Cel mai învăţat şi mai talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării Româneşti (1) bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara şi Biserica Ortodoxă Română, împodobită cu nimbul muceniciei. Era, cum s-a spus, „o vistierie de daruri, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”, menit de Dumnezeu pământului românesc, din Iviria lui îndepărtată. Au prisosit în sufletul lui virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspiraţii şi de melodii. N-a îngropat nici un talant şi pe toţi i-a înmulţit (2), fiind „singurul vlădică de mai multe ori artist” (3).

Datele pe care le cunoaştem astăzi despre Mitropolitul Antim, înainte de venirea sa în Ţara Românească, au rămas tot sărace. Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Uniunii Sovietice). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria şi el primise la botez numele de Andrei. Anton-Maria del Chiaro, secretarul de limba italiană al lui Constantin Brâncoveanu, l-a cunoscut personal pe Antim şi ne-a lăsat despre el însemnări preţioase. El afirmă că era georgian de origine şi că a căzut din fragedă tinereţe rob, probabil la turcii care invadau deseori Georgia, era „înzestrat cu talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică” (4). El însuşi, în marea majoritate a cărţilor tipărite sau traduse, se numeşte fie „Antim Ivireanul” (5), fie „Antim, georgian de neam” (6), fie „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria” (7). Aceasta dovedeşte, printre altele, că el nu şi-a uitat niciodată ţara sa natală şi a căutat să-i sprijine ridicarea ei culturală, punând bazele primei tipografii naţionale, produs al atelierelor tipografice româneşti. La rugămintea lui Vahtang al VI-lea, l-a trimis pe ucenicul său, Mihai Iştvanovici, în Georgia, unde, împreună cu colaboratorii săi, meşteri români şi autohtoni, au tipărit prima carte georgiană: Evangheliarul în anul 1709, la Tbilisi.

Nu cunoaştem când s-a născut Antim şi în care parte a Georgiei. Se ştie de la Del Chiaro că numele său mirenesc de la botez era Andrei. Se presupune că în robie a învăţat şi a cunoscut, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, poate şi araba, deşi în epilogul Ceaslovului greco-arab din 1702 spune că „limba arăbească mi-e străină”. A cunoscut şi slava veche şi şi-a însuşit la perfecţie limba română, pe care el o numea „limba dulce românească” şi căreia i-a dat, prin Didahii, „mlădiere, putere şi lirism” (8).

Un capitol discutat din viaţa Mitropolitului Antim l-au constituit multă vreme împrejurările în care el a scăpat din robie, locul unde şi-a însuşit arta tipografică, în care avea să exceleze, şi data venirii sale în Ţara Românească. Aprofundările din ultimul timp datorate şi cercetătorilor gruzini par să lămurească aceste aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii sale mult frământate.

Pornindu-se de la o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului (9), cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, în care i se plângea că n-are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite, şi „de mii de ori v-am rugat să ne trimiteţi un sclav pe care sa-l educăm şi să-l învăţăm ca sa ne ajute la corespondenţa noastră”, pare că lămureşte în ce scop a fost răscumpărat Antim din robie şi cu ce s-a ocupat mai bine de un sfert de veac (10). El, care, în afară de limba materna, stăpânea şi pe cea grecească, a fost răscumpărat în perioada când patriarhia din Ierusalim era la Constantinopol şi avea nevoie de un om care să traducă din georgiană. În timpul şederii sale, datorită talentelor şi a uimitoarelor sale energii, de care avea să dea dovadă în activitatea pe care a desfăşurat-o în Ţara Românească, a impresionat pe cei din jur cu arta sa de caligraf, sculptor, desenator şi lucrător în broderie. La Constantinopol a ajuns prin muncă şi la oarecare stare materială, căci în conflictul ce s-a ivit între el şi Brâncoveanu, în anul 1712, găseşte prilejul să-i amintească voievodului ca nu nevoile l-au adus în Ţara Românească şi nici dorinţa de parvenire: „Eu aici în ţară n-am venit de voea mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă...” (11).

Aceste fapte îndreptăţesc să se creadă că Antim a venit în Ţara Românească din patriarhia Ierusalimului, atunci cu sediul în Constantinopol, la recomandarea Patriarhului Dositei, adresată lui Constantin Brâncoveanu (12). Ierarhul a petrecut mult timp la Bucureşti şi avea, cum arăta N. Iorga, „rolul de supraveghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase” (13). Probabil că Dositei l-a convins pe Brâncoveanu să folosească serviciile lui Antim în planurile sale de înviorare a culturii româneşti, care coincideau şi cu planurile lui de difuzare a culturii greceşti în toată lumea ortodoxă (14).

Din Constantinopol, mai verosimil, ni se pare ca Antim să fi venit mai întâi la Iaşi, unde fusese înfiinţată tipografia grecească la mănăstirea Cetăţuia în 1680, cu cheltuiala neobositului ierarh, care, împreună cu Patriarhul Partenie al Alexandriei, a vizitat Iaşul şi pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Presupunem că în jurul acestei date, Antim a ajuns să lucreze în cadrul tipografiei puse sub conducerea ieromonahului Mitrofan, ajuns mai târziu episcop la Buzău (1691-1702), ajutând la ornamentarea cărţilor. „Aici ar fi putut învăţa arta tipografiei şi tot aici ar fi putut studia limbile slavonă şi română” (15).

La Iaşi, Antim îl va fi cunoscut şi pe mitropolitul Dosoftei şi va fi fost mişcat de patriotismul operei sale culturale pentru românizarea cultului în Biserica Moldovei şi va fi fost şi el câştigat pentru această luptă pe care o va desfăşura în Ţara Românească. Amintim că la Bucureşti, în 1694, Antim a tipărit o Psaltire „care e, practic, identică cu cartea lui Dosoftei din 1680, prezentând foarte puţine modificări” (16). Argumentarea adusă de Dosoftei în prefaţa Liturghierului său din 1679 în Cuvânt de'preună către toată seminţia rumânească pentru justificarea slujirii liturghiei în limba română este întocmai folosită şi de Antim în prefaţa Evhologhionului tipărit la Râmnic în 1706, care cuprinde în primul volum Liturghierul (17). Cei doi ierarhi cărturari se găsesc astfel uniţi prin opera lor, închinată culturii şi Bisericii Ortodoxe Române, prin care se desăvârşea iniţiativa diaconului Coresi.

Considerăm că, dacă Antim s-a aflat în Moldova, nu este imposibil să fi venit acolo împreună cu Mitrofan sau să fi fost chemat de acesta ulterior. Ajuns la Bucureşti, el şi-a început activitatea la tipografia mitropoliei înfiinţată în anul 1678, condusă de episcopul moldovean Mitrofan al Huşilor, refugiat la curtea lui Brâncoveanu. În vara anului 1691, acesta este numit episcop al Buzăului, iar lui Antim i se încredinţează conducerea tipografiei de la Bucureşti, ajunsă „Tipografia domnească”. Cum Mitrofan transferase o parte din utilajul tipografiei la Buzău, Antim repune tipografia în stare de funcţionare. În octombrie 1691, el scoate de sub teascuri prima carte: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către jiul său Leon (18), în traducerea grecească modernă a lui Hrisant Notara, nepotul lui Dositei şi urmaşul său în scaunul patriarhiei de Ierusalim; cu acesta Antim va avea legături toată viaţa, când bune, când mai rele.

