Preotul Mărturisitor Ioan din Galeş

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preoţilor şi credincioşilor ortodocşi români din Transilvania s-au ridicat numeroşi apărători ai dreptei-credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie. Între aceştia se numărau cuvioşii ieromonahi Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan şi Oprea din Sălişte, Ioan Piuariu din Sadu, preotesele din Tilişca, din Poiana şi din Deal, credincioşii ţărani Oprea Miclăuş din Sălişte, Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Ioan Crăciun din Cărpiniş, Toma Maier din Răhău, Tănase (Todor) Todoran din Bichigiu - în părţile Bistriţei. Istoria a păstrat şi alte mii de nume ale preoţilor şi ale credincioşilor, - bărbaţi, femei şi chiar copii -, mai ales din satele: Sălişte, Poiana, Jina, Tilişca, Deal, Cărpiniş, Colun, Cuzdrioara, lângă Dej etc, ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, maltrataţi, întemniţaţi, bătuţi ori alungaţi din satele lor.

Între aceştia, un loc aparte ocupă vrednicul mărturisitor al credinţei ortodoxe, Preotul Ioan din satul Galeş, din părţile Sibiului. Se crede că a fost hirotonit fie la Bucureşti, fie la Râmnic ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, în lipsa unui ierarh ortodox atunci în Transilvania. Într-un raport al episcopului rutean unit Manuil Olszavszky de la Muncaci, din 1746, - care fusese trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a românilor transilvăneni, - între preoţii pe care-i prezenta ca potrivnici ai unirii cu Roma se număra şi Ioan din Galeş (1). În decembrie 1750, el figura printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile sudice ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care-i relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa lor strămoşească (2). În acest memoriu erau prezentate chiar şi propriile sale necazuri prin cuvintele: „Şi au trimis în numitu sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la miezul nopţii, ci au găsit numai pre preutiasa sa, au început a o bate şi s-o lege, iară ea au început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ceva să fie, slujitorii au tras cu un piştol ş-au puşcat un om şi numai decât au căzut...”.

Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, „împreună cu mai mulţi români” au pornit spre Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume credinciosul Oprea Miclăuş din Salişte şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Mana Tereza, la Viena (3).

Reîntors din Banat, Preotul Ioan se afla din nou în fruntea acţiunii de apărare a Ortodoxiei, căci la 16 aprilie 1756, episcopul unit Petru Pavel Aron informa guvernul despre activitatea acestuia (4). Cu câteva zile înainte, un oarecare Olasz Ferenc informa pe episcopul romano-catolic maghiar din Alba Iulia despre „agitaţiile” pe care le făcea Preotul Ioan în părţile Sebeşului, ale Orăştiei şi ale Hunedoarei (5). Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au mai luat măsuri împotriva lui şi mai înainte, de vreme ce, tot la 10 aprilie 1756, el adresa o notă-protest Sfatului oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că, dacă au trimis la el „călăraşi şi plăiaşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte nu voi veni, că nu sunt tâlhariu” (6).

Dar nu peste mult timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea), înainta atunci o scrisoare Tezaurariatului din Transilvania, solicitând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune, sau cel puţin să-i dezlege lanţurile, pentru a se bucura de lumina zilei (7).

Nimeni n-a ţinut însă seama de rugămintea unui părinte îndurerat de suferinţa fiului său preot. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în secret în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte („ad perpetuos carceres”) (8). În anul următor, Cancelaria aulică din Viena cerea Directoratului cameral din Transilvania să-l deporteze pe Preotul Ioan, fie într-o fortăreaţă din Italia, fie la Graz, unde să fie reţinut pentru toată viaţa. Faptul că nu s-a precizat locul detenţiei lui a dus la o nouă corespondenţă, dispunându-se, în cele din urmă, la 16 noiembrie 1757, să fie dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz (9).

Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre Părintele Ioan din Galeş avem două mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma menţiona că în anul 1776 câţiva comercianţi din Braşov, aflaţi în treburi negustoreşti la Graz, l-au cercetat în temniţă, mărturisindu-le „că mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani, a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În adevăr, în 1780, un alt întemniţat de acolo, sârbul Ghenadie Vasici, fost pretendent la scaunul episcopal ortodox din Transilvania, a izbutit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756 (10).

Aşa şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii lui, cinstitul Preot Mărturisitor Ioan, din Galeşul Sibiului. Împodobit cu nimbul mucenicesc, numele lui cinsteşte în veci patria şi neamul din care s-a ridicat, rămânând statornic în credinţă.

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

1. Dr. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 166.

2. Ibidem, p. 210 şi anexa 59, p. 86-88; reprodus şi la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru seminariile teologice, ed. a II-a, Sibiu, 1978, p. 252-254.

