În regiunea în care slăvitul voievod al Moldovei, Ştefan, a zidit monumentala mănăstire Putna, fiinţau, la începutul veacului al XV-lea, câteva aşezări călugăreşti a căror origine se pierde în negura trecutului.

La 5-6 kilometri de Putna, spre nord-est, este situat satul Laura, în care, potrivit tradiţiei, se afla o mănăstire cu hramul „Sfântul Laurenţiu” (1). Unii dintre vieţuitorii din trecutul acestei aşezări călugăreşti, însetaţi de linişte, vor fi căutat în desişul codrilor şi în adâncurile văilor locuri mai potrivite pentru rugăciune. Chilia de piatră - negreşit o sihăstrie - care dăinuie neclintită pe apa Viţeul şi „bisericuţa de lemn” de pe un „deluşel” din preajma Putnei, „care s-au risipit” - este vorba numai de bisericuţa la care se referă Ion Neculce (2) - sunt înjghebări ale unor sihaştri, originari fie de la Laura, fie de la Volovăţ sau Rădăuţi, unde vieţuiau călugări. Nu avem, este adevărat, documente istorice pe deplin concludente, în legătură cu timpul când au fost întemeiate modestele aşezări monahale po-menite şi cu ctitorii acestora, dar ele sunt atestate la începutul secolului al XV-lea.

Chilia, în întregime de piatră, de pe o stâncă de la marginea pârâului Viţeul, situată la vreo 3 kilometri de mănăstirea Putna în direcţia sud-est, se spune din bătrâni, a fost săpată de un monah încununat cu osârdie duhovnicească şi evlavie, anume Daniil; de aceea, ea este denumită Chilia sau Sihăstria lui Daniil Sihastrul. Dreptcredincioşii din satele care se învecinează cu impunătorul locaş în care domnul Ştefan, slăvitul ctitor, odihneşte în veci, păstrează cu deosebită sfinţenie ceea ce au primit ei prin viu grai, de la părinţii, moşii şi strămoşii lor, adică tradiţiile - pe care, între timp, cercetători ai trecutului nostru le-au cules şi consemnat în diferite scrieri - în legătură cu viaţa şi strădaniile pustniceşti ale acestui destoinic fiu al Bisericii Ortodoxe : Cuviosul Daniil Sihastrul.

Potrivit tradiţiei, el s-a născut la începutul veacului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Rădăuţi. Părinţii săi, simpli ţărani evlavioşi (3), i-au dat la botez numele Dumitru. Împresuraţi de nevoile vieţii, atât părinţii cât şi fiul lor au muncit pe moşia episcopiei Rădăuţilor. Aici tânărul Dumitru a cunos-cut călugări şi slujitori bisericeşti care i-au dat învăţături creştineşti, îndemnîndu-l să urmeze mai cu osârdie lui Hristos. Îmbrăcând haina călugărească, i s-a dat numele de David, apoi, în pilduitoare ascultare, ca vieţuitor în jurul bisericii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, ctitoria voievodului Bogdan I, întemeietorul, el a stăruit în rugăciune, nevoinţă şi muncă.

Râvnind desăvârşirea, tânărul monah, aşa cum s-a spus din neam în neam, a plecat de la Rădăuţi, spre a nu fi învăluit şi biruit de viaţa zgomotoasă a târgului şi de necontenitele treburi de la scaunul vlădicesc local. Mergând pe apa Sucevei, spre soare apune, însetat de apa cea vie a Domnului, el a poposit la schitul Sfântul Laurenţiu, de la Laura, unde zi şi noapte postea, veghea şi se ruga Atotţiitorului şi unde, împreună cu alţi fraţi, împletea coşuri de nuiele. Trimis o dată de către egumenul schitului la Târgul Siret, cu unele treburi, monahul David a zăbovit, înconjurat de credincioşii care-i cereau sfaturi şi îndrumări duhovniceşti. Întorcându-se, egumenul l-a mustrat cu asprime şi i-a dat un canon pe care David l-a îndeplinit fără nici o împotrivire. îmbrăcând el schima cea mare, i s-a dat nu-mele nou Daniil, apoi s-a retras la munte, într-un loc tăinuit, unde, pe o stâncă de pe malul pârâului Viţeul, a dăltuit cu trudă un paraclis la care se observă limpede pridvorul, naosul şi altarul locaşului de închinare, iar dedesubt o încăpere, de asemenea săpată în piatră, în care Daniil îşi pleca ostenit capul. Spre acest schimnic plin de râvnă, vestit prin viaţa fără de prihană, prin faptele minunate pe care le săvârşea şi prin dulceaţa cuvintelor sale, se îndreptau necontenit dreptcredincioşi din toate laturile nordice ale Moldovei, ca la un liman izbăvitor.