Dacă viitorul mitropolit a venit în ţară monah sau a primit cinul monahal în Ţara Românească, părerile sunt împărţite (19).

Fapt este că, în cei 26 de ani petrecuţi în Ţara Românească, modestul şi străinul ieromonah Antim avea să se identifice cu aspiraţiile şi năzuinţele ţării sale adoptive, devenită a doua sa patrie, să depună toate eforturile, priceperea şi talentele sale multiple în slujirea şi ridicarea ei pe scara culturii, în elibera-rea ei de sub dominaţia otomană, până la supremul sacrificiu al vieţii. Pentru a înţelege mai bine contribuţia operei sale, va trebui să avem în vedere starea lucrurilor din Ţara Românească în jurul anului 1700.

Întinsele latifundii ale familiilor boiereşti, în frunte cu aceea a Cantacuzinilor, condamnau ţărănimea aservită la sărăcie şi exploatare fiscală. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, numărul birurilor se ridicase la patruzeci şi două, iar cei care nu puteau plăti, ca să scape de urmărire, fugeau de pe moşii şi astfel satele se băjeneau. Principala cauză a fiscalităţii excesive din timpul acestui domnitor au constituit-o cererile nenumărate de bani şi provizii ale turcilor, impuse de criza politică şi economică de după despresurarea Vienei. La aceste cumplite greutăţi se suprapuneau şi abuzurile aparatului fiscal folosit de Brâncoveanu, corupţia şi viaţa morală scăzută.

Toate aspectele negative ale societăţii româneşti din acest timp aveau să se oglindească în opera lui Antim Ivireanul. El le va critica fără menajament de la înălţimea amvonului celor două catedrale, de la Târgovişte şi de la Bucureşti, în vestitele lui Didahii, cu dorinţa de a le îndrepta, căci „într-acel jug ce trageţi voi, trag şi eu”.

Sub aspectul cultural, „epoca lui Brâncoveanu, care reprezintă punctul culminant al unei evoluţii de două veacuri, înfăţişează o interesantă încrucişare a două influenţe diferite: una venită direct din Occidentul catolic şi romanic: influenţa italiană, iar alta venită din sud-răsăritul ortodox: influenţa grecească” (20). În timpul, lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească ajunge focarul din care radia lumina culturii în tot Orientul ortodox, aflat sub apăsarea musulmană.

Sub aspectul naţional, în artă, în arhitectură, în pictură, epoca aceasta a creat un stil propriu, stilul brâncovenesc.

Din câte cunoaştem, începuturile vieţii lui Antim Ivireanul în Ţara Românească au fost modeste şi munca lui destul de dificilă şi de îndelungată. Dintre activităţile lui numeroase, în care a strălucit ca nimeni altul, una mai ales se împleteşte cu întreaga lui viaţă, aceea de tipograf. El rămâne, alături de Coresi, cel mai mare tipograf al culturii noastre medievale (21).

A tipărit sau a supravegheat imprimarea a 64 (65) de cărţi de diferite mărimi. Sunt lucrate de el 38 de volume. Celelalte, de ucenicii săi: ipodiaconul Mihai Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, 30 de cărţi s-au tipărit în greceşte, 24 în româneşte, una în slavoneşte, 8 în câte două limbi - din care: 5 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română - şi altele în trei limbi: greacă, slavonă şi română. Antim are 4 lucrări ale lui, la zece le-a scris predosloviile, pentru cinci a întocmit versurile, la şase a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar şase cărţi sunt traduse de el în limba greacă. Şase volume au fost tipărite cu cheltuiala lui Antim, cinci cu blagoslovenia sa, iar zece, date de pomană cititorilor.

După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în: cărţi pentru întărirea Ortodoxiei şi combaterea calvinismului şi a catolicismului, de slujbă bisericească, de îndrumare religioasă şi filosofică şi cărţi populare.

După criteriul nevoilor, aceste opere au căutat să răspundă cerinţelor lăuntrice ale neamului românesc şi problemelor externe ale ţării. Strădaniile domnitorului şi ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul graiului şi al cugetării româneşti marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii şi şlefuirii limbii. Prin cărţile româneşti date la lumină, înzestratul Jerarh a pus temeliile vechii noastre limbi bisericeşti.

Tălmăcirile în româneşte ale Mitropolitului Antim au subminat în mare parte curentul slavon, predominant în cancelarii şi în Biserică până în pragul veacului al XVII-lea, şi apoi pe cel grecesc de la curţile Cantacuzinilor şi ale lui Brâncoveanu. Antim Ivireanul a iubit cu împătirnire tiparul şi solul său: cartea. Le-a închinat vistieria darurilor sale. A practicat acest meşteşug sub toate aspectele şi s-a pregătit pentru toate măiestriile pe care le cere. Despre tipar şi roadele lui are această înaltă părere: „Slăvitul meşteşug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii şi Legii, ci pentru folosul ţării” (22).

Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi ieromonah, Antim avea să fie mutat la Snagov ca egumen, unde, „pe lângă treburile de gospodărire a domeniilor mănăstirii, a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi, tipografie independentă de cea bucureşteană. Cea mai mare parte a utilajului, inclusiv turnarea literelor, era construită de mâna sa de artist” (23). Aici, Antim a iniţiat o şcoală de imprimerie, „care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la noi”. În ea s-au format cei trei mari conducători de tipografii de mai târziu: Mihail Ştefanovici (sau Iştvanovici), Gheorghe Radovici şi Dionisie Floru. De la ei au deprins meşteşugul numeroşi tipografi întâlniţi în tot veacul al XVIII-lea, la Bucureşti, la Râmnic şi la Buzău (24). La Snagov au fost tipărite un număr de 14 cărţi: 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonească, una greco-română, una greco-arabă. Cartea grecească avea preponderenţa numerică, urmare a influenţei culturii greceşti exercitate de ierarhii greci de la curtea lui Brâncoveanu (25).

După plecarea lui Mihai Iştvanovici în Ardeal, trimis de Constantin Brâncoveanu să tipărească la Alba-Iulia cărţi în apărarea Ortodoxiei româneşti, Antim publică, în 1699, în limba greacă, o Mărturisire ortodoxă, la îndemnul şi cu cheltuiala acestui domnitor, ca răspuns la propaganda romano-catolică. Cu acelaşi scop se răspândeşte în limba română Cartea sau lumina cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării papistaşilor, descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponniseanul..., de smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul, pentru ca să se dea în dar pravoslavnicilor (26).

Sub supravegherea lui Antim, la începutul anului 1700, Gheorghe Radovici tipărea la Snagov, în limba română, Învăţături creştineşti foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba rumânească... Lucrarea a fost tradusă de ieromonahul Filothei sin agăi Jipei „ot mitropolie”, care a tra-dus şi Floarea darurilor, tipărită la Snagov „de smeritul ieromonah Antim Ivireanul”.

Ieromonahul Filothei, contemporan cu Antim Ivireanul, „se numără printre luminătorii neamului românesc de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea” (27). El este muzicianul care a contribuit la triumful cântării româneşti în Biserică, prin compunerea primei Psaltichii româneşti în 1713, cu îndemnul şi cu binecuvântarea mitropolitului Antim Ivireanul (28).

