deschiderea fragmentului evanghelic rânduit a fi citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Duminica a 2‑a a Sfântului şi Marelui Post impresionează modul în care o anumită presiune şi imobilitate generalizată planează asupra întregii scene. Fiecare din cei prezenţi în proximitatea Mântuitorului dă mărturie în felul său de această presiune, de împietrirea umană generată de nemişcarea sau de neputinţa de a te mai mişca în faţa Adevărului absolut. Cei simpli aşteaptă mesajul eliberator şi nu pot face nimic fără el. Cei învăţaţi - cărturarii - aşteaptă să‑L prindă pe Mântuitorul în cuvânt şi să‑L condamne. Cei bolnavi îşi aşteaptă la rândul lor vindecarea. Se simte la modul cel mai concret imposibilitatea de a mai acţiona într‑un anumit fel, de a te elibera pe cont propriu, în numele unor posibile eforturi proprii sau al unor efemere realizări. În fond, ştim că nu ne putem noi da cuvânt eliberator şi că nu stă în puterea omului să fie el singur temei al eliberării sale.

Cuvântul lui Dumnezeu vine în sufletul omului şi face posibilă viaţa cea nouă a înfierii

Parcă totul este împietrit în Capernaum. Locuitorii se strâng în jurul acestei case, nu întâmplător cu întârziere (după câteva zile), şi orice act uman sau orice intenţie pare a fi blocată sau imposibilă. Toţi aşteaptă ca Dumnezeu să facă primul pas. Ca din această imobilitate Dumnezeu Însuşi să elibereze omul încătuşat în neputinţele sale zilnice. De altfel, în casa în care Iisus Hristos învaţă nu se poate intra, nu se poate nici ieși (încât nu mai era loc, nici înaintea uşii), arătându‑se prin aceasta că așe­zarea lăuntrică a omului în această scenă pare a forța limitele firești ale unei simple întâlniri. Mai mult decât atât, întregul fragment evanghelic din această duminică se referă la vindecarea unui slăbănog, adică a unui om paralizat, condamnat de limitele firii sale umane slăbite de boală şi păcat tot la nemișcare sau la împietrire, la măcinarea continuă a trupului său prin răstignirea de patul de suferință.

Primul pas pe care Dumnezeu Cuvântul îl face în faţa omului împietrit în nemişcarea duhovnicească dată de starea de păcat este predicarea Cuvântului: şi le grăia lor cuvântul.

Cuvântul lui Dumnezeu vine în sufletul omului şi face posibilă viaţa cea nouă a înfierii - ne face fii ai lui Dumnezeu. Mântuitorul îl numeşte fiu pe cel vindecat astăzi. Dumnezeu creşte în noi printr‑o mişcare duhovnicească ce se suprapune cu lupta noastră împotriva păcatului şi care se împlineşte în cunoaşterea mai presus de minte a adevărului despre viaţă, om, lume şi Dumnezeu. Fiind Cuvânt al lui Dumnezeu, acest Adevăr se concentrează în Persoana Mântuitorului. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne explică faptul că „mişcarea este arătarea proniei lucrurilor”. Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă în mod proniator spre o mişcare bună în noi, o mişcare a cărei ţintă este Dumnezeu Însuşi. Înţelegem, astfel, viaţa omului chemat la îndumnezeire ca trecere - în sens duhovnicesc - de la inactivitate la activitate, de la împietrirea dată de patimă şi păcat la libertatea dată de credinţă, lucrare ascetică şi cunoaştere.

Credința prietenilor aduce vindecarea

Primul semn al lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în inimile celor prezenţi în Capernaum este reacţia - de neimaginat în contextul imobilităţii generale amintite - a celor patru prieteni ai acestui slăbănog. Insistenţa lor depăşeşte limitele firescului. Aleg să strice acoperişul casei în care Mântuitorul învăţa Cuvântul, ceea ce nu este soluţia cea mai firească din punct de vedere strict social. Dar este, în fond, expresia lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor. Găsesc prin Cuvântul lui Dumnezeu puterea de a trece peste ideea de imposibil, de nu se poate, de amânare sine die dată de circumstanţe străine vieţii şi trăirilor lor. Aleg să intervină în prezent, să fie activi, să se implice, să fie altfel decât mulţimea impasibilă din jurul lor. Aleg să pună în practică acest Cuvânt mântuitor, să Îl caute la modul cel mai direct, să dea un răspuns. Să ajungă cu orice preţ în faţa Lui, chiar dacă acest lucru presupune depăşirea tiparelor, deranjări sau condamnări uşoare sau mai grele din partea celor prezenţi. Cei patru prieteni înţeleg că răspunsul lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu nu suportă amânare şi nu se stânjenesc de reacţii aparent complezente. Aleg, în schimb, să fie prezenţi şi să mijlocească o prezenţă.

