Puterea şi esenţa Tainei Euharistiei în Biserica Ortodoxă constau în aceea că, sub forma pâinii şi a vinului consacrate la Sfânta Liturghie, ni se împărtăşeşte în mod real Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Acest realism sacramental este simţit şi trăit de fiecare credincios ortodox care se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi este greu de exprimat în cuvinte şi cu atât mai greu de redat în vreo reprezentare iconografică.

Totuşi, ţăranul ro­mân a reuşit, forţat de împrejurări, să re­alizeze o icoană, unică în lume, de compoziţie te­o­logică, cu un mesaj profund şi o­riginal, care apără fără e­chi­voc realismul euharistic. Este vor­ba de icoana cunoscută cu nu­mele „Iisus Hristos - viţa-de-vie“, dar care trebuie să se numească mai corect „Hristos eu­ha­­ristic“, fiindcă ea nu are în ve­dere metafora viţei, ci Euha­ris­tia în care în mod real se gă­sesc Tru­pul şi Sângele lui Hris­tos.

Vița-de-vie apare destul de des reprezentată în iconografia românească. Am întâlnit următoarele patru ipostaze plastice ale acestei teme:

1. S-a obișnuit în biserică a se zugrăvi ramuri de viță, ca element decorativ, mai ales la baza turlei, între pandantivii in care sunt pictați Sfinții Apostoli Matei, Marcu, Luca si loan (1);

2. Ca un ciorchine mare de strugure, purtat pe o prăjină sprijinită pe umerii a doi oameni, mai ales în bisericile de lemn maramureșene;

3. Ca arbore genealogic al lui Iesei (sau al lui Avraam, ca cel din trapeza Hurezilor) de pe iconostasul Mănăstirii Clocociov și din fresca trapezei Mănăstirii Hurezu;

4. Ca o coarda de viță de vie, încărcată de frunze și struguri, ce odrăslește din coasta străpunsă de suliță a lui Hristos.

Ipostaza din urmă este cunoscută cu numele de lisus vița-de-vie. O întâlnim înfățișată în Sfântul Altar, pe bolta Proscomidiarului (deci in spațiul Jertfei Euharistice), în bisericile de lemn din Maramureș (2), în Oltenia, Muntenia – Muscel, dar și în miniaturile vechilor cărți de slujbă (3), pe antimise, și, într-un număr foarte mare, în icoanele pictate pe sticlă de la Nicuța și Scheii Brașovului. Subiectul reprezentărilor din aceste locuri este, de obicei, următorul: Mântuitorul Hristos stă pe mormânt in fața Cinstitei Cruci (4) care are de-o parte și de alta sulița și trestia cu buretele. El este înfățișat ca la răstignire, având doar un acoperământ în jurul coapselor. O coardă de viță, încărcată de frunze și struguri, crescută din coasta străpunsă de suliță, se arcuiește peste capul Mântuitorului (se răsucește uneori pe după Cruce), venind cu vârful în jos. Ultimul ciorchine este stors într-un potir de palmele lui Hristos.

Icoana care ne-a apărat de calvinism

Contextul apariţiei acestei icoa­­ne nu este cunoscut din do­cu­­­mente istorice, dar poate fi u­şor de dedus, avându-se în ve­de­re istoria zbuciumată a Ardealu­lui. Mai exact, icoana s-a năs­cut a­tunci când în Ardeal, în­­cepând cu secolul al XVI-lea, a apărut pro­zelitismul calvin, prin care s-a contestat orice re­a­­lism sacra­men­­tal, susţinându-se că Sfin­te­le Taine nu ar avea decât o valoa­­re simbolică. Actul cul­mi­­nant prin care s-a încercat im­punerea a­cestei false în­vă­ţă­turi printre or­todocşi a fost a­pa­riţia primei cărţi tipărite în lim­ba română, la anul 1544, la Si­biu, cu titlul „Ca­tehismul cal­vi­nesc“. Titlul şi lim­ba în care s-a tipărit această car­te evi­den­­ţiază clar motivul, sco­pul şi destinatarii ei. În ace­laşi timp în­ţelegem şi motivul pen­tru ca­re cartea a fost res­pin­să catego­ric de români, în aşa fel în­cât din ea nu ni s-a mai păs­trat nici un exemplar.

