Datoriile către Dumnezeu și datoriile către aproapele

Pr. Prof. Dr. Petre Semen

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Textul Evangheliei de astăzi ne descoperă câtă dragoste și milă are Dumnezeu pentru toți oamenii: drepți și păcă­toși, bogați sau săraci, bolnavi ori sănătoși, iar zelul misionar al Domnului Hristos L-a făcut să-i caute pe toți și să se adreseze tuturor categoriilor de vârstă și tuturor condițiilor sociale. În cazul de față, întâlnirea lui Hristos cu un tânăr din categoria celor mai bogați ai vremii în această lume, dar săraci pentru lumea de dincolo, este relatată amă­nunțit de către toți cei trei evan­gheliști (Mc. 10, 17-22; Lc. 18, 18-27; Mt. 19, 16-22), notând în unanimitate că acea convorbire ar fi avut loc în Perea, după ce Iisus tocmai îi binecuvântase pe copii.

Spre deosebire de Matei, Evanghelistul Marcu mai are ceva în plus, căci zice: „A alergat la El, a căzut în genunchi înaintea Lui și L-a întrebat: «Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața veșnică?»”

Sfântul Marcu este mult mai clar în a ne descoperi credința și sinceritatea acelui tânăr care nu venea la Iisus ca să-L ispitească, așa cum frecvent făceau cărturarii și fariseii, ci venea cu dorința arzătoare și cu convingerea că doar „Bunul Învățător” îi putea da sfatul cel mai autorizat cu privire la viața veșnică. Faptul că vine alergând într-un suflet la Iisus denotă cât de importantă și urgentă era preocuparea sa pentru problemele religioase și evident pentru viața de dincolo. La rândul său, Sfântul Luca ne spune că, deși era tânăr, acesta făcea parte din elita socială a iudeilor. Acest evanghelist ne mai dă un amănunt extrem de important, și anume acela că Iisus „l-a privit cu drag”. Evident nu pentru că știa bine poruncile sau măcar o parte dintre ele, ci pentru că se străduia să le și pună în practică. Este primul caz în care cineva Îi cere Domnului cu totul altceva decât redarea sănătății, învierea vreunui prieten sau a vreunui membru al familiei ori vreo poziție socială de seamă, ca în cazul fiilor lui Zevedeu. Acesta Îi cere să-i arate și lui care este calea cea mai sigură spre viața veșnică, ceea ce denotă că auzise vorbindu-se despre ea, dar nu știa ce anume trebuia întreprins pentru a avea garanția că va ajunge și el acolo. Faptul că vine la Iisus ca să-I ceară sfatul nu-i o noutate, fiindcă exista deja o tradiție destul de bine înrădăcinată ca fiii lui Israel să meargă la profeți și la preoți pentru a-i consulta în cele ce țineau de religia lor. Și aceasta o făceau mai cu seamă în zilele de sărbătoare, la lunile noi și în zilele de sabat, când timpul le permitea acest lucru. Chiar dacă Hristos n-a adus ultima învățătură despre necesitatea săvârșirii de fapte bune pentru accederea în Împă­răția cea veșnică a lui Dumnezeu, și cu toate că iudeilor li se descoperise mai de demult acea învățătură, erau totuși mulți care doreau să știe despre viața viitoare. Sfântul Pavel vorbește și el despre o sentință cu totul nepărtinitoare a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia conform cu faptele sale din viața pământească (Rom. 2, 6).

Este evident că tânărul primise în casă o educație religioasă adecvată și aflase destule despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu mărturisită de către psalmist și de alte multe texte biblice. După Sfântul Pavel, prin credința în Hristos-Dumnezeu, omul poate obține ca dar din partea cerului slava, cinstea și nemurirea veșnică după care însetează și flămânzește fiecare om.

„Pentru ce Mă numești bun?”

Din răspunsul Domnului, printr-o întrebare reiese că acel tânăr a venit la Iisus ca la un om de rând, dar învățat, și de aceea îi zice: „Pentru ce Mă numești bun?” Ca și când ar fi un simplu și obișnuit învățător. Dacă Mă numești bun doar ca pe un om, te înșeli, fiindcă nimeni dintre oamenii cei muritori nu poate fi cu adevărat bun. Chiar dacă omul mai face și câte un bine pe pământ și se spune despre el că este un om bun, el poate fi catalogat astfel doar înaintea oamenilor, și, evident, dacă este pus în comparație tot cu oamenii, dar în nici un caz acesta nu poate fi considerat la fel și înaintea lui Dumnezeu-Bunătatea absolută. Din răspunsul Domnului aflăm două lucruri importante; primul ar fi să urmăm exemplul lui Iisus și să nu primim a fi lăudați pe drept sau pe nedrept, iar al doilea, să fim atenți cu câtă consec­vență Îl cinstește Hristos pe Părintele Său, Căruia singur îi atribuie calificativul de „Bun”. Îna­intea lui Dumnezeu, denumit și „Binele suprem”, nu există nici un om bun, curat și drept pe deplin, nici unul măcar, după cum spune și Sfântul Pavel: „Nu se află nici un om pe pământ care să aibă pricepere, nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3, 10-12). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune și el că „singur Dumnezeu este bun prin fire; iar bun prin hotărârea voinței este numai acela care-L imită pe Dumnezeu. Scopul acestuia este să unească pe cei răi cu Cel bun prin fire, ca să se facă și ei buni. De aceea omul cu voința de a săvârși binele când este batjocorit, el binecuvântează; când este prigonit, rabdă; când este blestemat, mângâie; iar când este ucis, se roagă cu prisosință”. A face binele din punctul de vedere al lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât a trăi în toate zilele conform voii Sale. Or, până la Hristos, acest lucru nu l-a putut face nici unul dintre muritori, doar Fiul lui Dumnezeu Care, prin întrupare, a devenit asemenea oamenilor, cu deosebirea că El n-a ieșit niciodată din cuvântul sau voia Părintelui Său.

Păzirea poruncilor

Iisus îi mai spune tânărului, desigur cu alte cuvinte, chiar ceea ce le spusese Dumnezeu israeliților de nenumărate ori prin glasul profeților Săi: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile!” Se subînțelege că este vorba de poruncile lui Dumnezeu (Ieș. 20, 1-17). Și din alte texte evanghelice rezultă că omul ar putea fi mântuit și ar intra în viața cea veșnică, adică în Împă­răția lui Dumnezeu, dacă ar reu­și să împlinească toate poruncile. Din nefericire însă, nimeni nu poate împlini toate poruncile, așa cum bine spunea și Apostolul Pavel, iar Facerea ne arată clar că cel care s-a făcut vinovat de nerespectarea unei singure porunci a lui Dumnezeu a avut parte de moarte. Din Evanghelia de astăzi rezultă clar că se impune ca și noi creștinii să cunoaștem măcar cele zece porunci, ca să le și împlinim. Cunoașterea și respectarea poruncilor ne apără sufletul de accidentele de moarte, care sunt păcatele.

De ce întreabă totuși acel tânăr pe Iisus ce porunci să respecte, de vreme ce era vorba de un iudeu crescut și educat în religia strămoșească? Desigur, tânărul știa poruncile, numai că-i era extrem de dificil să facă o departajare valorică a poruncilor care nu erau, după cum am crede noi creștinii, doar în număr de zece, numite și Decalog, ci erau 613 porunci, pe care, cu timpul, rabinii, tot comentându-le și explicându-le, le-au mai suplimentat, în funcție și de interesele lor. De aceea Hristos le-a denumit „datina bătrânilor” sau „datina voastră” (Mc. 7, 9). Ei bine, se credea de unii că toate cele 613 ar fi fost transmise oral de Însuși Dumnezeu către marele profet Moise, care la rândul său le-a dat fiilor lui Israel, mai întâi verbal, pentru generațiile timpului, iar mai târziu și în formă scrisă, pentru generațiile viitoare. Aceste porunci se împărțeau în două grupe: pozitive și negative. Mai exact 365, cât numără zilele unui an, sunt porunci negative, adică îți spun ce să nu faci pentru a nu păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar restul de 248, exact cât numără toate părțile corpului omenesc, reprezintă obligații sau datorii față de Dumnezeu și de aproapele. În orice caz, ideea în sine vrea să spună că Dumnezeu se cuvine a fi iubit și lăudat în toate zilele, ca de altfel în toți anii și cu toată ființa. Or, tânărul era îndreptățit a vrea să știe care porunci din acea mulțime sunt și mântuitoare de suflet, și care exprimă doar apartenența la un popor și la o religie. Să nu se uite că nu este pentru prima dată când Iisus este interpelat cu o astfel de întrebare. Și cu o altă ocazie, un învățător al Legii, dar de data aceasta numai ca să-L ispitească, L-a întrebat: „Învăță­torule, care este cea mai mare poruncă din lege?” Oricum, din dialogul lui Iisus cu tânărul reiese cu evidență că împlinirea doar formală a poruncilor nu-l face pe omul credincios neapărat și drept înaintea lui Dumnezeu. În cazul de față, tânărul de altfel foarte credincios avea o dorință arzătoare de a obține viața veș­nică și era convins că îi mai lip­sește ceva foarte important.