Din 1701, Antim se strămută la Bucureşti, unde îşi va relua activitatea de tipograf întreruptă cândva, deşi va continua să funcţioneze ca egumen al Snagovului, atestat până la 21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui de la Snagov, fără să fi renunţat formal la egumenat, nu ne sunt cunoscute. Cu plecarea lui Antim, va înceta şi funcţionarea tipografiei de aici. Activitatea neîntreruptă la tipografia mitropoliei până în 1705 constituie a doua cotitură a vieţii lui: „aceasta este perioada unei rodnice activităţi tipografice şi artistice, este perioada în care pregătirea sa culturală şi teologică s-a dezvoltat ulterior, este perioada în, care a căpătat încrederea deplină a domnului, a curţii şi a tuturor învăţaţilor, greci mai ales, trăitori în preajma lui Constantin Brâncoveanu” (29).

În aceşti ani de strădanii la Bucureşti (1701-1705) tipăreşte 15 cărţi: 11 în limba greacă, apărute sub influenţa curentului grecesc de la curte, două româneşti, una slavo-română şi una greco-arabă (30).

Munca pe care Antim Ivireanul a desfăşurat-o atât la Bucureşti cât şi la Snagov, calităţile sale deosebite de teolog învăţat şi artist, împrejurările care au dus la demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, acuzat de simpatie faţă de catolici, l-au făcut să fie ales episcop al Râmnicului, fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit această demnitate. În ziua de 17 martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, în Bucureşti, de către mitropolitul Teodosie şi de către alţi arhierei aflaţi atunci în capitală. Mutându-se imediat la Râmnic, noul ierarh şi-a luat cu el şi utilajul tiparniţei de la Snagov, „rodul muncii sale”, pentru secţiile greacă şi română. Pentru secţia arabă, teascul fusese dăruit în 1704 Patriarhului Antiohiei, Atanasie al IV-lea Dabbas, care l-a instalat în oraşul Alep, din Siria.

Ca episcop, nu era uşor să redreseze o eparhie unde propaganda catolică îşi câştigase teren, pentru care motiv şi fusese depus înaintaşul său. A trebuit să întărească disciplina în rândul clerului şi în mănăstiri, să ridice nivelul de pregătire a slujitorilor, să desfăşoare o activitate pastorală atât la centru cât şi în cuprinsul eparhiei. Se zidesc biserici noi, altele se restaurează, se înfrumuseţează cu picturi inspirate din trecutul istoric. Pretutindeni va fi trebuit să fie „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”, aşa cum o arată pisania din pridvorul mănăstirii Cozia lui Mircea cel Bătrân, care a fost pictată din nou şi i s-a adăugat pridvorul în 1706-1707. Ostenitor va fi fost şi la Cotmeana, metohul Coziei, ca şi la mănăstirea Govora, unde i se păstrează portretul, la Fedeleşoiu, metohul Coziei, unde i se păstrează de asemenea portretul. La acestea şi la altele a fost cu îndemnul, cu prezenţa şi cu osteneala sa (31). Documentele episcopiei Râmnicului vorbesc despre grija întâistătătorului ei pentru mărirea averilor episcopiei, prin cumpărări de pământuri, vii, mori şi păduri, din veniturile cărora se reparau şi se înfrumuseţau cu picturi biserici, iar altele se zideau din temelii (32).

Fapt important, cunoscut astăzi, la Râmnicu-Vâlcea în 1705, episcopul Antim Ivireanul deschide o „şcoală de pomană” - adică gratuită, pentru copii, pentru care aduce ca dascăl pe ardeleanul Ivan Făgărăşeanul, de la şcoala din Câmpulung. Când ajunge mitropolit, înfiinţează o a doua „şcoală de pomană” în acest oraş, folosind pe dascălul amintit (33). Şi la ctitoria sa, mănăstirea „Toţi Sfinţii”, înfiinţează şcoală pentru copii şi de pregătire a viitorilor preoţi, cu durata de 2 şi 4 ani. Înfiinţarea, la vremea sa, a trei şcoli pentru copii cu învăţământ gratuit era o operă unică în învăţământul românesc. Trebuie să recunoaştem astăzi că el este cel care a pus începutul învăţământului şcolar gratuit în Ţara Românească, şi acesta este unul din marile merite ale mitropolitului Antim, cunoscut abia în timpul din urmă.

Cea mai bogată activitate o desfăşoară Antim la Râmnic, în cei „trei ani fără două luni”, tot ca editor şi tipograf.

Prima carte, apărută în septembrie 1705, în limba greacă, a fost Tomul bucuriei (Tόμος χαράς), o lucrare de doctrină ortodoxă şi de combatere a învăţăturilor romano-catolice. Cheltuielile au fost suportate de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, iar tipărirea cărţii în 792 de pagini, cu 40 de rânduri pe pagină, a fost făcută de „prea învăţatul episcop al Râmnicului, domnul Antim din Ivir”. Această culegere de texte, „ce combăteau primatul papal, a dus la stingerea definitivă a focarelor schismatice” (34).

Pe lângă pericolul prozelitismului catolic, cu urmări atât de grele mai ales pentru românii din Transilvania, o primejdie pentru limba română o reprezenta atunci şi „puzderia de cărţi greceşti tipărite la Bucureşti, la Snagov”, ca şi acum la Râmnic, de neobositul episcop Antim. El va înţelege acest pericol „ce ameninţa pe români şi va pune stavilă acestor tendinţe. Nu luptase oare şi Georgia, cu sute de ani mai devreme, pentru aceeaşi cauză? Antim cunoştea nevoile poporului şi se va face ecoul păstoriţilor săi: va tipări în româneşte cărţile capitale „de slujbă bisericească, multe dintre ele pentru prima dată” (35). De aceea, el are marele merit că, prin cărţile româneşti date la lumină, începând de la Râmnic, „a pus temelia vechii noastre limbi bisericeşti”(36).

În timpul scurt cât a stat la Râmnicu-Vâlcea - doi ani şi zece luni -, el a făcut din reşedinţa episcopiei „un focar de lumină şi un centru de cultură religioasă şi naţională” (37).

Activitatea de la Râmnic este întreruptă din nou şi o altă cotitură în viaţa lui Antim avea să-l ducă pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericeşti, aceea de mitropolit al Ungrovlariiei, vreme de peste opt ani, în care desfăşoară de asemenea o activitate prodigioasă. L-au adus la această demnitate meritele sale personale şi înaltul prestigiu de care se bucura în ţară şi în tot Orientul ortodox.

Bătrânul mitropolit Teodosie, care a murit la 27 ianuarie 1708, lăsase cu limbă de moarte ca scaunul său să fie încredinţat episcopului Râmnicului, lui Antim Ivireanul (38). Într-adevăr, soborul vlădicilor, care cuprindea pe Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara, pe Patriarhul Alexandriei, Gherasim Palladas, aflaţi atunci la curtea lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu egumenii mănăstirilor, cu boierii chemaţi, între care Cantacuzinii ocupau, primele locuri, cu asentimentul voievodului Constantin Brâncoveanu, au ales ca mitropolit pe Antim al Râmnicului.

Primindu-se confirmarea alegerii din partea Patriarhului Ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708 i s-a făcut „strămutarea” canonică de la episcopia Râmnicului în scaunul mitropolitan, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat sărbătoreşte în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti (39). După slujba de la mitropolie, relatează Radu Greceanu, Constantin Brâncoveanu „au trimis pre dumnealui Ştefan Cantacuzino, marele postelnic, cu carâta cea frumoasă domnească şi cu alai frumos la sfânta mitropolie, de l-au procalisit (= l-au poftit) să vie la curte, pe carele, aducîndu-l pre scara cea mare, pen divan, s-au împreunat cu măria sa vodă, sărutându-i măria sa mâna şi făcându-i oraţie de păstoria ce i s-au dat”.

