Iubirea neîmpărtășită

Pr. Lect. Dr. Marian Vild

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria.

Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său, din toată inima.

Una dintre cele mai profunde pilde rostite de Hristos Domnul este cea numită a „datornicului nemilostiv”, dar care poate fi intitulată, poate mai adecvat şi mai sugestiv, pilda „iubirii neîmpărtăşite”. Tabloul este deosebit, întrucât surprinde într-o imagine concisă, dar extrem de reală, situaţia penibilă în care ne aflăm adesea atunci când vrem să fim iubiţi şi iertaţi de Dumnezeu, dar ne este greu să facem acelaşi lucru cu aproapele. Raţiunea aşezării acestei pericope evanghelice la începutul anului bisericesc este cât se poate de evidentă: întreaga taină a iconomiei mântuirii lumii, care va fi reiterată în ciclul anului liturgic, nu poate fi înţeleasă şi urmărită cum se cuvine fără acest temei al deschiderii către aproapele cu dragoste autentică, iertătoare.

Cuvântarea bisericească

În Evanghelia după Matei, cuvântările Mântuitorului sunt grupate în cinci grupuri de texte, capitolul al 18-lea fiind al patrulea dintre acestea şi numit de exegeţi „cuvântarea bisericească”. Această denumire sugerează deja faptul că tot ce conţine cuvântarea priveşte modul convieţuirii credincioşilor în comunitatea eclesială, în special raportarea lor la semeni şi la Dumnezeu. Drept răspuns la întrebarea „Cine este, oare, mai mare în Împărăţia cerurilor?” (v. 1), pe care I-o pun ucenicii, Hristos Domnul dezvoltă un discurs consistent despre smerenie şi iertare - ca elemente fundamentale ale vieţii comunitare. Întrucât viaţa în Biserică este o anticipare şi o pregustare a vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu, dragostea care trebuie să domnească în comunitatea creştină este prelungirea iubirii lui Dumnezeu către om. Iubirea dumnezeiască este ilustrată în pilda cu oaia cea rătăcită (v. 12-13), iar iubirea către aproapele, în pilda datornicului nemilostiv (v. 23-35). Iertarea aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte (v. 22), adică de fiecare dată când ne greşeşte, este o prelungire către semeni a iertării pe care noi înşine o cerem, o nădăjduim şi o primim de la Dumnezeu.

Dragostea autentică nu poate fi condiţionată de nimic

Probabil că aici este punctul în care majoritatea celor care îşi spun „creştini” ratează înţelegerea fundamentalei învăţături a Noului Testament. Sfântul Apostol Pavel, în imnul dragostei, subliniază faptul că „dragostea nu cade niciodată” (1 Cor 13, 8). Deşi acceptăm generic că trebuie să iu­bim pe toţi şi pe toate - doar creş­tinismul este religia iubirii! -, practic ne raportăm unii la alţii mult mai mult la modul comercial. Dăruim atât cât ni se pare că primim, iar dacă această balanţă este dezechilibrată în defavoarea noastră, nu mai suntem dispuşi să ne implicăm şi de obicei punem accentul pe dreptate. O dreptate care este, desigur, în favoarea noastră, aşadar, subiectivă. Însă dragostea nu are hotar şi nici nu e condiţionată de ceva. Dragostea înseamnă a ierta şi a acoperi orice neputinţă a celui iubit. Aşa este iubirea divină, care este neschimbabilă. Nimic din scăderile noastre nu Îl scârbește pe Dumnezeu şi oricâte păcate am săvârşi, El ne iubeşte la fel. Desigur, prin păcate mâhnim pe Dumnezeu, dar nu afectăm dragostea Lui către noi, care rămâne aceeaşi. Însă a dori iertare şi dragoste de la Dumnezeu şi a cere dreptate cu neîngăduinţă de la aproapele înseamnă a umbla cu două măsuri. Una generoasă pentru sine şi alta cu multă parcimonie înspre aproapele, precum în pilda din Evanghelia de astăzi. Această neînţelegere vine din boala iubirii de sine, aşadar din deturnarea adevăratei iubiri. Ratarea înţelegerii adecvate a lucrurilor este cea care deformează creştinismul astfel încât, de multe ori, crucea - ca semn al dragostei vădite în jertfă - a devenit sabie prin care aducem vătămare aproapelui şi nouă înşine. Soluţia este la îndemâna noastră: iubeşte şi iartă atât cât vrei să fii iertat, „nu judeca şi nu vei fi judecat” (Mt. 7, 1).