Sârguinţa cuviosului sihastru, în propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, şi mulţimea faptelor pilduitoare pe care le săvârşea erau bine cunoscute la scaunul mitropolitan al Sucevei şi, chiar la curtea domnească a ţării. Se spune că, în vremea copilăriei sale, vlăstarul domnesc, Ştefan, care avea să dea mai târziu strălucire Moldovei, sub numele voievodal de Ştefan cel Mare, ar fi ascultat cu luare, aminte, în chilia de piatră de pe apa Viţeul, îndrumările şi poveţele fericitului ascet (4). După asa-sinarea mişelească a tatălui său, în luna octombrie 1451, tânărul Ştefan, scăpat ca prin minune din acea dramatică împrejurare, ar fi poposit în chilia sihastrului Daniil de la care ar fi ascultat cuvinte părinteşti de mângâiere şi îmbărbătare. Tot atunci, cuviosul ar fi proorocit tânărului copleşit de deznădejde că, nu peste multă vreme, va purta sceptrul domnesc al Moldovei, Împlinindu-se cuvântul sihastrului, deseori, se spune, Ştefan cel Mare se oprea la chilia acestuia şi sorbea înţeleptele sale sfaturi. Înduplecat de Daniil, după „multă sufletească vorbă”, Ştefan a luat hotărârea creştinească să zidească în locul bisericuţei de lemn, din apropierea chiliei sale, risipită apoi de vitregia vremurilor, mănăstirea Putna cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, spre a fi atât pentru el însuşi, cât şi pentru urmaşii săi, locaş de veşnică odihnă (5).

La aceasta mănăstire se păstrează un deget (arătător), îmbrăcat în ferecături de argint „pe care se află 11 mărgăritare şi un granat”, care, potrivit tradiţiei, este al Cuviosul Daniil Sihastrul. Cu degetul acesta, fericitul ar fi arătat lui Ştefan cel Mare locul cel mai bun pentru zidirea ctitoriei sale. Inscripţia: „aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, igumen ot Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 7257 în 4 decemvrie” (1749) este dovada că acest preţios fragment a fost preluat din „moaştele” cuviosului, înmormântat la Voroneţ, şi trimis spre păstrare la Putna, ctitorită de slăvitul Ştefan cu sfatul său, pe când vieţuia în chilia de pe apa Viţeul. Fapta celui ce a trimis acest deget la Putna confirmă că puternica tradiţie privind vieţuirea Cuviosului Daniil în preajma acestei măreţe mănăstiri este întemeiată. În condiţiile noi de viaţă zgomotoasă de pe valea Putnei, sihăstria înţeleptului schimnic era tot mai tulburată de curiozitatea oamenilor, încât el nu mai avea liniştea pe care o dorea. Se spune, în sfârşit, că după moartea mitropolitului Teoctist I, în anul 1477, voievodul, clericii şi dreptcredincioşii moldoveni doreau ca arhipăstor pe Daniil Sihastrul. Auzind ceea ce se plănuia, acesta, călăuzit de duhul smereniei, a părăsit valea Putnei, a trecut munţii spre miazăzi şi s-a oprit într-un loc liniştit de pe malul Corbului sau al Voroneţului, asemănător cu acela de lângă apa Viţeului. În realitate, atunci el se afla la Voroneţ, unde şi-a făcut paraclis şi chilie sub stânca numită Şoimul (6).

