Chipul Mântuitorului ocupă locul central al compoziției; El stă pe asin – mânzul asinei – nu călare obișnuit, cu un picior pe o parte și cu alt picior pe cealaltă parte, ci cu amândouă picioarele de aceeași parte. El este înfățișat stând că pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit întotdeauna, față de cal, simbolul stăpânirii acestei lumi.

La acest înțeles al șederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): „Bucură-te foarte fiica Sionului, iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9) , cât și textele liturgice ale slujbei praznicului.

„Pe scaun în cer și pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat ești Cel ce vii să chemi pe Adam (Condacul praznicului).

„Și în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi, Șezând pe mânzul asinei, că și cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor.” (Stihiră, glas 4, de la Laude din ziua praznicului).

Aceasta o simțeau și cei ce L-au întâmpinat: „Vrând Tu, Doamne, să intri în Sfânta Cetate, stâlpari de copaci mulțimile purtau, lăudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor și văzându-Te pe mânz, Te priveau ca și cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru această strigau: Osana.”

Mântuitorul, purtat de mânzul asinei, se îndreaptă către mulțimi, cu mână dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ține volumenul închis, simbolul Evangheliei; deși privirea se îndreaptă către mulțimi totuși meșterul iconar nu înfățișează fața Mântuitorului din profil, față de noi care îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice și datorită neîntrecutului său meșteșug artistic el înfățișează fața din trei părți, încât cu privirea Să ne cuprinde și pe noi cei care stăm în față icoanei.

În unele icoane (Dobrovăț) deși cu mâna dreaptă binecuvintează mulțimile, cu fața se îndreaptă înapoi, fie către Apostoli, vrând a le spune că din aceste mulțimi, care strigă: „Osana”, se vor ridica și glasuri, nu peste mult timp, care, în vremea patimilor vor strigă: „Răstignește-L, răstignește-L!”, sau către farisei, care cereau Mântuitorului să oprească strigătele, spunându-le: „Dacă vor tăcea aceștia pietrele vor striga.”

În alte icoane (Voroneț), Mântuitorul este înfățișat stând pe asin către noi și întors către mulțimi numai cu fața, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor întâmplă în timpul patimilor când, așa cum s-a amintit mai sus, din rândul mulțimilor vor strigă: „Răstignește-L!”

„Șederea pe mânz însemna, potrivit comentarului liturgic al praznicului, întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredință la credință” (Idiomela, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminică seara din săptămâna Patimilor) sau Răscumpărătorul nostru cel drept a șezut pe mânz ca să piardă cutezanța cea dobitocească a vrăjmașilor, care nu strigă: „Toate lucrurile lăudați-L pe Domnul și-L preaînălțați în toți vecii” (Cântarea 8 din canonul Utreniei praznicului).

Mântuitorul a venit în lume să nimicească păcatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezanței, și să aducă pe om la starea de integritate în care a fost creat, a cărui menire este să laude pe Făcătorul său, pe Dumnezeu.

„Pe mânz tânăr, încălecând Împăratul Tău, Sioane, Hristos a venit să strice înșelăciunea idolilor cea necuvântătoare și să oprească pornirea cea neoprită a tuturor neamurilor, ca toți să cânte: „Toate lucrurile lăudați-L pe Domnul” (Ibidem).

Deși Mântuitorul intră în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuși mulțimile L-au primit ca pe un împărat, pe împăratul lui Israel; aceasta, pentru că însuși Duhul Sfânt i-a luminat și îndemnat să înțeleagă și să mărturisească pe împăratul lui Israel: „Prea Sfântul Duh, Cel ce a învățat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Același a îndemnat și pe tinerii evreiești cei fără de răutate să strige: Osana, Celui dintru înălțime; Bine este cuvântat Cel ce vine, împăratul lui Israel” (Stihirea, glas 1, de la Litia praznicului).

Mulțimile au strigăt, mărturisindu-L pe Mântuitorul ca împăratul lui Israel, deci nu la îndemnul Apostolilor ci la îndemnul Duhului Sfânt, îndemn care a putut lucra în inimile cele fără răutate. De aceea Apostolii sunt înfățișați în icoană mergând în urma Mântuitorului, nedumeriți de măreția faptului dumnezeiesc: „Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat și ei, odată cu mulțimile care veneau în urmă cu ei: „Toată mulțimea ucenicilor bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse” (Luca 19, 37), „iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana!” (Matei 21, 9).

