Numeroşi au fost sihaştrii români cu viaţă sfântă, care s-au nevoit de-a lungul veacurilor prin pădurile seculare şi prin peşterile tăinuite în adâncul munţilor Carpaţi. Însă, cu voia lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei au rămas necunoscuţi, iubind mai mult liniştea şi străinătatea pe pământ pentru dragostea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea oamenilor.

Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”. Acest preacuvios părinte este cel mai renumit sihastru al Olteniei de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor. Numele şi nevoinţa lui ne amintesc de Sfântul Daniil Sihastrul de la Putna lui Ştefan cel Mare, din secolul al XV-lea.

Cuviosul Antonie Sihastrul a văzut lumina vieţii într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Având din copilărie o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri şi schituri din partea locului, ca şi pe la chiliile sihaştrilor care îşi căutau liniştea în munţi. Apoi, urmând sfatul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest schit cu totul retras de lume. Aici se nevoiau pe atunci câţiva schivnici iubitori de linişte, de rugăciune şi post, care i-au dat tânărului monah Antonie o creştere cu totul duhovnicească, deprinzându-l cu tăcerea, cu postul, cu privegherea de noapte, cu smerenia şi mai ales cu neîncetata rugăciune.

După câţiva ani râvnitorul sihastru, sporind în nevoinţă şi aprinzându-se cu mare dragoste pentru Hristos, dorea să urmeze cuvioşilor sihaştri de demult şi să se retragă în munţi la fericita linişte, pentru a se desăvârşi în rugăciune şi sfinţenie. De aceea, adeseori umbla pe la chiliile cuvioşilor care pustniceau în adâncul codrilor şi le cerea sfat şi binecuvântare. Apoi, rugându-se mult lui Dumnezeu, cu post şi privegheri de toată noaptea, şi alergând la ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea schitului Iezeru, a primit încredinţare de sus să se retragă la nevoinţa pustnicească, spre care mulţi călugări alergau.

Astfel într-armându-se Cuviosul Antonie, prin anul 1690, a plecat câţiva kilometri mai sus de schitul Iezeru, în muntele cu acelaşi nume. Acolo umbla din loc în loc în căutarea unei peşteri de piatră pentru chilie şi paraclis. Deci mult căutând şi rugându-se lui Dumnezeu, a aflat o peşteră mică în stâncă si s-a sălăşluit în ea. Aceasta îi era chilie şi loc de rugăciune, casă de nevoinţa şi adăpost trupului ostenit de post şi metanii. Dar sufletul său nu avea deplină odihnă din cauza lipsei unei biserici în apropiere, în care să-şi înalţe inima şi mâinile la rugăciune ziua şi noaptea. Atunci s-a rugat din nou Maicii Domnului şi îndată a început să sape alături un mic paraclis în stâncă. Şi a lucrat la el singur, cu mâinile sale, trei ani de zile, cu dalta şi cu ciocanul. Apoi a pus o catapeteasmă, icoane şi cele de trebuinţă, iar când toate au fost gata, Cuviosul Antonie a chemat pe episcopul Râmnicului, Ilarion, să-l sfinţească. În această mică biserică săpată în stâncă, s-a rugat fericitul ziua şi noaptea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii din cer, până la sfârşitul vieţii sale.

Dar nevoinţa acestuia, posturile cele îndelungate de câte trei zile şi chiar mai mult, privegherile de toată noaptea, luptele cu nevăzuţii vrăjmaşi care nu pot răbda smerenia şi ostenelile sfinţilor, rugăciunea cea de văpaie şi lacrimile cele neîncetate izvorâte din inimă, cine dintre noi le poate spune? Că niciodată nu dormea mai mult de două sau trei ore pe noapte, nici nu mânca altceva decât pesmeţi de pâine înmuiată în apă şi sare, cu puţine legume pe care singur le cultiva în mica lui grădină. Apoi neîncetat repeta „Rugăciunea lui Iisus” din inimă şi citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinţă.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al vindecării suferinţelor omeneşti. Că oricine venea la peştera lui şi-i cerea cuvânt de folos şi rugăciune îndată i se împlinea cererea. Însă el avea şi câţiva ucenici în schitul Iezeru, care îl cercetau în zile de sărbători, şi-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre aceştia a fost şi „Duhovnicul Nicolae Ierei”, care cunoştea cel mai bine nevoinţa Cuviosului Antonie. Acesta l-a înmormântat după săvârşirea sa din trup şi apoi i-a scris viaţa.

