Alesul în ceata sfinţilor lui Dumnezeu s-a bucurat de o cinstire deosebită printre credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. La aceasta a contribuit şi faptul că moaştele sale se află încă de la sfârşitul veacului al XV-lea în ţara noastră, la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.

Date referitoare la Sfântul Grigorie se găsesc în primul rând în Viaţa sa scrisă de către Ignatie Diaconul. Ea cuprinde puţine elemente istorice. Cu toate acestea, lucrarea rămâne foarte importantă, deoarece autorul ei a fost contemporan cu sfântul, a scris după relatările ucenicilor acestuia pe care adesea îi menţionează ca surse de informare. Născut în jurul anului 780, el a trăit la Constantinopol, de unde a putut să se documen-teze cât mai bine asupra subiectului tratat (1).

În limba română, Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost tradusă, fie după versiuni slave, fie după originalul grec, şi a circulat şi circulă atât în redactarea scurtă, de sinaxar, cum a fost publicată de mitropolitul Dosoftei în Viaţa şi petrecerea sfinţilor, şi în toate ediţiile de până acum ale Mineiului pe no-iembrie, la sinaxarul sfântului din ziua a douăzecea, cât şi în redactarea dezvoltată (2).

Alte date referitoare la Sfântul Grigorie Decapolitul sunt cuprinse în Viaţa Sfântului Iosif Imnograful (3), Studiul cel mai important şi mai complet referitor la Sfântul Grigorie Decapolitul a fost publicat în 1926 şi aparţine unui savant catolic ceh (4). În ceea ce priveşte lucrările cercetătorilor români asupra aceluiaşi subiect (5), acestea se ocupă mai mult de moaştele şi de scrierile referitoare la sfânt şi mai puţin de cercetarea vieţii sale.

Sfântul Grigorie (6) s-a născut la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei Asiei Mici, către anii 780-790 (7) dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Serghie, era înclinat către plăcerile trupeşti, în schimb mama sa, Maria, era o femeie foarte evlavioasă. La vârsta de opt ani, Grigorie a fost dat la şcoală, unde s-a străduit vreme îndelungată să-şi însuşească cunoştinţele necesare, făcând progrese remarcabile în acest sens. Încă din timpul studiilor, el a manifestat o înclinare deosebită către cele duhovniceşti, frecventând biserica cu multă evlavie, cercetând şi aplicând cele folositoare mântuirii. Revenind în sânul familiei, a dus o viaţă simplă, fără fast, deşi părinţii îl îndemnau la un alt fel de trai. Îşi câştiga cele necesare trupului prin sudoarea frunţii, iar prisosul îl dăruia săracilor. Frecventa biserica, citea Sfânta Scriptură şi se retrăgea adesea în locuri liniştite unde stăruia în rugăciunea către Dumnezeu, de a-l face adevărat slujitor al Său.

Ajuns la vârsta căsătoriei, părinţii i-au ales o tânără şi l-au trimis la ea pentru încheierea logodnei, în prezenţa a doi slujitori ai familiei sale. Dar, împins de un imbold divin, Grigorie se hotărăşte să se lepede de lume, să păstreze fecioria şi să se retragă în munţi.

Aici a întâlnit un episcop al Decapolei, care fugise din cauza persecuţiei iconoclaste (8). Exprimându-i dorinţa fierbinte de a deveni călugăr, episcopul îl trimite într-o mănăstire din apropiere, pentru a se iniţia în viaţa monahală.

Între timp, tatăl său a murit. Mama sa a venit la mănăstire şi văzându-i zelul pentru viaţa pe care a ales-o, l-a întărit şi îndemnat să persevereze în nevoinţele monahale. L-a rugat totodată să meargă la o altă mănăstire de obşte din apropiere, în care se afla deja un alt frate al său, pentru ca împreună să se străduiască, să se ajute şi să se mângâie reciproc. Dând curs dorinţei mamei sale, s-a stabilit în acea mănăstire. Curând însă şi-a dat seama că egumenul de aici împreună cu alţi călugări deveniseră eretici prin adeziunea lor la iconoclasm. Plin de zel pentru apărarea dreptei-credinţe, Grigorie mustră în faţa obştii atitudinea rătăcită a egumenului, fapt pentru care acesta a poruncit să fie bătut. Cu trupul plin de răni, el caută refugiu la unchiul său după mamă, Simeon, egumenul uneia din mănăstirile Decapolei, unde a rămas timp de 14 ani, nevoindu-se întru cele duhovniceşti, prin practicarea virtuţilor.

