Vestea cea bună de mântuire a lumii prin activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat s-a răspândit si în ţinuturile balcano-dunărene încă din primele trei secole în urma propovăduirii Sfântului Apostol Andrei.

Pe lângă evidenţa unor factori istorici, a textelor literare sau a descoperirilor arheologice, o mărturie a profunzimii, a purităţii şi a tăriei apostolice a creştinismului românesc o constituie însăşi dăinuirea lui bimilenară, tendinţa de unitate cuprinzătoare şi forţa de atracţie duhovnicească pe care o exercită şi astăzi. Sub influenţa misiunii ortodoxe din Sciţia Mică, lucrarea evanghelică a ajuns curând în estul Munteniei, în sudul Moldovei şi în alte puncte. Pilde de credinţă şi de vieţuire creştină - asemenea aceleia a Sfântului Mucenic Sava (+ 12 aprilie 372) - se întâlnesc în atâtea alte locuri şi în epocile următoare.

Încă din veacurile al IV-lea - al VI-lea s-a păstrat în Munţii Buzăului şi în general în ţările române o tradiţie neîntreruptă a mărturisirii şi a evlaviei dreptei-credinţe. Această continuitate isihastă de sine, cu nuanţă sinaită şi palamită (1), este desigur anterioară organizării pe care a introdus-o Cuviosul Nicodim de la Tismana (+ 1406). Intensa viaţă isihastă buzoiană este atestată de nu mai puţin de 40 de sihăstrii, schituri şi mănăstiri aflate în străvechea vatră în veacul al XVII-lea. „...În primele decenii ale secolului al XVIII-lea erau încă sihăstrii la Buzău cu o intensă trăire isihastă. Mai ales cele de sub munte şi din fostul judeţ Râmnicu Sărat. Între acestea la loc de cinste se aflau sihăstriile: Fundătura, Agaton, Alunişul, Ciolanu, Barbu, Cârnu, Găvanul, Trestieni şi mai ales Dălhăuţi” (2).

De vestiţii duhovnici de la această ultimă sihăstrie se va minuna şi cunoscutul stareţ Vasile de la Poiana Mărului, care l-au crescut în Domnul. Tot aşa sihaştrii din muntele Ţeta au contribuit la formarea sufletească a ucenicilor săi şi la păstrarea vechilor rânduielii ortodoxe.

Cu astfel de vase alese şi cu o tradiţie duhovnicească milenară, sihăstriile şi schiturile rupestre româneşti nu puteau să nu iradieze influenţa lor şi în afara hotarelor ţării, atrăgând aici pe cei dornici de desăvârşire. Mai ales în urma uniaţiei din Ucraina, rătăcitorii după dreapta-credinţă, nemicşorată, spre acest „Sfânt Munte, de data aceasta românesc şi chiar buzoian” (3) se îndreptau, căci în Orientul grec îi pândea robia turcească, iar în Rusia ţaristă îi întâmpina indiferenţa raţionalistă a conducătorilor. Bătrânul Onufrie care a sihăstrit la schitul Cârnu, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului şi Stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţu sunt trei cazuri de pelerini ai transfigurării monahale împlinite în Carpaţi.

Râvna lui Paisie de desăvârşire şi de păstrare a ortodoxiei a avut desigur şi temeiuri mai îndepărtate. Astfel el a primit la naştere numele de Petru, în amintirea marelui Petru Movilă, român care a ajuns mitropolit ai Kievului. În fruntea eparhiei căreia îi aparţinea tatăl său era cărturarul grec Evghenie Vulgaris, fost şi pe la noi. Despre monahismul românesc se mai putea afla acolo şi din opera lui Dimitrie Cantemir. Pe aceşti călugări Paisie i-a căutat şi pe când se afla la Muntele Athos, ca de pildă pe Macarie, de la care a învăţat limba greacă.

