Pentru creştinii ortodocşi, Paştele, ziua când se prăznuieşte Învierea lui Hristos, este ,,Praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor". Intrece chiar şi Crăciunul în importanţă şi în splendoare, pentru că această sărbătoare, mai mult decât oricare alta, îl ajută pe om să-şi vadă viaţa în perspectiva ei reală, sub raportul eternităţii. Il ajută să se orienteze spre viaţa veşnică, care este adevăratul său sens.

Această semnificaţie a Învierii lui Hristos este exprimată în modul cel mai viu, mai elocvent şi mai mişcător în irmosul cu care începe sublimul Canon pascal al Sfântului Ioan Damaschin:

,,Ziua Învierii să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă" (Peasna 1, glas 1, Irmos).

În iconografia ortodoxă tradiţională întâlnim mai multe moduri de reprezentare a Învierii lui Hristos. Cea mai frecventă este ,,Învierea" sau ,,Pogorârea la iad". Acest mod de reprezentare a evenimentului îi arată semnificaţia lăuntrică, mistică, universală. Alte reprezentări sunt ,,Încredinţarea lui Toma", ,,Mironosiţele la Mormânt" şi ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan la Mormânt". Aceste scene sunt expresii ale evidenţei empirice a Învierii.

     ,,Învierea" sau ,,Pogorârea la iad" este descrisă astfel:

În planul apropiat, iadul, reprezentat ca o peşteră întunecată sub un munte. Hristos, în centrul compoziţiei, stă în picioare pe porţile doborâte ale iadului. În jurul acestor porţi stau aruncate chei, încuietori rupte şi drugi de fier. Uneori - cum ar fi în Paraclisul Mănăstirii Chora din Constantinopol (c. 1310)- Hristos este reprezentat ridicându-l pe Adam din groapă cu mâna dreaptă şi pe Eva cu stânga. Alteori este înfăţişat ridicându-l pe Adam cu dreapta şi ţinând un filacter în mâna stângă. În mozaicurile murale din Hosios Lukas, Nea Moni, Daphni şi din Biserica ,,Cei Doisprezece Apostoli", din Tesalonic (secolul al XIV-lea), Hristos este reprezentat ţinând o Cruce mare în mâna stângă şi cu dreapta ridicându-l pe Adam din mormânt.

Crucea este aici simbolul biruinţei asupra morţii, după învăţătura Bisericii, care se rezumă în Cântarea 1 a Laudelor:

,,Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este şi spre dânsa nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ai înviat Te lăudăm, miluieşte-ne pe noi" (glas 6 ).

Picioarele lui Hristos se află depărtate, arătând o mişcare viguroasă, accentuată de mişcarea veşmântului Său exterior, a mantiei. Aceasta este de obicei albastră, cu lumini aurii. Mâinile şi picioarele poartă semnele piroanelor răstignirii. Expresia chipului Său este solemnă, dar blândă şi binevoitoare.

Uneori, figura Domnului este înconjurată de o ,,slavă" ovală (mandorlă), ca în Biserica ,,Cei Doisprezece Apostoli", din Tesalonic şi în paraclisul Mănăstirii Chora, din Constantinopol.

În mod caracteristic, Adam şi Eva sunt reprezentaţi bătrâni, Adam cu părul lung şi alb, cu barba albă şi fără aureole. Amândoi stau cu mâinile întinse spre Iisus, într-un gest de implorare. De obicei, ei se află unul lângă altul, fie în partea dreaptă a scenei, fie în stânga. Uneori, ca în pictura murală a paraclisului Mănăstirii Chora, Adam se află în dreapta lui Iisus, iar Eva în stânga.

De o parte şi de alta a lui Hristos, stau în picioare mai multe persoane, precum Sf. Ioan Botezătorul, dreptul Abel, regii-proroci David şi Solomon. Sfântul Ioan se recunoaşte datorită fizionomiei sale tipice din icoanele bizantine;  David şi Solomon, care nu se întâlnesc des în icoane, poartă coroane împărăteşti pe cap. Botezătorul şi regii-proroci sunt reprezentaţi fără aureole. Abel apare tânăr, fără barbă, ţinând un toiag de păstor.

Partea de sus  a icoanei poartă inscripţia

Spre deosebire de alte icoane ale Praznicelor împărăteşti, icoana Învierii redată sub forma Pogorârii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe, din Noul şi Vechiul Testament. Despre “Pogorârea la iad” vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni, când spune: “Iar aceea că << S-a suit >> - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. 4, 9-10). Tot aşa, Sfântul Apostol Petru spune în prima sa Epistolă: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 18-19). Explicând semnificaţia exactă a Pogorârii lui Hristos la iad, marele teolog mistic ortodox al sec. al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog, spune: „Hristos S-a pogorât la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi, care erau robite acolo (adică le-a dus în Rai). Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte până la Învierea cea de obşte”. Astfel, Hristos, ridicându-i pe Adam şi pe Eva din mormânt, reprezentat în icoană, simbolizează învierea, printr-Însul, a sufletelor lor.

Sfântul Ioan Botezătorul iese în evidenţă în icoana „Pogorârii la iad”, pentru că el propovăduieşte celor din iad vestea cea bună a învăţăturii lui Hristos. Lucrul acesta îşi găseşte expresia în troparul care se cântă în cinstea Sfântului Ioan pe data de 29 august, când se prăznuieşte Tăierea Capului, şi cu alte ocazii:

„Pomenirea dreptului cu laude, iară ţie destul îţi este mărturia Domnului, Mergătorului-Înainte. Că te-ai arătat cu adevărat, şi decât prorocii mai cinstit. Că şi a boteza în repejuni pe Cel preamărit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, bine ai vestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup; Pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă" (Tropar, glas 2).

Şi regele-proroc David iese in evidenţă în icoană, deoarece el a profeţit cu putere venirea lui Hristos, Care nu-l va lăsa în iad. Astfel, în Faptele Apostolilor citim:

,,Căci David zice despre El: "Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad” (Fapte 2, 25-27)

Regele-proroc Solomon apare stând lângă David, pentru că el este fiul şi urmaşul lui David şi cunoştea şi avea credinţa tatălui său şi pentru că Hristos îl pomeneşte în Evanghelii, referindu-se la slava şi înţelepciunea lui (Mt. 6, 29, 12-42).

Adam şi Eva sunt scoşi în evidenţă în icoană deoarece, fiind primii oameni, simbolizează întreaga omenire pe care Hristos, prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea Sa, a trecut-o ,,de la moarte la viaţă", cum spune Sfântul Ioan Damaschin în versetele de la începutul Canonului pascal deja citat. Aceeaşi idee apare şi în Theotokion - imnul către Maica Domnului - care se cântă Ia Utrenie duminica, imediat înainte de Doxologie. Acesta spune:

"Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a zdrobit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat; pentru aceasta cântând strigăm: Binecuvântat eşti Hristoase Dumnezeule, Cel ce bine ai voit aşa, slavă Ţie!"

Totodată, aducându-l pe Adam în prim-plan, iconarul aminteşte privitorului deosebirea dintre "vechiul Adam", primul om, şi "Noul Adam", Hristos – deosebire care apare în prima Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (15,45), în scrierile patristice şi în imnografia ortodoxă. Noul Adam, prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea Sa, a răsturnat efectele neascultării primului Adam. ,,Nou Adam făcându-Se cu adevărat, blestemul lui Adam Însuşi Făcătorul l-a răsturnat", spune una dintre cântările Bisericii.

Cu privire la iad, care, după cum am observat, este reprezentat printr-o peşteră întunecată, trebuie remarcat că acesta este menţionat în numeroase locuri din Noul Testament şi că Însuşi Hristos vorbeşte despre el. Deosebit de relevantă este afirmaţia: ,,Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui,, (Mt. 16, 18). Icoana Învierii, cu porţile iadului sfărâmate şi cu încuietorile sparte, împrăştiate în jurul lor, aminteşte acest pasaj.

In descrierile bizantine clasice ale Învierii, cum sunt cele de la Hosios Lukas, Nea Moni, Daphni, Biserica ,,Cei Doisprezece Apostoli" din Tesalonic şi paraclisul Mănăstirii Chora din Constantinopol, nu apare nici un înger. În reprezentările din perioada bizantină târzie şi postbizantină, sunt uneori incluşi şi îngeri. Unul sau mai mulţi îngeri se pot vedea în partea de sus sau de jos a icoanei. Aceştia din urmă sunt înfăţişaţi legând Moartea, sub forma unui om bătrân. Aceste adaosuri dau o complexitate inutilă compoziţiei. Nu este nevoie de ele şi distrag atenţia de la semnificaţia esenţială pe care icoana Învierii caută să o transmită. Înţelesul - semnificaţia Învierii lui Hristos - este redat clar şi deplin fără aceste adaosuri.