La urările lui Brâncoveanu, mitropolitul Antim a răspuns printr-o cuvântare în limba română, păstrată în fruntea tuturor manuscriselor Didahiilor, „plină de poezie şi de patos, izvorâtă din căldura elocinţei sale, înălţătoare şi elocventă, cum nici un mitropolit nu mai rostise alta în româneşte până atunci” (40). Cuvântarea era mărturisirea unui crez al vieţii sale dăruită slujirii lui Dumnezeu şi păstoriţilor săi, ca şi cuvântul unui apostol.

Pornind de la textul Sfintei Evanghelii de la Matei 4, 19: „Veniţi după Mine şi vă voi face pre voi pescari de oameni”, Antim arăta cu smerenie că nu meritele sale l-au ridicat, ci Dumnezeu l-a rânduit şi l-a pus „om mic fiind şi smerit”, păstor mic, „Dumnezeu n-au căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia mea şi la streinătatea mea, n-au socotit prostia şi neştiinţa mea, ci au căutat la bogăţiia şi noianul bunătăţii sale şi au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile şi fărădelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu şi decât năsipul mării şi m-au înălţat, nevrednic fiind, la această stepenă şi mare vrednicie a arhieriei. Şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătatea şi spăseniia dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case purtători de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuiţii şi să vă fiiu de mângâiere la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprăzecile fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; şi dinpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie şi făr' de lene, zioa şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul şi spăseniia tuturor de obşte, învăţându-vă şi îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă.

Şi dumneavoastră încă aveţi datorie, cele ce veţ cunoaşte că vă învăţ, făr'de făţărie şi făr'de vicleşug, vă îndemn să le primiţ şi să le faceţ, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră şi să vă supuneţi ascultării, că acea ascultare ce o faceţi mie, o faceţi lui Hristos...”.

Mitropolitul Antim se smerea pentru marea sa chemare în faţa lui Dumnezeu, dar ţinea să atragă atenţia celor de faţă ce datorie le revenea, fără menajamente, faţă de el, ca arhiereu al lui Hristos. De aceea le-a vorbit în limba română, limba poporului pe care avea să-l păstorească.

„Scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştiia”, la care se referea, erau pentru Ţara Românească, unde Mitropolitul Antim fusese trimis de Dumnezeu ca proorocul Ieremia, opresiunea turcească. Ca şi acesta s-a dus în robie, departe de ţara sa şi a fost omorât; Antim îşi proorocea sfârşitul vieţii sale.

Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată şi despre ea şi autorul ei s-au scris studii, s-au întreprins cercetări atât în ţară cât şi în străinătate, constituind încă obiect de aprofundare, fără ca să se poată spune că ea a fost epuizată. Vom reţine în esenţă înflăcăratul său patriotism şi recunoştinţa păstrată în inimă, atât pentru Ţara Românească, patria sa adoptivă care l-a primit cu dragoste şi căldură, cât şi pentru ţara sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Aici, în Iviria, trimite pe cel mai bun tipograf, împreună „cu ucenicii săi”, să ducă utilajul necesar înfiinţării unei tipografii, prima de acest fel la Tblisi (1709) (41), poate la cererea regelui Vahtang al VI-lea adresată lui Constantin Brâncoveanu. Ea va lucra în Tbilisi până în anul 1722, fiind condusă de georgieni, ucenici ai lui Mihai Iştvanovici.

Pentru Ţara Românească, Mitropolitul Antim şi-a dovedit patriotismul în mai multe împrejurări, care aveau să-l ducă până la sacrificiul vieţii. Hrisant Notara (1707-1731), eruditul Patriarh al Ierusalimului, care se afla în Ţara Românească şi luase parte la alegerea lui Antim ca mitropolit, ţinând seama de poziţia şi de influenţa sa pe lângă Constantin Brâncoveanu, a căutat, în mod abuziv, să profite şi aici, după cum profita în Moldova, ca mănăstirile şi bisericile închinate patriarhiei Ierusalimului să depindă exclusiv de ea, iar Patriarhul Hrisant să fie socotit deplin stăpânitor atât în treburile bisericeşti admi-nistrative cât şi în cele religioase. Printr-o scrisoare sinodală, din decembrie 1709, Patriarhul Atanasie al Constantinopolului aprobase cererea acestuia ca „toate mănăstirile lui patriarhiceşti şi bisericile şi metocurile aflătoare în eparhiile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei să le aibă dânsul (= Hrisant) sub stăpânirea şi conducerea sa... şi să nu se mai pomenească, împreună cu al său, nici un alt nume, nici acela al ierarhului locului” (42).

Dacă mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1708-1725) acceptase umil situaţia aceasta, Antim Ivireanul a socotit-o imixtiune anticanonică şi s-a plâns direct Patriarhului Ecumenic împotriva lui Hrisant Notara. În scrisoarea sa, Antim nu recunoştea existenţa unor mănăstiri supuse altei ierarhii decât aceleia a mitropoliei Ţării Româneşti: „...Şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de Ierusalim sau altui patriarh... Fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, ci toate acestea se află sub cârmuirea noastră.

Într-însele, şi când săvârşim Jertfa cea fără de sânge numai noi şedem, în sfinţitul scaun, iar nu şi patriarhul din Ierusalim...”.

Atitudinea lui Antim Ivireanul, cum arăta N. Iorga, are şi un rol naţional. El era apărătorul independenţei bisericeşti a ţărilor noastre. „Niciodată, subliniază N. Iorga, unui patriarh nu i s-a vorbit de un mitropolit român în această formă. Este una din cele mai splendide piese ale rezistenţei pe care Biserica noastră a opus-o tuturor încercărilor” (43). În acelaşi timp era, trebuie să recunoaştem, şi prima mare acţiune pentru afirmarea autonomiei Bisericii din Ţara Românească.

Strălucitul ierarh, trecând peste interesele şi relaţiile sale personale cu Patriarhul Hrisant Notara, a apărat drepturile Bisericii pe care o păstorea şi, în acelaşi timp, şi libertatea ţării, într-o problemă care avea şi implicaţii politice. În timp ce Hrisant servea ca omul şi emisarul turcilor pentru o împăcare cu Rusia, Antim „se situa în fruntea politicii duse de boierii patrioţi în vederea scuturării jugului otoman” (44) şi împotriva turcilor care au adus ca domnitor în Ţara Românească din Moldova pe Nicolae Mavrocordat, din a cărui poruncă a fost ucis şi marele mitropolit în cursul lunii septembrie 1716. Aver-siunea lui Antim Ivireanul faţă de stăpânirea otomană şi lupta pe care el a dus-o sub diferite forme împotriva împilării lor, până la sacrificiul vieţii sale, o înţelegem numai prin prisma patriotismului lui devotat faţă de ţara şi poporul român, ca şi faţă de Georgia, devastată de atâtea ori de turci, o victimă a lor fiind şi el, răpit şi dus în robie.

În cele două încercări de a scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti din 1711 şi prin apropierea de austrieci în 1716, Antim Ivireanul a avut un însemnat rol, care l-au dovedit un mare patriot.