Născut la 21 decembrie 1722, ca al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai prezbiterei Irina, tânărul Petru rămâne orfan la vârsta de patru ani. Tăcut şi cu blândeţe în purtări ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor, el începe să se gândească la îmbrăţişarea căii monahale. Deocamdată el urmează câţiva ani ca elev extern al şcolii mănăstireşti Bratska şi cercetează bisericile oraşului, cu deosebire Lavra Pecerska, ale căror aşezăminte şi sfinte amintiri sunt vestite şi astăzi. De mult folos sufletesc i-a fost aici şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei ale cărui slujbe în limba română cucerea inima şi cugetele credincioşilor.

Hotărându-se să îmbrăţişeze nevoinţa monahală, viitorul stareţ este tuns în curând ca rasofor, schimbându-şi numele în Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia însă după desăvârşirea evanghelică pe care o explică atât de simplu şi de frumos operele şi experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

„Din viaţa lui Paisie este cunoscut că la începutul drumului lui monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare” (4). De aceea împreună cu alţi trei călugări, el poposeşte în curând la schitul Dălhăuţi (judeţul Vrancea), unde trăiau mai mulţi nevoitori însemnaţi. Ieromonahul Rafail se îndeletnicea cu transcrierea cărţilor patristice, schimonahul Timotei era iscusit în discuţii duhovniceşti şi în tâlcuirea acestor scrieri, monahul Dosoftei - cu chipul lui cucernic - vorbea de păzirea canoanelor şi a tuturor predaniilor (5). Petrecând câtva timp în acest schit, Platon a continuat drumul şi a ajuns la schitul Trăisteni. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte, monahii ducând viaţa de obşte, şi a întâlnit câţiva pustnici care trăiau în apropierea schitului. În acest loc, Platon a făcut ascultarea la bucătărie, dedicându-se adâncirii studiului limbii române.

În curând a venit la Trăisteni stareţul Vasile, care oblăduia duhovniceşte schitul şi, văzându-l pe Platon, îl luă, la Poiana Mărului. Acolo funcţiona un scriptoriu în care se lucrau manuscrise slavone şi româneşti. Platon a copiat într-un manuscris lucrarea Desiderie în limba slavonă de pe un miscelaneu adus de la Moscova, care era tradus din limba română, a cărei copie s-a păstrat până în zilele noastre (6).

De la schitul Poiana Mărului, el a făcut ascultare la schitul Cârnu, sub conducerea duhovnicească a schimonahului Onufrie. Acolo, într-o chilie sihăstrească, a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, simţind mai profund efectul binefăcător al rugăciunii. Acolo a învăţat şi alte meşteşuguri manuale pe lângă scrierea cu care se îndeletnicea zilnic.

Petrecând schiturile din Valahia aproape patru ani şi culegând ca albina mierea spirituală de la stareţi, duhovnici şi sihaștri, Platon s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al cetăţii monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos. Avea 24 de ani.

Însoţit de ieromonahul Trifon, el a ajuns la Athos la 4 iulie 1746 şi s-a oprit la mănăstirea Pantocrator, unde pe lângă călugări greci erau şi unii de origine slavă. Prietenul de drum a murit a patra zi, iar Platon a colindat pe la monahi, căutându-şi un părinte duhovnicesc. Neaflând pe nimeni, s-a decis să locuiască singur. Aşa au trecut patru ani, cei mai grei din viaţa monahală. A fost o etapă de creştere sufletească.

În acest timp, el a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, venit la Sfântul Munte, care voia să-l facă preot la Trăisteni, în Valahia. Stareţul i-a arătat pericolul vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu doi sau trei fraţi. Apoi l-a tuns în mantie, schimbându-i numele din Platon în Paisie, pe care-l va păstra până la moarte. Cuviosul nostru avea atunci 28 de ani.

În curând a sosit din Moldova monahul Visarion în căutarea unui duhovnic şi, auzind că Paisie ştie limba română, a venit la el. Văzându-i viaţa aspră, i-a plăcut mult şi l-a rugat să-l primească drept ucenic. Patru ani au trăit ei în pace, dragoste, mărturisindu-şi gândurile şi citind Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat ucenici dornici să fie admişi la mica lor obşte. Cei dintâi au fost români, moldoveni de origine, şi se numeau Partenie şi Chesarie. Sporind vieţuitorii comunităţii la 12 români-moldoveni şi 5 slavi şi cumpărându-se chilia Sfântului Constantin, slujba dumnezeieştilor Liturghii a început să se facă în limba română şi în slavonă. Obştea avea nevoie acum de preot şi duhovnic.