Icoana „Hristos euharistic“ e­s­­te răspunsul românilor or­to­docşi faţă de problema calvină, răs­­puns ce nu este cu nimic mai prejos decât lucrările teo­lo­gi­­lor care condamnau icono­clas­­­mul, cu diferenţa că icoana are autori anonimi, simpli ţă­rani evlavioşi, care au pictat în ma­­nieră naivă, plină de simţ ar­­­tistic nativ.

Această icoană a fost reali­za­tă aproape exclusiv pe sticlă, în cen­tre consacrate din Ar­deal, dar este întâlnită şi în ce­le­lalte pro­­vincii româneşti - pro­babil sub influenţa ardeleni­lor tran­s­hu­­­manţi sau pribegi - şi pictată şi pe lemn, dar mult mai rar.

Scena iconografică Îl redă pe Iisus Hristos Cel înviat

Conţinutul artistic al icoanei de­­păşeşte redarea istorică a e­ve­­nimentelor mântuirii şi se ba­­­zează pe o compoziţie teolo­gi­că originală, transistorică, metafizică, prin care autorii populari au vrut să transmită un mesaj clar, profund, cu pri­vi­re la ceea ce se întâmplă pe ma­sa Sfântului Altar, în timpul Sfintei Liturghii. Mai exact, scena iconografică Îl redă pe Iisus Hristos Cel înviat, în fa­ţa Crucii, stând pe masa Sfân­­tului Altar, iar din coasta A­cestuia creşte o viţă-de-vie, pli­nă de struguri, care sunt storşi de mâna lui Hristos direct în Sfântul Potir. Din ima­gi­­ne se poate deduce cu u­şu­rin­ţă că icoana nu vrea să scoată în evi­denţă metafora viţei, pre­zen­tă des în scrierile noutestamen­­tare, ci ceea ce găsim în Sfân­­tul Potir, adică: sub forma vi­­nului ce curge din struguri se a­flă însuşi Sângele lui Hristos, în mod real, pentru că viţa creş­te şi este hrănită din coasta A­ces­tuia. Iar pe masa Sfântului Al­tar stă însuşi trupul lui Hris­tos Cel înviat.

Iată cum realismul euharistic, ca mesaj central al icoanei, îşi găseşte expresia cea mai cla­ră, explicită, inconfundabilă, ex­cluzând în acelaşi timp orice sim­bolism de sorginte calvină sau iconoclastă. Cred că orice car­te s-ar fi scris, cu scopul de a a­păra învăţătura ortodoxă de pro­zelitismul calvin, nu ar fi re­u­şit atât de bine să explice, pe în­ţelesul tuturor, dar şi cu ma­re fineţe teologică, ce înseamnă pen­tru ortodocşi prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie.

Hristos cu viţa - icoană creată în Ardeal

Icoana euharistică româ­neas­­că este cu atât mai im­pre­sio­­nantă, cu cât constatăm că o ast­fel de scenă de compoziţie te­ologică nu are echivalent în în­treaga iconografie creştină. E­xistă, într-adevăr, în Apus u­ne­le scene similare, dar în nici un caz identice. De exemplu, în ico­nografia apuseană medie­va­lă apare, relativ des, scena în ca­re Însuşi Hristos Cel înviat zdro­beşte strugurii în teasc, iar vi­nul rezultat se scurge direct în Potir. Similitudinea cu icoa­na românească este clară, dar şi diferenţele sunt mari, pentru că scena apuseană nu reuşeşte să redea legătura atât de clară, e­videntă, dintre vinul scurs din teasc şi Sângele lui Hristos, a­di­că tocmai ceea ce numim noi realism euharistic.

Mulţi specialişti au conside­rat icoana românească de influ­en­­ţă apuseană. Acest lucru es­te a­devărat în ceea ce priveşte me­to­da, pentru că pictura pe sti­clă a fost adusă din Apus. Dar în ce­ea ce priveşte conţinu­tul, lucru­ri­le au stat exact invers: scena „Hris­tos euharistic“ s-a născut la români, iar prin filieră greco-ca­tolică, mai ales din Mara­mu­reş, icoana a pă­truns, mult mai târ­ziu, în spa­ţiul apuseano-ca­to­lic, dar foar­te sporadic. Oricum, a­bun­denţa pre­zenţei acestei icoa­ne la ro­mâni, fără corespondent în lu­me, este un argument în plus că ea s-a născut în Ar­deal.