Cea mai veche icoană cunoscută a Pogorârii la iad datează din secolul al VI-lea şi se află pe una dintre coloanele ciborium-ului Bisericii Sfântul Marcu din Veneţia. În paralel cu această reprezentare a Învierii se dezvoltă şi o altă variantă iconografică a marelui praznic, şi anume tema îngerului care apare femeilor mironosiţe arătându-le mormântul gol al lui Iisus. În pictura catacombelor, Învierea este sugerată printr-o temă cu caracter prefigurativ – prorocul Iona ieşind din pântecele chitului.

Reprezentările murale ale Învierii din naosul bisericilor, datând de la mijlocul secolului al XI-lea şi de mai târziu, sunt amplasate în spaţii privilegiate. În biserica din Daphni, mozaicul care o redă se află pe latura de răsărit a absidei sudice. În biserica de la Nea Moni, mozaicul se află în absida nordică, deasupra stranei din stânga. Locul acesta constituie şi amplasamentul frescei Învierii din biserica mare a Mănăstirii Lavra din Muntele Athos şi din alte mănăstiri atonite.

Incredinţarea lui Toma

Deşi nu fac parte dintre cele douăsprezece icoane praznicale, icoana Mironosiţelor la Mormânt şi cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan la Mormânt sunt aşezate pe iconostas, lângă icoana Învierii. Ele se mai întâlnesc şi pe pereţii naosului. Aceasta, pentru că fiecare dintre ele confirmă, în felul ei specific, Învierea lui Hristos şi pentru că evenimentele pe care le reprezintă se prăznuiesc în prima parte a perioadei pascale, care durează patruzeci de zile. Prin urmare, voi dedica o secţiune separată acestor icoane.

Duminica Tomei este prima duminică după Paşti. Slava de la Stihira Laudei, care se cântă atunci, rezumă natura şi semnificaţia evenimentului astfel:

„După opt zile de la scularea Ta, Iisuse Împărate, Unule-Născut, Cuvinte al Tatălui, Te-ai arătat ucenicilor Tăi, fiind uşile încuiate, pacea Ta dându-le lor, şi necrezând ucenicul, I-ai arătat semnele.Vino de pipăie mâinile şi picioarele şi coasta Mea cea nestricăcioasă. Iar el, crezând, a strigat către Tine: "Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!"”

Icoana tradiţională descrie evenimentul după cum urmează:

Pe fundal, o clădire simetrică, la mijlocul căreia se află o uşă închisă. În planul frontal, în faţa uşii, se află Iisus în picioare, pe un scăunel, întors cu faţa spre Toma. Mâna dreaptă este ridicată, iar cu cealaltă îşi trage veşmântul pentru a-şi dezgoli partea dreaptă a pieptului. Semnele cuielor sunt foarte evidente la mâini şi la picioare. La fel şi tăietura din dreapta, făcută de suliţa unui soldat după ce îşi dăduse duhul pe Cruce.

Hristos se află încadrat de cei unsprezece ucenici credincioşi ai Săi: şase într-o parte şi cinci în cealaltă. Toma se află în partea Sa dreaptă, cu mâna dreaptă întinsă, cu degetul arătător apropiindu-se de semnul împunsăturii din coasta lui Hristos, iar cu stânga lăsată în jos, într-un gest de cucernicie. Iisus are faţa puţin întoarsă într-o parte, privind la Toma, reprezentat tânăr, fără barbă. Ceilalţi ucenici privesc cu uimire. Numai Iisus are aureolă. Icoana poartă inscripţia:

Ea urmează îndeaproape descrierea evenimentului conţinut în Evanghelia după Ioan, capitolul 20. Ioan descrie mai întâi apariţia Domnului înviat în faţa ucenicilor, din seara aceleiaşi zile în care fusese văzut de Maria Magdalena, în vreme ce erau adunaţi în încăperea cu uşile încuiate de frica iudeilor. Apoi spune:

,,Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, un era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: <<Am văzut pe Domnul!>> Dar el le-a zis: <<Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede>>. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: "Pace vouă!" Apoi a zis lui Toma: "Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios" A răspuns Toma şi I-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" Iisus I-a zis: <<Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!>>" (In. 20,24-29)