Prin anul 1700, schitul Iezeru, ctitoria voievodului Mircea Ciobanul (1553), era în parte ruinat, iar biserica de piatră se afla în paragină. Atunci episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea, împreună cu credincioşii din satul Cheia, la îndemnul Cuviosului Antonie Sihastrul au refăcut atât biserica de piatră, cât şi chiliile, între anii 1700-1705. Citim în pisania ei: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte Ovedenia (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), făcutu-o-au dintru-întâi răposatul Mircea Voevod cu doamna Chiajna, la leat 7061 (1553) şi prin trecerea vremilor, din necăutare, s-au surpat. Iar mai pre urmă s-au prefăcut de iubitorul de Dumnezeu chir Ilarion, episcop, ajutând şi Antonie schimonahul...”.

Tradiţia spune că acest mare sihastru contribuia el însuşi la rezidirea bisericilor şi a chiliilor de la Iezeru, fiind cu metania, din acest schit şi foarte râvnitor pentru casa lui Dumnezeu, slăvit neîncetat de oameni şi de îngeri. Dar nu numai atunci, ci de multe ori cobora Cuviosul Antonie de la peştera sa la schitul Iezeru, mai ales la marile praznice, pentru a asculta Sfântă Liturghie şi a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Apoi, după ce lua masa împreună cu fraţii din mănăstire şi dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi, se urca din nou la peştera sa tăinuită pe munte, în desişul codrilor, Însă nu numai prin mănăstiri avea ucenici, ci şi prin sate şi prin oraşe avea credincioşi care, auzind de sfinţenia vieţii lui, alergau la schitul Iezeru şi la peşteră, să primească sfat şi rugăciune de binecuvântare.

Numele Cuviosului Antonie se făcuse cunoscut şi peste Carpaţi, până în nordul Transilvaniei, de unde coborau credincioşii pe valea Jiului şi a Oltului, pentru a se învrednici de sfintele sale rugăciuni şi a se atinge măcar de hainele lui. Unul dintre aceşti ucenici a fost şi „smeritul între ieromonahi chir Nicolae sin Nicoli ot Teiuş” (= fiul lui Nicolae de la Teiuş), care mergea regulat cu cele de nevoie la peştera Cuviosului Antonie. Că auzind el de acest vestit sihastru, a părăsit Transilvania şi s-a făcut călugăr la schitul Iezeru, devenind cel mai apropiat fiu duhovnicesc al acestuia. Apoi, tot cu sfatul lui, Nicolae a fost făcut preot şi duhovnic în schit de către episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea şi săvârşea uneori Dumnezeiasca Liturghie la paraclisul Cuviosului Antonie din peşteră.

După 28 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Cuviosul Antonie Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul în braţele Lui, înainte de anul 1714. Ucenicul său, „Duhovnicul Nicolae Ierei”, l-a îngrijit în peşteră în ultimele lui zile, împărtăşindu-l cu Preacuratele Taine. Apoi, mult plângându-l ucenicii - călugări sihaştri şi credincioşi de pretutindeni -, a fost prohodit şi înmormântat de egumenul schitului Iezeru cu toată obştea, lângă uşa paraclisului săpat cu mâinile sale în stâncă, alături de peşteră, unde se află şi astăzi. Multă vreme fiii săi duhovniceşti - chiar şi credincioşi de prin sate - urcau pe muntele Iezeru cu colivă, untdelemn şi lumânări în mâini şi, după ce se închinau în micul paraclis, făceau metanii şi plângeau la mormântul unde se odihnesc moaştele Cuviosului Antonie, pe care îl cinsteau ca sfânt. Apoi săvârşeau slujba parastasului, aprindeau sute de luminări şi candele, se închinau în „Peştera Sfântului Antonie” de alături, unde s-a nevoit bunul ostaş al lui Hristos 28 de ani, răbdând cumplite ispite de la diavoli, şi la urmă coborau de pe munte, fiecare la ale sale, cerând ajutorul şi rugăciunile părintelui lor sufletesc. Această tradiţie s-a păstrat până în veacul nostru în partea locului şi mai ales în schitul Iezeru, al cărui ctitor a fost.

La câţiva ani de la săvârşirea Cuviosului Antonie Sihastrul, ucenicul său, „Duhovnicul Nicolae Ierei” de la Iezeru, i-a scris scurt Viaţa sa, ca cel ce o ştia cel mai bine, în care spune printre altele: „...poftind (Schimonahul Antonie) să fie îndeletnicit singur, ca să se poată lupta împotriva celui măestru şi ieşind din mănăstire şi cercând prin locuri pustii şi căutând sălaş de îndeletnicit, cu voia lui Dumnezeu, au găsit această peşteră...”.

Astăzi se mai păstrează chilia cuviosului, denumită de toţi localnicii „Peştera Sfântului Antonie”, precum şi bisericuţa săpată în piatră, în stare de paragină. Lângă uşa acestei mici biserici se află mormântul Cuviosului Antonie Sihastrul cu moaştele uitate ale unui sfânt român care se roagă înaintea Preasfintei Treimi pentru noi toţi.

Ierom. Ioanichie Bălan