Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului sfintelor icoane

Pr. Prof. Viorel Ioniță

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfârșitul epocii sinoadelor ecumenice și al perioadei patristice este aceea legată de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea și al IX-lea au pus la grea încercare Biserica creștină prin erezia iconoclastă. Iconoclasmul a fost o mișcare complexă, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atenția multor bizantinologi și teologi, care au explicat într-un fel sau altul evenimentele legate de persecuția sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub împăratul Leon III Isaurul (717-741), care în anul 726 promulgă un edict împotriva icoanelor. Se pare că acest edict a fost precedat "de o veritabilă campanie de propagandă, condusă chiar de împărat și destinată a convinge poporul că cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoacă mânia lui Dumnezeu și explică toate nenorocirile imperiului".

Pentru a înțelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Răsărit în timpul secolelor VIII și IX, ar trebui să mergem mai departe decât începutul secolului al VIII-lea. Dacă trebuie luată în considerare originea siriacă a împăraților iconoclaști, provincie în care tendințele iconoclaste erau vechi, influențate atât de iudei cât și de musulmani, cât și "lupta între puterea civilă și comunitățile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reacție împotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretențiile și încălcările ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, căci se punea în discuție legitimitatea pictării Mântuitorului, ceea ce în ochii iconoclaștilor părea "nestorianism". Mai mult, al doilea împărat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare și al Sfinților". Să nu uităm că "monofiziții erau ostili cultului icoanelor".

Dacă, potrivit unor istorici, nu trebuie să vedem în împărații iconoclaști niște oameni necredincioși sau raționaliști, cum se pretinde de obicei, ci niște oameni "cu o credință profundă, sincer convinși, care doreau o reformă religioasă și purificarea erorilor" ce inundaseră credința ortodoxă, caz în care iconoclasmul "apărea ca o reacție violentă împotriva superstiției, practicilor idolatrice și a excesului de putere al monahilor", trebuie să avem în vedere însă faptul că "folosirea icoanelor se stabilește și se răspândește în Biserică, nu impusă de vreun decret, nici introdusă surprinzător, ci ca o înflorire naturală a sufletului creștin, uman în imperiul harului". Deci iconoclaștii nu puteau reproșa iconofililor că ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovație, pentru că acesta "făcea parte integrantă din viața ortodocșilor", căci pentru creștinul din Bizanț icoanele erau "mărturia asigurării binecuvântării și a mântuirii, o garanție a ajutorului de sus, fără icoană el nu putea trăi". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele și cinstindu-le, fără să se întrebe de ce anume făcea aceasta.

Astfel, putem înțelege ușor cât de puternică a fost reacția credincioșilor când, în această atmosferă, apare edictul iconoclast din 726 al împăratului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport acțiunii sale, Leon al III-lea convoacă un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunță împotriva icoanelor. Cum însă patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuză să semneze această hotărâre este depus și în locul lui este ales Anastasie, care semnează hotărârile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul împotriva icoanelor nu era dat numai în numele împăratului, ci și al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmând calea tatălui său, convoacă la 754 al doilea sinod iconoclast, care dă opt anatematisme, atât împotriva cultului sfintelor icoane, cât și a zugrăvirii și folosirii lor. Paralel cu creșterea acțiunii iconoclaste se intensifică acțiunea de rezistență iconofilă. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Răsărit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, și cum situația lor în pământ musulman le sustrăgea acțiunii împăratului, ele au proclamat legitimă vechea practică iconofilă. Biserica apuseană se pronunță împotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine în urma căreia Italia centrală se rupe definitiv de Bizanț.

Ortodoxia se restabilește și în Biserica Constantinopolului sub împărăteasa Irina (797-802), care convoacă cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea în 787. Chiar dacă în secolul următor are loc o a doua fază iconoclastă, până ce o altă împărăteasă, Teodora, va restabili Ortodoxia în 843, lupta era câștigată de iconofili încă din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, în cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea și ultimul sinod ecumenic, nu numai că Ortodoxia era restabilită, dar învățătura Bisericii se îmbogățea cu o expunere explicită a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substanțială contribuție la triumful Ortodoxiei împotriva ereziei iconoclaste a fost Sfântul Ioan Damaschin, ultimul Sfânt Părinte din Răsărit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate împotriva ereziei iconoclaste după cum urmează: primul tratat între anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, și 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat după depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; și al III-lea, imediat după al doilea. Sistematizator al teologiei Părinților de până la el, Sf. Ioan Damaschin își baza învățătura sa pe întreaga tradiție a Bisericii patristice. "La sfârșitul fiecărui tratat sunt aduse mărturii din Părinții și scriitorii bisericești pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul întâi sunt citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduse mărturiile din tratatul întâi, plus 7 mărturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul și al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apărarea sfintelor icoane în care oferă apărătorilor credinței o bază teologică ce va fi reluată de teologii ortodocși de după el", baza teologică pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfântul Ioan Damaschin - Noțiunile de icoană și Inchinăciune

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fântânei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles că primul pas ce trebuie făcut în această direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arată ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoană înțelegem îndeobște reprezentarea grafică a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire între icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

1) Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Căci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".

2) Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoană înainte de devenirea lor".

3) "Al treilea fel de icoană este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Căci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare?".

4) "Al patrulea fel de icoană este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca să ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem să contemplăm pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

5) Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce mușcătura șarpelui, autorul răului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

6) Al șaselea fel de icoană este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. In această categorie se încadra icoana propriu-zisă pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase să o apere pe baza Tradiției în fața iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arăta înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune".

2) Inchinăciunea adusă din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului.

3) Inchinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Să ne închinăm în locul în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).

4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului.

5) Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu.

6) Inchinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Rom. XIII, 2).

7) Acela potrivit căruia se închină robii stăpânului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observăm că prin închinăciune teologul icoanelor înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și această închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfântul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictării și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și orginalul, Fiul ipositaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea pictării și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cât privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4, Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afară de Dumnezeu, poruncă dată Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresată celor de sub lege nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoană". De altfel cel care a făcut cel dintâi icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Său, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Căci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Sfântul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în două mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor, și 2) cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupă reprezenta situația din Bizanț, schițată mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar si iconoclaștii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce să nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, autorul ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstită și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce și de această dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai că el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauză că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputință de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne inchinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând că închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorată icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "să ne închinăm și să ne adresăm numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Să ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Să ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplină încredere pe lângă El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire între cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. In acest context este justificată această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datorăm lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, între care intră și Preacurata Fecioară Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte care impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ și b) harismatic.

a) Instructiv-educativ - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserică, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părinții capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importanței icoanelor în cult, Sf. Ioan Damaschin precizează că "icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe cărți - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi, intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii mă atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Căzând la pământ mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar această instruire se face cu un scop educativ : "Ca să evităm cele rele și să râvnim virtuțile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

b) Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor, Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătură cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturală". Este adevarăt că "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfântului Ioan Damaschin, în ele este abia atinsă această problemă și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".

Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor țn cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de formă prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioara sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învăățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea exista de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin această învățătură, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanța Sfintelor icoane în cultul creștin. Această învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.