3. Dr. I. Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944, p. 69-71.

4. Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, p. 47, cap. Un mucenic uitat: popa Ioaneş din Galeş; cf. şi anexa 4, p. 315; Dr. I. Lupaş, Doi precursori ai lui Horia în audienţă la Curtea Împărătească din Viena, în „An. Acad. Rom.”, mem. secţ. ist., s. III, t. XXVI, 1944, m. 14, Bucureşti, p. 469-470 (în extras, p. 76-77).

5. Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, anexa 3, p. 314-315.

6. Ibidem, p. 48 şi anexa 2, p. 314.

7. Ibidem, p. 48-49 şi vol. I, anexa 101, p. 157-158.

8. Ibidem, p. 49.

9. Amănunte, ibidem, p. 49-50.

10. Ibidem, p. 309

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 443-446, Preotul Mărturisitor Ioan din Galeş.[/link]

Preotul Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei-credinţe a românilor din Transilvania veacului al XVIII-lea, la loc de cinste se află şi Preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în „mărginimea” Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei Neofit Cretanul (1). La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se număra şi „popa Măcinic din Sibiel” (2).

În urma acestei acţiuni, a fost arestat, după cum declara el însuşi în 1752: „Apoi m-am întors acasă şi am slujit ca preot, ceea ce aflându-se, am fost dus la închisoare, în Sibiu, şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, Excelenţa Sa generalul comandant contele Brovne, la care am înaintat un memoriu, a vorbit cu Excelenţa Sa guvernatorul şi am fost slobozit din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea mai departe poruncă ce am de făcut. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nici o slujbă preoţească, ci am trăit în linişte ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron, care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum eu însă nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, de aceea a sosit poruncă la sat, să mă dea iarăşi prins” (3).

La 10 decembrie 1750, „Popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, de la Carloviţ, în care se relatau toate suferinţele la care sunt expuşi credincioşii ortodocşi din Transilvania (4).

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al românilor din părţile Făgăraşului, ale Sibiului, ale Sebeşului şi ale Orăştiei, - întocmit în casa preotului Vasile din Sălişte -, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza, la Viena. Într-adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz (5) .

Dar, în loc să li se dea un răspuns la jalba pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din „mărginimea” Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei-credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani după întemniţare, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmesc o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, - dusă la Carloviţ de preotul Ioan din Poiana Sibiului şi de credinciosul Toma Maier din Răhău -, prin care-l înştiinţau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau: „să nu ne lăsaţi, pentru Hristos şi pentru aceşti oameni care i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, Popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim, sunt undeva sau ba” (6).

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele, şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căznesc cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna biraelor de ne închid prin temniţe; deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case, şi moşii, şi şedem” tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi, până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm... pentru ai noştri care noi, satele, i-am ales oameni şi i-am trimis la preînălţata Curte, anume Popa Mucenic şi Oprea Miclăuşi. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să se sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi” (7). În sinodul convocat de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba-Iulia, s-a cerut de asemenea eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu (8). Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră” (9).

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că, pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să evadeze din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat (10). S-ar putea ca acela care evadase să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în Munţii Tirolului, şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lor. Acasă n-a mai ajuns nici unul, din moment ce s-a făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea, lor, iar la 24 iulie 1784, soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el (11). Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zi-lele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu (12).

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

1. Procesul-verbal al anchetei, publicat în limba germană, de Dr. I. Lupaş, Doi precursori ai lui Horia în audienţă la Curtea împărătească din Viena, în „An. Acad. Rom.”, mem. secţ. ist., t. XXVI, (1944), m. 14, Bucureşti, p. 459-464 (în extras, p. 65-70).

2. Dr. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 166.

3. Dr. I. Lupaş, ibidem, p. 416 (22).

4. Memoriul, la Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 59, p. 86-88; reprodus şi la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, ed. a II-a, Sibiu, 1978, p. 252-254.

5. Dr. I. Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Sibiu, 1944, p, 69 şi urm.

6. Dr. Silviu Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 96, p. 153 şi vol. II, p. 32; Dr. I. Lupaş, Doi precursori..., p. 419 (25).

7. Dr. Silviu Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 105, p. 161-162; vol. II, p, 59.

8. Ibidem, vol. II, p. 195

9. Ibidem, p. 223-224.

10. Ibidem, anexa 9, p. 318-319.

11. Ibidem, p. 308.

12. Despre moartea mucenicească a credinciosului Oprea Miclăuş şi a preoţilor Mă-cinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, relatează şi cronica în versuri intitulată Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop); „Şi pre câte trei din Viena i-au închis şi acolo viaţa lor s-a stins.”. Cf. Dr. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 73.