„Au lăsat totul şi au mers după El”

Arhim. Prof. Dr. Teofil Tia

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

• „În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“

Evanghelia de astăzi se numește a Pescuirii minunate, pentru că are în centru evenimentul neaşteptat (de viitorii apostoli) al unei pescuiri foarte abundente, după o noapte întreagă de eşecuri; dar ea mai este şi Evanghelia „recrutării" a trei dintre viitorii apostoli (chiar patru, în variantele lui Matei 4, 18 şi Marcu 1, 16). Ne aflăm la începutul relației Mântuitorului cu ucenicii Săi; sunt pomeniți de Evanghelie Petru, Iacov și Ioan, cei care vor alcătui cercul restrâns al apostolilor, prezenți în momentele importante ale activi­tății publice ulterioare a Mântuitorului (precum Schimbarea la Față pe muntele Tabor, Învierea fiicei lui Iair), iar textele paralele îl pomenesc și pe Andrei - fratele lui Petru. Evanghelia se încheie cu o frază foarte sugestivă: „Au lăsat totul și au mers după El" (Luca 5, 11).

Astăzi aș dori să medităm asupra chipului fascinant al Mântuitorului asupra semenilor Celui numit de Scriptura Noului Testament Fiul Omului. Nu doar cuvântul Mântuitorului avea mare putere de impact public, ci întreaga Sa personalitate, definită prin generozitate, bunătate, gin­gășie, sensibilitate (la eșecurile, ne­putințele, înfrângerile celor din jur); El cunoștea adâncurile inimilor și intervenea cu duioșie pentru a salva în situațiile-limită. Mântuitorul știa să construiască o intimitate cu cei din jurul Său și de aceea copleșea cu întreaga Sa personalitate.

Dragostea dăruieşte orizonturi nesfârşite de viaţă

Religia poate funcționa într-o societate atât ca locomotivă, cât și ca sanatoriu; lucrul este valabil și la nivel individual: unii oameni se apropie de Biserică pentru că poartă povara unor necazuri, tulburări sau chiar boli psihice și simt că suferința lor este mult alinată sau chiar vindecată de climatul sacramental și religios din Biserică. Biserica bandajează rănile de care ei suferă. În anumite medii academice, limitate la perceperea doar a acestui aspect al realității, credința însăși este văzută drept un indiciu de slăbiciune psihologică, și - drept urmare - au nevoie de ea doar ființele fragile psihic. Cei puternici pot trăi fericiți fără credință! - cam aceasta ar fi convingerea anumitor „elite" intelectuale. Și, fără să își dea seama, acestea gândesc exact ca Lucifer, care a refuzat să recunoască evidența: că el există și trăiește prin Dumnezeu, nu prin sine, că doar „conec­tat" la Dumnezeu e viu și generator de lumină, iar rupt de Acesta, sursa lui de lumină se epuizează. Dar Biserica nu trebuie să se reducă la atât, chiar dacă rolul terapeutic este foarte important: ea trebuie să fie o locomotivă, să orienteze într-o direcție bună societatea, să propună proiecte luminoase de viitor, să fie un far luminos.

Ne întrebăm: de ce Petru, Iacov și Ioan „au lăsat totul și au mers după El?" (Luca 5, 11). Pentru că au simțit că dragostea oferă un proiect de viață grandios, cu trimiteri trancendente; că ea dă orizonturi nesfârșite viitorului. Atât de sugestiv este textul troparului Rusaliilor: „Cel ce prea-înțelepți pe pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii, lumea ai vânat (în sensul că „ai fascinat", ai „cucerit", ai convertit, ai sedus, ai fermecat, ai schimbat în bine), Iubitorule de oameni, slavă Ție!"

Mântuitorul știa că ființa umană dintotdeauna a fost atât generatoare, cât și consumatoare de dragoste. Nu este o vină să ai nevoie de iubire, pentru că aceasta este o stare normală pentru o ființă creată. Călătorim pe cărările acestei vieți căutând incon­știent dragostea. Spune psihiatrul italian Giacomo Dacquino: Cel care este incapabil să iubească e incapabil și să se facă iubit! Oamenii urâcioși nu-i iubesc pe alții, dar nu se iubesc nici pe ei. În general, fiecăruia dintre noi îi place să fie apreciat de ceilalți (astfel își cuantifică periodic potențialul de a fi atractiv). Forța aceasta de atracție, de a impresiona, nu este înnăscută, ci este rezultatul unei acțiuni sistematice asupra sinelui, e rezultatul unei creșteri interioare, a unei încrederi sănătoase în sine. Astfel devine cineva prin bun-simț și măsură. Părintele Stăniloae are o frumoasă constatare: La fiecare vârstă se regăsește sensul de a exista în a iubi și a fi iubiți de alții.

