În ceata celor care prin fapta şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi de la începutul celui următor (1).

Valah de neam (2), din sudul Dunării, născut în prima jumătate a veacului al XIV-lea la o dată greu de stabilit cu exactitate, (Cuviosul Nicodim a simţit încă din fragedă tinereţe chemare spre viaţa duhovnicească. Luând legătură cu monahii de la Muntele Athos, a plecat cu aceştia în taină, lansând bogăţiile şi măririle ce-l aşteptau, „ca să se înalţe întru smerenie, prin pustniceşti nevoinţe, spre totala slujire a lui Hristos” (3).

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, când tânărul Nicodim se stabilea la mănăstirea Hilandar, Sfântul Munte era centrul spiritualităţii ortodoxe. Doctrina isihastă, formulată la Athos, a dus la „o solidaritate ortodoxă cu mari urmări spirituale şi culturale” (4). Nu se ştie dacă tânărul Nicodim îl va fi cunoscut pe Sfântul (Grigorie Sinaitul (+1346), unul dintre reprezentanţii de seamă ai practicii isihaste; este însă foarte probabil că, la Athos, el a cunoscut alţi tineri nevoitori spre o viaţă îmbunătăţită, între care amintim pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, şi pe Ciprian, viitorul mitropolit al Kievului, cu care Cuviosul Nicodim va păstra legături prieteneşti. Pe lângă faptul că aici a învăţat limbile slavonă şi greacă, el şi-a însuşit la Sfântul Munte o profundă cultură teologică, ce se va reflecta în preocupările sale de mai târziu. Tot în această oază duhovnicească, Nicodim „adunase la sine toată buna faptă, nevoindu-se prin nevoinţa cea bună cu postirile cele din fiecare zi, cu stările cele în privegheri de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate şi cu toate relele pătimiri, care se cuvin vieţuirii monahiceşti celei adevărate şi lui Dumnezeu plăcute şi pentru cea a sa adâncă smerenie, supunere şi ascultare către toţi, cu trupul şi cu sufletul, şi după ispitirea şi cercarea de trei ani a primit sfântul şi marele îngeresc chip” (5).

Hirotonit apoi ieromonah, şi pentru ale lui prea mari şi îmbunătăţite fapte, Cuviosul Nicodim este ales egumen al mănăstirii Hilandar. El însă dorea liniştea pustietăţii, de aceea pleacă pe ascuns de la Sfântul Munte şi se aşază mai întâi la sudul Dunării, în regiunea Cladovei, la locul numit Saina (6). Acolo a organizat o comunitate de călugări şi a înălţat o biserică mică, de zid, cu hramul Preasfintei Treimi. De aici, Cuviosul Nicodim trece în nordul Dunării, unde începe un nou capitol al vieţii şi activităţii sale, mai important şi mai bine cunoscut. Plecarea lui din sudul Dunării în jurul anului 1366 a fost sigur determinată de faptul că la acea dată regele Ludovic cel Mare al Ungariei a ocupat teritorii din unele părţi dunărene, transformându-le într-un „Banat al Bulgariei” şi favorizând aici o puternică propagandă de catolicizare (7). Că nevoitorul nostru n-a plecat în altă parte, la vreme de restrişte, ci la nordul Dunării, constituie o dovadă în plus a originii sale valahe.

La venirea Cuviosului Nicodim pe pământul românesc, monahismul era aici de mult încetăţenit. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat prezenţa lui la români încă din primul mileniu al erei creştine (8). Hotărârea sinodală, data de Patriarhia Ecumenică la 1359, prevedea ca pe noul mitropolit „toţi clericii din acea ţară şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici să-l respecte şi să i se supună lui” (9). În acest context apare şi Cuviosul Nicodim în Ţara Românească, organizând mai întâi comunitatea monahală de la mănăstirea Vodiţa, cu munca sa şi a „fraţilor” săi, cu cheltuiala şi daniile principelui domnitor Vladislav-Vlaicu Vodă (1364-1377) (10).

Biserica acestei mănăstiri a fost sfinţită de către Cuviosul Nicodim în anul 1372, iar la anul 1374 (11) a fost emis hrisovul prin care domnitorul afirma că „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea şi cu cheltuiala şi daruri de la domnia mea şi cu munca lui Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit această biserică”. Acest document este nu numai prima mărturie despre prezenţa şi începutul activităţii Cuviosului Nicodim în Ţara Românească, ci reflectă, în acelaşi timp, caracterul activităţii sale, anume de a fi colaborator al voievozilor, nu numai ctitor ci şi chivernisitor al averilor mănăstirilor întemeiate de ei. Astfel, un istoric român avea dreptate să remarce că „epoca lui Nicodim înseamnă mai mult sfârşitul unei evoluţii istorice a vieţii româneşti în Ţara Românească decât începutul ei”. Mănăstirea Vodiţa şi apoi Tismana sunt primele mănăstiri care au trecut sub oblăduirea domnului: mănăstirile şi averea lor au intrat sub protecţia domniei, devenind la rândul lor un sprijin al suzeranităţii domneşti în faţa boierimii cu domenii autonome (12). Aşadar, Cuviosul Nicodim nu este întemeietorul, ci reorganizatorul monahismului românesc. Cu vasta sa cultură teologică de factură isihastă, dar mai ales hotărât să atingă un nivel duhovnicesc cât mai înalt, el dă un impuls nou monahismului de la nordul Dunării, unde, în mod sigur, isihasmul pătrunsese înaintea lui (13).