Cuvântul ,,atingere" (pselaphesis), care apare în inscripţia icoanei, nu se află în aceste versete. Dar Sfântul Apostol Ioan foloseşte o formă derivată lui la începutul primei sale Epistole, cu referire la acest eveniment. Spune: ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit (epselaphesan), despre Cuvântul vieţii; [...] mărturisim şi vă vestim” (I In. 1, 1-2). De asemenea, în Evanghelia după Luca, Hristos Însuşi foloseşte o formă derivată a cuvântului, adresându-se ucenicilor Săi, greoi în a crede, care se adunaseră în Ierusalim: ,,Şi Iisus le-a zis: <<De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă (pselaphesate me) şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am>>" (Lc. 24, 38-39).

Icoana Încredinţării lui Toma, ca şi cea a Învierii (Pogorârea la iad) Îl înfăţişează pe Hristos cu trupul înviat, duhovnicesc – trup care a putut ieşi din mormântul pecetluit cu o piatră mare şi a putut intra într-o cameră cu uşile încuiate - şi purtând semnele cuielor şi ale suliţei de când era pe Cruce. Acest trup este acoperit cu o tunică roşiatică şi cu o mantie albastră cu raze aurii.

Pe pereţii naosului, Încredinţarea lui Toma apare în proporţii monumentale, ca şi scenele praznicelor împărăteşti. Printre reprezentările ei murale clasice este mozaicul din biserica din Daphni.

Femeile mironosiţe 

Există două icoane ale Femeilor mironosiţe, reprezentând două evenimente distincte care s–au petrecut în aceeaşi zi, în două locuri diferite. Sfintele mironosiţe sunt prăznuite în ,,Duminica Mironosiţelor", duminica următoare celei a lui Toma. În acea zi se cântă troparul:

,,Mironosiţele femei, stând lângă mormânt, îngerul a strigat: Mirurile sunt cuviincioase morţilor, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin. Ci strigaţi: "A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă",, (glas 2).

Cel dintâi eveniment în care sunt implicate femeile mironosiţe este descris astfel:

Un mormânt deschis. Lângă el, pe pământ, se află o piatră dreptunghiulară, pecetea mormântului. Aşezat pe piatră, un înger în veşminte albe (uneori sunt înfăţişaţi doi îngeri). El priveşte către femeile mironosiţe, iar cu mâna dreaptă arată spre mormânt, în timp ce în stânga ţine un toiag. În mormânt, în locul trupului lui Hristos, stau aşezate nişte pânze de in, sub forma unui bandaj, care înfăşuraseră peste tot trupul Său, iar ceva mai departe, o mahramă, care îi înfăşurase capul, dar nu şi faţa. Femeile mironosiţe stau una lângă alta în partea opusă a compoziţiei. Fiecare ţine într-o mână un vas mic cu mir. Se uită la înger cu frică şi cu cutremur.

Icoana poartă inscripţia: (,,Femeile Mironosiţe"). Uneori are ca înscris cuvintele rostite de înger către ele:  (,,Vedeţi locul unde a fost pus Domnul").

Această reprezentare are la bază relatările evanghelice. Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre eveniment. Evanghelia după Matei:

,,După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: << Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut>>,,( Mt. 28, 1-6).

Acest pasaj cuprinde tot ceea ce ne spune icoana. În plus, indică numele mironosiţelor: Maria Magdalena şi cealaltă Maria, care, după cum aflăm dintr-un verset anterior, era Maria mama lui Iacov şi a lui Iosie (Mt. 27, 56); şi ne informează că ele au ajuns la mormânt după ce Hristos a înviat şi ieşise din el şi de-abia atunci a venit îngerul şi a prăvălit piatra pusă spre a pecetlui mormântul. Evident, el a dat piatra la o parte, pentru ca femeile mironosiţe să poată vedea că trupul lui Hristos nu mai era în mormânt, ci înviase. Mai întâi îngerul rostogoleşte piatra, apoi le spune celor două Marii: «Veniţi să vedeţi locul unde a fost pus Domnul» .

În icoana bizantină a femeilor mironosiţe, soldaţii nu apar, în general, pentru că nu au importanţă şi pentru că prezenţa lor în icoană ar distrage atenţia de la ceea ce este esenţial.