Odată cu retragerea şi aşezarea sa lângă mănăstirea Voroneţ, în viaţa Cuviosului Daniil, împovărat acum de numărul anilor şi cu puterile slăbite, începea o nouă etapă. Dacă, pentru cea dintâi parte a vieţii sale, tradiţia este unicul izvor pe care dreptcredincioşii şi chiar cercetătorii s-au sprijinit, susţinând că Daniil s-a născut în apropiere de Rădăuţi, s-a călugărit la episcopia din acel oraş, apoi a vieţuit pe valea Putnei, pentru a doua parte a vieţii sale există şi alte dovezi. Ele conving grăitor că a trăit şi în cele din urmă a adormit întru Domnul la Voroneţ. Ca şi în chilia de la Viţeul şi în aceea de lângă stânca Şoimul, el priveghea şi se ruga, fără încetare, se nevoia cu postul, povăţuind pe toţi cei care se îndreptau spre sfântul său sălaş. Printre ucenicii care au primit astfel de folositoare îndrumări se aminteşte şi Grigore Roşca (7), mai târziu mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi ctitor la Voroneţ.

Spre chilia Cuviosului Daniil de la Şoimul se îndrepta, mai cu seamă în vremuri de restrişte şi de cumpănă, însuşi domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, care cunoştea de demult vrednicia duhovnicească a vestitului eremit. Astfel, cronicarul Ion Neculce nota în O samă de cuvinte, ceea ce păstrase fără îndoială poporul, că după ce a fost el copleşit de năpustiitoarea putere otomană, la Valea Albă, în anul 1476, „au mărs pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până şi-a isprăvi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan Vodă la dânsul (8). Şi-au întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba?, iar sihastru a zis să nu o închine că războiul este al lui, numai după ce va izbândi să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii”. Strângând oaste, „feliuri de feliuri de oameni”, Ştefan a reînceput lupta împotriva turcilor, izgonindu-i din ţară. „Şi întorcându-se înapoi, Ştefan Vodă, încheie Neculce, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe” (9).

La Valea Albă, „cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânţi creştinii” (10). Voievodul şi oastea sa, câtă mai rămăsese, după sângeroasele lupte din vara anului 1476, s-au retras de bună seamă în nordul ţării. În aceste condiţii dureroase, o întâlnire şi o discuţie a domnului Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul, la Voroneţ, ar fi putut avea loc; cuviosul ascet, la îndemnul conştiinţei sale creştine ortodoxe, îl va fi îmbărbătat şi sfătuit pe voievod să continue lupta, dându-i asigurări că va înfrânge pe cotropitori; cu acel prilej, pustnicul îl va fi îndemnat pe Ştefan să înalţe, după biruinţă, o biserică la Voroneţ, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă”. Voievodul biruitor a zidit, Într-adevăr, o biserică la Voroneţ, dar în 1488, deci după 12 ani de la luptele sale cu turcii. Măsura în care a contribuit Daniil la înălţarea acestei biserici, ca de altfel şi a mănăstirii Putna, este o taină pe care numai Atotştiutorul o cunoaşte (11).

S-a afirmat, însă fără temeiuri istorice sigure, că Daniil Sihastrul ar fi condus, în ultimii ani ai vieţii sale, mănăstirea Voroneţ în calitate de „stareţ”. Mai întâi, trebuie reţinut că în covârşitoarea majoritate a hrisoavelor moldoveneşti cunoscute, mai ales a celor din a doua jumătate a veacului al XV-lea, con-ducătorul unei mănăstiri este menţionat cu titulatura de egumen, şi nu cu aceea de stareţ. Într-adevăr, în unele documente din secolul al XVI-lea, despre care va fi vorba în cele ce urmează, este pomenit cu titulatura de „sfântul stareţ”, dar cu altă semnificaţie.

Plecând el din valea Putnei, unde după zidirea bisericii şi întemeierea mănăstirii de acolo nu mai avea liniştea pe care o cereau firea şi năzuinţa sa după desăvârşire, în sfârşit, retrăgându-se în preajma Voroneţului, când trecerea sa din cele de aici era aproape, şi vieţuind mai departe într-o chilie, dincolo de freamătul zilnic al treburilor mănăstireşti, Daniil n-ar fi primit răspunderea de egumen. Asemenea multor cuvioşi din Pateric, el trebuie să fi rămas, până la apusul său, ceea ce a fost totdeauna: părinte duhovnicesc al ucenicilor şi al fraţilor săi din mănăstire. Daniil este numit uneori „sfântul stareţ”, dar - foarte probabil - cu sensul de călugăr încărcat de ani, povăţuitor şi îndrumător.

De asemenea este greu să admitem că el ar fi primit la bătrâneţe „deşertăciunea” de care fugise în prima parte a vieţii (12).

Daniil Sihastrul a fost înmormântat în partea sudică a pronaosului bisericii Voroneţ. Mormântul său este acoperit de o lespede de gresie groasă (13).

Dacă legăturile sihastrului Daniil cu regiunea Rădăuţi şi Valea Putnei pot genera îndoieli, petrecerea sa pe lângă ostrovul călugăresc,- Voroneţul - în ultimii ani ai vieţii este adeverită întru totul de mormântul său. De aceea, el a fost numit de timpuriu Daniil de la Voroneţ. Tradiţia şi legendele pe care simplii credincioşi le cunoşteau despre acest osârdnic ascet pot fi completate şi de alte mărturii istorice care conving.

Pentru identificarea înfăţişării exterioare şi a fizionomiei sale morale se cercetează fresca de pe faţada sudică a pridvorului bisericii Voroneţ, în care Daniil apare alături de mitropolitul Grigore Roşca (14).

Altă operă de artă în care apare chipul sihastrului Daniil este un Tetraevanghel (15), dăruit mănăstirii Voroneţ de mitropolitul Grigore Roşca. Prin însemnarea de pe el, ierarhul a dorit să se precizeze că „din tinereţe s-a trudit” la Voroneţ şi tot acolo „a primit cinul îngeresc”, ceea ce înseamnă că această mănăstire era metania sa. În el se arată că, alături de Sfântul Gheorghe, mănăstirea are ca hram şi pe „Părintele Daniil cel Nou”; fără îndoială, este vorba de Daniil Sihastrul care a vieţuit la Voroneţ, întipărit ca „părinte” în conştiinţa celor ce l-au cunoscut - printre ei însuşi mitropolitul amintit, ucenicul său, bucurându-se de îndrumările şi poveţele sale. Numindu-l ocrotitor al bisericii, alături de Sfântul Gheorghe, avem dovada clară că mitropolitul Grigore, ca şi meşterii care au alcătuit inscripţia, erau convinşi de temeinicia istorică a legendei, potrivit căreia Daniil l-a sfătuit pe Ştefan cel Mare să zidească acest locaş. Prin atributul „cel Nou” s-a urmărit să se arate că, spre deosebire de proorocul Daniil din Legea Veche, el este un Daniil Nou. Aşadar, viaţa sihastrului a fost atât de pilduitoare, darurile cu care l-a binecuvântat Dumnezeu atât de bogate, strădaniile sale în nevoinţă atât de necontenite şi îndrumările date ucenicilor atât de ziditoare, încât în practica mănăstirească zilnică de la Voroneţ el era cinstit ca sfânt, mai mult, ca ocrotitor şi hram al mănăstirii. El a fost un propovăduitor al isihasmului.

Altă însemnare din cartea de cult amintită îl numeşte Sfântul părinte al nostru Daniil cel Nou. Această mărturie confirmă părerea potrivit căreia, clericii şi dreptcredincioşii din Moldova, la jumătatea veacului al XVI-lea, îl cinsteau pe Daniil Sihastrul ca pe un sfânt.

În anul de la zidirea lumii 7058 (1550), un monah cu numele Ioan dăruia mănăstirii Voroneţ „un frumos manuscris slavon cuprinzând viaţa Sfântului Efrem” (16). O însemnare bogată de pe această carte, din care reproducem câteva pasaje, oglindeşte gândurile şi simţămintele acestui călugăr: „...monahul Ioan... cu învăţătura şi cu fapta Preasfinţitului Mitropolit Grigorie... am dorit din inimă şi am dat din dreapta mea agonisită şi am făcut această carte, anume a Sfântului Efrem, şi am dat-o la mănăstirea Voroneţului, unde este hram Sfântul Marele Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, unde din fragedă tinereţe şi din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Daniil cel Nou şi unde am primit mântuitorul şi îngerescul cin...” (17). Nu avem nici un fel de ştiri în legătură cu acest monah Ioan. Ca şi mitropolitul Grigore Roşca, el era unul din ucenicii Sihastrului Daniil al cărui chip de sfânt rămăsese întipărit în cugetul şi în inima sa. După trecerea sa la locaşurile veşnice, prin urmare, Daniil Sihastrul s-a bucurat de cinstirea cuvenită sfinţilor. În ochii tuturor, el era un „sfânt al Bisericii”, „sfântul stareţ” al mănăstirii Voroneţ, cu atributul de „cel Nou”. Cu titlul de sfânt, cum s-a arătat, apare el în fresca de la Voroneţ şi în Tetraevanghelul dăruit acestei mănăstiri de mitropolitul Grigore Roşca al Moldovei şi Sucevei, în mijlocul secolului al XVI-lea, la 50-60 de ani de la moartea sa. Cu acelaşi atribut este el pomenit în câteva „cărţi” (hrisoave) domneşti, cunoscute, din veacul al XVI-lea, referitoare la mănăstirea Voroneţ. De pildă, printr-o astfel de „carte”, datată 21 martie 1551, Iliaş voievod întărea unele danii făcute mănăstirii de mitropolitul amintit. După menţionarea de trei ori a hramului acestei aşezări călugăreşti, Sfântul Gheorghe, apare, tot de trei ori, şi complementara de loc: „unde odihneşte sfântul stareţ Daniil” (18).