Paisie a fost hirotonit ieromonah la vârsta de 36 de ani de către episcopul Grigorie de la Athos. Mărindu-se obştea, ieromonahul Paisie a cerut mănăstirii Pantocrator îngăduinţa ca pe moşia ei să se înfiinţeze schitul Sfântul Ilie. Dobândind aprobarea Patriarhului Serafim, vieţuitor atunci la Athos, obştea a purces la lucru. În curând (1757), fraţii au zidit biserică din piatră, trapeză, bucătărie, arhondaric şi 15 chilii, cu donaţii care veneau din ţările ortodoxe. Schitul acesta a atras şi mai mulţi ucenici şi astfel obştea a ajuns la numărul de 60 de vieţuitori. Paisie a orânduit viaţa comunităţii sale după principiile Sfinţilor Părinţi, începând cu ale Marelui Vasile, ajungând în curând renumită în Sfântul Munte.

În noul schit, Stareţul Paisie a învăţat de la monahul Macarie, cunoscător bun al limbii eline, nu numai limba greacă, ci a şi tradus sub îndrumarea acestuia în limba slavonă. În nopţile de priveghere, el lucra la diverse tălmăciri, nedormind mai mult de trei ore. Stareţul se bucura de bunăvoinţa Patriarhului Serafim, care-l invita adeseori să slujească la mănăstirea Pantocrator în limbile slavonă, elină şi română.

Atitudinea ostilă a turcilor pe de o parte, iar pe de alta, rivalitatea dintre greci şi slavi la Sfântul Munte, în acest veac de adânci frământări, l-au făcut pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române.

Lăsând la Sfântul Ilie un număr însemnat de fraţi, el a plecat de la Athos cu două corăbii în care erau 64 de suflete. Îl atrăgea aici amintirea tinereţii pe care şi-o petrecuse la schiturile din munţii Buzăului şi hotărârea sa de a reînnoi viaţa obştească din ele. La acestea se adăuga ataşamentul său faţă de limba română şi de pământul noii sale patrii. Au trecut prin Constanstantinopol şi au ajuns la Galaţi. După debarcare, obştea a găsit adăpost în schitul Vărzăreşti, din apropierea oraşului Focşani.

Împreună cu duhovnicii Visarion şi Gheorghe, el a plecat la Bucureşti au cerut o mănăstire de la mitropolitul de atunci, care era de origine grec. Fiind refuzaţi, au mers la Iaşi, unde au fost primaţi cu dragoste de mitropolitul Gavriil Calimah. Acesta, de origine română, fusese arhidiacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi, din 1745, timp de 15 ani activase ca mitropolit al Tesalonicului. Din 1760 devenise mitropolit al Moldovei şi îl cunoştea personal pe Paisie de la Sfântul Munte. Cu aprobarea Divanului şi a voievodului Grigorie Calimah, obştii venite de la Athos i s-a dat mănăstirea Dragomirna cu toate moşiile, prin hrisovul din 31 august 1763.

În septembrie din acelaşi an, cei 64 de fraţi au venit în noul aşezământ, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609, cu biserică mare, neobişnuit de înaltă şi cu forme decorative deosebit de artistice. Această comunitate era hotărâtă „la viaţă obştească”, la rugăciune, la gospodărie, dar mai ales la activitate de cultură, sub îndrumarea lui Paisie. Mai întâi s-a aşezat în biserică aceeaşi rânduială ca la Sfântul Munte. Citirea şi cântarea se făceau în limba slavă bisericească şi în limba română, de pe cărţile tipărite la Iaşi de mitropolitul Iacob Putneanul şi de alţi tipografi. În toate ascultările se păstra tăcerea, iar pe buze, rugăciunea. Însuşi stareţul se aduna cu fraţii şi lucrau, ca nimeni să nu fie fără o preocupare precisă.