Atitudinea favorabilă pe care a avut-o Mitropolitul Antim împreună cu o parte din boierii lui Constantin Brâncoveanu faţă de armata rusă şi de Petru cel Mare, în care vedeau pe adevăraţii eliberatori ai creştinilor din sud-estul Europei, şi trecerea cavaleriei spătarului Toma Cantacuzino, vărul domnitorului, de partea armatelor ruseşti şi moldoveneşti (45), au creat o situaţie grea lui Constantin Brâncoveanu faţă de turci, care l-au bănuit de hainire... Pentru a preîntâmpina unele învinuiri ce i se puteau aduce, domnitorul, prins şi de intrigile unor adversari ai Mitropolitului Antim, cum era episcopul Mitrofan de Nisa, cu complicitatea lui Hrisant Notara, a hotărât să-l înlăture din scaunul mitropolitan, ca pe principalul părtaş la complotul lui Toma Cantacuzino. În acest scop, domnitorul i-a cerut, prin duhovnicul său, să demisioneze de bună voie, căci în caz contrar va fi nevoit să-l scoată cu sila. Mitropolitul Antim, prin două apărări magistrale prezentate voievodului în zilele de 13 ianuarie şi de 3 februarie 1712, în care face apel la spiritul de dreptate al acestuia şi pe care îl sfătuieşte „să nu se pripească nici în chestiunile bisericeşti, cum nu se pripeşte nici în cele ale domniei”, l-a determinat să renunţe la intenţia de a-l înlocui.

Cu toate grijile şi problemele ridicate de conducerea mitropoliei şi cu toate necazurile întîmpinate, acest ierarh n-a dat însă uitării meşteşugul lui drag, tiparul. Era în sufletul lui dorinţa arzătoare de a răspândi lumina, căci neştiinţa este cauza tuturor relelor, considera el. Cartea tipărită şi cuvântul de învăţătură rostit de la amvon i-au stat la îndemână şi le-a folosit ca nimeni altul.

Ceea ce însă îl amăra cel mai mult era nepregătirea, nepriceperea şi lipsa de zel pastoral al preoţilor cu care lucra. „Că între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme” (46). Pentru îndreptarea acestor stări de lucruri, Mitropolitul Antim a scris însuşi special trei broşuri pe care le-a tipărit şi le-a trimis tuturor preoţilor de mir, cu dispoziţia aplicării întocmai a îndrumărilor în activitatea lor pastorală (47).

În timpul lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească se găsea angajată în apărarea întregului front al Ortodoxiei, atacată şi de catolici şi de calvini. Stegarul luptei este Mitropolitul Antim, care dă la lumină cărţi pentru edificarea clerului şi a credincioşilor dreptmăritori (48).

Pe lângă operele tipărite în timpul vieţii, de la Mitropolitul Antim au rămas şi un număr de manuscrise, care s-au publicat foarte târziu:

1. Cronograful-ilustrat, intitulat: Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiţi ce să află în „Sfânta Scriptură”... Târgovişte, 1709.

Manuscrisul este o istorie ilustrată a Bibliei, în care elementele de genealogie biblică sunt îmbinate şi cu date de istorie greco-romană. Valoarea manuscrisului constă şi în numărul impresionant de imagini, 503 portrete în medalion, executate de mâna lui Antim, sau a unui zugrav de profesie, legate între ele prin fâşii asemeni unui arbore genealogic, portrete ale strămoşilor lui Hristos, urcând până la Adam. Este „una din cele mai preţioase opere iconografice din Europa răsăriteană” (49).

2. Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinţilor (Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor), considerat şi testamentul Mitropolitului Antim, este datat din 1713, aprilie 24, „în care an s-au început zidirea bisericii” (Antim, 1713-1715). Manuscrisul, aflat în Biblioteca Academiei R. S. România, a fost copiat, sub forma cunoscută astăzi, după 15 martie 1716 de Nicolae Ierei, şi cuprinde în scris obligaţiile pe care aveau să le urmeze cei ce vor chivernisi mănăstirea după moartea ctitorului. Dispoziţiile testamentare se referă, în majoritatea lor, la ajutorarea săracilor şi a străinilor, ca şi la unele probleme de ordin cultural. Tot ceea ce acest strălucit ierarh realizase prin truda sa de 25 de ani, cât a trăit în Ţara Românească, a investit în monumentala sa ctitorie, unde dorise să i se odihnească şi trupul după trecerea la cele veşnice. În ea ne-a lăsat în schimb întrupat talentul său artistic de mare sculptor şi arhitect. În ansamblul monumental, coloanele bisericii, uşile şi portalul „depăşesc orice realizare artistică în acest domeniu din ţara noastră” (50).

3. Predicile sau Didahiile - după denumirea grecească, pe care Mitropolitul Antim le-a ţinut unele Duminici şi sărbători mari în timpul păstoriei sale, fie la Bucureşti, fie la Târgovişte. Cu această operă el a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată, „operă care îl aşează printre cei mai mari oratori bisericeşti ai tuturor timpurilor”, cu nimic inferior clasicilor din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Flechier, Massillon, Ilie Miniat, fără să se fi inspirat din predicile acestora (51).

Mitropolitul Antim are meritul de a fi „la noi, ortodocşii români, întemeietorul oratoriei religioase” (52). Predica sa este o predică trăită şi gândită, compusă şi aşezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii şi expusă cu convingere, o predică elaborată cu înaltă competenţă (53).

Cum se afirmă, „opera manuscrisă a lui Antim Ivireanul, tipărită destul de târziu, este mai preţioasă decât cea tipărită în vremea lui” (54).

Recunoaştem astăzi că opera tipărită, ca şi cea rămasă în manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieţii sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică şi pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului şi credincioşilor, predicator cu duhul apostolic şi mare cruciat al întregii Ortodoxii.

În lumea ortodoxă încă nu se stinsese cu totul conflictul provocat de învăţătura calvină a Mărturisirii de credinţă, atribuită Patriarhului Ecumenic Chirii Lucaris (+ 1638). Învăţatul Ioan Cariofil, care a petrecut mult timp la Bucureşti, a fost învinuit de Dositei al Ierusalimului că ar conţine idei dogmatice „luterano-calvinice”. Disputa dintre ei a avut loc la Bucureşti, participând de asemenea Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul la aplanarea ei (55).

În acest timp, marele pericol era şi asaltul catolicismului asupra Bisericii Ortodoxe Române. Prin pacea de la Carloviţ, încheiată la 1699, Transilvania fusese trecută sub stăpânirea Casei de Habsburg. Ca urmare, pe plan religios, o parte dintre români au fost ademeniţi, prin stăruinţele cardinalului Leopold Collonitz, arhiepiscop de Strigonium (Esztergom) şi primat al Ungariei, şi prin făgăduielile iezuiţilor, să se unească cu Roma. În acel moment, întreaga opinie publică de dincoace de Carpaţi, de la evlaviosul Constantin Brâncoveanu, de la mitropolit şi boierii ţării şi până la poporul dreptcredincios, cu toţii au simţit pericolul pătrunderii catolice în treburile Ortodoxiei româneşti şi au căutat să-i reziste prin toate mijloacele şi să-i limiteze efectele.