In Evanghelia după Marcu citim că, pe lângă cele două Marii menţionate de Matei, o a treia femeie, pe nume Salomeea, a cumpărat ,,miresme", adică mir, pregătindu-se pentru a merge la mormânt ca să ungă trupul lui Hristos (Mc. 16, 1). Aceasta nu înseamnă că Salomeea s-a şi dus la mormânt împreună cu cele două Marii. Poate că dorinţa ei nu s-a împlinit, din motive neprevăzute, sau poate că ea s-a dus acolo altă dată şi de aceea nu o menţionează Matei ca fiind prezentă la mormânt cu cele două Marii. În orice caz, prezenţa a două femei la mormânt a fost tradiţional considerată suficientă pentru scopurile iconografiei.

Ca şi Matei, Marcu menţionează prezenţa unui înger la mormânt. Luca şi Ioan vorbesc de prezenţa a doi îngeri. Apariţia celui de-al doilea înger poate fi explicată ca eveniment ce s-a petrecut după cel deja descris de Matei. În ceea ce priveşte icoana, zugrăvirea unui înger este suficientă. Este în acord cu principiul simplităţii.

În imnografia Bisericii se fac multe referiri la femeile mironosiţe venite la mormântul lui Hristos. Una dintre cântările care vorbesc despre ele a fost citată la începutul acestei secţiuni. Troparul Laudelor pe glasul al 3-lea spune:

,,Strălucind îngerul la mormântul Tău cel făcător de viaţă, a grăit Mironosiţelor: <<Deşertat-a mormânturile Mântuitorul, prădat-a iadul şi a înviat a treia zi, ca un Însuşi Dumnezeu atotputernic>>".

În privinţa numelui icoanei, trebuie remarcat că, deşi uneori poartă inscripţia (,,Învierea"), numele ei potrivit este  (,,Femeile mironosiţe").

Această icoană, ca şi cele deja descrise, a avut o istorie lungă. Apare cel târziu în secolul al VI-lea. Se întâlneşte în Evangheliarul Rabbula, deja menţionat, şi pe capacul unui mic relicvar pictat, păstrat la Vatican, ambele lucrări de secol al VI-lea Relicvarul a fost probabil confecţionat în Palestina şi a fost adus la Roma de un pelerin. În miniatura Evangheliarului Rabbula vedem două mironosiţe, un înger, mormântul gol şi doi străjeri înfricoşaţi lângă mormânt, cu capetele întoarse cu spaimă spre înger. Descrierea de pe capacul relicvarului este încă şi mai simplă: două mironosiţe, îngerul şi mormântul gol, fără străjeri. În nici una dintre aceste icoane nu apare figura lui Hristos ca făcând parte din scena Femeilor mironosiţe la mormânt.

În Evangheliarul Rabbula, lângă scena Mironosiţelor la mormânt este descris un alt eveniment la care participă ele, care s-a petrecut mai târziu, în altă parte. Sfântul Evanghelist Matei îl descrie astfel:

,,Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele se vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: <<Bucuraţi-vă!>> Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Mt. 28, 8-9; vezi şi Mc. 16, 9-10 şi In 20,14-18).

Miniatura din Evangheliarul Rabbula îl înfăţişează pe Hristos într-o parte, binecuvântându-le pe cele două Marii cu mâna dreaptă şi ţinând un filacter în stânga, în timp ce ele îngenunchează lângă picioarele Lui, privindu-L. Una dintre ele, reprezentând-o, evident pe Maria Magdalena, are aureolă. În icoanele bizantine de mai târziu, Hristos stă cu faţa, cu mâinile întinse într-o parte şi în alta, binecuvântând. Poartă aceleaşi veşminte ca şi în Pogorârea la iad şi în icoana Încredinţării lui Toma - adică o mantie albastru închis şi o tunică roşie, amândouă aurite. Ca şi în aceste două icoane, mâinile şi picioarele Sale poartă semnele cuielor cu care a fost răstignit. Cele două Marii, amândouă cu aureole, sunt reprezentate îngenunchind de o parte şi de alta a lui Hristos. Uneori, ţin amândouă, cu evlavie, picioarele lui Hristos, alteori una dintre ele priveşte în sus, către El, cu mâinile întinse, cucernic.

Icoana poartă inscripţia:  (,,Hristos arătându-Se femeilor mironosiţe,,).