Într-o „carte”, datată 5 aprilie 1558, prin care Alexandru Lăpuşneanu întărea mănăstirii Voroneţ dania făcută de monahul Teodosie şi unele rudenii ale sale, hramul bisericii mănăstireşti este menţionat astfel: „Sfântul Mare Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, şi sfântul stareţ Daniil” (19). La 16 iulie 1575 Petru Şchiopul întărea această danie mănăstirii Voroneţ. Acum, însă, hramul este numai Sfântul Gheorghe, dar apare referinţa „şi (unde sunt) moaştele sfântului stareţ Daniil” (20).

În sfârşit, într-un hrisov din 17 decembrie 1599, prin care voievodul Ieremia Movilă întărea mănăstirii Voroneţ dania făcută de „Grigorcea marele vornic de Ţara de Sus” - o parte din dreptele sale ocini - Daniil, ca şi în actul datat 5 aprilie 1558, nu apare ca sfânt patronimic (hram) alături de „Sfântul Gheorghe”; în schimb, întâlnim o lungă propoziţie complementară: „unde se odihnesc sfintele moaşte a(le) preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Daniil cel Nou” (21). Chiar dacă suntem în faţa unor redactări variate ca formulare, n-am putea afirma că Daniil nu era cunoscut în Moldova; el era, când se vorbea sau se scria despre mănăstirea Voroneţ, un personaj de referinţă, un „sfânt stareţ”, „un părinte preacuvios şi purtător de Dumnezeu”, „un Daniil cel Nou”, ale cărui „moaşte” sunt înhumate în biserica acelei mănăstiri.

În formarea religios-morală a creştinilor răsăriteni, un mare rol îl au Vieţile Sfinţilor. Spre a se demonstra că toate popoarele dreptcredincioase au dăruit şi continuă să dăruiască Ortodoxiei sfinţi, unii teologi s-au referit în scrierile lor la sfinţii noi. Astfel, teologul ortodox malorus, considerat apologet al Bisericii Ortodoxe, Zaharia Kopîstenşki, în lucrarea sa - Palinodia, publicată prin 1621-1622, se ocupă şi de sfinţii noi ai Bisericilor Ortodoxe din Grecia, din Serbia, din Rusia şi din Ţările Române, menţionând localităţile în care se află moaştele unora dintre ei. La Suceava, a notat el, sunt moaştele Sfântului Ioan cel Nou, iar la Voroneţ, ale Sfântului Daniil, Făcătorul de Minuni; printre sfinţii noi ai românilor este pomenit şi Leontie de la Rădăuţi (22).

Peste câteva decenii, renumitul ierarh cărturar şi stihuitor al psalmilor „pe cât a putut mai frumos”, mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei, publica Viaţa şi petrecerea Svinţilor, cu ţelul de a arăta credincioşilor şi a-i convinge cât de importante şi de folositoare sunt pentru sănătatea lor duhovnicească şi pentru mântuirea lor strădaniile şi vredniciile celor aleşi. În această operă, Dosoftei a arătat „că şi în vremea de acum mulţi sfinţi sunt de petrec cu noi, care numai Dumnezeu îi ştie la inima lor... Dară şi din rumâni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia” (23). În continuare, el numeşte şi alţi sfinţi pe care i-a rodit pământul românesc, fireşte, spre a demonstra că şi acest popor nu este mai prejos în familia Bisericilor ortodoxe.