Din răspunsul dat de Iisus mai aflăm un mare adevăr, care se pare că multora le scapă din vedere. Unii s-ar aștepta ca Hristos să fi pus pe primul loc îndatoririle religioase ale omului. Îna­intea lui Dumnezeu, lucrurile stau cu totul altfel. Nu achitarea integrală de îndatoririle religioase ne poate asigura viața veșnică, ci în primul rând atitudinea de iubire față de aproapele, concretizată și prin actele de dreptate față de el, adică respectarea bunurilor sale, a drepturilor și a demnității persoanei sale, secondate de sprijinul material și moral pe care i-l acordăm atunci când se impune și cât putem, desigur. Prin urmare, Iisus ne trimite întotdeauna către frații noștri, întrucât numai prin bunele relații cu aceștia ne certificăm calitatea de creștini și în același timp și buna relație cu Dumnezeu. Iar iubirea față de semeni, alături de credința în Dumnezeu și credincioșia față de poruncile Sale, reprezintă valuta forte pe care o transferăm din timpul acestei vieți în conturile veșniciei.

Din acest dialog mai vedem și extraordinara îngăduință a lui Dumnezeu Care este dispus să renunțe la îndatoririle omului față de El ca să le împlinească pe cele față de semenii săi. Mai observăm că Hristos rezumă cele patru obligații pe care le avem față de aproapele în doar trei cuvinte: `să nu înșeli”!, după cum citim la Sfântul Marcu. De ce? Fiindcă principalele și cele mai primejdioase tentații ale unui om bogat sunt acelea de a se îmbogăți și mai mult, neezitând chiar să fure în mod direct din bunurile aproapelui, aidoma hoțului de buzunare, sau să o facă indirect prin falsificarea actelor ori prin neplata banilor cuveniți angajaților săi, dacă este patron.

Cel care își iubește cu adevărat aproapele îl pune mai presus decât pe sine

Ne întrebăm oare câți dintre oameni, fie chiar și dintre cei mai credincioși, nu declară că ar fi suficientă credința lor dimpreună cu bruma de fapte bune pe care o fac? Or, aceasta se poate întâmpla fiindcă se raportează și se compară doar cu semenii lor, fără a mai lua în calcul și exigențele divine. În cazul acesta există o mică, dar reală contra­dicție între statutul social și părerea despre sine a acelui tânăr. Cel care își iubește cu adevărat aproapele îl pune pe acesta mai presus decât pe sine însuși. Sfântul Marcu ne mai spune că totuși, la auzul acestor cuvinte, „Iisus l-a privit cu drag”. Nu-i exclus ca Marcu să fi aflat acest amănunt chiar din gura Sfântului Petru, de care fusese atât de atașat, fiindcă se știe că acela a fost martor la dialog. În orice caz, Iisus l-a privit cu drag, nu doar fiindcă se lăuda că a împlinit dintotdeauna poruncile lui Dumnezeu, ci mai cu seamă pentru preocupările pe care le avea încă din tinerețea sa. Acest tânăr făcea exact ceea ce scrie în cartea Eclesiastului: „Tinere, adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până când nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii, când vei zice: Nu găsesc nici o plăcere în ei”. Hristos avea motive să-l privească cu drag pe acel tânăr. Acesta nu venise la Domnul pentru a-I cere niște avantaje materiale și nici ca să-L ispitească. Dumnezeu fiind, Iisus a citit în inima și în sufletul său, în care a văzut sinceritatea și dorul după mântuire.