Dar şi datorie

Cei zece mii de talanţi din textul mateian reprezintă o sumă colosală. Practic, este vorba de o sumă echivalentă cu vistieria unei ţări. Semnificaţia unei sume atât de mari trebuie pusă în legătură cu datoria infinită pe care o avem la Dumnezeu. Desigur, cifra nu trebuie luată în sens financiar-contabil şi nici principiul nu trebuie luat în sens juridic. Este doar imaginea faptului că suntem total dependenţi de Creator - ca făpturi create - şi că ceea ce ni se dăruieşte în Hristos este gratuit (Efes 2, 8-10), întrucât singuri niciodată nu am fi putut să ne „răscumpărăm sufletele” (Ps. 48, 8). Datoria fratelui de 100 de dinari este una incomparabil mai mică. Ştim că un dinar era plata unui pălmaş pe o zi de lucru. Cu toate acestea, precum în pildă, pentru te miri ce, suntem gata să ne răzbunăm pe aproapele dovedind o opacitate de-a dreptul necreştină în raport cu neputinţele şi scăderile acestuia. Însă, în creştinism, a dărui şi a te dărui indiferent de ce face celălalt este firescul vieţuirii întru Hristos care este iubire (1 In. 4, 16). De aceea, Sfântul Luca reţine acel cuvânt al lui Hristos omis de Evanghelişti (agrafon): „Mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Se spune că în pustia Egiptului au venit unii pelerini pentru a cere de la un Avva cuvânt de folos, cum se obişnuieşte. Acesta i-a întrebat dacă doresc un cuvânt trupesc sau unul duhovnicesc. La opţiunea lor pentru a doua variantă, Avva le răspunde trimiţându-i de unde au venit, dar cu îndemnul să cultive şi să iubească trei lucruri: osteneala mai mult decât odihna, ocara mai mult decât lauda şi a da mai mult decât a lua. Acest îndemn ar trebui să facă parte din educaţia religioasă a oricărui creştin, pentru că cuprinde în chip sintetic întreaga teologie: trebuie să (ne)dăruim după modelul christic şi astfel vom dobândi (pr. N. Steinhardt).

Apropierea de Dumnezeu şi de aproapele

Apropierea de Dumnezeu este posibilă tocmai datorită acestei iubiri dumnezeieşti nesfârşite şi nelimitate. Însă drumul către conştientizarea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi a iubirii sale trece prin aproapele. Acest adevăr este exprimat cel mai frumos de Sfântul Evanghelist Ioan, care atenţionează asupra pericolului autoamăgirii, cum că Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu şi pe aproapele (1 In. 4, 20-21). Aceasta este o minciună pentru că cele două iubiri se condiţionează reciproc. Avva Dorotei, în celebra imagine a cercului în care centrul reprezintă divinitatea şi razele cercului sufletele în parcursul lor duhovnicesc, sugerează extrem de exact această realitate. Cu cât te apropii de centru (care este Dumnezeu), cu atât te apropii de celelalte raze (aproapele) şi invers. Savantul Simion Mehedinţi spunea că atât preţuieşte un popor, cât a înţeles din Evanghelie. Dar toată Evanghelia este cuprinsă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Ca popor creştin suntem chemaţi, aşadar, să ne asumăm acest fel de a iubi: nu cu două măsuri, ci deplin, să iubim şi să iertăm ca să fim iertaţi şi iubiţi şi să prelungim astfel iubirea divină în lume.

Libertatea Împărăţiei şi robiile veacului

Pr. Lector Dr. Jan Nicolae

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său, din toată inima.