Râvnind către o viaţă desăvârşită, cere permisiunea să se retragă şi să trăiască singur într-o peşteră pustie. Aici are de luptat cu duhurile necurate, care luau diferite înfăţişări, căutând fără încetare să-l îndepărteze de Dumnezeu, să-l izgonească din peşteră şi să-l atragă la plăcerile trecătoare. Sfântul Grigorie biruieşte toate aceste ispite prin puterea rugăciunii, cu semnul Sfintei Cruci şi cu ajutorul harului ceresc.

După aceea, dorind să-şi vadă fratele de la mănăstire, a trimis după el un ucenic. După plecarea acestuia, într-o noapte, stând la rugăciune, are o vedenie. O lumină din cer inunda peştera şi locul unde se ruga, un miros plăcut răspândindu-se în jurul său. În apoierea ucenicului, care nu-i găsise fratele, l-a trezit din această stare. Atunci el se încredinţa că ucenicul plecase de mai multe zile, în timp ce lui i se părea că această stare fericită durase foarte puţin. S-a tulburat, temându-se să nu fie vreo nouă ispită de la diavol şi, pentru a se lămuri, i-a scris rudei şi părintelui său duhovnicesc, Simeon. Venind la el, bătrânul l-a asigurat că această vedenie venea de la Dumnezeu.

Astfel, după ce s-a curăţit de patimile trupeşti şi sufleteşti şi a primit harul Sfântului Duh, Sfântul Grigorie a auzit, ca altădată Avraam, o voce de sus, care l-a îndemnat, spre folosul său şi al altora, să părăsească peştera şi locurile natale. Dând curs voii dumnezeieşti, îmbunătăţitul sihastru începe o serie de călătorii. Astfel ajunge el la Efes, unde, într-o mănăstire, este silit să-şi petreacă iarna.

Odată cu venirea primăverii, doreşte să meargă la Constantinopol. Marinarii însă nu îndrăzneau să plece cu corăbiile de frica sarcinilor. Nevoitorul îi convinge însă pe marinari că nu se expun la nici nu risc dacă pleacă; şi astfel ajung la Proconez. De aici voia să-şi continue drumul la Constantinopol, pentru a propovădui credinţa cea adevărată şi a mustra pe ereticii iconomahi. Însă prin pronia divină a rămas câtva timp în Proconez, unde a fost găzduit de un nevoiaş, în ciuda poruncilor severe ale împăratului, care interziceau primirea celor suspecţi (îndeosebi călugări). La rugăciunile sfântului, Dumnezeu binecuvântează casa săracului cu cele necesare: traiului, fapt pentru care acesta doreşte ca Grigorie să nu mai plece de la el. Dar el îl părăseşte pe ascuns şi ajunge în oraşul Enos. Aici, un tânăr furios îl acoperă cu lovituri, dar este ruşinat de purtarea sfântului care a imitat pe primul martir Ştefan, rugând pe Dumnezeu să-l ierte.

De acolo Sfântul Grigorie a plecat cu corabia în Hristopolis şi mai departe pe jos până la un râu pândit de piraţi, care jefuiau corăbiile comerciale. Piraţii, miraţi de îndrăzneala de a veni în mijlocul lor nu i-au făcut nimic, ba l-au transportat pe celălalt mal şi i-au arătat drumul pe care voia să-l urmeze.

Ajuns la Tesalonic, a mers la o mănăstire al cărui egumen era Marcu, unde a stat câteva zile. Aici a cunoscut un călugăr dornic să plece la Roma şi căruia i se alătură. Pornesc împreună pe uscat până la Corint, de unde voiesc să ia corabia. Marinarii ezitau însă din cauza piraţilor arabi din Sicilia. Grigorie îi asigură că nu vor suferi nici un rău şi astfel sosesc cu bine la Reghion. Aici refuză o sumă de bani de la unii oameni de vază pe motiv că ei nu îi câştigau în mod cinstit. Apoi continuă călătoria pe mare până la Neapole. Călugărul care-l însoţea cade în apă şi, neştiind să înoate, era în pericol să se înece. Este salvat însă prin rugăciunile Sfântului Grigorie.