Patriarhi şi înalţi ierarhi de la Constantinopol, de la Alexandria, de la Antiohia şi de la Ierusalim se adunau în Ţara Românească, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, pentru a lua hotărâri şi poziţii. Mişcarea de apărare a Ortodoxiei se făcea în primul rând prin tipărituri greceşti în ţările române, căci grecii ortodocşi aflaţi sub dominaţia musulmanilor nu aveau nici mijloacele necesare, nici îngăduinţa stăpânitorilor pentru tipărirea cărţilor. Acum apare marele rol al lui Antim Ivireanul, care a fost martor şi părtaş la lupta împotriva prozelitismului romano-catolic prin cărţile tipărite de el. Deosebit de importante prin volumul şi scopul lor de combatere a erorilor şi tendinţelor romano-catolice, ele sunt următoarele: Manual despre unele nedumeriri şi deslegări sau despre cercetarea şi confirmarea unor dogme necesare ale Bisericii (Snagov, 1697), care apărea în primul an al unirii din Ardeal a lui Teofil. Peste doi ani, când presiunea era şi mai mare asupra urmaşului său, Atanasie, ierarhul muntean tipăreşte Carte sau lumină cu drepte-dovediri din dogmele Bisearicii Răsăritului asupra dejghinării papistaşilor (Snagov, 1699). În acelaşi an apare, în limba greacă, Mărturisirea de credinţă ortodoxă (Snagov, 1699). În 1703, tipăreşte la Bucureşti Învăţătura dogmatică a Preasfintei Biserici răsăritene şi universale a lui Sevastos Trapezuntiul Kimenitul, cu o dedicaţie către Patriarhul Dositei, iar în unele exemplare către Ţarul Petru cel Mare. Se ştie că în calitate de episcop la Râmnic tipărise în greceşte Tomul Bucuriei al Patriarhului Dositei. Ca mitropolit, editează în 1710, în limba greacă, Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zigaben. Ediţia aceasta a fost apoi reprodusă şi de Migne (Patrologia graeca, vol. 130).

Este de admirat, cum s-a spus, acest cruciat al Ortodoxiei pe care paşii cunoscuţi şi necunoscuţi ai vieţii lui l-au purtat în Orient până la noi şi care, păstrând afectuoasă şi neştearsă dragostea primei sale patrii, iubeşte şi serveşte deopotrivă pe cea de a doua. Purtând în sufletul său de pelerin valorile şi darurile Ortodoxiei, îşi împarte inima cu credincioşii de pretutindeni, vrea luminarea şi eliberarea lor, le trimite tuturor gândul, munca şi dragostea sa, murind muceniceşte pentru Ţara Românească şi pentru credinţa creştină, unificate în legea cea dreaptă a Răsăritului (56).

În lupta de pe frontul apărării naţionale şi a celei spirituale ortodoxe aveau să cadă eroic cei doi corifei ai ei, Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Antim, dar cât de sfântă şi de mântuitoare ne-a rămas jertfa lor !

Pe tronul Ţării Româneşti, turcii aveau să aducă de acum oamenii lor, verificaţi, din Fanarul Constantinopolului. Este mutat din Moldova în Ţara Românească fanariotul Nicolae Mavrocordat, care intră în Bucureşti la 10 februarie 1716. Între Mitropolitul Antim şi noul domnitor, omul turcilor, relaţii de colaborare sinceră şi înţelegere nu puteau să fie. Războiul austro-turc se terminase cu victoria austriecilor, ceea ce a dat nădejde luminatului ierarh de înlăturare a opresiunii otomane. Eliberarea ţării de silnicia otomană, dublată acum şi de cea fanariotă, era preocuparea principală a patriotului mitropolit, şi în jurul lui se organizează rezistenţa boierilor nemulţumiţi, a clerului credincios lui şi a reprezentanţilor poporului.

Imperialii victorioşi au pătruns şi în părţile apusene ale Ţării Româneşti. La vestea intrării austriecilor în ţară, Nicolae Mavrocordat înspăimântat a părăsit capitala împreună cu familia şi cu boierii rămaşi partizani, îndreptându-se spre Giurgiu. La plecare, el a luat cu sine şi pe Antim Ivireanul, împotriva voinţei sale. În drum au făcut tabără la Călugăreni, aşteptând desfăşurarea evenimentelor. Aici, mitropolitul a avut o discuţie dramatică cu domnul, refuzând să-l mai urmeze în refugiul său. El i-a declarat sentenţios să-şi continue drumul singur, „deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul, şi Ţara Românească” (57).

Mitropolitul Antim s-a înapoiat la Bucureşti şi „sigur fiind că Nicolae Mavrocordat nu se va mai întoarce pe tron, l-a uns ca domn pe Pătraşco Brezoianu, marele vornic, care - nefericitul - nici măcar nu ştia de acest lucru, nefiind de faţă” (58). Peste câteva zile lui N. Mavrocordat i s-a adus la cunoştinţă că vestea cu venirea austriecilor n-a fost adevărată. Plin de mânie, el a adunat în grabă câteva sute de turci şi de tătari cu care s-a întors la Bucureşti. Întâmpinat de boieri, la locul numit „Fântâna lui Radu Vodă”, la intrarea în oraş, imediat a poruncit de „a tăiat în bucăţi” pe marele voirnic Pătraşco Brezoianu, despre care aflase că fusese ales domn în lipsa sa. Aceeaşi soartă au avut-o apoi şi alţi boieri din ţară, potrivnici stăpânirii turceşti şi domnului fanariot. Mânia avea să se reverse cu furie şi asupra Mitropolitului Antim, care a fost chemat de îndată la curte.

„Când intra la curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu domnul - cum spune cronicarul Mitrofan Grigoras -, soldaţii turci l-au oprit, l-au dat jos din rădvan şi smulgându-i barba şi părul capului şi târându-l jos, l-au închis într-o căsuţă a curţii, ca să-şi aducă aminte de tot ceea ce făcuse” (59). În acelaşi timp cu el a fost închis şi Ioan Avramie, predicatorul bisericii palatului. Chinuit şi umilit, Mitropolitului Antim i s-a cerut demisia, iar în locul lui a fost ales protejatul lui Hrisant Notara şi al lui Nicolae Mavrocordat, Mitrofan de Nisa, statornicul adversar al lui Antim Ivireanul şi fost duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu. Pentru confirmarea alegerii, domnul „făcând sfat cu toţi boierii, au trimis la Ţarigrad la patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui şi cum au făcut sfaturi rele împotriva domnului şi a ţării”. Acesta l-a caterisit pe fostul Mitropolit ca, între altele, „consiprator în contra puternicei împărăţii, conspirând şi în contra prealuminatului şi preaînălţatului domnitor D. D. Ioan Nicolae Alexandru Voievod a toată Ungrovlahia...” (60).

Pentru aceste „grele păcate”, care au apăsat bătrâneţile şi strădaniile de o viaţă întreagă ale marelui Mitropolit, pentru învinuirea lui de revoltat şi conspirator împotriva stăpânirii turceşti, „rămâne Antim atât de venerat de neamul românesc” (61). În timpul lecturii gramatei de caterisire i s-a luat camilafca de pe cap şi i s-a pus o tichie roşie, apoi i s-a comunicat sentinţa de deportare pe viaţă la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

În miez de noapte a fost pornit cu o căruţă spre locul de osândă, escortat de câţiva ostaşi turci, puşi sub comanda unui mehmendar, cu numele Colfescu. Pe drum a sosit însă porunca sultanului, desigur şi cu înţelegerea lui Nicolae Mavrocordat, prin care era osândit la moarte. Soldaţii l-au omorât la 22 septembrie 1716, şi i-au aruncat trupul într-un afluent al Mariţei, anume Tungia, care trece prin Adrianopol şi se varsă în golful Enos din Tracia. Apele i-au purtat lacrimile şi sângele mucenicesc spre ţărmurile împărăţiei nemuritoare a lui Dumnezeu, afundând în întunericul oprobiului public crima şi pe făptaşii ei nelegiuiţi.

Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, spune Del Chiaro, a produs în întreaga Valahie o generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la muntele Sinai. Aşa a pierit atunci, „de mână ucigaşă”, Antim Ivireanul, „unul din cei mai mari mitropoliţi ai Ţării Româneşti” (62), dar lumina vieţii lui nu s-a stins niciodată din conştiinţa neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.

Aveau să treacă două veacuri şi jumătate până când poporul român l-a putut comemora solemn în anul 1966, „drept mărturie a recunoştinţei Bisericii noastre întregi, pentru slujirea luminată şi jertfelnică a strălucitului ierarh şi mitropolit Antim Ivireanul” (63).

În urma demersurilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în anii 1964 şi 1965 către Patriarhia Ecumenică, cu scopul ridicării caterisirii Mitropolitului Antim, pronunţată de Sinodul din Constantinopol în august 1716, s-a primit următorul răspuns canonic: „am găsit cu cale să ridicăm caterisirea lui, făcută odinioară de către Marea Biserică a lui Hristos de la Noi, în vederea restabilirii pomenirii lui în Biserică”.

Sărbătorirea solemnă a evenimentului a avut loc printr-o serie de festivităţi care s-au desfăşurat în cursul anului 1966 în centrele mai de seamă în care a activat şi a păstorit marele cărturar şi ierarh: la mănăstirea Snagov, la Târgovişte, la Râmnicu-Vâlcea, încununate prin slujbele care s-au desfăşurat la Bucureşti, sediul scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei.

Cu acest prilej a fost restaurat şi monumentul istoric, ctitoria Mitropolitului Antim, biserica şi chiliile, împreună cu celelalte clădiri din incintă (64).

„Lui Antim i se cuvine nu numai datorita recunoştinţă si cinstire românească, ci şi recunoaşterea şi preţuirea Ortodoxiei întregi. I se cuvine a celor care l-au cunoscut şi nu l-au cunoscut, a celor care l-au iubit sau nu l-au iubit, a celor de aproape şi de departe, a tuturor cu a noastră împreună. I se cuvine cu atât mai mult, cu cât marele şi vrednicul ierarh, ostenitor şi luptător al dreptei-credinţe, a îndurat năpastă, osândă şi pătimire nedreaptă, nu pentru păcatele sau pentru interesele sale omeneşti, ci întru îndeplinirea datoriilor lui de bun păstor de turmă, care, după cuvântul Evangheliei şi al său, şi-a pus sufletul pentru oi” (65).

Prin reabilitarea şi prin întregul program al comemorării sale, se împlinesc dorinţele atâtor dreptcredincioşi români, dintre care amintim pe aceea a istoricului Nicolae Dobrescu: „dacă Biserica noastră va pune între sfinţi vreodată pre unii din martirii neamului nostru, să nu se uite că locul de frunte s-ar cuveni lui Antim Ivireanul” (66).

Pr. Prof. Ion Ionescu

1. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Bucureşti, 1945, p. 219; Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. V.

2. Prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei-credinţe, în „Biserica Ortodoxă Română!”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 853-863.

3. N. Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1910, p. 6.

4. Anton-Maria del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia, 1718, p. 42 şi 220.

5. În: Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, în Psaltirea şi în Liturghia tipărite la Târgovişte în anii 1710 şi 1713 (la Gabriel Ştrempel, ibidem, p. 417).

6. În: Psaltirea grecească tipărită la Snagov în 1700 şi în Eortologhionul grecesc al lui Sevastos Chimenitul, tipărit la Snagov în 1701.

7. În: Liturghierul greco-arab, tipărit la Snagov în 1701 şi în Ceaslovul tipărit la Bucureşti în 1702.

8. Mitr. Firmilian, 250 de ani de la moartea mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764.

9. P. Ioselianu, Epistola Patriarhului Ierusalimului, Dositei, în Georgia, 1866, ia Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Iaşi, 1982, p. 72.

10. Fanny Djindjihaşvili, ibidem, p. 22.

11. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. VI, 416.

12. Fanny Djindjihaşvili, ibidem, p. 23.

13. N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. H. De la 1688 la 1780, ed. a II-a, Bucureşti, 1928, p. 48, unde se arată contribuţia marelui ierarh la această aducere. Vezi şi Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 772-773.

14. Fanny Djindjihaşvili, ibidem, p. 23.

15. Ibidem, p. 27 ; N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), p. 614, a afirmat că Antim a venit la noi „prin anul 1680”, ceea ce pare posibil.

16. Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975, p. 330.

17. Pr. I. Ionescu, Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei (1679-1979), în „Glasul Bisericii”, XXXVIII (1979), nr. 9-10 şi extras, p. 15-16.

18. Pr. N. Şerbănescu, Antim Ivireanul, tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701.

19. Prof. Damian P. Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, consideră că Antim s-a călugărit înainte de venirea sa în Ţara Românească, la Constantinopol. Acelaşi punct de vedere îl afirmă şi Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, p. 144. Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, (1966), p. 775, consideră că Antim a intrat în monahism la îndemnul mitropolitului Teodosie, primind numele de Antim şi având ca naş de călugărie pe ieromonahul Macarie, protosinghelul mitropoliei. Punctul de vedere este însuşit şi de Gabriel Ştrempel, ibidem, p. X. Pentru călugărirea lui Antim la Bucureşti se pronunţase şi N. Cartojan, op. cit,, p. 219.

20. N. Cartojan, ibidem, p. 205.

21. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. IX-X.22. Mitr. Firmilian, ibidem, p. 767-768.

23. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. XII.

24. Ibidem, p. 419.

25. Prima tipăritură a fost însă o carte în româneşte, adusă ca un omagiu voievodului, imprimată la 6 februarie 1696: Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena. In ianuarie 1697 s-a imprimat în greceşte un enorm Antologhion de 2210 pagini, care cuprindea cărţile necesare cultului: Octoihul, Ceaslovul, Triodul şi Penticostarul. Altă tipăritură este o carte de teologie dogmatică, în greceşte, de Ioan Cariofil: Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni, prefaţată de Antim Ivi-reanul. Ea are numai 50 de file şi este scrisă sub formă de întrebări şi răspunsuri, propunându-şi să explice atitudinea învăţatului autor, acuzat de idei ale Reformei, şi a fost scrisă în Bucureşti, la rugămintea stolnicului Constantin Cantacuzino.

26. Cartea a fost dăruită şi românilor din Scheii Braşovului de mitropolitul Antim în 1713. Vezi: Pr. Vasile Olteanu, Antim Ivireanul şi românii ortodocşi din Scheii Braşovului. Mărturii inedite, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV (1981), nr. 3-4, p. 412.

27. Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin agăi Jipei. Psaltichie rumănească. I. Catava-sier, Bucureşti, 1981, p. 20.

28. In 1701 Antim tipăreşte la Snagov, în greceşte, şi un Eortologhion (- îndreptar, care se ocupă cu chestiuni practice de cronologie, aflarea sărbătorilor dintr-un an, pascalia, ciclurile, temeliile, indicţionul etc, pentru uzul şcolarilor de la Aca-demia Sfântul Sava), precum şi Proschinitarul Sfântului Munte al Athosului, în greceşte; Antim Ivireanul, Predici, Bucureşti, 1962, p. 295.