Arătarea lui Hristos femeilor mitonosiţe este descrisă într-un limbaj poetic în Condacul care se cântă în duminica prăznuirii lor:

,,Bucuraţi-vă, purtătoarelor de mir, zicând:<< Plângerea strămoaşei Eva o ai potolit cu Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, şi Apostolilor Tăi a binevesti le-ai poruncit: Mântuitorul a înviat din mormânt>>” (glas 2).

Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan la Mormânt

O confirmare în plus a Învierii au adus-o Apostolii Petru şi Ioan, venind la mormântul gol în urma sfintelor mironosiţe, cercetând cu ochii lor ceea ce le spuseseră ele: că Hristos a înviat. Icoana care descrie acest eveniment redă cele ce urmează:

Un mormânt deschis într-o grotă mică. În mormânt se află pânza de in cu care fusese înfăşurat trupul lui Hristos după ce a fost coborât de pe Cruce, şi mahrama, la o oarecare distanţă de pânza de in. Petru, cu o mişcare grăbită, se apropie de mormânt şi, aplecându-se, vede pânza de in şi mahrama. Priveşte cu uimire, cu mâinile ridicate. Ioan e în spatele lui. Se uită şi el uimit la mormânt. Maria Magdalena stă plângând, la o oarecare distanţă de ei.

Icoana poartă inscripţia:

Luca vorbeşte pe scurt despre acest eveniment; Ioan, care a participat de fapt la el, spune mult mai mult. Luca descrie vizita mironosiţelor la mormânt şi cum, după întoarcerea lor de acolo, le-a spus ucenicilor ce văzuseră, iar ucenicii nu le-au crezut. Apoi spune:

,,Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile (othonia) singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase" (Lc. 24, 12).

Ioan relatează următoarele:

,,Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: "Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus". Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor" (In. 20, 1-10).

Când se spune că Ioan şi Petru ,,au intrat în mormânt" se înţelege că ei au pătruns în grota unde se afla mormântul, nu chiar în mormânt. Şi când se spune că au văzut ,,giulgiurile" în care fusese înfăşurat trupul lui Hristos, se înţelege că au văzut fâşiile de pânză care fuseseră folosite în acest scop. Ele se numesc în textul original grecesc othonia. ,,Mahrama" pomenită, pe care au mai văzut-o în mormânt, pusă separat de othonia, era o bucată de pânză folosită pentru acoperirea capului. In textul grecesc al Noului Testament se numeşte soudarion.

Mărturia Sfântului Ioan este foarte importantă, pentru că el a fost martor direct al momentului. Cu privire la felul exact în care descrie el giulgiurile folosite la îngroparea lui Iisus, trebuie observat că se aseamănă cu istorisirea învierii lui Lazăr, la care a participat, când Lazăr a ieşit viu din mormânt la porunca lui Iisus şi a fost văzut înfăşurat în acelaşi tip de pânză de in ca şi trupul lui Hristos. El povesteşte: Iisus ,,a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la mâini şi la picioare cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă (soudarion)" (In.11,43-44)

Icoana bizantină tradiţională, descriind giulgiurile pe care le-au văzut Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, urmează îndeaproape relatarea Sfântului Ioan. La fel şi icoana tradiţională care descrie învierea lui Lazăr.

In Stihira de la Slava Laudelor, pe glasul al Vll-lea, care se cântă spre sfârşitul Utreniei în anumite duminici, se vorbeşte despre venirea Sfinţilor Apostoli Petru si Ioan la mormâtul lui Hristos şi se menţionează othonia şi soudarion-ul pe care le-au văzut în mormânt:

,,Iată întunerec şi de dimineaţă este şi ce stai la groapă, Marie, mult întunerec având în minte? Petru, ce întrebi unde a fost pus Iisus? Ci vezi cum Învăţăceii, împreună alergând, prin giulgiuri şi prin mahramă au descoperit Învierea şi şi-au adus aminte de Scriptura cea pentru aceasta. Cu care şi prin care şi noi, crezând, Te lăudăm pe Tine, Dătătorule de viaţă, Hristoase" (Stihirea Evangheliei, glas 7).

În reprezentarea murală, icoana care îi arată pe Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan la Mormânt nu ocupă locul principal pe care îl are icoana Învierii sub forma Pogorârii la iad. Aceasta este valabil şi pentru cele două reprezentări ale Sfintelor Mironosiţe.