Sosind la Roma (9), el rămâne aici trei luni şi duce, din smerenie, o viaţă ascunsă de chilie. Vindecarea unui demonizat îl descoperă şi, pentru a fugi de cinstirea de sfânt pe care i-o acordau oamenii, pleacă la Siracuza Siciliei şi se închide într-un turn. Acolo încep ispitele şi luptele sale împotriva duhurilor necurate, care luau diferite înfăţişări, căutând să-l scoată din turn. O femeie de moravuri uşoare se stabileşte şi ea acolo, atrăgând la desfrâu pe trecători şi mai ales pe marinari. Însă sfântul îi îndepărtează pe aceştia de la păcat prin îndemnuri duhovniceşti şi chiar pe femeie o convinge să se lase de viciu. Tot aici el îşi arată puterea asupra demonilor, vindecând doi îndrăciţi, o femeie şi un bărbat.

După aceea părăseşte turnul şi merge la Hidros. Aici e prins şi maltratat de ereticii iconoclaşti care voiau să-l omoare şi care-l duc în faţa episcopului. Acesta l-a eliberat şi Sfântul Grigorie trece printr-o regiune ocupată de mauri. Unul din păgâni voia să-l ucidă, însă, printr-o minune, mâna care se îndreptase cu suliţa să-l lovească paralizează şi numai la intervenţia sfântului se înzdrăveneşte. Puţin mai departe, el vindecă pe un alt demonizat.

La Tesalonic, neobositul nevoitor se stabileşte la mănăstirea Sfântul Mina, unde câtăva vreme are de luptat cu lipsuri materiale. Apoi, într-o zi, o femeie săracă vine la el şi-i cere ajutor, spunându-i că i s-a dărâmat casa şi nu are cu ce s-o refacă. Sfântul o îndeamnă să se apuce de reconstrucţie. Ascultându-l, ea găseşte la temelie o cantitate mare de smoală, pe care văzând-o, îşi reface casa şi-i mai rămân bani şi pentru alte nevoi ale sale.

În curând Sfântul Grigorie devine foarte cunoscut prin puterea sa de a prevedea viitorul şi a scruta conştiinţele. Unui călugăr însărcinat cu slujirea săracilor i s-au dat trei porci, pentru a le împărţi carnea acestora. El însă opreşte o parte pentru sine, dar este mustrat de sfânt.

După aceea prezice moartea unui stâlpnic, însărcinează pe ieromonahul Teodul să-şi înştiinţeze părintele spiritual că în curând va muri şi îndeamnă pe doi fraţi să intre în monahism, prevestindu-le sfârşitul; toate cele prezise s-au împlinit întocmai. Un credincios care venea să-l viziteze pe sfânt a găsit în calea sa cadavrul unui om care fusese ucis, dar şi-a continuat drumul. Abia sosit, Grigorie, fără să fie informat, a defăimat purtarea acestuia, pentru că nu a îngropat cadavrul. Apoi sfântul intervine la stăpânitorul Tesalonicului şi salvează viaţa unui condamnat la moarte. Un călugăr era dator unui tânăr care studia un ban de aur. Sfântul îndeamnă pe monah să înapoieze banul, deoarece tânărul va muri curând, ceea ce s-a şi întâmplat. El face aceeaşi prevestire şi celui care aducea ştirea decesului.

La Tesalonic, lângă mănăstirea Sfântul Mina, locuia într-o căsuţă o femeie văduvă şi nevoiaşă care nu tulbura în nici un fel pe călugări. Totuşi monahul Zaharia, ctitorul bisericii, căuta s-o alunge, iar la intervenţia sfântului în favoarea ei, acesta i-a dărâmat casa. Demonul a pus atunci stăpânire pe Zaharia şi nu a fost eliberat decât prin rugăciunile lui Grigorie, după ce promisese că va repara nedreptatea făcută.

