Sărbătoarea Întâmpinării Domnului sau Aducerea Domnului la templu de astăzi continuă ciclul praznicelor împărăteşti deschis de Naşterea Domnului. Praznicul aminteşte de tradiţia ebraică de închinare, de aducere de jertfă şi de purificare pentru copil, la patruzeci de zile de la naştere. Prin aducerea Mântuitorului Hristos la Templu, obiceiurile iudaice au căpătat noi valenţe, despre care ne vorbeşte icoana praznicului de astăzi.

Momentul aducerii Pruncului Iisus la Templu este consemnat de Noul Testament mai ales în ipostaza de întâmpinare a Domnului de către dreptul Simeon şi de Ana, proroocii aflaţi la confluenţa celor două Legi (Luca 2, 22-39). Cea mai veche referinţă a Întâmpinării Domnului ca sărbătoare în cultul creştin datează din secolul al IV-lea, din jurnalul pelerinei Egeria la Ierusalim. În secolul al VI-lea, praznicul a fost introdus şi la Constantinopol, mai târziu ajungând şi în Apus. Despre această sărbătoare şi despre semnificaţiile ei vorbeşte cel mai bine icoana praznicului, în care este înfăţişat momentul unirii celor două Testamente.

Scena aducerii la Templu

Primele reprezentări ale acestei sărbători se păstrează pe mozaicul de la Basilica „Santa Maria Maggiore“ din Roma (secolul al V-lea) şi pe relicvarul din Muzeul Lateran (secolele V-VI). Iconografia acestei sărbători, ca şi a multor altora, se definitivează după secolul al IX-lea, adică după terminarea controversei iconoclaste. Toate scenele ni-l prezintă pe Pruncul Hristos fie purtat pe braţe de Maica Sa, în gestul oferirii către dreptul Simeon, fie ţinut în braţe de bătrânul prooroc. Pruncul nu apare înfăşat, ci îmbrăcat în tunică, iar cu mâna binecuvintează. În urma Maicii Domnului vine dreptul Iosif, care aduce cei doi porumbei de jertfă. Proorociţa Ana este redată în spatele Dreptului Simeon, purtând în mână pergamentul, ca semn al cuvintelor ei profetice despre Prunc.

Dreptul Simeon, figura centrală a icoanei

Aşadar, elementul central al icoanei este întâmpinarea Domnului de către Simeon, care devine astfel primitor şi purtător de Dumnezeu şi care a putut rosti memorabilele cuvinte, devenite apoi rugăciune în textele de cult: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochi mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). Dar, cum spune un imn bisericesc, ca şi cum ar grăi Domnul, „nu bătrânul Mă ţine pe Mine, ci Eu îl ţin pe el, pentru că el Îmi cere iertare“ (Stihiră la Vecernie). Această ambivalenţă a întâmpinării este, de fapt întâlnirea, dintre cele două Legi. Vechiul Testament, prin braţele lui Simeon, îmbrăţişează Legea cea Nouă şi pe Dătătorul Legii, al celei Vechi şi mai ales al celei Noi, universale, descoperite tuturor neamurilor.

Taina icoanei ortodoxe

Depăşind cadrul reprezentării Întâmpinării Domnului, fiecare icoană ortodoxă este, de fapt, o întâmpinare, pentru că redă împărăţia lui Dumnezeu, care îl întâmpină pe fiecare privitor credincios. Întreaga construcţie a icoanei este în aşa fel făcută încât să se creeze senzaţia ieşirii celor redate din suprafaţa plană şi trecerea lor în lumea privitorului.

Elementele pictate nu sunt dispuse după legea perspectivei optice (cele mai îndepărtate micşorându-se), ci în aşa-numita perspectivă inversată, conform căreia lucrul aflat mai departe de privitor este mai sus. Acest lucru se observă cel mai bine în distribuţia clădirilor, care nu respectă morfologia firească. Ele „cad“ către privitor. Dar şi la nivel cromatic este prezentă această raţiune, pictându-se prin suprapunere de culori, de la tonuri calde la culori reci.

Şi cum ochiul vede întâi culorile calde, adică mai „îndepărtate“, avem aceeaşi senzaţie de ieşire în întâmpinarea noastră a celor mai depărtate. De asemenea, personajele nu sunt redate nici frontal, nici în profil (decât foarte rar şi din raţiuni de compoziţie), ci în perspectiva ľ, pentru a se sugera mişcarea lor către privitor.