„Iconarii, cel mai adesea, înfățișează mergând în urmă Mântuitorului numai ceata ucenicilor, toată sau numai doi, cum vedem nu numai în icoanele vechi ale începutului vieții creștine, ci și în cele de mai târziu, în secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise miniate.”

Intrarea Domnului în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoaștere și de mărturisire a Sa ca Împărat-Dumnezeu ci și un fapt de înnoire a omului și odată cu el a întregii creaturi sau cunoașterea și mărturisirea lui Dumnezeu este un act de înnoire, iar prin starea de înnoire, sau numai în această stare de înnoire duhovnicească, putem să cunoaștem și să-L mărturisim pe Dumnezeu, lăudându-L.

Starea de înnoire este biruința virtuții asupra păcatului care înseamnă moarte deci și reușita vieții asupra morții, biruința totală fiind învierea cea obștească. Starea de înnoire fiind un lucru duhovnicesc, ea se manifestă printr-o stare de bucurie care se mărturisește prin simboluri sau semne masteriale purtătoare de simboluri ale unei stări spirituale-duhovnicești, în cazul de față stâlpările sau ramurile de finic, pline de seva primăverii, pe care mulțimile le purtau în mâini și strigau cu glas de bucurie: „Osana!”

Comentarul liturgic este limpede: „Pruncii semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții, strigăm: Osana!” (Troparul praznicului).

Înnoirea are ca treaptă premergătoare înlăturarea patimilor cu rugăciuni luminătoare și ținând de virtuți să ne sârguim a întâmpina pe Hristos, pe care-L așteptăm să încalece pe mânz”și gătindu-Se spre patimi, ca să ne mântuiască pe noi” (Tropar de la Pesna 9 de la Utrenia de Marți în săptămâna Patimilor).

„Curățindu-ne sufletele, să lăudăm pe Hristos prin credință, cu ramuri înțelegătoare, ca și pruncii, strigând cu glas mare Stăpânului: „Bine ești cuvântat!” (Sedelnă, glas 4, după a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului).

„Și munții, adică neamurile cele potrivnice, cu inimile împietrite, de fața Ta s-au veselit, cântându-Ți Ție cântare de biruință” (Tropar Pesna 1, de la slujba Praznicului), iar El venind în Ierusalim, spre Patima cea de bună voie, poporul cel ce ședea întru întuneric și în umbră morții, luând semnele biruinței, adică ramuri de copaci și stâlpari de finic, mai înainte închipuind învierea, L-au întâmpinat.” (Rugăciunea binecuvântării sălciilor).

Înnoirea duhovnicească este pârga învierii noastre cea de obște, simbolizată prin ramurile de copaci și stâlpările de finic și arătată mai înainte prin învierea lui Lazăr: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazăr din morți l-ai sculat. Pentru aceasta și noi ca pruncii semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorul morții, strigăm: Osana!” (Troparul praznicului).

Starea noastră de înnoire adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și împărtășită și în faptul Intrării în Ierusalim se păstrează și crește prin faptele cele bune, prin virtuți, vorbind în general, care sunt ca și stâlpările cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul.

„Să ne veselim aducând lui Hristos și noi acum, ca pruncii aceia, stâlpari de virtuți; să-I întindem haine de fapte dumnezeiești și cu taină să-L primim în suflete”; „Stâlpari de fapte bune, să aducem fraților, lui Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mică a praznicului). „Să aducem stâlpari de înțelepciune.”; „Să pregătim virtuțile că niște ramuri și ca niște stâlpari, spre întâmpinarea împăratului.” (Tropar, Pesna 8, de la Tricantarea din Joia Săptămânii Floriilor).

Pentru a sublinia starea de înnoire duhovnicească împărtășită de Mântuitorul prin dumnezeiescul fapt al Intrării în Ierusalim, iconarul teolog înfățișează hainele așternute în calea Mântuitorului peste care El trebuia să treacă în culoarea albă, simbolul curăției sufletului („Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, Psalmul 50), chiar și asinul este înfățișat în alb, arătând prin această că firea nerațională s-a împărtășit de o stare de înnoire, ca o pârgă, odată cu cea a omului (Romani 8, 21).