Unul dintre modurile metaforice de exprimare a lu­crării de mântuire pe care Hristos Domnul o făcut-o pentru om este cel al răscum­pă­rării, adică eliberarea din sclavie prin plătirea unui preţ, termenul fiind folosit originar pentru a descrie achiziţionarea unui sclav de la târg: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slu­jească şi să-Și dea sufletul răs­cumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Preţul pentru eliberarea noastră din robia păcatului a fost plătit prin faptul că Iisus Hristos, Cel fără de păcat, a murit în locul nostru. Odinioară, pentru cum­pă­rarea sclavilor se foloseau monede din aur şi argint, cu valoare relativă, temporară, însă pentru răs­cum­pă­rarea noastră preţul plătit tribut a fost preascumpul, nepreţuitul Sânge al lui Hristos. Aşadar, pe când ne aflam încă sub robia şi puterea păcatului, Iisus Hristos, Fiul fără de păcat al lui Dumnezeu, Şi-a dat viaţa ca preţ de răs-cumpărare pentru toţi cei vânduţi ca sclavi ai satanei. Rostul acestei metafore este descrierea trecerii noastre din starea de robie în cea de libertate: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Iisus ne-a scos din robie pentru totdeauna, iar valoarea sângelui Său a acoperit toate păcatele trecute, prezente şi viitoare, pecetea şi garanţia acestei răscumpărări fiind Duhul Sfânt sălăşluind în cei eliberaţi, „spre răscumpărarea celor dobândiţi de El spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1, 13, 14; 4, 30). Unul din cuvintele rostite de pe Cruce de Răscumpărătorul nostru, Cel trădat şi vândut pe bani, a fost: "Doamne, iartă-le că nu ştiu ce fac!"

Unul dintre cele mai triste avertismente pe care le primim în Evanghelie îl reprezintă pierderea nesăbuită a libertăţii prin căderea într-o nouă robie spi­ri­tuală pro­vocată de învâr­to­şarea inimii ori încremenirea în nesim­ţire şi ne­recunoştinţă faţă de Cel Care ne-a liberat cu preţul vieţii Sale. Parabola datornicului nemilostiv pune această realitate în termenii sapienţiali ai nara­ţiunii edificatoare, ori, cum ar zice Andrei Pleşu, ai adevărului ca poveste, ai raportului între mărinimia lui Dumnezeu şi ticăloşia omului.

Riscurile libertății

Actualizată în termeni con­temporani, parabola hristică, rostită pentru formarea ucenicilor, aflaţi pe calea către Ierusalim pentru a-L întroniza pe Hristos ca Împărat al lui Israel, ar avea următoarea formă: se apropie vertiginos vremea scadenţei, când Suveranul generos şi iertător va (de)veni Judecător drept şi nemitarnic cu toţi cei pe care i-a graţiat şi amnistiat de toate datoriile lor, dar care, în chip paradoxal, nu s-au vindecat de boala robiei. Parabola evanghelică nu este o simplă pledoarie pentru iertare, ci mai degrabă o avertizare cu privire la riscurile libertăţii: datornicul nemilostiv nu a reuşit să fructifice graţierea şi amnistia oferite de suveran, concretizate în comoara de daruri (10.000 de talanţi de aur, echivalent cu aproximativ 490.000 kg) şi în libertatea pentru sine şi familia sa. În popor se spune despre cineva care le doreşte şi pe cele ale lui Dumnezeu, şi pe cele ale lumii că vrea şi cu mâna în brân­ză, şi cu sufletul în rai. Pa­re-se că datornicul nostru putea rămâne şi cu banii, şi în graţiile stăpânului, prin atitudinea sa temerară de a risca căutând la inima acestuia mila, compătimirea. Robul umil însă trece după eliberare din registrul umil slugarnic în cel ameninţător despotic. Din datornic vândut devine debitor necruţător care sare la gâtul confratelui pentru nimica toată.

Deşi lui i s-a iertat o datorie uriaşă, o sumă exorbitantă, imposibil de rambursat, ca a unor state contemporane înglodate în datorii, ameninţate de faliment financiar, totuşi el nu poate să-şi ierte colegul de o datorie măruntă (100 de dinari echivalau cu doar 450 grame de argint).