Mulțimea imensă de pești pescuită astăzi de ucenici ne pune în față alte două calități ale Mântuitorului: generozitatea și credibilitatea. Mântuitorul se arată foarte generos, aducându-ne aminte de o expresie a Vechiului Testament, „măsură bună, clătinată, îndesată și cu vârf", folosită chiar de El în Predica de pe Munte: „Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura”. (Luca 6, 38). Metafora este preluată dintr-o civilizație agricolă, unde era foarte relevantă.

Generozitatea este o stare a inimii care se răsfrânge atât spre exterior, cât și spre interior, spre cel care o întrupează, deoarece între cel care ajută și cel ajutat are loc un schimb. „A face bine" face bine, în primul rând, generatorului de bine - spune Sfântul Vasile cel Mare.

Medicina a analizat efectele psihofizice ale voluntariatului asupra voluntarilor și a constatat eliminarea simptomelor anterioare negative de tensiune, încordare (exprimate prin cefalee, insomnie, anxietate, depresie), o plăcută senzație de calm cu care este „premiat" altruistul, datorate unei mai intense relațio­nări, unei mai crescute stime de sine. În plus, voluntariatul eliberează endorfine și analgezice naturale în organism, care conferă o stare de bine general și de confort psihic.

Arta de a te face plăcut

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este aceasta: noi, oamenii care mergem la biserică, cei care suntem credin­cioși practicanți, suntem ființe cu forță de atracție pentru oamenii lumii de astăzi? Nu cumva suntem plictisitori sau plictisiți, amorfi, uneori teatrali, ideologici, prefăcuți, sau chiar ursuzi și acri? Nu cumva lumea nu se întoarce la Dumnezeu pentru că modelele care propun credința nu sunt credibile, nici atractive? În loc să fie o invitație spre Dumnezeu, ele sunt o piedică, un obstacol?

Să nu uităm că cel care nu are un minim potențial de a fi plăcut (în familie, la locul de muncă, în societate) va sfârși în singurătate, pentru că, până la urmă, chiar și aparenții admiratori îl vor abandona. A fi atractiv înseamnă a avea capacitatea de a stimula interesul, capacitate rezultată dintr-o viață marcată de bogăție interioară, autocontrol, echilibru, armonie lăuntrică, calități care nu se pot improviza.

Creștinii care consideră că trebuie să fie ursuzi, respingători, încruntați, înverșunați n-au înțe­les esența creștinismului, care este un mesaj de speranță. Sobrietatea nu trebuie confundată cu acreala, nici spiritul misionar cu încrâncenarea. Iar înverșu­narea nu-și are loc în comportamentul unui om care-L cunoaște pe Dumnezeul-Iubire Supremă, pentru că ea nu mai lasă loc libertății celuilalt, e represivă și totalitaristă.

Noi, creștinii practicanți, trebuie să promovăm frumusețea interioară, să privim dincolo de aparențe, să avem permanent drept model pe Mântuitorul Care a avut un mod de a fi și de a ac­ționa fascinant: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29).

Pescuirea minunată - Petru în căutarea unui sens

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“

Pericopa evanghelică citită în Duminica a 18‑a după Rusalii are, după părerea noastră, un puternic accent antropologic, focalizându‑se pe Simon, cel ce avea să devină mai târziu Apostolul Petru. Un Simon la început de drum, la începutul unei călătorii inițiatice, setos de sens, interogativ, sincer față de sine însuși, temperament vulcanic, având neliniștea celui care simte puternic nevoia de a‑și lega sufletul și inima de o temelie sigură, nezdruncinată. Iar aceasta se va dovedi - oare se putea altfel? - Hristos, Dumnezeu‑Omul.

