Micul catehism: Argumente ale cinstirii sfintelor icoane

pr. Gheorghe MIHĂILĂ

Termenul de „icoană“ desemnează, în general, orice reprezentare vizibilă a unei persoane sau a unui obiect. În Biserica creştină, prin sfintele icoane se înţelege reprezentările vizibile, redate prin zugrăvire, ale chipurilor Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh, Maicii Domnului, sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor, precum şi ale unor scene biblice.

Între sfânta icoană şi chipul reprezentat nu există o relaţie de identitate. Prin asemănarea cu persoana reprezentată, icoana împrumută numele, forma şi aspectul, apoi, prin rânduiala de sfinţire care se face în Biserică, se legitimează cinstirea sfintelor icoane. Natura persoanei redată în icoană nu poate fi reprezentată, ci numai chipul acesteia, de aceea sfânta icoană rămâne doar o asemănare sau o reprezentare a originalului. Astfel, cinstirea care se oferă persoanei reprezentate nu poate fi identică, după esenţă şi felul ei, cu cea adusă sfintei icoane.

Argumentul cel mai important al cinstirii sfintelor icoane, care se aduce în Biserica creştină, este realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Prin întruparea Sa, Mântuitorul a dat posibilitatea de a i se picta chipul Său pe sfintele icoane.

Deşi, în Biblie, se afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu a fost văzută niciodată de oameni, în istoria mântuirii au fost numeroase momente când Dumnezeu S-a făcut vizibil sub diferite forme. Despre Mântuitorul, Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu S-a arătat în trup“, având înfăţişare „ca un om“, că este „Chipul lui Dumnezeu“. Urmând porunca lui Dumnezeu, Moise a făcute unele chipuri şi figuri care au avut parte de cinstire din partea evreilor. În Sfânta Sfintelor au fost rânduiţi heruvimi, „chipuri de heruvimi“ au fost ţesute pe perdeaua de la Sfânta Sfintelor şi pe cele zece covoare ce acopereau sanctuarul. Acestora li s-a adus cinstirea cuvenită, fiind considerate obiecte de cult.

Micul catehism: De ce se sfinţesc icoanele

pr. Gheorghe MIHĂILĂ

În viaţa şi trăirea creştin-ortodoxă, icoanele au o importanţă aparte, de aceea nu există casă în care creştinii să nu aibă măcar câte o icoană pe perete, în partea de răsărit. Pentru creştinii ortodocşi, rugăciunea este mai puternică atunci când este făcută în faţa sau în compania sfintelor icoane.

Creştinul preţuieşte icoana pentru că ea redă chipul unei persoane sfinte din istoria mântuirii şi a vieţii creştine sau o scenă cu un conţinut religios (executată pe lemn, pânză, hârtie, metal sau pe pereţii bisericilor) şi pentru că ea are o putere sfinţitoare. Prin cinstirea icoanei, creştinul nu cinsteşte materialul sau culorile din care este făcută icoana, ci chipul zugrăvit pe aceasta. Persoana sau scena reprezentată impune o atitudine de respect şi de preţuire. Cu toate acestea, pentru ca o icoană să poată fi folosită în cultul particular şi nu numai, este necesară oficierea unei slujbe speciale de către slujitorii bisericii. Prin această slujbă de sfinţire, icoana este scoasă din întrebuinţarea obişnuită şi i se conferă o destinaţie aparte. După sfinţire, icoana primeşte o încărcătură harică, o putere sfinţitoare şi devine obiect de cult.

Rugăciunea de sfinţire a icoanei Mântuitorului face referiri la ştergarul trimis lui Avgar de Edesa de Domnul Hristos, Care a imprimat în ştergar nu doar chipul Său, ci şi puterea Lui, căci prin atingerea de ştergar s-a vindecat prinţul Edesei. Astfel, prin slujba de sfinţire se realizează o legătură tainică şi harică între icoană şi persoana reprezentată. În aceeaşi rugăciune se cere: „O, Bunule Mântuitor, priveşte cu milostivire spre noi şi spre această icoană şi trimite asupra ei binecuvântarea Ta cerească şi darul Preasfântului Tău Duh şi dă-i ei puterea de a vindeca şi de a alunga toate uneltirile drăceşti, umple-o pe ea de binecuvântarea şi de puterea chipului sfânt şi nefăcut de mână, pe care prin alipirea de preacurata faţă a Fiului Tău preaiubit a dobândit-o cu îmbelşugare. Pentru ca prin ea să fie săvârşite puterile şi minunile pentru întărirea dreptei credinţe şi mântuirea poporului Tău“.

Creştinii cinstesc sfintele icoane pentru că ei au experiat lucrarea lui Dumnezeu prin acestea, au simţit că le sunt împlinite rugăciunile mai uşor, atunci când solicită ajutorul sfinţilor, rugându-se înaintea icoanelor acestora. Sfinţenia icoanelor provine din legătura ce se realizează între chipul pictat şi persoana reprezentată, precum şi din slujba specială care se oficiază pentru sfinţirea icoanelor.