Un alt monah voia să-şi construiască o chilie alături de a sfântului, însă a fost muşcat de două vipere. El s-a vindecat şi a fost izbăvit de moarte numai în urma rugăciunilor acestuia. De asemenea, o tânără în pericol să-şi piardă vederea este vindecată, după ce sfântul s-a rugat pentru ea şi i-a pus mâinile.

Dumnezeu însuşi a arătat sfinţenia slugii Sale, Grigorie. Ucenicul acestuia a observat că în timp ce îi vorbea, el avea faţa înconjurată de o lumină. I-a mărturisit acest fapt neobişnuit, dar Grigorie i-a interzis să-l mai amintescă, pentru a nu fi slăvit de oameni şi a pierde astfel cinstirea lui Dumnezeu.

Puterea asupra demonilor se arăta chiar la distanţă. Un călugăr stăpânit de duhuri necurate a fost vindecat, iar cel rău, părăsindu-l, a mărturisit că a ieşit din monah la puterea rugăciunilor sfântului, care se afla atunci la slujbă în biserică.

După mărturia ucenicului Ioan şi a unchiului şi fostului egumen, Simeon, Sfântul Grigorie s-a arătat acestora în timp ce în realitate se afla în alt loc. Chiar lucrurile erau sfinţite prin prezenţa sa. Un bolnav s-a vindecat după ce s-a culcat în patul acestuia, fără ştirea sa. El intervenea în mod neaşteptat spre folosul semenilor. Astfel, un nevoitor (stâlpnic) şi-a trimis ucenicul la o ascultare. Atunci o femeie împinsă de diavol căuta să-l corupă. Când acesta era gata să cadă în ispită, a intervenit sfântul care a alungat pe femeie şi a mustrat pe stâlpnic.

Atingând culmea sfinţeniei, Sfântul Grigorie a fost socotit vrednic să primească Taina Preoţiei. Căci într-adevăr, virtuţile cu care s-a împodobit omul lui Dumnezeu au fost numeroase: înfrânarea, sărăcia, răbdarea, blândeţea, smerenia, milostenia, privegherea în rugăciune, dragostea, cugetarea la cele dumnezeieşti şi apărarea dreptei-credinţe. Pentru învăţătura cea adevărată a avut o râvnă deosebită. A mustrat şi condamnat cu toată vigoarea pe toţi ereticii şi îndeosebi pe iconomahi. Mulţi dintre cei pe care i-a povăţuit sfântul la dreapta-credinţă şi-au vărsat chiar sângele pentru aceasta. El însuşi mărturisea că pentru cinstirea sfintelor icoane era gata să primească moartea.

Sfârşitul sfântului se apropia. Voind să-l cheme la Sine, Dumnezeu i-a dat o boală grea. De la Tesalonic, unde se găsea, vestea suferinţei s-a răspândit până la Constantinopol, aflând-o şi Simeon, care atunci era în temniţă pentru ataşamentul său la cultul icoanelor. Simeon trimite o scrisoare lui Grigorie, în care îşi exprimă dorinţa de a-l revedea. La primirea ei, în ciuda bolii sale, a neputinţelor bătrâneţii şi a slăbiciunii provenite din nevoinţele pustniceşti, sfântul porneşte cu un ucenic către Constantinopol. La sosirea sa, Simeon a fost găsit în stare de libertate. Întâlnirea s-a dovedit emoţionantă. De aceea, simţind că-i vine sfârşitul, a cerut să fie dus la mănăstirea la care era găzduit. A murit la 12 zile după sosirea sa la Constantinopol, după cum prezisese, la 20 noiembrie 842 (9 bis).

Mormântul Sfântului Grigorie devine repede vestit prin minunile care se săvârşeau la el. Astfel, pe când era dus pentru înhumare, un om gârbov atingându-se de sfintele sale moaşte s-a vindecat de boală. Un demonizat a venit la mormânt şi cerea ajutor sfântului. Între timp, fraţii şi monahii mănăstirii unde era îngropat Sfântul Grigorie au socotit că este bine ca sfintele sale moaşte să fie dezgropate şi puse în raclă. Petrecând câteva zile lângă raclă, demonizatul s-a vindecat. Un alt îndrăcit s-a tămăduit îndată ce s-a atins de moaştele sfântului. Alt om bolnav s-a vindecat prin ungerea ranei cu mirul ce ieşea din racla sfântului. La fel s-a întâmplat şi cu un alt bolnav având o rană de mai mulţi ani.