O altă scenă iconografică ce vi­zează realismul euharistic es­te scena în care Hristos prunc este redat pe Sfântul Disc, acoperit de steluţă, scenă în­tâlnită foarte des în pictura mu­rală răsăriteană. Totuşi, ex­pre­­sivitatea acestei reprezen­tări este evident redusă faţă de icoa­na transilvăneană.

Un aspect foarte interesant al icoa­nei „Hristos euharistic“ es­te fap­tul că icoana nu a fost multi­pli­­cată prin reproduceri fi­dele, dim­potrivă, fiecare iconar a in­tro­­dus elemente noi fa­ţă de alte re­prezentări, cu ca­rac­­­ter fie teologic, fie istoric, păs­trând însă fidel esenţa sce­nei euharistice. Ast­fel, în unele icoane des­co­pe­rim caracterul e­cle­siologic şi hris­tocentric al vie­ţii creştine, în­trucât masa Sfân­tului Altar es­te pictată pe va­luri de apă, asemănându-se cu o corabie, a­vând drept ca­targ Sfânta Cruce. Me­sajul este fă­ră echivoc: Bi­se­ri­ca este corabia mântuirii, în ca­re ajungem prin apa Botezu­lui şi în care Îl gă­sim pe Însuşi Hris­tos atunci când ne împăr­tă­şim. Pe de altă par­te, înţelegem că fără Botez nu te poţi apropia de Sfânta E­u­­haristie, iar fără Bi­serică nu a­vem şanse de mân­tu­i­re.

În alte reprezentări, Hristos cu viţa este redat deasupra mor­mântului, fapt care eviden­ţi­ază că Sfântul Altar re­pre­zin­tă „mormântul învierii noastre“. Prezenţa Crucii aproape în fiecare reprezentare accen­tu­e­ază caracterul de jertfă ne­sân­geroasă al Sfintei Liturghii, prin care se actualizează conti­nuu jertfa lui Hristos.

Foarte interesante sunt şi u­ne­l­e icoane unde frunzele viţei-de-vie sunt colorate jumătate verzi şi jumătate roşii, fapt care vrea să evidenţieze caracterul te­andric al Tainelor şi al Bise­ri­cii, care se află, aşa cum spu­nea părintele Stăniloae, între eternşi temporal, ultimul des­ti­­nat să fie copleşit de eternita­te sau, altfel spus, între „acum“ şi „pururea“, ca primul să se desăvârşească în ultimul. Du­a­li­ta­tea culorilor sugerează toto­da­­tă şi sinergia om-Dumnezeu în în­trea­ga lucrare de mântui­re.

Credinţa este „lada de zestre“ a românilor

Nu în ultimul rând, amintim a­ici şi bogăţia de elemente spe­ci­­fic româneşti, cu rostul de a a­ră­ta că specificul românesc es­te influenţat de credinţă şi este pur­tător de mesaj creşti­nesc. De exemplu, într-o astfel de icoa­nă din zona Cluj, în­treaga sce­nă este redată pe fond trico­lor. Fapt care arată că tricolo­rul s-a născut în icoa­nă, iar sem­ni­fi­caţia culorilor este una creş­ti­neas­că: roşu sim­bolizează Sân­ge­le lui Hris­t­os, galbenul re­pre­zintă cu­loa­rea Bisericii, a sfin­­ţeniei, a aureolelor, iar al­bas­­­tru semnifică Împărăţia ce­ru­­rilor. Cu alte cuvinte, prin tri­co­lor noi sin­te­tizăm viaţa şi de­ve­nirea noas­­tră: Sângele lui Hris­tos ne cu­ră­ţă de păcate, ne sfin­­ţeşte în Bi­­serica Sa, care ne con­duce spre Îm­părăţia ceru­ri­lor.

Un alt aspect se observă la fe­lul în care este pictat Sfântul Al­tar, mai exact masa sfântă are pe ea exact elementele unei lăzi de zestre româneşti. Lada de zes­­tre, laviţa, este legată de moş­­­tenire, de testament, ceea ce în­seamnă că adevărata zes­tre, a­devăratul testament al ro­mâ­nu­lui este credinţa. Este lucrul cel mai de preţ pe care îl lă­săm urmaşilor noştri.