Cuvioasa Parascheva este prăznuită la 14 octombrie în fiecare an. Această floare aleasă a Bisericii, pildă grăitoare de smerenie şi înfrânare, este cunoscută, mai cu seamă, în Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă şi Sârbă. În chip cu totul deosebit a deveniţi vestită şi sărbătorită în Moldova, unde sălăşluiesc de aproape 350 de ani preacinstitele ei moaşte, izvor neîmpuţinat de întrarmare duhovnicească şi de tămăduiri. Vasul cel de lut, în care a vegheat duhul ei, învrednicit de Atoateştiutorul cu darul neputrezirii, a fost adăpostit şi cinstit, rând pe rând, de dreptmăritorii creştini din Tracia, din Bulgaria, din Serbia, din Constantinopol şi din Ţările Româneşti.

Pentru toţi cei care se închină lui Dumnezeu înaintea moaştelor ei, viaţa fără de prihană a cuvioasei este o carte de învăţătură, de zidire duhovnicească şi un îndemn la lepădarea de sine, la evlavie, la vrednicie şi la sfinţenie. Pentru monahi, îndeosebi, ea este chipul blândeţilor, lumină grăitoare, smerenie înaltă. Darurile cu care a binecuvântat-o Atotţiitorul şi vredniciile care i-au încununat viaţa au întărit credinţa, nădejdea şi dragostea celor ce au alergat la rugăciunea ei. Toţi cei care îngenunchează în faţa raclei cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva văd în această fecioară înţeleaptă a Bisericii un „mărgăritar nepreţuit al vistieriei noastre”, o „temelie neclintită a creştinătăţii”; pentru toţi cei copleşiţi de necazuri şi întristări, ea este „hrană duhovnicească”, „alinare a relelor cugetări”, „risipitoare de multe furtuni”, „locaşul statorniciei”, „leacul durerii”, „toiagul biruinţei”, „mireasă duhovnicească”, „ocrotitoare neobosită”, „smerenie înaltă”, „făclie bisericească”. Dreptcredincioşii, mai cu seamă cei din Moldova, numesc până astăzi ziua de 14 octombrie „Vinerea mare”, iar pe Cuvioasa Parascheva, prăznuită în acea zi, de asemenea, „Vinerea mare”. Care este explicaţia acestor denumiri? În limba greacă, παρασχεβή înseamnă în general „pregătire”; pregătire în vederea plecării unei corăbii pe mare, pregătire pentru o sărbătoare, pregătire pentru a şaptea zi a săptămânii; de aceea, grecii numesc ziua a cincea παρασχεβή.

Pe măsura ce dreptcredincioşii români au aflat, din diferite scrieri (1), date despre viaţa şi faptele Cuvioasei Parascheva, mai cu seamă după ce acestea au fost mutate în capitala Moldovei, cultul ei s-a dezvoltat tot mai mult. Fiind cunoscută, cum s-a amintit, cu multă vreme înainte de strămutarea moaştelor ei la Iaşi, această fiică a Bisericii Ortodoxe, încoronată de slava sfinţeniei, a fost cinsită peste tot în ţările româneşti (2). Deoarece moaştele ei au stat la Târnovo mai mult de 150 de ani, s-a răspândit, mai cu seamă în Bulgaria, credinţa că sfânta este o fiică a poporului bulgar dreptcredincios (3).

Potrivit cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, din Cartea românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svinţi mari (4), cel dintâi cuvânt; de învăţătură despre viaţa Cuvioasei Parascheva, tipărit în limba română, în Moldova, prin râvna mitropolitului Varlaam în anul 1643, întocmit după un manuscris prototip grecesc sau slavon, acest vas ales al Ortodoxiei, „această sfântă şi preacuvioasă fecioară Parascheva era de moşie din Epivat, născută din părinţi credincioşi şi creştini buni. Întru toată viaţa sa cu milostenie şi cu fapte bune lui Dumnezeu îngăduia”. Sfânta avea şi un frate pe care părinţii l-au trimis „la carte”. Acesta a părăsit familia şi lumea, s-a călugărit luând numele de Eftimie „şi pentru multe a lui bunătăţi fu pus arhiereu şi păstor la scaunul ce se chema Madite”..., „iar sfânta în casa părinţilor ei petrecea”. La vârsta de zece ani, fiind ea într-o „biserică a Precistei”, auzi cuvântul evanghelic: „Cine va vrea să vina după Mine să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine”. De acest cuvânt ca de o săgeată fu rănită la inimă. Ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi „podoabele feteşti” ; deşi a fost mustrată de părinţi pentru această faptă, ea „de multe ori da săracilor veşmintele sale” şi nu lua în seamă mustrarea pe care i-o făceau aceştia; „inima ei ardea cu focul Duhului Sfânt". Părăsind „frumuseţea acestei lumi”, merse în „adâncul pustiei”, se dărui postului şi nedormirii şi rugii. Nu avea ea acolo „grijă de pluguri, de boi, nici de cai... nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau de slujnice, ci numai de curăţia: sufletului şi de răspuns judeţului ce va să fie”. Ea „pururea suspina şi nepărăsit tânjea cum îşi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci de vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta, ... ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea”. Înfruntînd bărbăteşte vicleşugurile şi meşteşugurile diavoleşti, s-a nevoit asupra firii sale, înfrumuseţându-şi sufletul cu dumnezeieştile învăţături ale Mântuitorului.