O chemare specială

Nu-i greu de observat că Iisus l-a atenționat pe dregător, ca de altfel și pe ucenicii Săi, prezenți acolo, că presupusa lor dreptate ar trebui s-o depășească cu mult pe cea a cărturarilor și fariseilor, ca de altfel a religiei iudaice în general. Din răspunsul Domnului ne dăm bine seama că Evanghelia nu-i chiar atât de ușor de înțeles după cum ar părea la prima vedere. Ba mai mult, Hristos nu acționează după niște șa­bloane prestabilite, ci se adaptează de la caz la caz, ca un duhovnic desăvârșit, dând sfaturi și acționând în funcție de patimile sau credința omului. Astfel, dacă unora le-a prescris să re­nunțe chiar la tot, altora, dimpo­trivă, le-a lăsat toate câte aveau. Așa ar fi cazul surorilor lui Lazăr, Marta și Maria, a lui Nicodim, care a venit la El noaptea pentru o consfătuire de taină, sau a lui Iosif din Arimateea. Ne întrebăm dacă nu cumva este vorba de o altă chemare adresată în mod cu totul special acestui tânăr. N-ar fi posibil ca Iisus să fi dorit să-l facă și pe el ucenic aidoma celorlalți care-L însoțeau, dacă luăm în calcul dorul său de a împlini toate poruncile ca să intre în viața cea veșnică. Prin sfatul dat de a-și împărți averea, Iisus nu ar fi încercat doar să sugereze interesul de a propune niște reforme sociale radicale prin care să se transfere bogățiile de la unii la alții, încât cei săraci să devină bogați și invers. Nu ar fi rezolvat nimic. Doar s-ar fi schimbat pentru o vreme pozi­țiile sociale. Mai curând, când li se adresează celor cu care va colabora la misiunea de a-L urma imediat, lăsând la o parte bărcile cu plasele de pescuit cu totul, pe părinți și pe cei pe care îi aveau angajați la pescuit, El vrea să-i facă pe aceia lucrătorii lui Dumnezeu, care să fie cu totul disponibili de a sluji în via Sa. După aceea, când i-a trimis pe ucenici să facă prima practică misionară, le-a poruncit insistent să nu-și ia nimic cu ei pe cale, nici pâine, nici traistă și nici bani în punga ce se ținea la cingătoare. Avem de-a face cu exigențele uceniciei, care se vor schimba aproape total spre finalul misiunii lui Hristos printre oameni, întrucât în cuvântul de rămas-bun de dinainte de Pătimiri le spune clar cine are acum pungă să o ia cu sine. Totuși să reținem că fiecare persoană Îl poate urma pe Hristos în felul său și nu toți oamenii credincioși au neapărat chemarea și menirea de a deveni misionari, ci numai cei cu vocație și cu niște daruri speciale.

„Dacă vrei să fii desăvârșit...”

Când auzim de cuvântul „desăvârșit”, cădem iarăși pe gânduri. Dacă vrea să devină desăvârșit, Iisus nu-i spune tânărului să meargă ca să facă milostenie în fiecare zi, ci să renun­țe total și definitiv la avere. Subliniem că aici există două nu­anțe de text. Astfel, la Matei întâlnim: „dacă vrei să fii desă­vârșit”; Marcu, în schimb, spune: „un singur lucru îți mai trebu­iește”. Cu alte cuvinte, ambii exprimă cam același lucru, și anume că înaintea lui Dumnezeu nu poți pretinde vreodată a fi perfect, iar pe de alta, că tânărul era prea atașat cu inima și sufletul de averile sale. E foarte greu de delimitat de la ce standard îl poți numi pe cineva bogat, întrucât nu există nici un fel de reper în această direcție. Câte un om se poate considera bogat dacă are ce pune pe masă și se bucură de un acoperiș deasupra capului, în timp ce altul poate avea șapte-opt case și milioane de euro la bancă și tot nu se mai satură de strâns. Or, se știe bine că cu sufletul te poți atașa la fel de mult chiar și de un singur obiect care să-ți devină idol, sau de funcții mari ori de alte avantaje lumești.