Cinstirea unei icoane nu se adresează materiei sau culorilor folosite, ci sfântului reprodus în acea imagine, învăţătură care deosebeşte icoana de idol şi care este subliniată şi în rugăciunea de sfinţire: „Am pus această icoană cu cinste înaintea slavei Tale, nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea“. Icoanele nu se identifică cu persoanele reprezentate, fiind semne vizibile ale prezenţei lor spirituale şi tainice.

Sfinţenia unei icoane se datorează şi rânduielii de sfinţire. Slujba de sfinţire nu produce o transformare sau o transfigurarea a materiei icoanei. Din acest punct de vedere, icoana se deosebeşte de Sf. Împărtăşanie. În timpul Sfintei Liturghii, în urma rostirii rugăciunii de invocare a Sfântului Duh, darurile de pâine şi vin se transformă în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Dar puterea sfinţitoare se revarsă asupra icoanei în ansamblu, figură şi materie, făcând din icoană un obiect consacrat cultului, asemenea celorlalte obiecte sfinte.

Prin săvârşirea acestei rânduieli, icoana primeşte harul care o face vrednică de închinare şi puterea de a ajuta pe cel care se roagă la ea. Rugăciunile de sfinţire a icoanelor arată că, pentru cei care se vor ruga cu credinţă sfântului zugrăvit, icoanele sunt „vindecătoare de neputinţele sufleteşti şi trupeşti“, „acoperământ puternic de toate bântuielile vrăjmaşilor“, „izgonitoare de toate uneltirile diavoleşti“. Icoanele au „puterea şi tăria facerii de minuni“.

Aleasa preţuire pe care creştinii ortodocşi o au faţă de sfintele icoane se explică prin faptul că aceştia îi simt aproape pe sfinţi. Atunci când erau în necazuri, şi nu numai, creştinii s-au adresat în primul rând lui Dumnezeu, dar au apelat şi la ajutorul sfinţilor, la rugăciunile celor care sunt „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu“. Cinstirea icoanelor nu a fost impusă de Biserică credincioşilor, ci a izvorât din dragostea acestora faţă de sfinţi şi din ajutorul pe care au simţit că l-au primit de la cei cărora s-au rugat.

Care este scopul principal al picturii în iconografia Bisericii Ortodoxe?

Teologia şi cultul icoanelor se bazează pe întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvântul cel nevăzut al Tatălui, Care, prin naşterea Sa din Sfânta Fecioară Maria, S-a îmbrăcat în trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat. În Dumnezeu-Omul întrupat, noi privim a doua persoană a Preasfintei Treimi, unind în Sine cele două naturi: divină şi umană. Deci, putem picta această persoană, pentru că are formă omenească. În icoana Domnului, noi mărturisim trupul Său îndumnezeit şi recunoaştem în icoană asemănarea cu prototipul, persoana divino-umană a Domnului. Prin sfinţirea icoanei, se stabileşte relaţia harică dintre icoană şi prototip. Orice icoană are un nume, acela al prototipului, şi este venerată pentru că icoana văzută de noi participă la prototip, adică la sfântul înfăţişat pe ea, care se află transfigurat în împărăţia lui Dumnezeu.

Adevăratul scop al picturii bisericeşti în tradiţia ortodoxă este de a crea un mediu propriu de meditaţie şi rugăciune credinciosului, în scopul de a înţelege şi a trăi mai adânc sfânta credinţă creştină.

Pictura, în general, şi pictura bisericească, în special, oferă omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini şi culori, pentru a exprima idei şi realităţi ale credinţei noastre ortodoxe. Aceste adevăruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Însă cuvintele, oricât ar fi de meşteşugite, sunt adeseori neîndestulătoare pentru a exprima realităţi imateriale, pe când prin imagini, abstracţiunile devin uşor accesibile înţelegerii omeneşti. Adevăruri simple, ca Naşterea Domnului, Botezul, Patimile, Învierea şi Înălţarea Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt, raiul, iadul etc, necesită multe pagini de text, pentru a le imprima suficient în mintea ascultătorilor. Prin imagini, însă, ele devin mai uşor înţelese, pentru că sunt îmbrăcate într-o formă materială şi simbolic-vizuală, proprie şi accesibilă naturii omeneşti. Prin gingăşia desenului, prin frumuseţea şi transparenţa spiritualizată a culorilor, prin interiorizarea imaginii şi măiestria artistică, icoanele atrag şi reţin atenţia credincioşilor, spunându-le dintr-odată, fără efort, adevărul revelat în Evanghelie şi Tradiţie, înduioşând şi înălţând mintea cu uşurinţă la realităţile suprafireşti. (Convorbiri duhovniceşti cu părintele Sofian, vol. 1)