După ce a petrecut în pustie mai mulţi ani, într-o noapte, un înger i-a spus: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume cătră Dumnezeu pe care L-ai iubit”. Dacă a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad veni. Şi merse în biserica Precistei ce este în Vlaherna şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: „...N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare... că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum dacă m-am întors în lume..., îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele că altă nădejde nu am”.

„Aşa cu tot sufletul se ruga şi la moşia sa se duse. Şi acolo nu multă vreme petrecu. Truda cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi cu nedormire pe sine se înfrumuseţa..., cu lacrimi pământul uda şi aşa se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, caută din locaşul Tău şi nu mă părăsi, nici mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-te, Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu...”. Şi-şi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu se spuse de unde a fost şi cine este”.

„Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, ce tocmi?" Murind un corăbier, trupul său a fost aruncat în mare; valurile scoţîndu-l la mal, „un sihastru ce petrecea în acel loc ... rugă pe nişte creştini de luară acel trup şi săpând o groapă pentru înhumarea acestuia „aflară trupul Preacuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă”, alături de care au înmormântat trupul cel rău mirositor al corăbierului. Unul dintre oamenii care săpaseră groapa, anume Gheorghe, văzu noaptea, în vis, „o împărăteasă pe un scaun luminat şezând şi mulţime de îngeri în jurul ei”. Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Ce l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa aceea luminată îi spuse: „De sârg să luaţi trupul meu, în loc de cinste să-l puneţi... Moşia mea este Epivat, unde locuiţi voi acuma”. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie „ce se chema Eftimia, într-acelaşi chip şi într-aceeaşi noapte şi a doua zi amândoi spuseră într-un chip tuturor. Acestea dacă auziră, toţi cu bucurie şi cu osârdie cursără (alergară), cu lumini şi cu tămâie şi cu mare cinste o luară şi în biserica Sfinţilor Apostoli o puseră. Şi acolo multe şi minunate semne făceau întru cinstea şi slava Sfinţei Treimi” (5). În toate părţile învecinate localităţii Epivat s-a răspândit vestea despre minunile Cuvioasei Parascheva; mulţi bolnavi se vindecau prin rugăciuni, în preajma moaştelor ei. Se spune că locuitorii dreptcredincioşii de aici, cinstind amintirea Cuvioasei, au zidit, chiar pe locul unde au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi a văzut lumina, o biserică. Sfânta Parascheva a trăit în prima jumătate a secolului al XI-lea.

Patriarhul Eftimie al Târnovei, în scrierea sa despre Cuvioasa Parascheva, a relatat ceea ce aflase el, probabil din Viaţa sfintei, scrisă de diaconulVasilisc, şi ceea ce păstrase tradiţia despre acest vlăstar slăvit al Bisericii (6).

Moaştele ei, descoperite în urma unor vedenii şi a unor semne minunate, într-un mormânt de pe ţărmul mării. în apropiere de Epivat, au fost aşezate cu cinste în biserica Sfinţii Apostoli din acea localitate şi au stat acolo ca la 200 de ani, fiind mângâiere şi întărire dreptcredincioşilor. Vestea despre minunile care se săvârşeau în jurul cortului în care a sălăşluit duhul ei, adică a trupului ei neputrezit, s-a răspândit în Tracia şi în toată Peninsula Balcanică. Între timp, foarte probabil, Patriarhia constantinopolitană va fi îndeplinit forma de canonizare a cuvioasei, adică trecerea ei în ceata sfinţilor.

După anul 1235, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar şi reşedinţa patriarhului bulgar. La Târnovo, moaştele au stat aproape 160 de ani. Se pare că în acest timp, s-a alcătuit slujba Cuvioasei, care a trecut apoi în cărţile de ritual, folosite şi în bisericile româneşti, ca şi în alte Biserici Ortodoxe. De la Târnovo au fost strămutate la Belgrad.

Amănunte în legătură cu mutarea moaştelor Cuvioasei Parascheva de la Târnovo la Belgrad aflăm într-un panegiric atribuit lui Grigorie Ţamblac, personaj controversat, care a constituit, în ultima vreme, tema unor vii discuţii. În 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, moaştele cuvioasei au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani.

Ctitorind la Iaşi frumoasa biserică Sfinţii Trei Ierarhi şi amintindu-şi, fără îndoială, de Ioan Asan, care la vremea sa a strămutat moaştele Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Târnovo, şi, de asemenea, de Alexandru cel Bun care a adus moaşele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, îndemnat de convingerile şi sentimentele sale creştine Ortodoxe şi hotărât să transforme capitala ţării într-un important centru ortodox, Vasile Lupu va fi făcut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca să se încuviinţeze mutarea moaştelor sfintei la Iaşi.

Fără îndoială, în urma unor convorbiri moldoveano-constantinopolitane şi a unor dezbateri în Sfântul Sinod al Bisericii celei Mari (Patriarhia Ecumenică), în luna mai 1641, Patriarhul Partenie şi alţi sfetnici semnau un act sinodal. Din această „scrisoare sinodicească” reiese că, până în luna mai 1641, Vasile Lupu plătise o parte din datoriile pe care le avea patriarhia şi că o va ajuta şi în viitor. În schimbul acestor ajutoare, patriarhia a luat hotărârea să dăruiască voievodului Moldovei, în semn de mulţumire, moaştele Cuvioasei Parascheva

În afară de datoriile pe care Vasile Lupu le plătise până în anul 1641, până când moaştele au fost trimise la Iaşi, s-au mai adăugat altele. Dincolo de aceste formule de cancelarie, se vede bine că este vorba de un dar de mulţumire şi nicidecum de o vânzare a moaştelor.

Potrivit unor mărturii istorice privind strămutarea acestora la Iaşi, preţiosul dar a fost coborât peste zidul de incintă al oraşului (Constantinopol) şi transportat apoi, cu ştirea autorităţilor turceşti, la Iaşi. Cinstitele moaşte au fost trecute peste zid, deoarece legea islamică interzicea transportarea celor morţi, în afară de trupurile sultanilor, mai mult de trei mile (7). Ieşirea cât mai tainică din capitală se mai impunea şi de frica unor eventuale tulburări ale creştinilor ortodocşi, care se vedeau astfel lipsiţi de ocrotitoarea şi buna lor mângâietoare cerească. Domnitorul Vasile Lupu a insistat şi a cheltuit cu dragoste mulţi bani, pentru a obţine bunăvoinţa autorităţilor turceşti.

Până la Galaţi, poarta Moldovei la Dunăre, unde a fost transportată racla cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, de bună seamă o delegaţie moldovenească alcătuită din clerici şi drepteredincioşi mireni va fi însoţit-o, chiar de la plecarea din Constantinopol. Alături de aceştia se mai aflau trei înalţi ierarhi, „exarhi ai Sfântului Sinod şi epitropi patriarhali: al Eracleii chir Ioanichie, al Adrianopolei chir Partenie şi al Paleopatrei chir Teofan”. Din actul patriarhal, datat din septembrie 1641, reiese că ei au adus din Constantinopol „pentru sfinţirea ţării şi binecuvântarea ei, lauda lui (Vasile Lupu), cinstitele şi sfinţitele moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă, pe care prea cucernicul şi prea vestitul domn şi toată ţara lui, arhierei, boieri şi ceilalţi creştini de la mic până la mare le-au primit cu tot respectul şi cu toată evlavia” (8). Pentru paza cinstitelor moaşte, în drum spre Iaşi, autorităţile turceşti au rânduit o căpetenie şi mai mulţi ostaşi. Ei sunt zugrăviţi în nişa de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, în care a fost aşezată racla sfintei, şi într-o gravură de la sfârşitul Cazaniei, tipărită la Iaşi în anul 1643, de mitropolitul Varlaam (9).

Pentru ca preaslăvita faptă din istoria bisericească a Moldovei ortodoxe să rămână fără de moarte în amintirea credincioşilor, domnul Vasile Lupu a dispus să se sape în piatră o inscripţie în slavonă, privind istoria strămutării moaştelor Cuvioasei Parascheva, pe care a fixat-o la baza nişei din naosul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria sa, acolo unde a aşezat nepreţuita comoară a Ortodoxiei, „lauda cea cinstită a Moldovei” (10).

De atunci, necontenit, la Iaşi, cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost scut şi ocrotire, chemare la rugăciune, evlavie şi strădanie pentru săvârşirea binelui. „Fericită-i Moldova, mărturisea acum două secole unul dintre dascălii de la o înaltă şcoală din Iaşi, având o vistierie ca aceasta şi scăpare sigură la toată nevoia, că prin solirile Cuvioasei de multe ori s-a izbăvit de năvăliri, de boli pierzătoare, de ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte cumplite împrejurări”. Vistieria aceasta însă, cu întregul oraş şi cu locuitorii săi, au trecut şi prin momente grele. De neuitat rămân, în istoria Moldovei şi a vieţii ei bisericeşti, întâmplările cotropitoare pricinuite de craiul polon Ioan Sobieski, prin anul 1686. Ajungând până la Iaşi, ostaşii răufăcători au jefuit atunci ţara, au dat foc unor mănăstiri, au răpit vase sfinte, au luat moaştele Sfântului Ioan cel Nou cu mai multe lucruri preţioase, au ridicat cu sila pe mitropolitul Dosoftei şi l-au dus în captivitate. Îndreptându-se spre mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, ca să prade şi să răpească moaştele Sfintei Parascheva de acolo, egumenul, deşi ameninţat că va fi îngropat sub ruinele acestui aşezământ călugăresc, nu a vrut cu nici un preţ să deschidă intrarea în mănăstire (11).

În biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cinstitele moaşte au rămas până în anul 1884, când au fost mutate în paraclisul mănăstiresc din clădirea egumeniei şi aşezate pe un catafalc de lemn, deoarece în acel an au început lucrările de restaurare a sfântului locaş ctitorit de Vasile Lupu. În seara de 26 decembrie 1888, după slujba vecerniei, din neatenţie, a rămas nestinsă o luminare din sfeşnicul de lângă racla cu moaştele cuvioasei. Peste noapte, sfeşnicul a ars, apoi focul s-a întins la catafalcul pe care se afla racla, arzând, mocnit toată noaptea, „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. Din cauza căldurii nimicitoare, s-au topit în parte ferecăturile de argint ale raclei, capacul s-a carbonizat, dar moaştele, prin minune dumnezeiască, au rămas neatinse. Dimineaţa, în ziua de 27 decembrie, elevii Şcolii Normale care funcţiona în mănăstire, preoţii bisericii, pompierii, poliţiştii, autorităţile civile şi bisericeşti credincioşi din oraş, cuprinşi de spaimă, au alergat spre paraclisul în care puterea focului prefăcuse o parte din lucrurile acestuia într-un morman de jar, fără a atinge însă cinstitele moaşte ale cuvioasei. În aceeaşi zi, fericitul întru pomenire, Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, cercetând paraclisul de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, a preaslăvit minunea lui Dumnezeu; prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat în procese-verbale cele întâmplate, iar în ziua de 28 decembrie însuşi preşedintele Consiliului de Miniştri al ţării, Teodor Rosetti, care se afla în Iaşi, a rămas impresionat „de miraculoasa scăpare a sfintelor moaşte” (12).

Ridicate din mormanul de jar, moaştele au fost aşezate în racla de lemn în care au fost ele strămutate de la Constantinopol la Iaşi, apoi adăpostite în altarul paraclisului neatins de urgia pârjolului. Un binecredincios din Fălticeni, anume Lupu Botez, ajutat de alţi creştini, a construit o raclă nouă din lemn de chiparos pe care avea să o îmbrace cu ferecături de argint (13). Aşezate în noua raclă, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în catedrala mitropolitană, a cărei solemnă sfinţire se săvârşise după încheierea lucrărilor de consolidare şi restaurare, în ziua de 23 aprilie 1887. De atunci, dreptcredincioşii care se află sub cupolele monumentalei catedrale ieşene, „maica bisericilor”, cum o numea fericitul ei ctitor, au înaintea ochilor măreţia arhitectonică a sfântului locaş, picturile efectuate de mâna măiastră a renumitului pictor Gh. Tattarescu, mormântul neuitatului mitropolit Veniamin Costachi şi racla cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, aşezată sub un baldachin, din care „izvorăsc noianuri de vindecări”.

Deoarece binecuvântatele oseminte au stat multă vreme între dreptcredincioşii din Tracia, din Bulgaria, din Serbia, din Constantinopol, iar de aproape 350 de ani între români, cinstirea acestui odor scump al Ortodoxiei s-a făcut prin „slujbe” sau „acolutii” alcătuite de imnografi de diferite naţii. Chiar dacă aceste tropare şi stihiri s-au deosebit prin litera lor, ele au fost asemănătoare în esenţa şi duhul lor ortodox. Ascultând slujba cuvioasei, dreptmăritorii creştini, oricare ar fi fost neamul şi patria lor, luminaţi de harul frăţiei ecumenice, şi-au îndreptat privirile şi gândurile la Sfânta Parascheva ca la o mireasă a lui Hristos, ca la o flacără luminoasă a întregii Ortodoxii.

La 10 octombrie 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa unor înalţi soli ai Bisericilor surori: Constantinopolitană, Rusă şi Bulgară, a proclamat generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră şi a hotărât totodată canonizarea unor sfinţi români: „ierarh, monahi şi credincioşi, care au strălucit în sfinţenie şi au pătimit cu seninătate pentru legea ortodoxă a părinţilor lor”. Cu acel prilej solemn, Sfântul Sinod, între altele, a trimis o Enciclică clerului şi credincioşilor, chemându-i să cinstească pe „sfinţii cu moaşte din ţara noastră”. „Sfânta noastră Biserică pune înainte cinstirea sfinţilor, glăsuieşte enciclica, spre îndemn fiilor săi, pentru ca pe cei zăbavnici să-i îndemne la o viaţă mai curată, iar pe cei osârduitori să-i sporească în virtute”.

Noi nu numai că-i lăudăm pe sfinţi, ca pe purtători unor preaînălţate lupte şi biruinţe duhovniceşti şi ca pe cei ce au întruchipat frumuseţea cea nepieritoare, dar ne uităm la ei ca la învăţătorii noştri, străduindu-ne să ne asemănăm lor în credinţa, în nădejde şi în dragoste. În evlavia sa adâncă, poporul român a cinstit după cuviinţă pe toţi sfinţii dreptei-credinţe, fără deosebire de neam. Dar Muma credincioşilor noştri s-a legat în chip deosebit de sfinţii ale căror moaşte se găsesc în catedralele şi mănăstirile noastre.

Cinstirea unora dintre aceşti sfinţi s-a statornicit în evlavia clerului şi a credincioşilor noştri prin înscrierea lor în sinaxar, prin aşezarea slujbei lor în cărţile bisericeşti, prin prăznuirea lor după rânduială, prin ridicarea de sfinte locaşuri cu hramul lor şi prin zugrăvirea lor în sfintele biserici şi în sfintele icoane. Între aceştia se numără şi Cuvioasa Parascheva ale cărei sfinte moaşte se află la Iaşi, în catedrala mitropolitană ...; „Lauda Moldovei” este, după naştere, din satul Epivat, lângă Ţarigrad. Prinsă de dorul vieţii curate, ea de tânără a părăsit lumea cu tulburările ei şi a fugit în pustie... Prin rugăciuni şi priveghere dobândind înţelegere şi putere bărbătească, a înfrânt cu totul pe vrăjmaşul sufletului, aşa cum David a biruit pe Goliat. Şi la atâta înălţime sufletească s-a ridicat, încât s-a făcut sălaş Dumnezeului Celui viu...

„Vestindu-vă cele de mai sus, să ne îndemnăm întru cinstirea acestor sfinţi, strâns legaţi de neamul nostru, prin rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu, ca mulţumire pentru toate binefacerile primite, prin solirile lor”.

„Şi, pentru ca legătura noastră cu sfinţii..., precum şi cu toţi aleşii lui Dumnezeu, să dăinuiască de-a pururea, învrednicindu-se de această legătură şi în viaţa viitoare, datori suntem să mărturisim aceeaşi credinţă pe care au avut-o ei şi să fim mădulare împreună cu ei ale aceleiaşi Biserici. Să-i urmăm în credinţă, în gânduri şi în fapte, precum şi în râvna şi în nevoinţele lor pentru împlinirea poruncilor dumnezeieşti...”

„Să ţinem pururea aprinsă candela rugăciunilor noastre, iar flacăra iubirii de Dumnezeu şi de aproapele să lumineze neîntrerupt în inimile şi în viaţa noastră”.

Această enciclică a fost citită şi la Iaşi, în ziua de 14 octombrie 1955, sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, după Sfânta Liturghie în faţa ierarhilor care reprezentau Bisericile Ortodoxe Rusă şi Bulgară şi a clericilor şi dreptcredincioşilor care, în număr mare, luau parte la această slăvită prăznuire. S-a înălţat apoi o rugăciune ascultată cu luare aminte: „Cu umilinţă şi cu evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preacuvioasă Maica noastră Parascheva; şi smerit prinos de laudă şi de mulţumită îi aducem, pentru că te-a dăruit nouă fierbinte rugătoare şi puternică ocrotitoare în ceruri. Că tu din tinereţele tale, pentru iubirea de Hristos, ai lăsat şi pe părinţi şi bogăţia şi dulceţile cele trecătoare ale lumii; şi cu multă postire, cu neîncetată priveghere, cu lacrimi şi cu pustniceşti nevoinţe slăbindu-ţi trupul cel firav, sufletul ţi-ai întărit; şi aşa luându-ţi crucea ai urmat lui Hristos, cu pilda vieţuirii tale învăţându-ne să nu purtăm grijă de trupul cel trecător, ci de sufletul cel nepieritor. Ca fecioarele cele înţelepte, cu untdelemnul faptelor bune ţi-ai umplut din belşug candela sufletului tău şi pe Mirele cel ceresc întru trezire L-ai întâmpinat. Pentru aceea, în cămara Lui de nuntă cu vrednicie ai intrat, îndulcindu-te neîncetat cu vederea de aproape a feţei Lui; iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne descoperi prin vis şi a ne trimite, ca pe un dar ceresc, cinstitele tale moaşte, care, aduse fiind pe pământul nostru prin râvna evlaviosului voievod Vasile, s-au făcut acoperământ ţării acesteia şi izvor nesecat al tămăduirii tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde. Şi întinzându-se vestea vredniciilor şi a minunilor tale peste tot pământul ţării noastre, cu dragoste şi cu bucurie te cinstesc pe tine binecredincioşii români de pretutindeni.

„Drept aceea, şi noi acum, cu mulţumită te lăudăm pe tine, Preacuvioasă Maică Parascheva, lauda Epivatului şi ocrotirea cea bună a Moldovei. Şi sărutând cu evlavie cinstitele tale moaşte, te rugăm să mijloceşti pentru noi înaintea feţei Ziditorului a toate, ca să ocrotească şi de acum înainte cetatea aceasta, Moldova, şi toată Ţara Românească, izbăvidu-le de tot răul. Pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste aleargă la ajutorul tău să-i păzească în pace, sănătate trupului şi sufletului să le dăruiască şi întru toate, bună sporire. Credinţa cea dreaptă să o întărească, tulburările eresului şi ale dezbinării de fraţi să le strice cu puterea Preasfântului Său Duh, războaiele să le îndepărteze şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze.

„Şi aşa, urmând pilda vieţuirii tale, Preacuvioasă Maică, şi avându-te pe tine neîncetat mângâiere întru necazuri şi întărire de nădejde, să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii şi să lăudăm până la suflarea noastră cea de pe urmă pururea pomenirea ta, strigând lui Dumnezeu: Slavă Ţie, Doamne, Cel ce eşti mare şi minunat întru sfinţi în vecii vecilor. Amin” (14).

Înflăcăraţi de puterea credinţei în Atotţiitorul şi de vrednicia pilduitoare a Cuvioasei Parascheva, alcătuitorul Acatistului ei, un fiu dreptcredincios al Moldovei, ca şi aceia care au zugrăvit în tropare şi stihiri, smerenia şi frumuseţea ei feciorelnică, au privit-o ca pe „un dar al lui Dumnezeu ce s-a trimis pământului acestuia”, ca pe „a Moldovei luminătoare”, „a Moldovei laudă preacinstită”, „izvorul cel neîncetat al Moldovei”, „a Moldovei casnică luminătoare”. Mai mult decât atât, ea este „hrana duhovnicească", „mijlocitoarea tuturor” la Părintele luminilor, „floare neveştejită” a întregii Ortodoxii.

În preajma raclei în care s-a păstrat nestricăcios cortul sfintei, cei copleşiţi de necazuri găsesc mângâiere, cei învăluiţi de suferinţe, alinare, cei zăbavnici în săvârşirea lucrului celui bun, hotărâre şi tărie. Viaţa fără de prihană a cuvioasei ne cheamă, neîncetat, la credinţă tare, la nădejde care întrarmează, la dragoste desăvârşită. Prin glasul sfinţiţilor slujitori ai Bisericii, ea ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii, ca fraţii cei buni, să umblăm pe căile păcii, să ne îndreptăm paşii întăriţi de harurile Sfântului Duh, spre Hristos, mântuirea noastră.

Preot Scarlat Porcescu

1. Spre deosebire de prima „Sfânta Vineri” (Sfânta Muceniţă Parascheva, sărbătorită la 26 iulie), Cuvioasa Parascheva, prăznuită la 14 octombrie a fost supranumită, mai cu seamă de către moldoveni - Vinerea mare, în timp ce vinerea Patimilor este denumită, peste tot, în Moldova, „Vinerea scumpă” sau „Vinerea seacă”. Unii călători străini, care au trecut prin Iaşi, au reţinut că localnicii numeau pe Cuvioasa Parascheva, „Sfânta Vineri”. De pildă, Petru Bogdan Baksic, care a vizitat Moldova în 1641,(când au fost aduse cinstitele moaşte ale cuvioasei la Iaşi, arăta în însemnările sale că „grecii o numesc Sfânta Parascheva şi românii Sfânta Vineri”, iar Anatol Demidov, în anul 1837, la aproape două secole de la aducerea moaştelor ei la Iaşi, nota că, în biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din acest oraş, a văzut „les reliques de Sainte Venerande”.

Cea mai veche scriere despre viaţa cuvioasei a fost întocmită, potrivit tradiţiei, în a doua jumătate a veacului al XI-lea, de un locuitor din regiunea în care a trăit şi în care s-au descoperit moaştele ei. Deoarece această lucrare era simplă şi neconcludentă, Patriarhul Constantinopolului, Nicolae IV Muzalon (1147-1151), „a însărcinat pe diaconul Vasilisc să întocmească alta, care într-adevăr, să fie plăcută lui Dumnezeu”. O scriere valoroasă despre viaţa Cuvioasei Parascheva a fost alcătuită de Patriarhul Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a secolului; al XlV-lea. E. Kaluzniacki a cunoscut 23 de copii ale vieţii scrise de Eftimie, două dintre ele provenind din ţara noastră, pe care el le-a studiat critic. Între altele sinaxarul slavo-rus din Vieţile Sfinţilor de Dimitrie al Rostovului face referiri şi la strămutarea moaştelor cuvioasei de la Constanţinopol la Iaşi; această versiune, tradusă în limba română, a apărut în Vieţile Sfinţilor (septembrie-noiembrie 1809), ediţia Neamţu.

Sinaxarul din unele scrieri greceşti - unul din acolutia (slujba) Sfintei Parascheva din Epivat, tipărit de Antim Ivireanul la Bucureşti, din 1692, preluat de unele mineie româneşti, dar completat cu ştiri privind strămutarea moaştelor de la Constanţinopol la Iaşi, iar altul pominit, dar necunoscut, în prefaţa; ediţiei de la Iaşi, din 1817, a acolutiei, cu nota că a fost adusă de la Sfântul Munte Athos şi a fost alcătuită de ieromonahul Rafail Guriotul, - a mărit şi mai mult cu noaşterea acestei nevoitoare la români.

Viaţa Cuvioasei Parascheva l-a preocupat şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809), care a luat ca bază versiunea Eftimie, dar a adăugat ştiri privind strămutarea moaştelor ei de la Târnovo la Belgrad, apoi la Constanţinopol şi de acolo la Iaşi (Episcopul Melchisedec, Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicii noastre Paraschevei cei nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte, Bucureşti, 1889, p. 34). Despre aceasta au scris şi alţi învăţaţi români: Pr. Gh. Păvăloiu, 1935, Arhim. Varahiil Jitaru, 1942 şi 1943, Prof. D. Stănescu, 1938, Prof. Milan Şesan, 1955 ş.a. Vezi şi Călători străini despre ţările române, vol. V (M. Holban ş.a.), Bucureşti, 1973, p. 235.