29. Antim Ivireanul, Opere, Ed. Gabriel Ştrempel, p. XIV.

30. In limba română au fost tipărite în 1703: Noul Testament, Acatistul şi un Ceaslov slavo-român. In 1702 tipăreşte pentru nevoile ortodocşilor din patriarhia Antiohiei un Ceaslov cu textul paralel greco-arab, în care semnează la sfârşit că a fost tipărit „de ieromonahul Antim, georgian din naştere, în anul de la Hristos 1702, în luna hozivan (- iunie)”.

31. Pr. Emil Nedelescu, Contribuţia lui Antim Ivireanul la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din eparhia Râmnicului Noului Severin, În „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 820-824.

32. Pr. N. Şerbănescu, Documente în timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, ibidem, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851.

33. Pr. Vasile Oltean, Antim Ivireanul şi românii ortodocşi din Şcheii Braşovului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4, p. 407-414.

34. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. XVII.

35. Idem, ibidem, p. XVII.

36. Seria tipăriturilor în româneşte o începe cu Antologhion adecă floarea cuvintelor care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a Sfintei Biserici peste tot anul, acum întâi într-acesta chip tipărit şi aşezat după cel grecesc... Cheltuiala cărţii o suportă spătarul Minai Cantacuzino, iar tipărirea „prin osteneala iubitorului de Dumnezeu Kyr Antim Ivireanul Episcopul Râmnicului”, în anul 1705. „Din toate tipăriturile lui Antim, acest Antologhion rămâne ca fiind cel mai re-prezentativ, atât ca act editorial cât şi ca realizare tipo-tehnică”. Antologhionul va trece munţii şi la românii din Transilvania şi la cei din Banat, unde s-au găsit exemplare, „ca în comuna Ticvaniul Mare din valea Căraşului”. Tot în acelaşi an, pentru a veni în ajutorul preoţilor duhovnici, tipăreşte în limba română un volumaş de 50 de pagini, cu cheltuiala fostului mare paharnic Şerban Cantacuzino, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţa..., fiind prima lucrare de acest fel în literatura românească veche. începând cu anul 1706, Antim ÎI cheamă de la Alba-Iulia pe Mihail Iştvanovici lângă el, pentru a-l ajuta în munca manuală de imprimare, fiind prins cu treburile eparhiei şi cu traducerea cărţilor de cult capitale din greceşte în româneşte. Liturghierul lui Antim Ivireanul din 1706, tipărit la Râmnicu-Vâlcea, al treilea în limba română, se prezintă într-o traducere şi într-o limbă literară superioară, care avea să rămână, cu puţine modificări lexicale, până în zilele noastre, consacrîndu-l pe Antim Ivireanul drept „ctitorul limbii noastre liturgice”. El a fost retipărit la Iaşi în 1980, ediţie critică de Prof. . N. A. Ursu.

37. Pr. N. Şerbănescu, ibidem, p. 787.

38. Existenţa unui testament al mitropolitului Teodosie este confirmată în Cronica lui Radu Greceanu (vezi Cronicari munteni, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 158-160), care ne-a transmis detaliile numirii şi ale înscăunării lui Antim.

39. Alegerea şi înscăunarea în Cronica lui Radu Greceanu.

40. Antim Ivireanul, Opere, ed. critică de Gabriel Ştrempel, p. XIX-XX.

41. Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 26, documentează că prima tipografie la Tbilisi „a fost înfiinţată în anul 1709” şi infirmă afirmaţiile lui V. Molin, Contribuţiuni noi la istoricul relaţiilor culturale cu Orientul ortodox, din „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 319-338, după care primul atelier tipografic în Georgia ar fi fost înfiinţat de regele Arcil (1684-1696), cu caractere georgiene lucrate la Amsterdam de tipograful, gravorul şi teologul maghiar T6tfalusi Kis Miklos (+ 1720 în Cluj), punct de vedere însuşit şi de Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, p. 284.

42. Prof. Alexandru Elian, Antim Ivireanul apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în „Studii teologice”, XVII (1966), nr. 9-10, p. 519, 530.

43. N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), p. 609-623.

44. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. XXVI.

45. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 201.

46. In cuvântul de început din Învăţătura bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor, acum într-aceasta chip tipărită în Sfânta Mitropolie în Târgovişte la anul de la Hristos 1710. Să se dea în dar preoţilor. La Gabriel Ştrempel, ibidem, p. 366.

47. Prima carte, tipărită deja la Râmnic, în 1705, era Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei. A doua se numeşte Învăţătură bisericească la cele trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor, Târgovişte, 1710, iar a treia, Capete de poruncă, tipărită în 1714.

48. Alte cărţi tipărite în greceşte la Târgovişte mai sunt: Carte cuprinzând slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul Sfântului Munte Sinai... (1710), Maxime ale unor vechi filosofi (1713) şi Despre oficiile, clericii şi dregătoriile Sfintei Biserici, scrisă de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, la care s-au adăugat şi alte lucrări ale unor teologi greci (1715).

49. Manuscrisul original se păstrează în Biblioteca Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Ucrainiene din Kiev. Are 22 file nenumerotate, cu o frumoasă legătură în piele, imprimată în aur, cu motive florale şi reprezentarea în medalion a Maicii Domnului şi în colţuri a patru evanghelişti. Cea mai veche copie a lui se păstrează la Biblioteca Academiei R. S. România, copistul fiind popa Flor, şi a doua la mănăstirea Cernica, lucrată de zugravul C. Petrescu (Gabriel Ştrempel, ibidem, p. 446).

50. Victor Brătulescu, Antim Ivireanul, miniaturist şi sculptor, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 822.

51. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. LVIIL.

52. Prof. Dan Simonescu, Mitropolitul Antim Ivireanul - patriot şi luminător al poporului, în „Mitropolia Olteniei”, XXVII (1975), nr. 11-12, p. 856. Se cunosc până în prezent un număr de 6 copii ale manuscrisului Didahiilor. Cel mai vechi şi mai preţios manuscris, nr. 3460, a fost copiat de Efrem grămăticul, în anii 1722-1725, la câţiva ani de la moartea marelui mitropolit, şi se află în Biblioteca Academiei R. S. România, continuând textul de bază al ediţiei publicate de Gabriel Ştrempel, ed. critică 1962 şi ed. 1972.

53. Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 775-817.

54. Fanny Djindjinhaşvili, op. cit., p. 68.

55. N. Chiţescu, O dispută dogmatică din veacul XVII, la care a luat parte Dositei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, Bucureşti, 1945.

56. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 862.

57. Mitrofan Grigoras, Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), publicată de D. Russo, în Studii istorice greco-române, vol. II, Bucureşti, 1939, p. 443.

58. Idem, ibidemt, p. 443.

59. Ibidem, p. 443.

60. Condica sfântă, cit. după Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1966, p. 800.

61. Gabriel Ştrempel, ibidem, p. XXXIV.

62. N. Dobrescu, Antim Ivireanul, p. 45.

63. Din Actul Comemorativ cu prilejul comemorării a 250 de ani de la moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul (1716-1966), în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 953.

64. Vezi Pr. I. Ionescu, Comemorarea Mitropolitului Antim Ivireanul de către Biserica Ortodoxă Română, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 895-897.

65. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 863.

66. N. Dobrescu, ibidem, p. 119.