Scurtă vreme după întemeierea Vodiţei, Banatul Severinului este recucerit de către unguri la sfârşitul anului 1375, ceea ce a dus la risipirea, pentru un timp, a comunităţii monahale de aici şi la înfiinţarea mănăstirii Tismana, de care Cuviosul Nicodim şi-a legat numele pentru totdeauna.

În această perioadă însă rîvnitorul monah era sustras de la dulceaţa contemplaţiei duhovniceşti şi însărcinat să îndeplinească importantă misiune la Constantinopol. De mai mulţi ani, Biserica Sârbă, care se declarase autocefală, stătea sub anatema Patriarhiei Ecumenice. Cneazul Lazăr, care după tradiţie ar fi fost rudă a Cuviosului Nicodim, a trimis la Constantinopol o delegaţie pentru a mijloci împăcarea dintre cele două Biserici. Se pare că Nicodim a fost conducătorul acelei delegaţii, întrucât el stăpânea atât limba sârbă, cât şi pe cea greacă. În acel timp, păstorea pentru a doua oară Patriarhul Ecumenic Filotei Kokinos, care a acordat Cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit şi dreptul de a sfinţi biserici, ca şi trei părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Mucenic Teofil, rămase odoare de preţ ale mănăstirii Tismana până astăzi. Contribuţia mărinimoasă a cneazului Lazăr la ctitoria Vodiţei şi a Tismanei este considerată de unii istorici ca recompensă pentru intervenţia fructuoasă a Cuviosului Nicodim la împăcarea dintre Biserica Sârbă şi Patriarhia Ecumenică.

Sub cârmuirea plină de har şi înţelepciune a marelui stareţ, mănăstirea Tismana a avut o situaţie de continuă prosperitate, beneficiind şi de un privilegiu deosebit: obştea monahală de aici era independentă - era o „samovlastie” (14).

Rânduiala şi datina aceasta, care se stabileşte în aşezămintele întemeiate de sfântul cuvios şi se păstrează multă vreme după moartea sa, se concentrează în trei caracteristici organizatorice :

- samovlastia sau statutul juridic şi canonic de autocârmuire, comunitatea respectivă singură având cădere să-şi pună cârmuitor;

- modul de viaţă comunitar sau chinovial;

- conducerea unitară a celor două vechi mănăstiri oltene.

În afară de Vodiţa şi de Tismana, mai multe aşezăminte monahale româneşti revendică pe Cuviosul Nicodim drept ctitor al lor, cum sunt: Gura Motrului, Vişina (15), apoi mănăstirea Prislop din părţile Haţegului, iar după tradiţie, chiar în Moldova ar fi ajuns ucenici ai Cuviosului de la Tismana. Această tradiţie este ecoul influenţei puternice culturale şi spirituale pe care a exercitat-o „cea mai slăvită dintre ctitoriile Olteniei” (16) asupra monahismului românesc.

Pe lângă calităţile sale de desăvârşit organizator al vieţii monahale în ţara noastră, de apărător al dreptei-credinţe, Cuviosul Nicodim a fost şi un om de o aleasă cultură teologică. În acest sens este citată corespondenţa stareţului de la Tismana cu ultimul patriarh al Târnovei, Sfântul Eftimie, „personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă câştigată la Constantinopol, şi mai ales în meditaţiile singuratice de la Muntele Athos” (17). Din acest schimb epistolar ni s-au păstrat două scrisori de răspuns, adresate de către patriarh Cuviosului de la Tismana. În prima, eruditul ierarh răspunde la şase întrebări dogmatice: despre sfinţii îngeri, despre existenţa răului în lume, despre Sfânta Cruce, despre întrupare şi despre suflet; din a doua scrisoare s-a păstrat numai o întrebare şi un răspuns cu privire la curăţia morală a celor ce vor să se preoţească (18). Această corespondenţă arată, dincolo de exaltarea curăţiei morale a cinului preoţesc, temeinice cunoştinţe teologice, mergând până la aprofundarea subtilităţilor de gândire ale unor scrieri ca, de pildă, Ierarhia cerească a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, fiind primul cititor de la noi, cunoscut până acum, al acestor adânci opere patristice (19).