Tipicul Sfântului Vasile cel Mare, al altor Sfinţi Părinţi, de a trăi cu toţii în obşte, era mereu prezent în mintea noilor veniţi. În cererea pe care o adresase mitropolitului Gavriil, Paisie a arătat că „mai înainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română... acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărât şi întemeiat în toate vieţile cele de obşte... căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite ţări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel sfânt...” (7).

În urma conflictului ruso-turc (1768-1774), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriece, care privea cu ostilitate bisericile şi mănăstirile ortodoxe, au determinat pe Stareţul Paisie să primească invitaţia soborului de la Secu de a se instala în acea mănăstire. Ctitoria vornicului Grigore Ureche a primit pe cei 350 de părinţi şi fraţi, strămutaţi de la Dragomirna, în frunte cu Stareţul Paisie, la 14 octombrie 1775. Instalându-se la Secu, el a organizat şi aici viaţa lăuntrică a obştii, care creştea mereu prin venirea multor fraţi transilvăneni şi a unor monahi de la recent desfiinţata arhiepiscopie de Ohrida.

După patru ani, voievodul Constantin Moruzi, vrând să ajute obştea Stareţului Paisie în lucrarea ei duhovnicească şi gospodărească, în loc de bani i-a acordat mănăstirea Neamţu pe care a trecut-o în stăpânirea soborului acestuia. Cea mai veche mănăstire din Moldova, care de veacuri a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, care a pregătit episcopi şi mitropoliţi, a avut şcoli de caligrafie şi miniaturistică, a apărat credinţa ca nici o altă instituţie, a ajuns să fie condusă de stareţul cu înaltă viaţă duhovnicească, Paisie. Prin munca şi jertfa sa, el a reuşit ca spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos, să-l întărească din nou în mănăstirea care avea propriile ei obiceiuri şi practici. O grijă deosebită a fost arătată faţă de cei săraci, bolnav şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu suferinţe sufleteşti. Gospodărirea celor 48 de moşii şi întreţinerea sutelor de monahi cereau muncă, şi aceasta, unită cu rugăciunea, o organiza în primul rând stareţul.

În timpul războiului ruso-turc la Stareţul Paisie a venit arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca exarh al Moldovei. El l-a hirotesit în rangul de arhimandrit, în anul 1791. Cuvântarea rostită de acest ierarh la mănăstirea Neamţu a fost redactată în limba română şi se păstrează în manuscrise miscelanee.

La 27 iunie 1792 l-a întâlnit şi tânărul episcop Veniamin Costache, dorind să se numească şi el cu metanie la Neamţu. De la vestitul stareţ, el a primit atunci învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând şi ascultare ca frate.

Dar starea sănătăţii Stareţului Paisie a început să slăbească. În ziua de miercuri, 15 noiembrie 1794, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor prin cei doi duhovnici - Silvestru, din partea românilor, şi Sofronie, din partea slavilor -, el a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mănăstirii în biserica Înălţarea Domnului, în partea dreaptă a nartexului (8). S-a rostit atunci Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mănăstiri Neamţul şi Secu, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.

Concepţia stareţului s-a statornicit în aceea că viaţa de obşte şi ascultarea au fost, binecuvântate de Dumnezeu. Ele nu au rămas simple idei, ci au devenit principii călăuzitoare, puse în practică şi împlinite în mănăstirile pe care le-a condus, fiind perpetuate de către ucenici.

Aşezământul în 8 puncte, alcătuit o dată cu stabilirea la Dragomirna, prevedea „sărăcia cea de bună voie după făgăduinţa chipului îngeresc, ascultarea de bună voie mărturisită din Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, mărturisirea, petrecerea până la moarte cu fraţii soborului adunaţi şi suferind toată strâmtorarea vieţii, citirea Dumnezeieştilor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, păzirea sfintelor posturi şi participarea, la slujbele mănăstirii”. „În toate zilele sunt datori toţi fraţii a se aduna şi din obşteasca mâncare toţi să se împărtăşească”. În mănăstire să fie înfiinţate „felurimi de meşteşuguri” la care să lucreze fraţii şi să înveţe şi pe cei neştiutori. În sfârşit, să se înfiinţeze bolniţa care să slujească bolnavilor şi pentru cei bătrânilor şi prea slabi şi cu mare osârdie să se facă cele cuviincioase bolnavilor. Noutatea acestui regulament era că reintroducea rânduiala în viaţa călugărilor, ce scăpătase în ultimele secole.