Chiar uleiul de la candela ce se afla la racla sfântului avea puterea tămăduitoare. O femeie care nu putea să nască de trei zile, a născut fără dureri de îndată ce s-a uns cu ulei din candela sfântului. O altă femeie şi un bărbat s-au vindecat la atingerea cu capul de racla sfântului. Un frate a fost izbăvit de ispite, cerând ajutor sfântului la mormântul acestuia. Monahul Petru căzând în mâinile saracinilor urma să fie executat. A făcut rugăciuni către Sfântul Grigorie ca să-l salveze; acesta i-a apărut în vis, promiţându-i că nu va muri, ceea ce s-a şi întâmplat. De aceea, el a venit la mormântul sfântului, ca să aducă mulţumiri (10).

Din cele relatate reiese clar că nevoitorul lui Hristos a fost considerat sfânt încă din timpul vieţii şi recunoscut ca atare imediat după moartea sa. Rămăşiţele pământeşti s-au odihnit în mănăstirea întemeiată de către Iosif Imnograful, ucenicul său, în Constantinopol.

În acest loc au stat moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Grigorie Decapolitul mult timp, probabil până la 1453, când capitala Bizanţului a căzut sub turci. După tradiţie (11), ele au ajuns în mâna unui demnitar. De la acesta (12), banul Barbu Craiovescu, cunoscând cinstirea de care se bucurau ele în rândul credincioşilor, le-a cumpărat cu mare preţ şi le-a aşezat în mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, ctitorie a sa, pe la 1498. Aici, el însuşi s-a călugărit, luând numele de Pahomie şi a rămas până la moarte, care se pare că a survenit în 1525. Ele se află în această mănăstire până astăzi.

Racla de argint aurit (13) în care se găsesc moaştele Sfântului Grigorie este opera meşterilor din Braşov şi poartă o inscripţie din anul 1656.

Dreptmăritorii creştini români, de-a lungul veacurilor, au înconjurat cu o deosebită evlavie moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, venind să se închine aici generaţie după generaţie (14), oferind diferite danii mănăstirii care le adăpostea, ca prinos al recunoştinţei lor pentru multele binefaceri dăruite de sfânt.

O dovadă a cultului de care se bucură el este şi faptul că biserici, ca aceea a schitului Păpuşa (judeţul Vâlcea) şi aceea a mănăstirii Popânzăleşti (judeţul Dolj), îi poartă hramul iar la Craiova, între anii 1922-1930, a funcţionat Seminarul de vocaţie „Sfântul Grigorie Decapolitul”.

Altă dovadă de cinstire o constituie, în afara textelor deşi origine greceşti aflate unele în Mineiul pe noiembrie, faptul ca românii i-au închinat ocrotitorului lor ceresc următoarele tipărituri:

- Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, compusă de Matei al Mirelor, s-a publicat în originalul grecesc împreună cu Slujba Sfintei Paraschiva, la Bucureşti, în anul 1692 (15).

- Carte osebită a Sfântului Grigorie Decapolitul, Râmnic, 1753. Este cea mai completă ediţie, deoarece cuprinde slujba ce se face la hramul său, viaţa pe larg, paraclisul şi o rugăciune către sfânt; ambele se rostesc în vreme de ciumă. Cartea a fost tradusă după un original slavon, care se află la mănăstirea Bistriţa (16).

- La 20 decembrie 1829, monahul Partenie, zugravul mănăstirii Bistriţa, mărturiseşte în pomelnicul său că a scris două paraclise ale Sfântului Grigorie Decapolitul. Acesta le-a transcris la 16 noiembrie 1831 şi se află în manuscris (17).

- Schimonahul Paisie, de asemenea zugravul mănăstirii Bistriţa, copiază Paraclisul Sfântului Grigorie în două manuscrise, unul din 15 septembrie 1836, iar celălalt din 10 aprilie 1837, care par a fi prelucrări după piesele monahului Partenie.