Cu unele deosebiri de redactare, textul lui Dosoftei referitor la sfinţii români este reprodus de Veniamin Costachi în Vieţile Sfinţilor din luna dechemvrie (24), încheiat cu o concluzie sugestivă: „S-au adăugat această înştiinţare aicea, ca nu prin trecerea vremii, să se facă cu totul neştiuţi aceşti cuvioşi părinţi, neamului acestui mai de pe urmă, şi ca să se arate că dintre toate neamurile îşi alege Dumnezeu pe robii Săi cei ce urmează voii şi poruncitor Lui”.

La 23 ianuarie 1857 un demnitar de la curtea imperială a Rusiei, A. N. Muraviev, comunica mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi Sucevei, printr-o scrisoare, că a terminat de scris vieţile sfinţilor ruşi şi sloveni pe cele dintâi şase luni ale anului, în care însă nu este inclus nici un moldo-valah, şi-l ruga să-i trimită ştiri în legătură cu sfinţii români spre a-i introduce în volumele pe care le pregăteşte pentru publicare. Lai 18 martie 1857, Muraviev revenea prin altă scrisoare. Mitropolitul a trimis aceste scrisori stareţului Gherasim de la mănăstirea Neamţu, cu dispoziţia de a cerceta şi răspunde. Stareţul a trimis mitropoliei un lung raport care cuprinde referiri la sfinţii români, printre ei şi Daniil de la Voroneţ. Relatările acestuia vor fi fost trimise, negreşit, în Rusia şi, probabil, au fost folosite de istoricul citat la redactarea lucrării sale (25).

Chiar aşa succinte, cum au apărut în literatura religioasă română şi străină, menţiunile referitoare la Daniil Sihastrul, alături de alte mărturii istorici, sunt dovezi care conving pe deplin că el este un personaj istoric, că s-a nevoit schimniceşte în timpul vieţii slujind Mântuitorului Hristos. Foarte adevărat, cea dintâi parte a vieţii sale este învăluită de tradiţii şi legende generate, amplificate cu unele exagerări şi răspândite de adânca evlavie a dreptcredincioşilor, dar mărturiile istorice atestă, fără îndoială, că Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al Bisericii, necontenit o candelă cu untdelemnul credinţei şi al faptelor bune, o flacără nestinsă a Ortodoxiei.

Un învăţat bucovinean nota, acum un secol, că pe Daniil „posteritatea l-a declarat sfânt, i-a constituit un cult care se continuă până astăzi, moaştele lui se păstrează şi acum în pronaosul bisericii (Voroneţ) în criptă... cu un lumânariu (sfeşnic) şi un pupitru sau analoghion unde în fiecare an se fac rugăciuni la ziua sfântului” (26). Negreşit, cunoscutul om de cultură, referindu-se la Daniil Sihastrul, a relatat ceea ce văzuse cu ochii săi la Voroneţ: dreptcredincioşi plecându-se lângă mormântul pustnicului, în semn de cinstire, un sfeşnic în care ardeau, fără încetare, luminări şi un analoghion pe care se aflau cărţi de slujbă. El a notat, apoi, că se constituise un cultul sfântului, că în fiecare an se făceau rugăciuni la ziua lui. Nu ştim în ce consta şi cum se desfăşura cultul Sfântului Daniil şi nici în ce zi a anului era el pomenit. Probabil se păstra, prin tradiţie orală, ziua când a murit el, şi, de atunci, credincioşii îl pomeneau şi se rugau lui Dumnezeu lângă mormântul său, fără a avea o slujbă specială. Dacă ar fi existat aşa ceva, sigur s-ar fi păstrat vreo dovadă scrisă.

Alt profesor, care a funcţionat pe vremuri la Universitatea din Cernăuţi, observa că tradiţia populară îl numeşte pe Daniil sfânt; el a fost cinstit de credincioşi, fiindcă s-a remarcat prin smerenie şi viaţă fără prihană, mai mult încă, scria el, moaştele sale au fost cinstite ea făcătoare de minuni şi spre ele se îndreptau închinători de la mari depărtări (27).