Ca rezultat al normelor stabilite prin acest Aşezământ, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi apoi la Neamţu, s-au alcătuit obşti asemănătoare celor de la Sfântul Munte, care înglobau pe lângă români: moldoveni, munteni şi transilvăneni, şi slavi: ruteni, bulgari, sârbi, greci şi arnăuţi.

Aşezământul stipula „să nu se puie trimis din afară egumen gata”, aşa după cum se proceda la mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, ci „numai să se aleagă din soborul fraţilor şi să se puie prin blagoslovenia Preasfinţiei Tale” (adică a mitropolitului). Deoarece acest deziderat era considerat „ca o temelie pe care stă întemeiată şi viaţa soborului nostru”, Paisie, în scrisoarea către mitropolitul Gavriil, sublinia ca acest punct să fie întărit în mod deosebit prin autoritatea bisericească, „precum Duhul Sfânt ar fi luminat pre Prea Sfinţia Ta”, ca şi următorii stareţi să fie aleşi dintre cei mai buni şi povăţuitori.

Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti. Numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii, realizate la mănăstirea Neamţu, Cernica, Căldăruşani, Râşca, Poiana Mărului, Secu, Noul Neamţ sau Sfântul Pavel de la Athos, după Aşezământul Stareţului Paisie.

Îndeletnicirile acestuia au fost determinate de însăşi activitatea pe care a desfăşurat-o şi de etapele vieţii sale. Cercetările din ultimii ani au enumerat „manuscrise ale Stareţului Paisie, care au fost transcrise de către ucenicii săi şi apoi răspândite în lumea ortodoxă”. Manuscrisele în limba română traduse în perioada sa de la Neamţu, fiind depozitate în turnul clopotniţei, au ars la incendiul cel mare din 1862, după cum relatează actele oficiale şi mărturiile contemporanilor.

Dintre operele sale se evidenţiază: Despre rugăciunea minţii, care cuprinde 6 capitole şi o introducere. Isihasmul se vădeşte astfel a fi o prezenţă la români şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Paisie a primit primul impuls spre această trăire încă din tinereţea sa, în ţările române, pe care l-a dez-voltat la Athos, ca apoi să revină în Moldova, unde şi-a însoţit experienţa de la Athos cu cea locală, românească. În mănăstirile noastre, a îndemnat şi a urmat el însuşi neîncetat Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea aceasta aduce linişte, iar, pe de altă parte, ea este uşurată de o pace câştigată şi prin alte osteneli. Cel liniştit "după Dumnezeu" are parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfintei Scripturi şi ajunge la înţelesuri, chiar despre cele lumeşti, superioare celor învăţaţi. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie a tradus din limba greacă în limba slavă Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul scrisă de Patriarhul Calist. Traducerea sa în manuscris a fost citită de către numeroşi părinţi monahi.

La Athos, aprofundând cunoaşterea limbii greceşti, constată că textele patristice slavone, traduse din greceşte, conţin numeroase greşeli şi echivalenţe neconforme cu originalul şi că unele fraze slavone nu mai erau înţelese în timpul său. Aceste concluzii l-au îndemnat să înceapă traducerea din nou a scrierilor ascetice şi patristice. Având un mare respect faţă de text, Paisie compară atât traducerea în limba noastră cu cea slavă, cât şi pe cea slavă cu prototipul grecesc, pe care îl verifică cu originalele mai vechi, pentru ca textul tradus de el să reflecte cât mai fidel gândirea Sfinţilor Părinţi. De aceea, neobositul îndrumător autentifica prin binecuvântarea sa manuscrisele care puteau fi multiplicate.