De la Cuviosul Nicodim a rămas şi vestitul Tetraevanghel, capodoperă de caligrafie, copiat în anul 1404-1405; în limba slavă bisericească de redacţie sârbă, fiind primul manuscris cu dată sigură, executat pe teritoriul patriei noastre. Dincolo de sufletul isihast din care a rezultat această operă, de o reală măiestrie artistică sunt frontispiciile fiecărei Evanghelii, ca şi ferecătura manuscrisului, care prezintă pe cele două feţe Răstignirea şi Învierea. Pe una din file se află vestita însemnare: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească, în anul cel al şaselea al prigonirii lui, iar de la începutul firii socotim 6000 şi nouă sute şi 13”. Această însemnare a suscitat „multe interpretări”, pornindu-se mai ales de la cuvântul „prigonire”. S-a afirmat astfel că luminatul monah ar fi intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân, sau poate cu mitropolitul Atanasie din Severin, ceea ce ar fi dus la prigonirea lui Nicodim, poate chiar la exilarea sa în Transilvania. Un alt cercetător vede aici năzuinţa după isihie (20), deci o retragere de bună voie a cuviosului, în singurătate. Ştefan Ieromonahul, un autor de dată târzie, dar care consemnează o veche tradiţia arată că Sfîntul Nicodim şi-a petrecut ultimii ani în permanentă retragere în peştera „care este deasupra de mănăstire, în piatră, care peşteră o avea gătită de mai înainte, de când venise aici pentru trebuinţa liniştii sale... şi suindu-se, s-a dat pre sine spre linişte desăvârşită, petrecând uneori cu unul: Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea”. De acolo cobora numai Duminica şi la praznice împărăteşti şi „slujea cu părinţii în sobor de se împărtăşea cu Preasfintele şi de-viaţă-făcătoare Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos...“

Simţind apoi, prin descoperire dumnezeiască, apropierea mutării sale către Domnul, cuviosul nostru a coborât între fraţi, s-a împărtăşit împreună cu ei şi le-a dat sfaturi duhovniceşti, trecând apoi la cele veşnice în ziua de 26 decembrie 1406 şi fiind înmormântat la Tismana. Prin viaţa plină de sfinţeniei şi prin rugăciunile sale, Cuviosul Nicodim a săvârşit încă din timpul petrecerii sale pământeşti o serie de fapte minunate, cum au fost: trecerea prin foc fără să fie vătămat, vindecarea unei rudenii a regelui Sigismund al Ungariei şi alte fapte minunate care au continuat a se petrece la mormântul său, fapte pentru care poporul l-a cinstit ca pe un sfânt. Prăznuirea lui se săvârşeşte în ziua morţii sale, adică la 26 decembrie.

În anul 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a generalizat cultul Sfântului Nicodim de la Tismana în toată ţara noastră. Evlavia pe care acest neobosit râvnitor de la Tismana a inspirat-o credincioşilor din Biserica noastră o arată paraclisul şi câteva acatiste care îl cin-stesc după cuviinţă.

Activitatea de aproape patru decenii, depusă pe pământul românesc de către Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, „a reprezentat o piatră de temelie întru apărarea şi consolidarea Ortodoxiei, a creat epocă în cultura medievală românească şi începuturile unei tradiţii de unde au purces noi etape de înflorire şi continuă rodire în veacurile viitoare...” (21). O dată cu aceste valori, nevoinţa sa pe calea desăvârşirii evanghelice luminează şi astăzi sufletele adevăraţilor închinători ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă

1. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 107.

2. Idem, ibidem; vezi şi Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 288.

3. Monahia Patricia Codău, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 1-2, p. 195.

4. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele vieţii religioase din veacul al XIV-lea, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 11-12, p. 962.

5. Ştefan Ieromonahul, Viaţa Sfântului Nicodim, Craiova, 1935; p. 24.

6. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, ibidem, p. 288.

7. Idem, ibidem.

8. Vezi Arhim. prof. Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox român anterior secolului al XIV-iea, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 3-4, p. 300-317.

9. Constantin C. Giurescu, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în "Biserica Ortodoxă Română"LXXXVII (1959), nr. 7-10, p. 691.

10. Nestor Vornicescu- Severineanul, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locaşuri, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 11-12, p. 925.

11. Radu Creţeanu, Personalitatea Cuviosului Nicodim de la Tismana după documentele vremii, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 11-12, p. 935.

12. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 331.

13. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, op. cit., p. 962

14. Radu Teodoru, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1966, p. 90.

15. Nestor Vornicescu-Severineanul, ibidem, p. 926, 928.

16. Volumul Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Craiovei, text alcătuit sub directa îndrumare a Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, de către P. S. Damaschin Severineanul, Pr. prof. dr. Al. I. Ciurea, Pr. Consilier Ilie Brătan şi Pr. Consilier Ion Răduţ” Craiova, 1982, p.42.

17. Emil Turdeanu, Opera Patriarhului Eftimie al Târnovei (1374-1393) şi literatura slavo-română, în „Cercetări literare”, VI (1946), p. 11.

18. Mgd. Ierod. Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie, ultimul Patriarh de Târnova şi legăturile lui cu Biserica Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 5-6, p. 566; vezi textul slavon al răspunsurilor la Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909, p. 15-30.

19. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Personalitatea şi opera Sfântului Dionisie Areopagitul in teologia românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 5-6, p. 632.

20. Mitropolitul Tit Simedrea, Glosă pe marginea unei Însemnări, în „Mitropolia Olteniei”, XIII (1961), nr. 1-4, p. 15-24.

21. Nestor Vornicescu-Severineanul, op. cit., p. 923.