Teofilact al Bulgariei consideră că Iisus nu l-a sfătuit doar să facă milostenie, ci să renunțe chiar cu totul la avere. Pentru că sunt unii care fac milostenie, dar au viața plină de păcate. De aceea zice Hristos: „Urmează-Mi Mie!”, adică îl îndeamnă să facă toată fapta cea bună, în numele și de dragul lui Hristos. Să aibă, cu alte cuvinte, voința de a sacrifica totul pentru a-L urma pe Hristos. Prin cazul acelui tânăr, Iisus ne mai învață că ar vrea ca toți cei ce cred în El și în Dumnezeu să fie desăvârșiți, după cum și zice în alt loc: „Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48). De fapt, Hristos îi propune să renunțe la tot ceea ce îi prisosește, din dragoste față de aproapele, pentru a-i facilita omului aceluia progresul spiritual. Și în mod indirect, se mai sugerează aici un amănunt demn de a fi reținut, și anume că în Împărăția lui Dumnezeu „se află multe locașuri” pregătite pentru cei buni și pentru sfinți. Ei bine, locașurile veșnice diferă în func­ție de vrednicia și credința omului, de cât a lucrat fiecare din această viață pentru acea casă din ceruri. Nu pot fi însă nicidecum cu toții pe aceeași treaptă sau stare de fericire, fiindcă nu toți au lucrat la fel.

Mântuirea, un dar exclusiv dumnezeiesc

De la versetele 23 la 26 urmează concluziile enunțate de Iisus pentru ucenicii care au luat parte la această lecție pe care se impunea să o învețe când îi atenționează zicându-le: „Adevărat vă spun, că greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor. Vă mai spun iarăși, că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”.

La cuvintele Domnului, ucenicii au rămas consternați, mai ales dacă ținem seama și de faptul că ei știau bine că, în vechiul Israel, omul bogat se credea a fi și foarte iubit de Dumnezeu și de aceea îl binecuvântează cu bunuri materiale prisositoare. Or, se vede clar că Iisus a folosit aici un limbaj figurat, mai exact o hiperbolă (adică o exagerare intenționată) ca să-i ajute pe cei de față să rețină mai ușor și pentru totdeauna învățătura Sa. De fapt, mesagerii Evangheliei din toate timpurile au de învățat de la Iisus că Scriptura se impune a se transmite oamenilor nediluat, chiar dacă uneori șochează, exact așa cum este ea, fiindcă rostul ei nu este de a fi pe placul auzului urechii omului, ci de a trezi inimile și conștiințele. Hristos ne atenționează că ni se impune o opțiune clară și imediată între „avere” și „mântuire” și aceasta se cuvine a o face de aici și de acum. De libertatea noastră ține a alege între cele două tezau­re: cel pământesc și cel ceresc.

Uimiți peste măsură de vorbele lui Iisus, ucenicii Îl întreabă: „atunci cine se mai poate mântui?” Probabil că știau și ei că pe om îl poate robi în egală măsură un lucru mare sau mic, o avere imensă ori una rezonabilă. De fapt, Dumnezeu îi cere credinciosului să aibă spiritul cu totul liber pentru a fi pe de-a-ntregul disponibil pentru El. În ceea ce privește mântuirea, este evident, din cuvântul Domnului Iisus, că nu se pot pune niciodată în balanță faptele bune ale omului, oricât de numeroase ar fi, cu dreptatea și exigențele lui Dumnezeu. Este totuși adevărat că dreptatea divină este mereu copleșită de milă și iubire față de oameni și de aceea mântuirea rămâne în exclusivitate un dar al Său.