Cel din urmă dintre marii împăraţi păgâni a fost Diocleţian (284-305). Cu toate că se ridicase de jos, fiind un viteaz mânuitor de arme şi un dibaci conducător de popoare, totuşi în loc să fie pătruns de învăţăturile mântuitoare ale credinţei creştine, care pe atunci ajunsese să se răspândească în cele mai multe din cetăţile şi ţinuturile stăpânite de el, s-a lăsat robit de credinţele deşarte ale regilor persani şi ale faraonilor egipteni. Aceştia socoteau că puterea împărătească se trage de la zei. Astfel în cei treizeci de ani cât a stat la cârma imperiului, Diocleţian cerea tuturor supuşilor să se plece până la pământ înaintea lui şi să-l cinstească întocmai ca pe un zeu. Închistat în această rătăcire, el a căutat să adune în strălucitul său palat din cetatea Salonae (Splitul de azi), de pe malul Mării Adriatice, unde se retrăsese, tot felul de pietre preţioase şi de statui din marmura cea mai scumpă, între altele, un chip al „Regelui Soare” înalt de 25 de (picioare, apoi stâlpi şi capiteluri, împodobiţi cu cele mai variate frunze şi fructe ca şi nesfârşite plăsmuiri în marmură: „victorii, amoraşi, lei, vulturi, cerbi şi alte obiecte de petrecere”. Scriitorul creştin Lactanţiu, care trăia pe vrernea aceea, povesteşte că în goana lui după astfel de podoabe, împăratul Diocleţian dovedea o adevărată patimă.

Aşa se face că paşii lui au ajuns până la Sirmium, în apropierea căruia se afla un vestit şantier de cioplitori şi de sculptori în marmură, care era condus de patru meşteri neîntrecuţi, toţi patru creştini: Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat. Ei conduceau lucrările ca nişte adevăraţi ingineri: preluau comenzile, plăsmuiau modelele şi controlau întreaga desfăşurare a muncii de aici. Împăratul era mândru că are meşteri atât de dibaci. Dar, dintre cei peste 600 de lucrători, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni mulţumirea şi răsplata pe care le-o arăta acestor creştini de frunte bătrânul împărat. În ultimii trei ani, cei patru meşteri primiseră Botezul din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, surghiunit în ţinutul Iliricului. Ei obişnuiseră şi pe mulţi alţi lucrători să-şi facă semnul crucii de câte ori începeau şi terminau vreo lucrare, fiind convinşi că numai prin ajutorul şi puterea lui Dumnezeu au fost în stare sa facă tot ceea ce realizaseră până atunci. Văzându-le credinţa, şi un al cincilea meşter, Simpliciu, a trecut de partea lor. Numaidecât cei invidioşi i-au pârât la împărat, declarând că meşterii aceştia conduc lucrările numai prin superstiţie şi magie, că nu vor să ştie decât de credinţa lor în Hristos. „Cu atât mai bine, răspunse împăratul, numai să se isprăvească bine lucrările pe care li le-am încredinţat”.

- „Da, dar tocmai acest lucru nu vor să-l împlinească aşa cum aţi cerut, ziseră cioplitorii şi câţiva „filosofi” păgâni, căci de câte ori ne-aţi vizitat şi aţi cerut să sculpteze chipul zeului Asclepios, ei totdeauna au terminat celelalte lucrări, dar statuia zeului vindecător nu vor s-o facă”.

- „E adevărat acest lucru?”, întrebă împăratul pe cel dinţii dintre ei, pe Claudiu.

- „În toate ne-am arătat ascultători, împărate, afirmă el, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem”.

Cercetând toate celelalte lucrări ieşite din mâna celor cinci meşteri şi mirându-se de măiestria cu care au fost lucrate, împăratul nu şi-a pierdut cumpătul şi a trecut cu vederea şi de astă dată neascultarea lor, spunând că nu-i pasă cine va isprăvi-o, dar statuia lui Asclepios, zeul medicinei, trebuie făcută. Şi într-adevăr, ea a fost terminată, dar cei care o executaseră n-au fost cei cinci meşteri, ci unii dintre oamenii „filosofilor” păgâni. Când a venit din nou împăratul şi a văzut isprăvită statuia zeului a crezut că între timp totuşi cei cinci s-au răzgândit şi i-au împlinit dorinţa, dar partida celorlalţi s-a năpustit cu ură asupra lor, pârându-i în cuvinte duşmănoase. Obosit de încurcătura la care s-a ajuns, acesta a încredinţat unui dregător cu numele Lampadie să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Asmuţind mulţimile asupra celor cinci meşteri, care n-au vrut nici să audă de porunca dregătorului de a aduce cinstire şi jertfe zeilor, acesta i-a aruncat în temniţă. Duşmanii lor nu s-au mulţumit numai cu atât. Au urmat bătăi şi răscoale ale partidei păgâne, mai ales după ce în decursul întemniţării însuşi Lampadie a căzut mort „ca lovit de un duh rău”. Când împăratul a înţeles că rudele mortului ameninţau să provoace o răscoală generală, a hotărât să termine cu cei cinci şi astfel, din ordinul lui, au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în apa fluviului Sava. La auzul acestei veşti, moare de supărare şi episcopul Chiril, care fusese şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos din apă sicriele şi a purtat grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor (1).

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor la data de 9 noiembrie.

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae

1. Textul „pătimirii” se păstrează în Acta Sanctorum, volumul III, pe luna noiembrie, Paris, 1910, p. 705-779. Vezi şi Bibliotheca hagiographica graeca, ed. F. Halkin, vol. II, Bruxelles, 1959, p. 225.