Petru era pescar. Și presupunem că era priceput, pentru că din această îndeletnicire își întreținea familia. Evanghelia după Luca ne spune limpede că, printre primele vindecări săvâr­șite de Mântuitorul Hristos, a fost și aceea a soacrei lui Petru (Lc. 4, 38‑39), deci, implicit, acesta era căsătorit. Ca pescar, cu siguranță Petru nu avea sonar, ca să știe cu exactitate cum se mișcă bancurile de pești și să arunce mreaja la sigur, dar știa să citească semnele vremurilor, știa când trebuie să ieși la pescuit și când nu. Și totuși, în ciuda experienței pe care ți‑o dă exercitarea îndelungată a unei profesiuni, în noaptea dinaintea întâlnirii providențiale cu Iisus Hristos, Petru nu prinde nimic. Ne putem închipui cu ușurință că nu era deloc bucuros în dimineața acelei zile, când a fost rugat de un Învățător să depărteze puțin corabia de la uscat, pentru ca Acesta să poată propovădui mulțimilor. Și mai surprins și, probabil, chiar iritat trebuie să fi fost când acel Învățător l‑a sfătuit unde să arunce mrejele. Ce experiență în prinsul peștilor putea avea un învățător? Sigur, era iscusit în cuvânt și nimeni nu putea contesta acest lucru - mul­țimile care se îmbulzeau să Îl asculte confirmau iscusința Lui -, dar ce treabă avea El cu peștii? De unde îndrăzneala Acestuia de a‑l sfătui pe Petru cum să pescuiască?

Să fi fost un dram de credință? Să fi fost un dram de speranță? Să fi fost din pricina rușinii de a nu se întoarce acasă cu plasa goală? Poate puțin din toate acestea. Cert este faptul că Petru L‑a ascultat pe acest Învățător și a aruncat din nou mrejele, având imensa și covârșitoarea surpriză de a le scoate atât de pline de pești, încât riscau să se rupă. Și tocmai discrepanța atât de mare între probabilitatea extrem de redusă de a prinde ceva și rezultatul efectiv al aruncării din nou a mrejelor îl face pe Petru să aibă o reacție total neașteptată: să cadă la picioarele Învățătorului și să‑I ceară să plece de la el, că e om păcătos (Lc. 5, 8). O reacție pe care, în mod normal, nimeni nu o are față de cel care îți face un dar; mult mai firesc este să te bucuri și să mulțumești pentru acel dar.

Petru înțelege însă că acel Învățător nu este un Om obișnuit. Petru are, în termenii lui Rudolf Otto, experiența sacrului. Iar sacrul provoacă în om două simțăminte contrarii: fascinația care atrage și groaza care, dimpotrivă, te pune pe fugă. Inițial, groaza a fost mai puternică, de unde și rugămintea lui Petru adresată Învățătorului de a pleca de la el. În cele din urmă însă, a prevalat fascinația. Din momentul săvârșirii minunii, pe Petru nu l‑au mai interesat peștii, ci Cel Care se afla în fața lui și care promitea, prin Însăși prezența Lui și prin mesajul pe care îl aducea, ceva măreț, ceva care dă sens vieții. De aceea, nu e deloc surprinzător că, atunci când Iisus îi spune să‑L urmeze, făgăduindu‑i să‑l facă pescar de oameni, Petru lasă toate și Îi urmează (Lc. 5, 11).

Odiseea Sfântului Apostol Petru

Și astfel începe Odiseea Apostolului Petru. O Odisee care nu e deloc liniară, nici numai ascendentă, ci una cu multe poticniri, cu mărturisiri de fierbinte atașament și de iubire sinceră față de Iisus, dar și cu neîncredere față de ajutorul Lui și, mai ales, cu lepădare de El. Însă tocmai acest parcurs sinuos e cel care îl și validează și îl face profund uman. Când Îl vede umblând pe mare, Petru cere să facă și el asemenea; la îndemnul lui Iisus, pășește pe apă, însă cu neîncredere, ceea ce face să se scufunde (Mt. 14, 26‑30). Lipsa lui de încredere în Cel Care îl cheamă la Sine trădează confuzia lui Petru față de adevărata identitate a lui Iisus. Totuși, nu mult după aceea, când Iisus îi întreabă pe ucenici ce cred despre Dânsul, tocmai Petru este cel care afirmă răspicat: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu” (Mt. 16, 16). Pentru ca, ulterior, același Petru să încerce să‑L împiedice pe Iisus să moară pe cruce, provocând o replică usturătoare din partea Mântuitorului: „Înapoia mea, satano! Că sminteală Îmi ești” (Mt. 16, 23).

