În mijlocul poporului român au odrăslit şi mulţi oameni de seamă care şi-au pus toate puterile de muncă în slujba altor Biserici şi popoare, aducându-şi o contribuţie preţioasă la renaşterea lor culturală, politică sau bisericească. Între aceştia se situează la loc de cinste şi Petru Movilă, mitropolitul Kievului, a cărui personalitate a dominat întreaga viaţă bisericească şi naţională a Ucrainei ortodoxe în prima jumătate a sec. al XVII-lea.

S-a născut la Suceava, probabil în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Ţara Românească, şi al soţiei acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca fraţi pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 şi pe Gheorghe, viitorul mitropolit.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama şi cu fraţii săi în Ţara Românească, după care se vor aşeza definitiv în Polonia. Învăţătura şi-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita şcoală a „Frăţiei” ortodoxe din Kiev şi la Academia Zamoiska din Zemosč, unde va învăţa limbile latină, greacă, slavonă şi polonă, la care se adăugau şi celelalte discipline studiate: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, a trebuit să înveţe şi mânuirea armelor, luând parte şi la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Ţuţora şi Hotin.

Datorită unei chemări lăuntrice, dar şi sub înrâurirea stareţului mănăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti duhovniceşte la moşia sa din Rubiejovka, unde a zidit şi o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situaţia ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituane, bieloruse şi ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reuşit să ridice prestigiul cultural şi bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea şi înfrumuseţarea mănăstirilor şi a peşterilor în care se găseau moaşte de sfinţi şi a continuat activitatea tipografică a înaintaşilor săi, dând la lumină mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură.

În anul 1631 a pus bazele unui colegiu în Lavră, din care se va dezvolta vestita Academie duhovnicească de la Kiev, iar în 1632, prin alegerea şi înscăunarea lui Wladislav IV (1632-1648) ca rege al Poloniei, a reuşit să recâştige libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polonez, recunoaşterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale, restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, care fuseseră răpite de uniţi.

La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Boreţki a trecut la cele veşnice, şi ca urmare a alegerilor, Petru Movilă va fi numit mitropolit „al Kievului, Haliciului şi a toată Rusia”, alegere recunoscută de Wladislav IV şi întărită de Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. La 28 aprilie 1633 va fi hirotonit arhiereu, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lvov. În acest fel, rodnica sa activitate începută ca egumen al Lavrei Pecerska va fi continuată cu şi mai mare însufleţire. În latura gospodărească remarcăm refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mănăstiri din Kiev, printre care catedrala mitropolitană Sfânta Sofia şi mănăstirile aferente acesteia, precum şi biserica principală a mănăstirii Pecerska. În afară de acestea, a ridicat şi câteva spitale şi azile şi a pus bazele unei noi frăţii ortodoxe, şi a luat măsuri pentru întărirea disciplinei clericale şi monahale.

În chip deosebit însă trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă, care a purtat o permanentă grijă faţă de colegiul său din Kiev, considerată cel mai vechi aşezământ de învăţământ superior la slavii ortodocşi, după model căreia se va organiza, în 1640, o şcoală la mănăstirea Trei Ierarhi, de către domnitorul Vasile Lupu. Sub aspect tipografic, se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de mitropolitul Petru Movilă, unele dintre ele fiind lucrate de el însuşi. Aceste lucrări se pot împărţi în 3 categorii: de slujbă, de evlavie şi zidire sufletească, şi de apărare a ortodoxiei. Dar cea mai însemnată carte a lui Petru Movilă rămâne Evhologhionul sau Molitfelnicul (Trebnicul), cu peste 1500 de pagini şi 126 de slujbe, tipărit în 1646 la Lavra Pecerska. Mai putem menţiona ca făcând parte dintre lucrările sale şi lucrarea Evanghelia învăţătoare sau Cazania, tradusă din greceşte şi tipărită la Kiev în 1637, precum şi Nomocanonul, o lucrare canonico-juridică apărută în 1629.

Ca expresie a dragostei sale faţă de neamul din care făcea parte, pe frontispiciul multora din tipărituri se găsea stema Movileştilor sau a celor două ţări române în care domnise ai săi, iar el însuşi se intitula adesea „fiu de neam moldovean” sau „fiu al voievodului Ţării Moldovei”.

Dar dintre toate se distinge prin importanţa ei, lucrarea Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), care a apărut ca urmare a nevoii de învăţătură ortodoxă, cât şi din pricina apariţiei unei mărturisiri de credinţă calvinizante, pusă în seama patriarhului ecumenic Chiril Lucaris. Această lucrare a fost întocmită în limba latină sub titlul Expositio fidei Ecclesiaae Rusiae minoris, şi cuprindea 261 de întrebări şi răspunsuri, împărţite după cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Deoarece la lucrările Sinodului întrunit între 8 şi 18 septembrie 1640 la Kiev nu s-au putut pune de acord membrii participanţi asupra a două puncte din această lucrare, care stipulau existenţa purgatoriului şi momentul epiclezei, s-a ajuns la ideea convocării unui alt Sinod, cu participarea delegaţiilor mai multor Biserici Ortodoxe surori. Cum acest Sinod nu se putea ţine nici la Constantinopol, care era stăpânit de turci, şi nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, mitropolitul Petru Movilă s-a gândit că Moldova, ţara sa natală, ar fi un loc potrivit pentru convocarea acestui Sinod. Astfel, între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-au ţinut lucrările acestui Sinod, care avea ca drept scop cercetarea Mărturisirii ortodoxe a mitropolitului Petru Movilă. Cele două puncte care conţineau influenţe catolice au fost îndreptate, astfel că la data de 30 octombrie Mărturisirea, tradusă în greceşte, a fost transmisă Sinodului patriarhal din Constantinopol, care în martie 1643 a aprobat ca traducerea greacă a acestei Mărturisiri, să devină Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului. Astfel, lucrarea învăţatului mitropolit de neam român devenea a treia mărturisire de credinţă a Bisericii ortodoxe, după Simbolul credinţei şi Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. După 1667, această Mărturisire va fi tradusă în mai multe limbi şi tipărită în numeroase ediţii, fiind cercetată şi apreciată de numeroşi teologi, din toate timpurile şi toate confesiunile, mult timp fiind folosită şi ca manual în şcolile teologice din Rusia, ţările române sau alte părţi. De aceea, pe bună dreptate, marele istoric şi dogmatist Macarie Bulgakov socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne” (2), iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că ”opera lui Movilă şi-a câştigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe” (3). În acest fel putem considera că Petru Movilă a fost un mare dar duhovnicesc făcut de poporul român Bisericii ucraino-bieloruse, dar şi Ortodoxiei întregi.

După o păstorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veşnice, în ziua de 1 ianuarie 1647, fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska. Prin testamentul său, averea sa fost lăsată Colegiului de la Kiev şi catedralei Sfintei Sofia şi mănăstirii Pecerska, pentru refacerea lor şi pentru azilul de bătrâni.

În anul 1995, pe data de 27 iulie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina a trecut în rândul sfinţilor pe marele ierarh român, ca dată de prăznuire fiind stabilită ziua de 31 decembrie.

1. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, E.I.B.M.B.O.R, 1994, p. 32-48.

2. Ibidem, p. 43

3. Ibidem