Prezența copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiți în copac, finic, pentru tăia ramurile necesare iar unul înaintea asinului aranjând hainele și stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mântuitorul, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovăției și al curăției sufletești care deși datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe dar aduc laudă lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintați cu vârsta anilor dar gârboviți de povara păcatelor, a împietririi inimilor.

Prezența și fapta lor au fost spuse dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului în Ierusalim (Psalmul 8, 3). Aceștia au întâmpinat cu strigăte pe Mântuitorul la intrarea în Cetate, deși Evangheliile nu menționează; se înțelege de la sine că de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi și, mai ales ei, copiii, prezenți ca în toate împrejurările de acest fel, ei au strigat și după ce Mântuitorul a intrat în Ierusalim și apoi în templu; strigătele lor nevinovate, sincere au făcut însă pe arhierei și cărturari să se mânie și să reproșeze Mântuitorului (Matei 21, 15).

Asinul care poartă pe Mântuitorul pășește mâncând din ramurile de copaci așternute de mulțimi. Zugravul-teolog a înfățișat în acest fel asinul pentru a arăta că intrarea Mântuitorului în Ierusalim, triumfală, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, călări pe căi; Mântuitorul folosește asinul, cel mai umil animal, și acesta, pășind în toată voia lui, biruit de frăgezimea ramurilor de copaci și nu este nici măcar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfală, solemnă; nu era nevoie de aceasta pentru că cei care au ieșit în întâmpinarea împăratului lui Israel nu erau mânați de măreția din afară a faptului, care lipsea cu totul, ci mulțimile erau mânate, să întâmpine cu bucurie, de Duhul Sfânt, Care stăpânea în acel moment inimile lor, ale celor fără răutate: „Mulțimea cea fără răutate, firea care încă era pruncească, cu dumnezeiască cuviință Te-a lăudat pe Tine Împărate al lui Israel și al îngerilor. Cu stâlpari de finic și cu ramuri, Hristoase Te-a lăudat mulțimea și a strigat: „Bine ești cuvântat!” (Pesna 7 slujba praznicului).

Compoziția icoanei, cortegiul faptului, se desfășoară nu cum ne-am fi așteptat, realist, pe orizontală ci pe verticală; chiar și acolo unde orizontala este mai întinsă, nu cu mult decât verticala, se desfășoară tot într-un cadru pe un plan adunat, cu o tendința de înălțare; aceasta pentru a sugera ideea și învățătura teologică a faptului dumnezeiesc de coborâre a lui Dumnezeu la om, la oameni, „ca toți să fie una” și să-i ridice din adâncul păcatului la înălțimea împărăției celei cerești.

„Sioane, munte Sfânt al lui Dumnezeu și Ierusalime, ridică-ți ochii tăi împrejur și vezi pe fiii tăi adunați întru tine; că iată au venit de departe să se închine împăratului Tău. Pace spre Israel și mântuire neamurilor” (Pesna 5, Utrenia praznicului).

„Mulțimea cea de Dumnezeu aleasă a sfinților sihaștri, împreună cu poporul, adunați-vă să întâmpinați cu stâlpari pe Hristos, strigând: „Bine ești cuvântat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Săptămânii Floriilor).

„Doi sfinți apostoli, care Te știau pe Tine, Hristoase, că ești Unul din Treime, au fost trimiși acum de Tine ca să aducă mânzul, fiul asinei, precum scrie; pe care smerindu-Te ai șezut. Îndură-Te ca să găsești cu voia Ta șederea întru înălțime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem)

Arhitectura clădirilor Cetății Ierusalimului ca și muntele, se desfășoară pe verticală; muntele este înfățișat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înălțare spre cele înalte, de înnoire și bucurie a întregii lumi: ”Să vestească veselie mare pentru milă; dealuri și toți munții și lemnele dumbrăvii să salte.” (Pesna 4 de la slujba Praznicului)

Numărul mulțimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul este redus la minimum cuprinzând totuși toate stările sociale și vârstele: copii și vârstnici, femei și bărbați, farisei și cărturari, înfățișând pe fiecare cu starea sufletească cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrării Domnului în Ierusalim; este geniul artei icoanei și învățătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeași sobrietate pe care o vedem și în Sfânta Scriptură.