Capitolul I

CICLUL DOGMATIC

Pictura murală şi mozaicurile apar în toate cele trei încăperi ale bisericii bizantine: pronaos, naos şi altar. În bisericile cu turlă întâlnim trei zone principale ale Ciclului Dogmatic: (1) zona de deasupra uşii centrale dintre pronaos şi naos; (2) cupola şi (3) semicalota absidei principale de răsărit.

Hristos-Uşa

Deasupra intrării principale care duce din pronaos în naos este înfăţişat Hristos ca ,,Uşă" sau ca ,,Învăţător". Această icoană aminteşte privitorului cuvintele lui Hristos: "Eu sunt uşa: de va intra cineva prin mine, se va mântui" (In. 10,9); "unul este învăţătorul vostru: Hristos" (Mt.23,8, 10); "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (In. 14, 6); şi ,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In. 8, 12). Icoana poartă inscripţia IC, XC, "Iisus Hristos".

Iisus este reprezentat aici fie în întregime, aşezat pe tron, fie bust. In ambele icoane, Hristos este înfăţişat binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în stânga o Sfântă Evanghelie deschisă la unul dintre versetele citate mai sus, scris în ea cu majuscule.

Hristos Pantocrator

În cea mai impunătoare zonă a bisericii, în cupola naosului este reprezentat Hristos-Pantocrator, "Atot-stăpânitorul", la proporţii mult mai mari decât ale oricărei alte figuri din iconografia bisericii. Această repre-zentare din partea cea mai înaltă a cupolei constă într-un bust al lui Hristos înscris într-un medalion multico-lor. Ca şi în descrierea lui Hristos ca "Uşă" sau "Învăţător", aici Hristos binecuvântează cu mâna dreaptă şi ţine Sfânta Evanghelie în stânga. Cartea este închisă, deoarece, din cauza distanţei mari dintre ea şi privitorul de jos, nu s-ar putea citi nici-un cuvânt. Capul lui Hristos este înconjurat de o aureolă mare. Faţa, gâtul şi umerii sugerează extraordinara Sa putere şi măreţie, potrivit numelui ce s-a dat acestei reprezentări. Expresia chipului este a Legiuitorului şi Judecătorului atotvăzător şi sobru, dar milostiv. După scriitorul bisericesc din secolul al Xll-lea Nikolaos Mesaritis, Mitropolit al Efesului Asiei Mici, Pantocratorul priveşte persoanele din biserică, iar ,,pentru cei ce au conştiinţa curată, ochii Săi sunt plini de bucurie şi plăcuţi vederii, iar pentru cei care sunt acuzaţi de acest tribunal lăuntric, ochii sunt mânioşi şi greu de privit, chipul aspru, sever.

Oricine intră în această biserică, fără să presimtă ce-l aşteaptă, are impresia că e atins de o flacără care-l face să participe prin mijlocirea ochiului la evenimentele lumi­noase ale realităţii mântuirii înfăţişate în chip material şi în acelaşi timp spiritual.

Construcţia tuturor pereţilor este solidă şi articulată în forma arcadelor şi a absidelor, dar din pereţi şi din abside ţâşnesc totuşi valuri de culori care emoţionează prin căldura ce o răspândesc. Aceasta nu se datorează numai impresiei făcute de culori, ci mai degrabă articulării precise a chipu­rilor şi scenelor în cercul întregului spaţiu după stricta rânduială fundamentală a prescripţiilor bizantine pentru pic­tura bisericească. Căci nenumăratele exemple ale epocii primare ne arată că se dădea loc în spaţiul bisericesc tutu­ror variaţiilor posibile, cu condiţia ca să se încadreze în sensul fundamental.

Te poţi întreba de la bun început, pentru ce pictorul a ales aici o formă de exprimare care face fundalurile colo­rate să strălucească şi să se modeleze ca o plinătate a crea­ţiei, pentru a scoate în evidenţă în prim plan într-o formă luminoasă evenimentul propriu-zis al mântuirii şi sfinţii în­făţişaţi în icoane.

Răspunsul ni-1 dă faptul că pensula lui n-a fost mişcată nici de meditaţia impresionistă, nici de o nouă pătrundere expresionistă în spaţiile subiective ale trăirii, ci mai de­grabă de cunoaşterea autentică a iluminării dobândite pe calea peregrinării, pentru ca prin coloritul pământesc să se perceapă evenimentul mântuirii în etapele ei, dar şi marto­rii acesteia, adică sfinţii Bisericii.