Din cele de mai sus reiese cu prisosinţă cinstirea deosebită de care s-a bucurat Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul dreptmăritorilor creştini de pretutindeni. Aceasta i-a inspirat pe imnografi să-i dedice slujbe, paraclise şi rugăciuni, încă de la trecerea sa spre cele veşnice şi până în zilele noastre. În mod deosebit, Sfântul Grigorie Decapolitul s-a învrednicit de veneraţia credincioşilor ortodocşi din ţara noastră, care îl cinstesc ca pe unul din sfinţii români.

+ Damaschin Coravu Severineanu

1. Referitor la Ignatie Diaconul, vezi: '’Iω X. Kωνσταντινίδης, ’Iγνάτιος, Mετροπολίτης Nιχαίας, în Θρηαχευτιχή χαί ήθιχή έγχυχλοπαίδεια, Atena, 1965, col. 715-716 (unde se dă o bogată bibliografie).

2. Această redactare amplă se găseşte tipărită, prima dată, în Cartea osebită a Sf(â)ntului Grigorie Decapolitul, Râmnic, 1753. Vezi I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, vol. II, Bucureşti, 1910, p. 121-122.

3. Acesta s-a născut în Sicilia la 816, de unde s-a refugiat cu familia în anul 828 în Peloponez, datorită ocupaţiei arabe. Apoi s-a dus la Tesalonic, unde s-a călugărit într-o mănăstire, ulterior fiind hirotonit ieromonah. Aici a cunoscut pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căruia i-a devenit vestit ucenic. A plecat la Constantinopol cu Sfântul Grigorie, care l-a trimis apoi în misiune la Roma, însă a fost răpit de piraţi şi dus în Creta. Eliberat, s-a reîntors la Constantinopol. Ca prieten al Patriarhului Ignatie a fost exilat împreună cu el în 858; în timpul reveniriiacestuia şi în al doilea patriarhat al lui Fotie a deţinut funcţia de schevofilax la Sfânta Sofia. A murit în 886 şi a fost recunoscut ca sfânt, fiind cinstit la 3 aprilie, după mineiul grecesc, şi la 4 aprilie, după cel românesc. Viaţa sa a fost scrisă de monahul Teofan, care i-a fost contemporan şi care dă informaţii preţioase asupra legăturilor sale cu Sfântul Grigorie Decapolitul, şi a fost reluată de Ioan Diaconul şi de Theodor Pediasimos. Sfântul Iosif a compus canoane, stihiri şi condace, care-i poartă numele şi care în majoritate se găsesc în cărţile de cult. Acestea se confundă adesea cu cele scrise de către Iosif Studitul. Astăzi cei mai mulţi critici socotesc canoanele aflate în mineie ca aparţinând lui Iosif Imnograful. Referitor la alte date despre el, vezi: Παν. K. Xρήστου, ’Iωσήφ ό ’Yμνογρα’φος, în enciclopedia citată, vol. 7, Atena, 1965, col. 113-115.

4. Fr. Dvornik, La vie de Saint Gregorie le Decapolite et Ies slaves macedoniens au IX-e siecle, Paris, 1926.

5. D. Russo, Studii istorice greco-române, vol. I, Bucureşti, 1939, p. 159-179; Dragoş P. Petroşanu, Sfântul Grigorie Decapolitul din mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, Bucureşti, 1942, extras din „Biserica Ortodoxă Română”, LIX (1941), nr. 11-12, p. 682-703; D. Bodin, Grigorie Decapolitul şi Ioan de Capestrano, în „Revista istorică română”, vol. XIV (1944), fasc. III, Bucureşti, 1945, p. 307-315.