Iertare sau răzbunare

Parabola ne reaminteşte că de la sublimul iertării la ridicolul răzbunării este doar un singur pas, cel al făţărniciei, iar acesta ţine de inima omului viu care trebuie să lupte împotriva uitării generozităţii dumnezeieşti revărsate în viaţa sa. Făţarnicul este demascat cu asprime: „Slugă vicleană!”

Oricât ar părea de comun mesajul parabolei, trebuie să recunoaştem că ne regăsim pe noi înşine în situaţii jenante de insensibilitate şi vedem mereu în jur cazuri de oameni lipsiţi de milă, gata să sară la gâtul aproapelui şi să-l sugrume pentru te-miri-ce nimic. Sensibilitatea şi maturitatea duhovnicească a inimii se dobândesc prin trezvie, printr-o raportare vie, simţitoare, compătimitoare faţă de semeni. Dinamica acestui raport faţă de aproapele se oglindeşte în trecerea împăratului din parabolă, Dumnezeu Însuşi, de la milă şi iubire la dreptate şi pedeapsă. Vremea bilanţurilor cu datornicii este timpul judecăţii divine, cumpănirea finală a faptelor omului după socoteala lui Dumnezeu. Modelul financiar descris de parabolă este unul atestat istoric în evaluarea periodică a datoriilor către suveran a celor care, în calitate de arendaşi, se ocupau de colectarea impozitelor ori a taxelor vamale. Între aceşti funcţionari existau şi dintre aceia ispitiţi de ban şi de foloase necuvenite ori zbiri deprinşi cu nedreptăţile şi cu exploatarea poporului simplu, precum Zaheu, mai-marele vameşilor, pocăit mai târziu şi care se angaja să repare nedreptăţile comise în exerciţiul funcţiunii, întorcând împătrit sumele stoarse nemilos de la nevoiaşi.

Cel îndatorat până peste cap, fără posibilitate practică de rambursare a datoriei, îşi pierdea libertatea, fiind vândut ca sclav împreună cu toţi cei din familia sa, pierzând, în acelaşi timp, toate bunurile.

Hristos S-a făcut rob pentru a ne oferi iertare

Nucleul tare al parabolei în posibilitatea pierderii totale a libertăţii şi demnităţii: Stăpânul a poruncit ca datornicul nemilostiv să fie vândut ca sclav unor străini nemiloşi, diavolii deghizaţi în reprezentanţii unei firme de recuperare a datoriilor. Recuperatorii dau întotdeauna dovadă de rapacitate şi opacitate spirituală, nu au milă, nu au mamă, nu au tată. Înţelepciunea populară cuprinde scurte rostiri sentenţioase legate de bilanţul ori socoteala de pe urmă a oamenilor cu Stăpânul lor: „După faptă şi răsplată!” ori „Lasă-l în plata Domnului!” Împăratul, care s-a făcut rob pentru răscumpărarea noastră, oferă gratuit iertarea tuturor datoriilor şi impuls lăuntric către oameni pentru inimă iertătoare. Rugăciu­nea a şasea de la Taina Sfântului Maslu ni-l prezintă pe Domnul milei chiar în această ipostază a Celui care iartă datornicii, dăru­ieşte vindecarea şi ne porunceşte să iertăm semenii de şaptezeci de ori câte şapte, adică nelimitat.

Parabola datornicului nemilostiv ne îndeamnă la iertare din inimă pentru toţi cei care ne-au greşit în viaţă, la o cultură a îngăduinţei şi a responsabilităţii pentru darurile primite de la Dumnezeu, toate acestea având consecinţe eterne şi urmări până în starea noastră eshatologică din Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este posibil un spaţiu al reconcilierii fără această iertare din inimă, nefăţarnică, după modelul Împăra­tului generos şi atoateiertător, după pilda martirilor şi a sfinţilor din temniţele comuniste care şi-au iertat călăii şi torţionarii, dincolo de orice gând de răzbunare.