Stareţul Paisie este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei dintâi scriitori asceţi din veacul al XVII-lea. Lucrările sale au fost folosite de către cărturarii asceţi Ignaţie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul. Ele urmăresc să îndrume pe credincioşi la înţelegerea justă a operelor marilor nevoitori ai Răsăritului, de aceea au fost complet străine de vreo influenţă apuseană. Activitatea literară a lui Paisie s-a inspirat din iubirea lui Dumnezeu, din dragostea faţă de Biserică şi de aproapele.

Ca rezultat al traducerilor sale din limba greacă în limba slavă, monahismul din Biserica Rusă a fost înzestrat cu tălmăcirile scrierilor Sfinţilor Părinţii nevoitori. El tradus Filocalia, care conţine cele mai de seamă scrieri ale asceticii răsăritene (9). Şi prin activitatea sa de traducător, Stareţul Paisie a înnoit viaţa monahală şi a fost un mare îndrumător şi educator în spiritul operelor care călăuzesc desăvârşirea lăuntrică.

Opera acestuia dezvoltată în ţările române a avut o mare influenţă în Ortodoxia rusă. Sistemul stăreţiei practicate de el s-a răspândit în veacul al XIX-lea la un număr de 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii. Biograful cel mai complet, protoiereul Serghie Cetferikov, enumeră peste 200 de călugări, persoane civile, arhimandriţi şi episcopi care au răspândit mişcarea paisiană până în pragul primului război mondial.

De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului Paisie s-au răspândit în copii şi se păstrează în mănăstirile din Bulgaria, din Serbia, din Athos şi din alte biblioteci publice de peste hotare.

Athosul, cu milenarele sale mănăstiri, schituri şi metocuri, a fost cel dintâi care s-a bucurat de influenţa binefăcătoare a curentului paisian. Schitul Sfântul Prooroc Ilie, în care şi-a organizat el prima obşte, a dus mai departe spiritul şcolii lui monahale, prin ucenici şi superiori. Influenţa paisiană s-a exercitat şi asupra vieţuitorilor mănăstirii Pantocrator pe moşia căreia se afla schitul amintit, precum şi asupra mănăstirii Noul Athos, înfiinţată de ucenici paisieni. Monumentala operă a lui Isaac Sirul, tradusă de Paisie din limba greacă în cea slavă, a fost tipărită după moartea sa, în 1812, la mănăstirea Neamţu şi apoi trimisă la Athos, pentru numeroşii călugări de acolo.

În Moldova, curentul paisian a fost sprijinit de ierarhii Bisericii. Mitropolitul Veniamin Costache este socotit ca reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări de ascetism şi de cărturărie. Prin mitropolitul Iosif Naniescu (1875-1902) paisianismul încheie o epocă a istoriei spirituale a Bisericii Ortodoxe Române. Principiile vieţii obşteşti şi ale Rugăciunii lui Iisus s-au manifestat în două ramuri: una la mănăstirile din Moldova, Neamţu, Secu şi Sihăstria şi altă în Ţara Românească, la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Organizarea comunitară a acestora din urmă s-a datorat ucenicului lui Paisie, stareţul Gheorghe, care a trezit la viaţă aşezămintele pe care le-a condus. Ambele ramuri au pornit de la principiile de organizare ale lui Paisie, pe care l-au recunoscut ca înaintaş şi părinte spiritual. Monahii contemporani cu râvnitorul dascăl şi generaţiile care i-au urmat s-au referit la el ca la "Părintele nostru Paisie", i-au venerat şi mormântul, şi amintirea.

Numeroşii săi biografi au descris viaţa ca o „înţelepciune ipostatică, ca un preacurat lăcaş în care era înţelegerea cea dumnezeiască prin care cunoştea lămurit dogmele credinţei ortodoxe, iar sfatul său era drept şi adevărat”.