2. La Răşinari, de pildă, la sfârşitul veacului al XIV-lea, era o biserică cu hramul „Preacuvioasa Parascheva”. La 16 septembrie 1408, domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, a dăruit bisericii „Sfânta Vineri", „care-i în târgul Romanului, unde zace sfânt-răposata maica noastră cneaghina Anastasia... două sate”. Această biserică fusese înălţată mai înainte, probabil de Roman Vodă, tatăl lui Alexandru cel Bun, sau de vreun stăpânitor feudal anterior. În pisania catedralei episcopale din Roman, zidită de Petru Rareş, în locul celei pomenite la începutul secolului al XV-lea, apare numele Parascheva, (în numele Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva). Fără îndoială, ctitoria lui Petru Rareş preluase hramul bisericii anterioare. În, pridvorul acesteia, între alte picturi în frescă, săvârşite la jumătatea veacului al XVI-lea, se află şi un registru în care apar scenele cu diferite momente din viaţa şi istoria moaştelor Cuvioasei Parascheva: naşterea ei, împărţirea hainelor celor lipsiţi, vieţuirea într-un schit din Eracleea, apoi în pustie făcîndu-şi rugăciunea în genunchi, rugăciunea în biserica Vlaherne din Constantinopol... aşezarea moaştelor în biserica din Epivat, strămutarea lor la Târnovo, apoi în regiunea Vidinului peste care stăpânea atunci Mircea cel Mare, şi mutarea lor în Serbia, la cererea cneaghinei Anghelina. Picturile din catedrala episcopală a Romanului, în care apar scene din viaţa şi istoria moaştelor Cuvioasei Parascheva, - nu este exclus să fi fost picturi cu viaţa ei şi în biserica anterioară, săvârşite de zugravii Nichita şi Dobre prin 1414-1420, la cererea domnului Alexandru cel Bun -, demonstrează că ea era cunoscută şi cinstită cu mare evlavie, în Moldova, înainte de aducerea moaştelor ei la Iaşi.

3. Sălăşluind cinstitele ei moaşte la Belgrad, deci pe pământ sârbesc, mai mult de 120 de ani, s-a afirmat apoi de către unii că sfânta s-a născut din părinţi, de naţionalitate sârbă. În concepţia Bisericii Ortodoxe însă, originea etnică a unui sfânt nu este o chestiune esenţială. Un sfânt, ori de ce neam ar fi, ori în ce pământ s-ar fi născut, este un fiu, un vlăstar al Ortodoxiei. Cuvioasa Parascheva s-a născut, cum se va arăta în cele ce urmează în Tracia, deci în sudul Dunării, dar prin moaştele ei ocrotite şi, deopotrivă, cinstite de greci, de bulgari, de sârbi şi de români, ea este o flacără luminoasă a Bisericii Ortodoxe, o fiică a Ortodoxiei încoronată de vrednicie.

4. Ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1943, p. 365-370; se reproduce viaţa sfintei din Cazania lui Varlaam, fiind cel dintâi text tipărit în Moldova.

5. Sfântul Nicodim Aghioritul a adăugat, la ceea ce ştim din Cazania lui Varlaam despre Sfânta Parascheva, că, înainte de a se depărta ea în pustie, a vizitat Constantinopolul, cetatea împărătească, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte ale acestui mare oraş, la sfintele moaşte de pe acolo şi a ascultat sfaturile bărbaţilor cuvioşi din mănăstirile capitalei. După îndemnul lor, ea a intrat într-o mănăstire cu hramul Maicii Domnului din Heracleea Pontului, unde a petrecut cinci ani, îndeletnicindu-se cu postul şi cu rugăciunea. Întristaţii ei părinţi au căutat-o prin oraşe şi mănăstiri, dar au adormit întru Domnul fără a afla ceva despre dânsa. Cuvioasa Parascheva a călătorit şi în Palestina spre a se ruga la Sfintele Locuri. Acolo s-a aşezat ea într-o mănăstire de călugăriţe, din pustia Iordanului, unde a petrecut în post şi rugăciune până la vârsta de 25 de ani, când a avut vedenia şi sfatul de a se întoarce în patria sa (episcopul Melchisedec,.., Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicii noastre Parasecheva cea Nouă, Bucureşti, 1889, p. 36).