Aceştia alcătuiesc soclul tuturor scenelor picturale: personaje, bărbaţi şi femei sfinte, în picioare, prooroci, apostoli şi ierarhi, pe latura de răsărit, mucenici în absidele laturii de miază-noapte şi miazăzi, bărbaţi, femei sfinte, du­hovnici şi îndrumători ai vieţii duhovniceşti, de ambele la­turi ale pereţilor longitudinali. Ei răsar toţi ca din flăcări şi sunt pătrunşi de ele, părând a face astfel vizibile în imagine ca pe marea predică a vieţii şi a imnelor lor evenimen­tele mântuirii, care luminează din arcade şi nişe deasupra lor. Acestora li se potriveşte cuvântul Apocalipsei: «Cel ce biruieşte, îl voi face stâlp în templul Dumnezeului meu şi el nu va ieşi niciodată din el şi eu voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim care se pogoară din cer de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou» (Apoc. III, 12).

In aceste chipuri de pe pereţi devine vizibil începutul fundamental al întregului spaţiu: toate evenimentele mântuirii sunt reprezentate nu dintr-o genialitate artistică, ci din mijlocirea Bisericii după cuvântul Sfintei Scripturi, din lucrarea ei liturgică şi din propovăduirea Sfinţilor Părinţi. Prin aceasta rămân intim legate, împreună cu imaginile sfinţilor, de taina Bisericii. Pentru credinciosul care se roagă şi-i priveşte, sfinţii devin semne ale chemării pe dru­mul mântuirii, căci prin ei ne-a venit credinţa, de vreme ce ei înşişi ajunseseră la chipul de lumină râvnit al transfigu­rării. Pictura devine chip transfigurat în măsura în care acesta poate fi accesibil ochilor pământeşti. Prin credibili­tatea ei, aceasta stârneşte totodată dorul inimii după ţinta vieţii veşnice. Tăria acestei simţiri poate fi exprimată prin cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul: «De aceea, cela ce caută (Duhul dumnezeiesc), trebuie să creadă, să se apropie de Domnul si să se roage să primească încă de aici Duhul dumnezeiesc. Căci El este viaţa sufletu­lui. Şi Domnul de aceea a venit, ca să dea încă de aici viaţă sufletului, adică Duhul Său. «Cât timp aveţi lumină - zice El - credeţi în lumină. Căci vine noaptea, când nu veţi mai putea lucra». Deci cine nu caută şi nu primeşte aici, jos, ca element al vieţii pentru sufletul său lumina duhovnicească a lui Dumnezeu, va fi aruncat, la despărţirea de trup, în în­tunericul din stânga. El nu intră în împărăţia cerului; el merge la sfârşit în iad, «la diavolul şi la îngerii lui». Aurul sau argintul aruncate în foc, se fac mai curate şi nimic, nici lemnul, nici iarba, nu le pot preschimba. Căci tot ce se apropie de foc e mistuit de el, totul devine foc. Aşa şi sufle­tul care umblă în focul Duhului, şi în lumină dumnezeiască, nu va suferi nimic, nici o vătămare de la nici unul din du­hurile rele. De se apropie de el vreun duh rău, e mistuit de focul ceresc al Duhului».*.

Deasupra zonei de jos a pereţilor întregului edificiu, cu chipurile sfinţilor, sunt înfăţişate în cele patru direcţii ale spaţiului, scenele mântuirii:

La Răsărit, înspre zona altarului, apare în mijlocul chi­purilor din Vechiul şi Noul Testament, chivotul Legământului şi deasupra lui Maria cu Pruncul, ca împlinire a aces­tui semn. Dedesubt se vede împărtăşirea sfintelor daruri de pâine şi vin de către Domnul Apostolilor Săi.

Latura de Apus (a intrării) e ocupată de scena Judecăţii şi a Parusiei Domnului. Judecata e redată prin pilda boga­tului nemilostiv şi a săracului Lazăr.

Absida de miazăzi prezintă în spaţiul dinspre păstori şi magi, evenimentul Sfintei întrupări.

Absida de miazănoapte înfăţişează desăvârşirea primei veniri în chipul pogorârii la iad a lui Hristos, a eliberării primului Adam şi a drepţilor Vechiului Testament, imagi­nea pascală proprie Bisericii de Răsărit.

Aşa ia naştere un spaţiu împătrit al mântuirii, care are deasupra Pogorârea Sfântului Duh, imaginea lui Hristos cu cetele îngereşti (în cupolă) şi semnul Prea Sfintei Treimi (în chipul celor trei îngeri), o sumă luminoasă a credinţei după următoarea schemă: