Troparul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, glasul 1

Cele pământești părăsind și jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereștile daruri luând și cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit și la cele cerești te-ai mutat, lasându-ne spre mângâiere peștera și sfintele tale moaște. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Apostol Pavel zice: „Fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul..., spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 7, 12). De dumnezeiesc har s-a învrednicit şi Cuvioasa noastră Maică Teodora. Cu o râvnă vrednică de marile pilde (asemenea cuvioşilor: Antonie, Pahomie, Macarie sau cuvioaselor: Pelaghia, Eufrosina, Maria Egipteanca ş.a.), a răspuns şi ea chemării harice, sfinţind pământul şi neamul nostru românesc, la sihăstria Sihlei, din munţii Neamţului. Acest loc de retragere sfântă, ca şi alte culmi de pe aici (Drăganul, Pleşul, Pipirigul, Horaiţa sau văile cu pâraiele, cu măreţia şi frumuseţea lor) înalţă tot sufletul la contemplare. De aceea, unii cronicari şi scriitori au numit aceste locuri „Tebaida Moldovei”.

Iar viaţa Cuvioasei Teodora - după mărturiile şi tradiţiile păstrate de-a lungul vremii - aşa a fost. S-a născut în satul Vânători din judeţul Neamţ, pe la anul 1650. Era una din cele doua fiice ale lui Joldea Armaşul, de la cetatea Neamţului. În vremea aceea, armaşul era un dregător domnesc, însărcinat cu paza temniţelor şi cu aducerea la îndeplinire a pedepselor celor osândiţi. Despre Joldea se crede că era, mai curând armaş paznic al cetăţii Neamţu, unde se afla depozitat pe atunci tezaurul Moldovei. Poate că va fi fost şi paznic de temniţă şi aceasta explică, în parte, marea nevoinţă de viaţă duhovnicească pe care şi-a luat-o asupră-şi Cuvioasa. Fiicele sale creşteau amândouă în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea de părinţi şi cuviinţă faţă de oameni. Mănăstirile şi schiturile din jur: Neamţu, Secu, Sihăstria, Agapia întreţineau în ele flacăra evlaviei străbune curate. Casa în care trăiau era deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor în trecere spre aceste locuri sfinte ale neamului. Astfel, din fragedă copilărie, fetele au învăţat, o dată cu rugăciunea, şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti.

Încă din prima tinereţe însă, Teodora cunoaşte o grea încercare în familie. Sora ei, Marghioliţa, este răpusă de o moarte tragică. Evenimentul o zguduie adânc. În inima ei încolţeşte de pe acum gândul retragerii din lume. Doreşte să ispăşească pentru părinţi, pentru sora ei, pentru dânsa. Dar părinţii, îndureraţi, nu se împăcau cu acest gând, căci Teodora rămăsese singura lor fiică. Au stăruit şi, la vremea cuvenită, au căsătorit-o cu un tânăr de prin părţile Ţării de Jos, care se afla cu slujba aici şi mergea şi el, adesea, să se închine la aceste sfinte lăcaşuri. După legiuita cununie, au vieţuit împreună în casa soţului ei.

N-a trecut însă multă vreme şi părinţii ei s-au săvârşit din această vremelnică viaţă. Teodora nu năştea copii, iar o existenţă obişnuită, mai ales fără rod, egoistă, n-o putea mulţumi, (jindul ei cel de demult, de a se dedica unei vieţi de zidire mai înaltă, o urmărea tainic. Ea voia să lumineze printr-o viaţă de-dicată Mirelui Bisericii. Dacă nu-ţi este dat să te împlineşti şi prin urmaşii tăi fireşti, poţi deveni în Duhul Sfânt „maica” propriului tău chip. Te poţi împlini atât prin zidirea; continuă a chipului tău, asemănându-te lui Hristos, cât şi prin faptele care rodesc astfel de viaţă sfântă, spre pilda urmaşilor. În lumea aceasta, în care totul este zidire şi înnoire, nu simţi că trăieşti cu adevărat fără să rodeşti într-un fel. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20), zice Domnul. Pe fecioarele cu candela stinsă El le-a osândit.

Teodora a luat deci această hotărâre şi s-a învoit cu soţul ei să meargă la o mănăstire, aşezământ menit zidirii duhovniceşti. El i-a zis: „Mergi, şi dacă vei avea răbdare, după o vreme voi intra şi eu într-o mănăstire de monahi!”. Ea a plecat. După tradiţie, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, o sihăstrie din partea de sus a munţilor Buzăului, unde se nevoiau vreo treizeci, de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o şi pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniştii.

După cum ne încredinţează cărţile vechi şi soţul de odinioară al cuvioasei va intra în mănăstirea Poiana Mărului, cu numele nou de Elefterie, învrednicindu-se şi de taina Sfintei Preoţii.

„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Teodora înţelesese de mult cât de bună este vieţuirea cea după voia lui Dumnezeu. Cât de dulce este virtutea când, dobândind „frica fericitelor porunci”, calci toate poftele trupului şi petreci în vieţuire duhovnicească. Dulceaţa virtuţii - aceasta este descoperirea Teodorei, căutării căreia i se dedicase de mulţi ani: dulceaţa credinţei, a nădejdii, a dragostei, a bunătăţii, a dreptăţii şi a rodului acestora, pacea duhovnicească - reprezenta hrana ei zilnică. O dată cu păzirea poruncilor dumnezeieşti, pe care se cuvine să le respecte orice creştin, ea s-a angajat şi pe calea cea strâmtă a sfaturilor evanghelice, proprii cinului monahal: sărăcia de bunăvoie, curăţia sufletească şi trupească, ascultarea. Sărăcia primei „Fericiri” evanghelice, în înţelesul ei adânc, este deschidere a duhului care, eliberat de orice poftă de avuţie, se simte în schimb mereu sărac în fata nesfârşitei bogăţii dumnezeieşti, mereu dornic să se îmbogăţească în bine, în adevăr, în frumuseţe harică. Păzirea curăţiei inimii şi a trupului, ca şi ascultarea cea de bunăvoie, duce la smerenia care face sufletul locaş al tuturor virtuţilor.

Teodora s-a îmbrăcat şi ea în această haină a smereniei - „haină a lui Dumnezeu”, cum o numeşte Sfântul Isaac Sirul -, a unei ascultări desăvârşite faţă de stareţă ca şi de părintele ei duhovnicesc. Aşa a ajuns cuvioasa la „tăierea voiei” care duce la „capătul odihnei”, cum au spus Sfinţii Părinţi.

Când a intrat în mănăstire avea aproape treizeci de ani. Egumena, căutând la tinereţea şi la râvna ei, a luat-o pe lângă sine ca ucenică, şi după un timp de punere la încercare, a trecut-o în cinul monahal. Momentele trecerii prin ritualul tunderii le-a trăit cu toată fiinţa ei. Când, aşternută pe pământ, a luat chipul crucii, a înţeles că în acest fel „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24), aducându-l ca pe o „jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1). Iar tunderea din perii capului avea să-i vorbească mereu de ofranda sufletului ei. Căci, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, aşa precum răsar firele de păr din cap, aşa răsar şi gândurile din minte. Astfel înţelegea tânăra Teodora să petreacă în noua viaţă. Şi se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu Dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului.

Dar, iată, vremuri neliniştitoare vin fără de veste. Încercând să pătrundă în inima Europei, turcii ajung la Viena. Primejduită fiind mănăstirea Vărzăreşti, egumena a luat cu sine pe Teodora şi pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) şi s-au retras în locuri mai tainice, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici au ridicat un altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune şi post, ziua şi noaptea. Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi boală, s-a săvârşit din viaţă. Teodora, oţelită sufleteşte şi trupeşte, îşi continuă strădaniile pustniceşti.

Dar vremurile tulburi se mai liniştesc puţin. După aproape zece ani de nevoinţă în acea smerită aşezare din ţinutul Vrancei, Cuvioasa Teodora - chemată de locurile părinteşti şi ale copilăriei - se îndreaptă spre munţii Neamţului. Poposeşte mai întâi, spre a cere sfat, la mănăstirea Neamţu. Aici se roagă fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se sfătuieşte cu stareţul de atunci, căruia îi descoperă vieţuirea ei de mai înainte. Obişnuită cu pustnicia, îi cere binecuvântarea să petreacă în aceeaşi vieţuire în locurile sihăstreşti din apropiere. Nu de multă vreme luase fiinţă schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniştire mai adâncă din mănăstirile Neamţu şi Secu. Stareţul primei aşezări o îndrumă către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie. Acesta, cercetând-o şi aflând darul şi râvna ei, o îndrumă: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările şi ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârşirea din viaţă. Dacă nu vei putea, să te retragi la o mănăstire de maici”.

Luând binecuvântarea egumenului, Cuvioasa Teodora s-a mărturisit la duhovnicul schitului, ieroschimonahul Pavel, a primit Preacuratele Taine - „leacul nemuririi” - şi a suit munţii în pustia Sihlei.

Cum arătau acele locuri pe atunci? Cuvântul „sihlă” înseamnă desiş. Este vorba aici de desişul codrilor. Urcând pe acelaşi drum, cu peste un veac mai târziu, Calistrat Hogaş descrie astfel acest sălaş pustnicesc: „Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge aproape culmea de asprime, singurătate şi sălbăticie a celei mai puternice închipuiri” (1).

Aceste nestrăbătute căi dintre lume şi mai presus „de lume, cărora înălţimea munţilor le dă o expresie şi mai vie, erau umblate şi locuite de sihaştri încă din timpuri străvechi, ca şi până în timpurile din urmă. Petrecerea lor a sfinţit multe locuri care le-au păstrat numele, rămase în cronicile pustniceşti, cum sunt: Poiana Sihlei, Sihăstria Ieromonahului Pavel de la valea Pârâului Negru, Chiliile lui Iosif, Poiana lui Daniil, Poiana Trapezei ş.a. În acest cămin al curăţiei firii a poposit Teodora. Cuvioasa a găsit aici un sihastru bătrân care îşi încropise o chilie sub stâncile uriaşe ale Sihlei ce stăteau parcă gata să se prăvălească. Bătrânul a oferit acestui suflet virtuos de femeie chilioara lui, în duhul dragostei lui Hristos, iar el şi-a căutat un alt adăpost şi mai tainic, mai neajuns.

Începe acum o nouă perioadă de anahoret a Cuvioasei. Vieţuirea îi era rugăciune, veghe şi cugetare dumnezeiască adâncă. Hrana i-o oferea pădurea: bureţi, urzici, mure, măcriş, afine, smeură. Şi astăzi, cei care umblă pe potecile Sihlei folosesc denumirea de „măcrişul Sfintei Teodora”. Primea din când în când şi pesmeţi, poame uscate, de la schitul Sihăstria şi de la unii credincioşi, dar mai ales de la duhovnicul ei, ieroschiponahul Pavel. Acesta cerceta pe sihaştri din porunca egumenului, prilej ca să o mărturisească şi să o împărtăşească şi pe ea cu Sfintele Taine.

Însingurarea totală a Teodorei de acum era în realitate un mod propriu de a privi şi redescoperi lumea. Ascetul se retrage din lume pentru a se depăşi pe sine prin har şi virtute, eliberându-se de folosirea ei strict egoistă care îl prihăneşte. El merge acolo unde firea a rămas într-o puritate tainică şi unde Dum-nezeu poate fi contemplat mai deplin, într-o linişte mai adâncă, în pace.

Aşa s-a retras Sfântul Profet Ilie oarecând la muntele Horeb, într-o peşteră în pustiul Sinai. În acea linişte harică, el a simţit şi a înţeles prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.

Făptura e rodul iubirii, al comuniunii Preasfintei Treimi; fiecare dintre noi, atât mireanul cât şi monahul, vine în lume din comuniune şi e menit să vieţuiască în comuniune, într-o obşte. Teodora a ales calea nevoinţei singuratice, pentru a ieşi din zgomotul lumii şi a-şi întări - odată mai mult - nestatornica minte în cugetarea nefurată, în „dorinţa cea după Dumnezeu”. Curajul cu care această femeie înfruntă singurătatea şi pustia ne uimeşte. Ea dovedeşte cu adevărat „cuget bărbătesc în trup femeiesc”. Şi aici, modelul şi puterea îi este Hristos, Care înaintea începerii slujirii Sale mântuitoare, fiind „dus de Duhul”, S-a retras un timp în pustie.

Chilia Cuvioasei îi devine altar; pustia, grădină a Edenului; retragerea, tăcerea maximă a zgomotului deşert. „Începutul liniştirii - zice Sfântul Ioan Scărarul (2) - stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul”. Încă şi mai profund, tocmai prin această înfruntare a singurătăţii, lucrează şi dobândeşte eliberarea de „frică”, în unirea prin rugăciune şi dragoste cu Dumnezeu, şi înfrăţirea cu natura. Începe acum cea mai aspră experienţă ascetică a ei.

Pentru creştini, asceza este exerciţiul virtuţilor în vederea suişului duhovnicesc. De aceea, marii nevoitori ai Bisericii au fost numiţi atleţi ai lui Dumnezeu. Ea înseamnă un salt peste nivelul psihosomatic pervertit de păcat şi restaurarea ordinii spirituale a vieţii, a conştiinţei harice în Hristos. Întreaga asceză are drept ţel pe El, „Bărbatul desăvârşit” (Efes. 4, 13), Începătorul şi plinitorul credinţei” (Evr. 12, 2). Curăţit şi desăvârşit în El, nevoitorul ajunge să privească şi să iubească această lume cu iubirea şi înţelegerea Lui, mai profund cu Duhul Lui, Care de la Tatăl ceresc purcede şi „prin” Fiul Se împărtăşeşte „fiilor luminii”.

Pe acest drum de pelerin al vieţuirii duhovniceşti se afla Teodora. Taina şi idealul ei le cunoştea Mântuitorul şi duhovnicul, ieroschimonahul Pavel. Rânduiala îi era trezvia şi Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă “.

Râvnitoarea maică unea statornic rugăciunea cu celelalte virtuţi, rezistând eroic ispitelor. „Cei ce nădăjduiesc în Domnul se aseamănă muntelui cel sfânt, că nicidecum nu se clintesc de loviturile lui Veliar”, doxologeşte Biserica (Antifon, glas 2). Noaptea dormea cel mult câteva ore, înainte de miezul nopţii sau înainte de răsăritul soarelui, şi puţin la vremea amiezii. După ce citea sau rostea la timpul cuvenit Ceasurile, Vecernia sau Utrenia, făcea metanii multe, adesea cu lacrimi duhovniceşti, în adâncă smerenie. Când inima i se încălzea cu harul Duhului Sfânt, rămânea în genunchi şi, ridicându-şi mâinile, se ruga cu cea mai înaltă şi curată rugăciune, numită „rugăciunea de văpaie”. În acest timp, mintea şi inima se îndulceau de bucurii negrăite, faţa şi mâinile ridicate iradiau lumină. Erau pregustări ale harului.

După asemenea stări de înaltă rugăciune duhovnicească, Cuvioasa Teodora ieşea în preajma chiliei şi, cu Rugăciunea lui Iisus în inimă, pregătea puţine lemne pentru foc şi verdeţuri pentru hrană. Din vreme în vreme i se aduceau pesmeţi şi unele feluri de merinde sărăcăcioase (3).

În acest fel, viaţa ei înainta în urcuşul duhovnicesc. Treapta cea dintâi înseamnă părăsirea păcatului cu fapta şi înlocuirea patimilor cu virtuţile, exerciţiu pe care ea începuse să-l deprindă încă din primii ani ai tinereţii. Cum învaţă Sfinţii Părinţi, în locul saţiului”, urmărea atunci înfrânarea; în locul vorbirii deşarte, preamărirea lui Dumnezeu şi dreapta-cugetare; în locul somnului prelungit, neliniştea sporirii în tot mai multă lumină şi dragoste. Când se afla în rugăciune netulburată, simţea cum, cu mintea şi inima tot mai purificate, dobândeşte puterea şi bucuria, mereu înnoite, de a petrece în iubire şi uimire în mijlocul făpturilor şi de a cugeta la Ziditorul lor: „Sufletul atunci cunoaşte că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile” (4).

Pe această cale a curăţiei minţii şi inimii călătorea, nu fără încercări, în „înălţarea gândurilor” şi dobândea tainic darul libertăţii Duhului. Dobândea harul care aduce osârduitorului nepătimirea, trecerea lină la o treaptă şi stare mai îmbunătăţită, la nepătimirea inimii: „Cerul pământesc... cerul minţii în inimă, adică pământul umplut de lumina cerească a Duhului Sfânt” (5).

Curăţia dă inimii lumină şi înfăptuieşte adevărata pocăinţă - „metanoia” - care înseamnă schimbarea gândirii şi privirii ei, întoarcerea de la eul înceţoşat de patimi la lumina atotstrălucitoare a „Soarelui dreptăţii”. Atunci vezi făpturile scăldate în lumina şi frumuseţea lor harică. Le contempli în Duhul, ca şi cu ochii lui Dumnezeu, părinteşte, ca şi cu iubirea Fiului Său, jertfelnic, nepătimaş. Şi te înfrăţeşti cu ele, revărsând asupra lor pacea şi isihia, adică liniştea nepătimirii de care s-au învrednicit atâţia sihaştri, prin care îmblânzeau făpturile, aşa după cum Mântuitorul liniştea furtuna mării.

Se înţelege că Teodora a ajuns să se învrednicească de asemenea daruri. Nici n-ar fi rezistat altfel zeci de ani, fără mângâierile harului, cucerind, prin curăţie şi blândeţe, „pământul celor vii”; n-ar fi rezistat fără paradisiaca înfrăţire cu natura în mijlocul căreia petrecea, prin care îşi apropia zidirile cu familiaritate sfântă, într-o frăţietate cosmică.

Mărturii ale tradiţiei orale atestă că această mireasă a lui Hristos dobândise unele trepte şi stări duhovniceşti înalte. Trecând în acea vreme oştirile otomane şi pe aici, prin ţinuturile Neamţului, multe călugăriţe s-au, refugiat în munţi. Unele au ajuns şi la chilia Cuvioasei Teodora. Au aflat-o în rugăciune, cu mâinile înălţate şi cu faţa iluminată de har. Ascultându-le durerea, precum odinioară bătrânul sihastru, s-a adresat acestor maici: „- Rămâneţi sfinţiile voastre în chilia mea, că eu am alt loc!”. Şi aşa s-a retras într-o peşteră, unde era şi mai greu de ajuns din pricina sălbăticiei reliefului.

După trei sute de ani, în aceste locuri, doar stâncile, unii copaci seculari şi peştera, numită mereu „a Sfintei Teodora”, au rămas neschimbate. În apropierea ei se află şi un izvor. Şi astăzi, peştera arată tot ca atunci: o încăpere boltită, înăuntrul unei stânci uriaşe. Mărimea, cât ar putea adăposti o persoană. În dreapta, o stâncă lată şi puţin ridicată, care îi slujea cuvioasei de vatră şi de masă. În fund, o deschizătură prin care pătrundea puţină lumină dinspre răsărit. Pereţii umezi şi plini de fum. O candelă luminează şi astăzi o icoană a aceleia care a petrecut aici, după unii, douăzeci de ani şi poate chiar mai mult. Prin anii 1725, după mărturiile istorice, s-a întemeiat schitul şi s-a ridicat bisericuţa cu hramul „Schimbarea la faţă” în amintirea ei.

Iar săvârşirea ei din viaţă a fost aşa: prin pronie dumnezeiască, egumenul schitului Sihăstria de atunci, împreună cu monahii, au observat cum nişte păsărele intrau în trapeză, pe fereastră, luau bucăţi de pâine şi poame şi zburau în munte, către Sihla. Aceasta s-a repetat în mai multe zile. Atunci egumenul a grăit către doi fraţi din obşte: „Mergeţi după aceste păsări către Sihla şi urmăriţi unde duc merindele. Nu cumva să fie vreun pustnic tăinuit în munte, pe care îl hrăneşte Dumnezeu!”. Cei doi ucenici au pornit pe calea arătată de păsări. Drumul era greu de străbătut. Dar, din loc în loc, păsările se opreau, arătându-le, parcă, drumul. Se înserase. Ajunşi către vârful muntelui, unul dintre fraţi s-a suit într-un brad şi de acolo căuta vreun loc unde ar putea vieţui cineva. Şi iată, în zare, un luminiş şi un chip de om în faţa unui foc. Au privit cu uimire, desluşind chipul unei femei în rugăciune. Era Cuvioasa Teodora. Simţindu-le prezenţa, le-a vorbit: „Fraţilor, nu vă apropiaţi deocamdată, căci haina trupului meu s-a rupt demult. Aruncaţi-mi un veşmânt de-al vostru care să mă acopere”. I-a chemat apoi la sine şi rostind: „Mulţumescu-Ţi, Doamne, că m-ai ascultat”, le-a zis : „Fraţilor, de mulţi ani mă nevoiesc în părţile acestea şi, iată, sunt patruzeci de zile de când mă rog lui Dumnezeu să-mi trimită un duhovnic, ca să mă împărtăşesc cu Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, căci se apropie ceasul să mă mut din viaţa aceasta. Deci, rogu-vă, mergeţi îndată la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită la mine mâine dimineaţă pe părintele Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfânta Împărtăşanie”.

Uimiţi cum cuvioasa îi chema pe nume pe cei doi monahi, ucenicii s-au întors cu grăbire şi bucurie la schit şi au descoperit egumenului taina pe care o adăpostea peştera Sihlei. A doua zi, părinţii Antonie şi Lavrentie, cu cei doi fraţi, au venit la locaşul Cuvioasei. Aceasta şi-a mărturisit faptele întregii vieţi, începând de la copilărie, după care a primit dezlegarea şi binecuvântarea duhovnicului. Apoi cuviosul Lavrentie i-a citit rugăciunile Sfintei Împărtăşanii, Cuvioasa a rostit Tatăl nostru şi Crezul. Duhovnicul a împărtăşit-o cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. După toate acestea, tăinuita schimnică, împăcată cu Dumnezeu, cu semenii, cu toată făptura şi cu sine, privind spre răsărit, a rostit: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate !” şi a adormit cu pace în faţa peşterii. Acolo, după rânduială, s-au adunat şi ceilalţi părinţi din obştea Sihăstriei şi, la timpul cuvenit, au slujit slujba înmormântării, îngropând trupul Cuvioasei Teodora în peşteră.

Vestea despre petrecerea şi săvârşirea ei din viaţă în sfinţenie s-a răspândit repede prin mănăstirile şi prin localităţile din împrejurimi. Din multe regiuni veneau credincioşi la locul nevoinţei şi al mormântului ei. Ştirea a ajuns şi la smeritul ei soţ, ieroschimonahul Elefterie, care vieţuia la schitul Poiana Mărului. Încredinţându-se că Sfânta Teodora este aceea care îi fusese oarecând soţie, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii în Sihăstria, aproape de Sihla şi de locul de odihnă al cuvioasei. A mai vieţuit şi el vreo zece ani şi apoi a sfârşit călătoria aici.

Evlavia credincioşilor faţă de Sfânta Teodora a sporit din an în an. La puţină vreme, întru pomenirea nevoinţelor ei, s-a zidit schitul Sihla, ridicându-se pe rând, în anii 1730 şi 1763, bisericuţa de lemn cu hramul „Schimbarea la faţă” şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care durează până în zilele noastre, cu puţine îmbunătăţiri cerute de vreme. Aici, monahi şi închinători continuă peste timp râvna şi ostenelile Cuvioasei.

Sfinţitul ei trup nu se mai află în peşteră. În timpul Regulamentului organic a fost dăruit şi strămutat la lavra Pecerska, de la Kiev. Racla cu cinstitele ei moaşte se află acolo, purtând inscripţia „Cuvioasa Teodora din Carpaţi”.

O mărturie a evlaviei populare pentru viaţa ei sfânta sunt şi aceste stihuri:

„Ieşind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit / Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit. / E vatra suferinţei, e peştera în care / Martira Teodora aflat-a alinare. / Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai, / Vedea prin rugăciune minunile din rai. / În faţa grotei sfinte, o piatră se arată./ Pe fruntea ei pleşuvă, de fulgere brăzdată / Săpat e din natură, un mic rotund bazin / Ce-n orişicare vreme cu apă este plin. / Sfinţenia şi taina aicea predomnesc. / Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc. / Doar micul licurici, a tufelor făclie / Împrăştie în noapte lumină albăstrie. / Aici răşina albă, tămâia bradului / Carpatice arome trimite cerului. / Şi-adesea, către seară, când clopotul se plânge, / Când glasul rugăciunii încet prin văi se stinge, / Călugării din Sihla, bătrânii munţilor / La piatra Teodorei înalţă ruga lor” (6).

Iar noi, cu bucurie sfântă că neamul nostru a odrăslit un asemenea mărgăritar, unic în felul lui, o cinstim pe Cuvioasa Teodora de la Sihla cu ceata cuvioaselor femei; încredinţându-ne rugăciunilor ei pentru binele acestui neam şi pământ, rostim cuvântul sfânt al Bisericii: „Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos ; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Teodora, duhul tău”. Amin.

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu

1. Calistrat Hogaş continuă: „De jur-împrejur, ca şi cum s-ar ţine de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbăticia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără sămânţă şi numai brusturul de munte cu floarea galbenă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite de pe creasta stâncilor înalte în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid... sub privirile lui... Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios unghiulare, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut”. Acelaşi autor reflectează despre Cuvioasa amintită: „Frumoasa Sfântă Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Mărie din Egipt, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi ea, Sfânta Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci, în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, Sfânta Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip, tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvânturat...” (Pe drumuri de munte, Amintiri dintr-o călătorie în munţii Neamţului, Bucureşti, 1944, 44, 15-17).

2. Filocalia, vol. 9, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1980, p. 59.

3. Vezi Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 173-177.

4. Patericul, Ediţia Rm. Vâlcea, 1930, p. 130.

5. Filocalia, vol. 9, p. 120.

6. G. N. Beldiceanu, Poezii, Bucureşti, 1893, p. 96.