Cea mai evidentă concretizare a acestei mişcări este atunci când personajul din icoană ne urmăreşte cu privirea din orice parte l-am privi. Aceasta se întâmplă când elementele icoanei sunt corect construite şi se creează un fel de con optic care iese din icoană şi îl cuprinde pe privitor. Totul este construit conform acestui gând, care devine o întreagă artă: de a transpune spaţiul iconic către privitor, cu scopul de a sugera deschiderea şi revelaţia care se produc sub ochii noştri, atunci când privim icoana. (Bogdan SCORȚEA)

Rugăciunea dreptului Simeon şi uşile împărăţiei

de pr. Rauno PIETARINEN

La sărbătoarea Întâmpinării Domnului, dreptul Simeon Îl primeşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos rostind următoarea rugăciune: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). Aceeaşi rugăciune este citită de fiecare dată la slujba vecerniei. În fiecare zi, Biserica începe slujba de seară mai întâi prin rostirea psalmului 103, evocând crearea lumii, apoi prin cântarea psalmilor 140 şi 141, reamintindu-ne de căderea în păcat. După aceea, urmează cântarea „Lumină lină“, ce ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos urmat de paşnica Sa lumină, iar spre sfârşit este rostită rugăciunea dreptului Simeon, care ne aduce speranţa împărăţiei veşnice. Această suită dinamică se repetă iarăşi şi iarăşi, în fiecare zi, spre a ne face moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. La fel se întâmplă şi la slujba Utreniei, unde cântarea Doxologiei mari este, de fapt, lumina împărăţiei lui Dumnezeu. Rugăciunea dreptului Simeon este rostită, de asemenea, după împărtăşirea cu Sfintele Daruri, întrucât semnifică cel mai clar călătoria omului spre împărăţia cerească.

Liturghie spre împărăţia cerurilor

Putem spune că slujbele bisericeşti sunt îndreptate întotdeauna spre împărăţia veşnică. Viaţa Bisericii, Sfintele Taine şi toate slujbele dumnezeieşti ne oferă pâinea vieţii, apa cea vie şi lumina necreată a Taborului, care, toate la un loc, mărturisesc, pline de viaţă şi adevăr, ceea ce teologia strigă cu glas mare: împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă. Nu este numai ceva ce va să vină la sfârşitul lumii, ci este aici, printre noi, reală. Împărăţia va fi în întreaga sa plenitudine atunci când Hristos va veni în întreaga sa slavă, iar acea prezenţă a împărăţiei este foarte importantă pentru noi. Împărăţia lui Dumnezeu este acea realitate prin prisma căreia evaluăm toate celelalte dimensiuni ale Bisericii. Este punctul central şi ţinta veşnică; însă nu una teoretică şi lipsită de spiritualitate, ci este, în final, casa noastră, a tuturor, acea casă părintescă pe care fiul risipitor a pierdut-o şi pe care a regăsit-o, mai apoi, cu bucurie.

Unirea prin despărţire

Viaţa noastră este adesea definită de singurătate şi despărţire. Încă de la naştere ne despărţim de trupul mamei noastre, apoi creştem şi lăsăm casa părinţilor noştri spre a ne uni în taina căsătoriei. Propriii noştri copii cresc şi se despart de noi, iar, în sfârşit, noi înşine ne despărţim de soţii noştri prin trecerea din această lume la viaţa veşnică. Întreaga noastră viaţă este o succesiune de despărţiri şi de aceea, de multe ori, ne simţim existenţa ireală, plasând-o undeva în mijlocul unei schimbări. Însă Hristos ne propune o alternativă la acest mod de gândire, întrucât moartea şi învierea Sa aduc împărăţia dumnezeiască aproape. Despărţirea circumstanţială se transformă în unirea despre care ne vorbeşte icoana Adormirii Maicii Domnului, unde Fecioara Maria este purtată în braţe de Mântuitorul: aceasta este imaginea morţii fără despărţire.

Omul din faţa altarului

De altfel, acelaşi lucru îl exprimă şi celelalte icoane ale Maicii Domnului, unde Hristos se află la sânul Fecioarei, vestind apropierea dintre oameni şi Dumnezeu. Această comuniune îi lipseşte omului, însă e găsită nemijlocit în Hristos. Acum nu mai există dorul către ceva, nu mai există dorinţa de a fi în ţara făgăduinţei (Eldorado). Prea Sfinţitul Kallistos (Ware), Episcop al Diokleei, vorbeşte în cartea sa „Împărăţia lăuntrică“ despre omul care este pe patul de moarte ca şi cum s-ar afla în faţa uşilor împărăteşti înainte de Sfânta Liturghie. Perdeaua sfintelor uşi se deschide, iar din altarul bisericii străluceşte lumina. Preotul, cu glas tare, rosteşte: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!“ Poporul binecredincios răspunde: „Amin“, aşa să fie. Şi, în felul acesta, intră în casa Tatălui, spre fericirea veşnică.