Cu totul de neînțeles ne pare nouă, apoi, lepădarea lui Petru de Iisus. Cum se poate ca, după atâtea fapte minunate, după atâtea vindecări - și chiar învieri din morți! -, după atâtea cuvinte pline de putere rostite de Hristos, după Schimbarea la față, la care a fost martor, ucenicul cel mai dârz și mai neînfricat, care scosese în Grădina Ghetsimani sabia din teacă și tăiase urechea lui Malhus (Mt. 26, 51), gata să‑și apere Învățătorul chiar cu prețul vieții, să se lepede cu atâta ușurință de Cel Care Îi deschisese o cu totul altă perspectivă asupra vieții? Să fi fost frica de a nu împărtăși aceeași soartă ca și Iisus? Cu siguranță nu! În momentul lepădării, Petru nu era un fricos; era un dezamăgit: dezamăgit și înșelat în așteptările lui, pentru că nu‑L înțelesese cu adevărat pe Iisus. „Lumina cunoștinței” vine de sus, iar Petru nu se împărtășise încă de această lumină, cel puțin nu într‑o asemenea măsură încât să fie scutit de căderile umane, atât de firești „omului trupesc”. Petru își pusese toate speranțele în Persoana lui Iisus, și tocmai acea Persoană era acum trimisă la moarte, fără ca ea să dea vreun semn că va împiedica acest deznodământ. Toate speranțele năruite, toate proiectele de viitor spulberate, tot avântul înăbușit! Părintele Nicolae Steinhardt, vorbind tocmai despre acest moment al răstignirii și morții lui Hristos, remarcă, pe bună dreptate, că diferența insurmontabilă dintre ucenicii Mântuitorului, care au trăit „pe viu” moartea lui Iisus, și noi, creștinii de după aceea și de pretutindeni, care devenim, anual, martorii morții lui Hristos în Vinerea Mare, dar care trăim acest moment în perspectiva și în lumina Învierii, este dată tocmai de acest sentiment de maximă deznădejde, de maximă descumpănire, pe care l‑a provocat în inimile ucenicilor moartea pe cruce a Mântuitorului, ce părea la acel moment ireversibilă și definitivă!

Crunta dezamăgire pe care au trăit‑o ucenicii se vede și din aceea că, două zile mai târziu, când mironosițele femei le‑au vestit Învierea, ei n‑au crezut (Mc. 16, 11; Lc. 24, 11). Petru însuși nu crede inițial în Înviere și, chiar după ce aleargă la mormânt și vede giulgiurile singure zăcând, pleacă mai degrabă fără să creadă, ci doar „mirându‑se în sine de ceea ce se întâmplase” (Lc. 24, 12). Abia întâlnirea pe care ne‑o relatează Evanghelistul Ioan (In. 21, 15‑17) și care se centrează pe dragostea lui Petru față de Învățătorul său ne încre­dințează că, din acel moment, Petru a și dobândit adevărata înțelegere a lucrurilor, și‑a și recăpătat reazemul trainic pe care să se sprijine și și‑a recuperat, de data aceasta definitiv, sensul vieții sale: pe Hristos Cel înviat. Iar curajul de a da mărturie în fața lumii pentru toate acestea i‑a venit odată cu pogorârea Duhului Sfânt: îl vedem pe Apostolul Petru din nou dârz și neînfricat, ca în Grădina Ghetsimani, răspunzând membrilor sinedriului, care îl a­me­nin­țau cu pedeapsa dacă va continua să‑L propovăduiască pe Hristos Cel înviat din morți, în acești termeni: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19).

Odiseea Apostolului Petru este și Odiseea multora dintre noi. Căutăm să dăm sens vieții noastre, dar aparentul absurd al ei pare că ne copleșește; credem în Hristos Cel înviat, dar adeseori credința noastră este măcinată de îndoieli, mai ales atunci când nedreptățile la care suntem zilnic martori strigă la cer, iar cerul pare că rămâne mut... Considerăm îndelunga răbdare a Domnului față de cei care umblă pe căile morții ca semn al indiferenței Sale sau, și mai grav, ca semn al inexis­tenței unui Dumnezeu bun și iubitor, în acest caz nemairămânându‑ne altceva decât să ne rezumăm la această viață și să încercăm să luăm ce este mai bun din ea. Apostolul Petru a trecut prin toate aceste ex­periențe, dar le‑a și depășit în final. Să‑l imităm și noi pe Petru până la capăt, fiind încredințați că sens vieții noastre dă numai Hristos, în relația personală pe care fiecare ar trebui să o aibă cu Acesta, chiar dacă nu este o relație lină, constant ascendentă și lipsită de tensiuni. Tensiunea trebuie să fie întotdeauna creatoare. Dar să nu ne pierdem nădejdea că, într‑un final, vom dobândi și credința, și curajul, și adânca înțelegere pe care le‑a dobândit Apostolul Petru, și vom putea mărturisi, așa cum a mărturisit odinioară Dostoievski: „Peste văpaia îndoielilor, a mea Osana a venit!”