Cei doi învăţaţi cunoşteau, fără îndoială, tradiţiile şi legendele referitoare la Daniil Sihastrul, care circulau peste tot în Bucovina. Ei ştiau că, la chilia sa de la mânăstirea Putna şi la mormântul său de la Voroneţ, credincioşii aprindeau luminări; de asemenea, cunoşteau şi mărturiile istorice care atestă că, într-adevăr, Daniil a fost cinstit ca sfânt.

Pr. Scarlat Porcescu

1. Denumirea satului poate veni de la aşezarea monahală cu hramul pomenit sau de la termenul lavra, sub care era cunoscută această aşezare. În anul 1490, zona purta deja numele de Laura.

2. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia Iorgu Iordan, Bucureşti, 1955, p. 106 (O samă de cuvinte, III).

3. Fiind fiul unor ţărani dintr-un sat, s-a spus că Daniil este un sfânt ţărănesc pe care l-a rodit Moldova (Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice” VIII (1956), nr. 3-4, p. 16, după N. Iorga). Unii cercetători au susţinut că Daniil Sihastrul era dintr-un neam mai ales, din care, la rândul său, provenea mitropolitul Grigore Roşca, vărul lui Petru Rareş (Constantin Turcu, Daniil Sihastrul în „Studii şi cercetări istorice”, Iaşi, XX, (1947), p. 253).

4. Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLII (1966), nr. 7-8, p. 567; Simeon Horea Marian, Tradiţii poporane române, Bucureşti, 1895, p. 93 ş.u.

5. Arhim. Nestor Vornicescu, ibidem, p. 568 -,

6. Pr. prof. Petru Rezuş, ibidem, p. 231.6. Pr. prof. Petru Rezuş, ibidem, p. 231. La Voroneţ, în veacul trecut, se mai păstrau urmele chiliei lui Daniil Sihastrul de lângă Şoimul (Fr. Wickenhauser, Geschichte der Kloster Voronetz und Putna, 2 Heft, Urkunden, 1888, p. 6); după Arhim. Nestor Vornicescu, ibidem, p. 569; I. D. Ştefănescu a susţinut că Daniil Sihastrul ar fi fost şi s-ar fi stabilit lângă mănăstirea Putna spre sfârşitul vieţii sale (Cuviosul Daniil Sihastrul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXX1V (1956), nr. 6-7, p. 542).

7. Pr. prof. Petru Rezuş, ibidem, p. 231.

8. Dacă Daniil Sihastrul va fi fost ieromonah (în 1476, ieroschimonah), s-ar putea crede că Ştefan cel Mare şi-a îndeplinit o îndatorire creştinească de conştiinţă spovedindu-se, adică mărturisindu-şi greşelile; dacă Daniil era numai schi-monah, voievodul l-a cercetat spre a cunoaşte părerile acestuia în ceasurile de cumpănă prin care trecea atunci Moldova, fără să primească sfânta Taină a Mărturisirii.

9. Ion Neculce, op. cit., p. 107.

10. Din pisania votivă a bisericii Sf. Arhanghel Mihail de la Războieni-Neamţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare.

11. Tradiţia orală, privind întâlnirea şi sfatul voievodului înfrânt la Valea Albă cu Daniil Sihastrul, la Voroneţ, este atât de puternică, încît ea a fost versificată de D. Bolintineanu:

„Sub o stâncă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un străin sosi.

- „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!...”
- „Bunule părinte! sunt rănit şi-nvins ;...
Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”

Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?...
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri;

Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfarămi -, dar nu să-i robeşti!...”
Dupe-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii, nalţă-o monastire”.

(Ed. Bucureşti, 1971, p. 82).

12. In afară de aceasta, se cunosc câţiva conducători ai mănăstirii Voroneţ, în intervalul 1472-1499 : „popa” Missail, pomenit în 1472, „popa” Efrem, pomenit în 1488 şi 1489; „popa” Ghenadie, pomenit în 1490 şi „popa” Macarie, pomenit în 1497 şi 1499. Daniil nu apare printre egumenii Voroneţului. Documenta Romaniae historica, vol. II (Leon Şimanschi, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache), Bucureşti, 1976, p. 267.