6. Expunerea o facem după Ignatie Diaconul. Pentru informaţiile complementare, vom face trimiteri.

7. Datare propusă de Fr. Dvornik, op. cit., p. 19 şi 26-27, nota 6.

8. În veacul al VIII-lea şi în prima jumătate a veacului al IX-lea, Biserica a avut mult de suferit din pricina încercării unor împăraţi de a desfiinţa cultul icoanelor. Prigoana la care au fost supuşi cei care cinsteau icoanele s-a numit „iconoclasm” (distrugerea icoanelor) sau „iconomahie” (lupta contra icoanelor). Aceşti împăraţi, influenţaţi probabil de atitudinea iudaismului şi a islamismului faţă de icoane, vedeau în cultul lor idololatrie. Criza iconoclastă s-a desfăşurat în două mari faze. Prima dintre ele, care a fost cea mai violentă şi în timpul căreia un mare număr de creştini ortodocşi (clerici, călugări şi mireni) care nu au renunţat la cinstirea icoanelor au murit ca martiri, a început cu primul împărat iconoclast, Leon al III-lea Isaurul (717-741), şi s-a terminat la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), care a restabilit cultul icoanelor şi al sfintelor moaşte în timpul împărătesei Irina." Cea de a doua fază a crizei iconoclaste s-a desfăşurat după aceea, încheindu-se în timpul împărătesei Teodora, printr-un sinod din Constantinopol (843), care a declarat valabile" toate hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, restabilind astfel cultul icoanelor şi anatematizând pe toţi ereticii de până atunci. În timpul celei de a doua faze a luptei iconoclaste, Sfântul Grigorie Decapolitul a activat în sprijinul apărării dreptei-credinţe, având un rol important în această direcţie.

9. După cum observă Fr. Dvornik, e foarte probabil că Sfântul Grigorie a mers la Roma pentru a cere ajutor Bisericii de aici în certurile iconoclaste, în favoarea cinstirii sfintelor icoane.

9 bis. An propus de Fr. Dvornik, op. cit., p. 26-27. Sfântului Grigorie i s-a atribuit | un tratat contra maurilor (sarazinilor). Se pare, însă, că el nu s-a ocupat de mauri. Atribuirea acestei opere mărturiseşte însă reputaţia de care se bucura el (ibidem, p. 28-29).

10. Expunere pe scurt, făcută după Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, de Ignatie Diaconul.

11. Tradiţie consemnată în Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, începând cu ediţia de la Neamţu, 1811; Bucureşti, 1836 şi Bucureşti, 1903, p. 939-940. In legătură cu aducerea moaştelor în ţară de către banul Barbu Craiovescu, sunt consemnate aici şi două minuni săvârşite de sfânt. Vezi şi Athanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Râmnicului Noul Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 203.

12. După o altă tradiţie, consemnată în scris de către mitropolitul Matei al Mirelor şi de Paul de Alep, când turcii erau pe punctul să cucerească Constantinopolul, călugării care păzeau racla cu moaştele Sfântului Grigorie au luat-o şi au trecut-o în Bulgaria sau în Serbia (vezi: Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 190) şi au aşezat-o într-o mănăstire. Moaştele sfântului au săvârşit şi aici minuni, ducându-se vestea pretutindeni. Din acest loc le-ar fi cumpărat, cu multă cheltuială, banul Barbu Craiovescu şi le-a dus la mănăstirea Bistriţa.

13. Vezi inscripţia şi descrierea raclei la Theodora Voinescu, Din legăturile artistice ale Ţării Româneşti cu Transilvania, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, III (1956), nr. 1, p. 85. Tot pe raclă, la picioarele sfântului şi deasupra donatorilor, mai este adăugată şi următoarea inscripţie; „Cu binecuvântarea Preasfinţitului episcop al eparhiei Râmnicului Noul Severin, D. D. Ghenadie, s-a reparat acest sicriu prin stăruinţa şi cheltuiala părintelui Filipp Florescu, superiorul acestea sfinte mănăstiri, a personalului deservent şi a altor binecredincioşi creştini. 15 august 1911. Argintar: Fraţii Popescu”.

14. In timp de secetă sau de molimă, acestea au fost purtate prin Ţara Românească şi mai ales prin Oltenia (vezi: Alexandru Lepădatu, O procesiune religioasă în Bucureşti la 1765, în „Biserica Ortodoxă Română”, XXVIII (1904-1905), nr. 1, p. 57-65.

15. D. Russo, op. cit., p. 159-162.

16. I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche, Bucureşti, 1910, vol. II, p. 121-122.

17. Vezi Dragoş Petroşanu, op. cit., p. 22.