6. În această scriere, patriarhul, ca şi Varlaam mai târziu, s-a oprit la câteva generalităţi referitoare la viaţa cuvioasei, fără a preciza ţara sau regiunea geografică în care s-a născut şi nici timpul când a trăit ea. Studiindu-se critic viaţa Cuvioasei Parascheva scrisă de Patriarhul Eftimie şi aceea scrisă de Matei al Mirelor, s-a ajuns la concluzia că istorica localitate Epivat era situată unde se află acum aşezarea Boiados (toponim turcesc), pe ţărmul Mării Marmara, subprefectura Silimvriei, în Tracia. Pe Peninsulei Balcanice, Silimvria (Silimbria) este plastă pe malul Propontidei (Marea de Marmara), la sud-est de Constantinopol. Regiunea în care se Afla Silimvria se numea Tracia, toponim care negreşit aminteşte de vechii locuitori traci ai acesteia. În oraşele şi satele situate, îndeosebi, pe ţărmurile mărilor de Marmara şi Neagră, locuiau numeroşi greci, alături de vlahi, populaţie de origine tracă; între timp, vor fi pătruns în această regiune şi locuitori de origine slavo-bulgară. Patriarhul Eftimie, în scrierea sa despre Sfânta Parascheva, nu se referă, nici într-un fel, la originea ei etnică. In viziunea fericitului patriah sfânta era un vlăstar al întregii Ortodoxii, o fiică vrednică a Bisericii Ortodoxe (Iulian Ştefănescu, Viaţa Sfintei Parascheva cea Nouă, de Matei al Mirelor, în „Revista istorică română”, vol. III, MCMXXXII, fasc. IV, p. 348). Ulterior, unii aghiografi, plecând de la localizarea Mesemvriei, fireşte neîntemeiată, în Bulgaria - în secolele XI-XIII, bulgarii nu ajunseseră pe ţărmurile sud-estice ale Mării Negre - şi de la faptul că moaştele cuvioasei au stat mai multă vreme la) Târnovo, capitala taratului româno-bulgar (mitropolitul Filaret al Moscovei a localizat Epivatul lângă Silistra, pe Dunăre, iar D. Ştefănescu lângă Caliacra); au afirmat că sfânta avea origine etnică bulgară; alţii, plecând de la faptul că moaştele ei au stat peste 120 de ani la Belgrad, au susţinut că sfânta avea origine sârbă; avându-se în vedere faptul că tânăra fecioară Parascheva s-a rugat, la Constantinopol, în biserica Vlaherna, o ctitorie a vlahilor, de asemenea, faptul că localitatea Epivat se afla în Tracia, s-ar putea deduce logic că era de origine vlaho-tracă sau greacă.

7. D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman. Traducere de Dat I. Hodoşiu, vol. I, Bucureşti, 1876, p. 541-542.

8. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă Încoace, ediţie critică de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944, p. 190.

9. Picturile au fost refăcute, în mozaic, la sfârşitul veacului trecut, cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, respectându-se probabil tematica veche. Gravura este reprodusă în Bibliografia românească veche, I (1508-1830) de I. Bianu şi N. Hodoş, p. 142.

10. „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu lucrarea Sfântului şi viufăcătorului Duh, al lui Dumnezeu cel prea mărit şi prea închinat întru sfânta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, evlaviosul iubitorul de Hristos domnul Ioan Vasile Voievod, din mila lui Dumnezeu domnitor al ţării Moldovei. Fiind râvnitor şi apărător al dreptcredinţei răsăritene, s-a sârguit cu mare osâdie şi cu un dor prea mare, după iconomia dumnezeiască şi a adus de la Constantinopol aceste prea cinstite moaşte ale Sfintei şi Cuvioasei Maicii noastre Parascheva Târnăveanca, numită Piatea. Aceasta a fost a treia strămutare a ei, în realitate a fost a patra (nota noastră). Iar aceste sfinte şi cinstite moaşte le-a trimis prea sfântul şi prea fericitul Patriarh chir Partenie cu tot bunul sfat şi cu buna voinţă a toată Biserica. Şi a trimis această comoară prin trei preafericiţi mitropoliţi: Chir Ioanichie al Eracleei Chir Partenie al Adrianopolei şi Chir Teofan Paleonpatron, în zilele preasfinţitului arhiepiscop Chir Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată ţara Moldovei. Pe care (moaşte) evseviosul şi iubitorul de Hristos domnul nostru Ioan Vasilie Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor al Ţării Moldovei, le-a primit cu toată cinstea şi cu toată dragostea, mai mult decât pe un mărgăritar preţios şi cu bună norocire le-a aşezat aici în nou-zidita de el biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi mari dascăli a toată lumea Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostom şi le-a păstrat spre cinstea şi slava unuia Dumnezeu celui închinat în Treime, pentru nesfârşitele rugăciuni ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva spre iertarea păcatelor lui şi a tot prealuminatul său neam. În anul de la zidirea lumii 7149 şi în al 8-lea al domniei sale, iunie 13 (1641). In acelaşi an, s-a născut preadoritul fiu al domnitorului nostru, Ioan Ştefan Voievod, căruia dă-i, Doamne, zile îndelungate şi ani mulţi. Amin”.

11. Dimitrie Cantemir, op. cit., vol. II, p. 541-542.12. Episcopul Melchisedec, op. cit., p. 29-32.

13. G.T. Kirileanu, Contribuţii la istoricul raclei Sfintei Parascheva, Iaşi, 1946, p. 105.

14. Cf. Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1037-1041, 1071-1072.