În general, în Evanghelia după Marcu întâlnim cuvântul păcat (hamartia) mereu la plural. Predilecţia pentru plural (nu un păcat în sine, ci păcatul sau păcatele în general) ne poate sugera o concluzie referitoare la concepţia despre păcat în tradiţia evreiască. Păcatul poate fi înţeles şi ca o dorinţă puternică de a depăşi limitele creaţiei. Această ieşire din cadrele creaţiei şi din ascultare (primul păcat a fost neascultarea) contribuie la denaturarea relaţiei cu Dumnezeu şi a relaţiilor dintre oameni. Pare a fi un act de libertate sau de căutare a libertăţii, ca o mişcare în afara mişcării proniatoare a lui Dumnezeu, dar devine context şi putere de moarte, ce se hrăneşte constant din viaţa noastră limitată, pe care o seacă fără întrerupere, separând‑o de izvorul vieţii adevărate, transformând‑o într‑o sclavie asezonată cu false libertăţi.

Profeţii Vechiului Testament au întrupat în cuvintele inspirate lor de Dumnezeu această realitate şi înţelegere a păcatului, având conştiinţa şi transmiţând mereu mesajul că numai intervenţia directă a lui Dumnezeu poate elibera poporul lui Israel din sclavia păcatului, să îl reorienteze spre viaţă şi să îl repună în mişcarea cu adevărat liberă spre Dumnezeu. În fond, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Iar această iertare poate fi primită în convergenţa unei mişcări asumate spre Dumnezeu: Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? Căci eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi‑vă, deci, şi trăiţi! (Iezechiel 18, 31‑32)

Mântuitorul, văzând credinţa prietenilor slăbănogului, îi spune acestuia: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Nu îl numeşte om, nu îl numeşte păcătos, ci îl numeşte fiu (teknon), în sens literal copil. Om născut din nou prin credinţă şi prin lucrare. Un om care are acum, cu adevărat, o inimă nouă şi un duh nou. Apropierea de Dumnezeu dincolo de hotarele comode ale oricărui pact social, chiar - de este cazul - prin distrugerea acoperişului, face ca între omul imobil, paralizat fizic în patul de suferinţă, dar prins în aceeaşi paralizie duhovnicească prin dominaţia păcatului, pe de o parte, şi Dumnezeu, pe de altă parte, să existe o legătură dinamică, o mişcare liberă, o întâlnire consistentă şi o prezenţă activă. Cel vindecat de păcate şi de boală îşi ia acum singur patul şi iese înnoit din casa vindecării.

Cărturarii, contabilii unei blasfemii inventate

Motivul pentru care cărturarii prezenţi în această casă a vindecării vor găsi de cuviinţă să critice vindecarea şi să Îl denunţe (nici măcar vizibil, ci numai în cugetul lor) ca blasfemiator pe Cel Care vindecă relaţia dintre om şi Dumnezeu - prin iertarea păcatelor - este tocmai tensiunea dintre aparenta mobilitate de care dau dovadă, nefiind paralizaţi fizic, şi veritabila împietrire şi imobilitate interioară care le macină sufletul. Şi ei sunt prezenţi, şi ei sunt în faţa Mântuitorului. Nu le‑a cerut nimeni să facă un efort suplimentar pentru a fi acolo. Ei înşişi au ales să fie acolo. Şi cu toate acestea, textul Sfintei Evanghelii ne convinge de faptul că aceşti cărturari lipsesc - din punct de vedere spiritual - din această scenă a vindecării omului imobilizat prin păcat. Sunt inactuali şi practică o judecată incorectă, nedemnă. În loc să fie martori ai vindecării, devin contabili ai unor aparente blasfemii.

Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte starea interioară a criticilor Săi, le citeşte cugetul şi le răspunde într‑un mod care schimbă înţelegerea curentă a ceea ce înseamnă prezenţă şi vindecare. Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele şi utilizarea imaginii Fiului Omului, expresie vechi‑testamentară (cf. Daniel 7, 13‑14) a puterii date de Dumnezeu, dar coborâtă printre oameni ca o regalitate ce trece dincolo de istorie, dar care este accesibilă, ne arată că eliberarea de păcat este cel mai important lucru în viaţa omului, mai important chiar decât vindecarea fizică propriu‑zisă. Prin cuvintele: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală‑te, ia‑ţi patul tău şi mergi la casa ta, învăţăm că eliberarea de păcat şi renaşterea omului în Dumnezeu reprezintă adevărata vindecare a omului, faţă de care vindecarea fizică reprezintă numai un semn, o icoană a ceea ce se găseşte cu adevărat în inima omului.