13. În câmpul lespedei apare un ornament romanic cu frunze late, iar pe margine, împletituri. Dispusă pe două rânduri, la capetele lespedei, o inscripţie cuprinde următoarele: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil”. Nici o indicaţie în legătură cu anul când a trecut el în corturile drepţilor. Asemănările motivelor decorative de pe lespedea renumitului schimnic cu acelea de pe pietrele de mormânt aşezate în 1479-1482 de Ştefan cel Mare, în biserica Bogdan Vodă din Rădăuţi, pe mormintele unora dintre înaintaşii săi în scaunul domnesc, conduc la concluzia că Daniil Sihastrul a adormit întru Domnul după ce s-au lucrat aceste pietre de mormânt, adică pe la anul 1482.

14. Mitropolitul, în prim plan, „este înveşmântat într-un sacos împodobit cu cruci închise în cercuri şi poartă omoforul mare. Pe cap are o camilafcă de formă particulară, asemănătoare unui văl care, legat strâns, îi acoperă părul şi atârnă pe umeri”. La stânga, în al doilea plan, ceva mai sus decât mitropolitul, apare silueta dominantă a sihastrului. De o parte şi de alta a capului este pictată în caractere albe, însemnarea: „Sfântul Daniil”. Sihastrul este „înveşmântat călugăreşte”, poartă mantia de slujbă desfăşurată larg în faţă şi pe laturi şi încheiată la gât; în faţă atârnă „schima”. Capul, acoperit de păr alb, asemenea bărbii bogate care îi încadrează faţa, are multe însuşiri de portret... Fruntea este înaltă, chipul prelung, nasul drept, umerii obrajilor supţi şi ochii apropiaţi... Mâna stângă se sprijină pe o cârjă, asemenea celor de care se slujesc călugării bătrâni..., cu mâna dreaptă înalţă un pergament desfăşurat pe care citim, în slova bisericească, următoarea însemnare: „Veniţi, fiii mei, şi ascultaţi-mă cu frică de Dumnezeu ce este omul!”. Nici un semn, nici o indicaţie care ar arăta că sfântul a slujit în via Domnului, ca ieroschimonah. Spre deosebire de mitropolit, Daniil are în jurul capului coroana sfinţeniei (nimbul), ceea cedovedeşte că la mijlocul veacului al XVI-lea, i se aducea cinstirea cuvenită celor aleşi. Liniile trase cu măiestrie de zugrav, în schiţarea portretului, şi culorile folosite de acesta sunt expresii care pun în lumină vie profilul spiritual al sihastrului. El priveşte spre cei care se află în faţa frescei, ca din sânul Bisericii triumfătoare; chemând, sfătuind, poruncind şi arătând calea Domnului. Chipul său iradiază bunătate nesfârşită, smerenie adâncă, cuviinţă, sfinţenie. I. D. Ştefănescu, Cuviosul Daniil Sihastrul, în „Biserica Ortodoxă Română” LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 538; Vasile Drăguţ, Pictura veche românească (sec. XI-XVIII), în vol. Pictura românească în imagini, Bucureşti, 1970, p. 72.

15. Gorina Nicolescu, Arta metalelor preţioase în România, Bucureşti, 1973, p. 53, planşa 59.

16. Constantin Turcu, op. cit., p. 254.

17. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1909, p. 280-281; cartea a fost descoperită de acest învăţat la mănăstirea Coşula.

18. Documente privind istoria României, vol. XVI, A. Moldova, vol. II, (1551-1570), Bucureşti, 1951, p. 3-4.

19. Ibidem, vol. XVI/2, p. 105-106.

20. Ibidem, vol. XVI/3 (1571-1590), Bucureşti, 1951, p. 57.

21. Ibidem, veacul XVI, A. Moldova, vol. IV (1591-1600), Bucureşti, 1952, p. 275.

22. Constantin Turcu, op. cit, p. 257-258; Pr. dr. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 31.

23. Dosoftei, Viaţa şi petrecerea Svinţilor, vol. IV, Iaşi, 1686, fila 152, la ziua de 9 iunie.

24. Ediţia mănăstirii Neamţu, 1811, ziua de 11 decembrie, fila 333 r.

25. Constantin Turcu, op. cit. p. 258-259, după dosarul 7/1857, Fond. Mitropolia Moldovei, administrative, Arhivele Statului, Iaşi; Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 235.

26. I. G. Sbierea, Codicele voroneţean, Cernăuţi, 1885, p. 258, col. 1; p. 264, col. 1.

27. E. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, I Teil, Wien, 1903, p. 205.