Viaţa Stareţului Paisie, alcătuită după moartea sa de către diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, relevă că el vorbea către întreg soborul mănăstirii de trei ori pe an, în biserică: de Crăciun, de Paşte şi de Înălţarea Domnului, în limbile română şi slavonă bisericească. Influenţa sa cărturărească se răsfrângea asupra tuturor monahilor adunaţi sub toiagul său păstoresc. Astfel, dintre monahii cu care Paisie a venit de la Athos, ieromonahul Spiridon a scris la mănăstirea Neamţu, Viaţa lui Paisie, urmat de alţi biografi, ca schimonahul Mitrofan, ca ierodiaconul Grigorie, care - cel din urmă - a prezentat-o mitropolitului Veniamin al Moldovei.

În doua jumătate a secolului al XIX-lea, duhovnicul Andronic de la mănăstirea Noul Neamţ a scris şi el o Viaţă a Stareţului Paisie. Dar cea mai autentică Viaţă a Stareţului Paisie este aceea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare relativ la ultimii săi ani de viaţă ai cuviosului şi la înscăunarea succesorului său, Sofronie, ce se produce după o lună de la moartea marelui înaintaş (10).

Părinţii din mănăstirea Neamţu au perpetuat respectul faţă de Cuviosul Paisie, prin metania depusă la mormânt, prin candela care arde acolo neîntrerupt, prin tabloul lui venerat şi în zilele noastre. Ei depun această metanie de fiecare dată când intră şi când ies din biserică, obicei care se păstrează şi acum.

În 1967, stareţul de pe atunci, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mănăstirii: Mina Prodan, Damaschin Trofin şi Epifanie Berghie care au mărturisit că aşa au continuat, din tradiţia înaintaşilor, să-l considere pe Paisie „sfânt”, numindu-l „Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mănăstirea Neamţu.

Încheiem aceste pagini despre nevoinţele Stareţului Paisie cu caracterizarea făcută într-o istorie a literaturii române, care l-a inclus printre marile sale personalităţi: „Şcoala lui Paisie a avut un efect pozitiv pentru că a contracarat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în Biserică, cultură şi literatură”, iar în perioada când Paisie a fost stareţ, „mănăstirea Neamţu a devenit un important centru al monahismului ortodox”. Opera Cuviosului Paisie, cristalizată pe pământul românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea către scrierile patristice, răspândite apoi de la români la greci şi la slavi.

Cinstind pe Cuviosul Paisie, cinstim Biserica Ortodoxă Română şi totodată instituţia aşezământului monahal, în care, cu metode duhovniceşti novatoare, el a activat şi a lăsat urme nepieritoare.

Pr. Dr. Paul Mihail

1. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, Bucureşti, 1982, p. 181.

2. Comp. C. C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, p. 141; Arhim. Nifon Stoica şi Dr. N. Stoicescu, Aşezămintele monahale din eparhia Buzăului, vol. II, Buzău, 1983, p. 268-273.

3. Pr. Horia Constantinescu, Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, ibidem, vol. I, Buzău, 1983, p. 399.4. I, Hiarin, Activitatea de traducător a Stareţului Paisie Velicicovschi, în „Jurnal Mosk. Patr.", 1956, nr. 12. p. 59

5. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 579.

6. Pr. dr. Paul Mihai şi Dr. Zamfira Mihail, Geneza manuscrisului românesc „Desiderie” în „Mitropolia Olteniei”, XXXI (1979), nr. 1-2, p. 126.

7. Lucrarea fundamentală în problemă rămâne aceea a Prot. Serghie Cetferikov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului, trad. de episcopul Nicodim, 1933.

8. La înmormântare a participat şi episcopul Veniamin, pe atunci episcop al Huşilor, venit şi ca reprezentant al domnitorului, şi a fost întâmpinat cu o cuvântare care s-a păstrat într-un document din aprilie 1795 (Mss. rom... 1962, Biblioteca Academiei R. S. România)

9. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Filocalia. De la Sfântul Vasile cel Mare până în zilele noastre, în „Studii Teologice”, XXXVIII (1980), nr. 1-2, p. 66-8010. Vezi Diac. Ioan Ivan, Paisie Velicicovschi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 131-133.