În registrul imobilităţii generalizate, cărturarii sunt cei mai prinşi de neputinţa unei reacţii şi a unui răspuns corespunzător în faţa lui Dumnezeu. Falşii judecători nu pot avea ei înşişi răspuns bun la judecată. Practic, nu rostesc nimic şi nu acuză public, dar primesc prin Cuvântul Mântuitorului judecată corectă. Din partea lor, totul este o tăcere pentru că rămân pe mai departe prinşi în neschimbare la auzul Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu au o atitudine sau reacţii sincere. Veniseră de fapt ca să acuze, nu ca să primească lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceilalţi martori reacţionează după puterile lor, în funcţie de răspunsul pe care îl dau lucrării Cuvântului lui Dumnezeu. Slăbănogul se reîntoarce la viața sa, dar de pe alte poziţii, din altă perspectivă duhovnicească. Are acum alt temei şi putere în viaţă, ştiind că păcatele îi sunt iertate. Ceilalți martori ai vindecării rămân în uimire, dar mai ales aleg - ca majoritatea martorilor minunilor Mântuitorului din Sfintele Evanghelii - să răspundă prezenţei vindecătoare a lui Dumnezeu în mijlocul lor prin slava pe care o aduc lui Dumnezeu.

Minunea cuprinde omul în integralitatea sa, suflet și trup

Finalitatea predicării Cuvântului lui Dumnezeu constă în vindecarea omului şi slava lui Dumnezeu. Această vindecare se realizează pe multiple planuri, respectându‑se de fiecare dată prioritatea planului duhovnicesc. Omul este înnoit şi îşi recâştigă verticalitatea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Îşi înţelege parcursul devenirii, eliberat de stagnarea şi împietrirea dată de viaţa în păcat, ca o mişcare liberă şi proniatoare spre Dumnezeu. Îşi ia viaţa în mâinile proprii, în sensul bun al expresiei, ca o eliberare din sclavia păcatului şi din boală. Îşi recapătă demnitatea şi locul în mijlocul poporului. Nu mai este dependent de prieteni, ci devine el însuşi instrument prin care prietenii Îl slăvesc pe Dumnezeu.

Noutatea absolută a vieţii creştine (Asemenea lucruri n‑am văzut niciodată) constă în faptul că lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu se suprapune atât cu vindecarea sufletească, cât şi cu cea trupească. Minunea cuprinde omul în integralitatea sa. Îi sunt iertate păcatele cu milă dumnezeiască şi îi sunt vindecate rănile cu putere nemărginită.

În Vechiul Testament, iertarea păcatelor era cerută în contextul unor jertfe şi daruri sacrificiale (Levitic 4, 2‑35). În pericopa evanghelică a acestei duminici, iertarea păcatelor coincide cu lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume, cu o comunicare directă a Cuvântului în viaţa omului şi cu răspunsul prompt al omului în faţa acestui dar. Sacrificiul din vechime, care punea accentul pe punerea mâinilor peste jertfa ce urma să fie adusă, este completat acum cu un răspuns al conştiinţei lucrătoare a omului. Aspectul ritualist al iertării din Vechiul Testament, fără o conştiinţă vie, poate duce la nemişcare, la împietrire, la imposibilitatea de a mai percepe prezenţa lui Dumnezeu şi lucrarea Cuvântului Său. De aici şi până la neînţelegerea sau combaterea blasfemiatoare a puterii lui Dumnezeu de către diferiţi cărturari (mai vechi sau mai noi) poate fi numai un singur pas.

Nouă, creştinilor, ne rămâne sarcina ca, mai ales în această perioadă de curăţire duhovnicească a Sfântului şi Marelui Post, să căutăm să facem prezentă în inima noastră lucrarea vindecătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, ştiind că aceasta începe cu iertarea păcatelor şi înseamnă înnoirea existenţei noastre. Când am luat iertarea păcatelor şi am nădăjduit în numele Domnului, ne‑am înnoit, fiind zidiţi iarăşi dintru început. De aceea în locuinţa inimii noastre locuieşte cu adevărat Dumnezeu. Cum? Prin cuvântul credinţei Lui, prin chemarea făgăduinţei Lui, prin înţelepciunea îndreptărilor şi prin poruncile învăţăturii; El Însuşi profeţeşte în noi, El Însuşi locuieşte în noi, cei care eram robiţi morţii, stă scris în Epistola către Barnaba.