Embedded Files
Page start up on 14.10.2023_23:24 UTC+2 (Lipanesti, Prahova, Romania) > 5 ºC, 84%, 7 km/h
Șantier în lucru / Obra en desarrollo
Secțiunea 1. SECTION 1. Sección 1.
Palabras introductorias del admin / Cuvinte introductive de-ale admin
Admin says:
Chip cioplit sau... in-chipuire. Creare de "personaje inchipuite"
Admin says:
Secțiunea 2. SECTION 2. Sección 2.
Secțiunea 3. SECTION 3. Sección 3.
Admin says:
Aici vedem, în format de text clasic, și mai apoi în format tradus și hipertextualizat, argumentația expusă de una dintre vocile importante ale ortodoxiei românești.
Admin says:
Aquí vemos, primero en formato de texto clásico y luego en formato traducido e hipertextualizado, el argumento presentado por una de las voces importantes de la ortodoxia rumana.
ORIGINAL TEXT.
De ce ortodocşii se închină icoanelor?
Pr. Eugen Tănăsescu.
Ce sunt icoanele? De unde vin icoanele? Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele şi se închină în faţa lor? Icoanele sunt „chip cioplit”? Cu răbdare, vom găsi răspunsurile la toate aceste întrebări.
Ce este icoana?
Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel, icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr, ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.
În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi), a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.
De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.
Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.
De unde vin icoanele?
Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.
Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.
Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.
Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.
Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.
Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?
Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.
Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri".
Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul, cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.
Icoanele sunt „chipuri cioplite”?
Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.
Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică), porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).
Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).
De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”
La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.
În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).
Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.
(6.824 bytes)
Secțiunea 4. SECTION 4. Sección 4.
Traducere din spaniolă în română, cu păstrarea intactă a textului rezultat prin traducere 100% automată.
Traducción del español al rumano, guardando y el texto resultante de la traducción 100% automática.
Textul original (în "Column A") plus rezultatul obținut de admin prin traducerea din română în spaniolă (in "Column Z"), plus echiparea ambelor texte cu "linkuri permanente" (care trimit în general către pagini cu conținut explicativ, din Wikipedia), plus "verificarea parității dintre linkurile românești și cele spaniole”. Vezi și "semnificația culorilor".
/
El texto original (en la "Column A") mas el resultado obtenido por el admin a través de la traducción del rumano al español (en la "Column Z"), además de dotar ambos textos de "enlaces permanentes" (que generalmente envían a páginas con contenido explicativo, de Wikipedia), además de "comprobar la paridad entre los enlaces rumano y español". Ver también "significado de los colores"
Column A.
Original text.
Chip cioplit
De ce ortodocşii se închină icoanelor?
Pr. Eugen Tănăsescu
https://doxologia.ro/de-ce-ortodocsii-se-inchina-icoanelor
Ce sunt icoanele? De unde vin icoanele? Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele şi se închină în faţa lor? Icoanele sunt „chip cioplit”? Cu răbdare, vom găsi răspunsurile la toate aceste întrebări.
Ce este icoana?
Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel, icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr, ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.
În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi), a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.
De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.
Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.
Column B.
Machine translation.
Imagen tallada
¿Por qué los ortodoxos veneran los iconos?
Padre Eugen Tănăsescu
https://doxologia.ro/de-ce-ortodocsii-se-inchina-icoanelor
¿Qué son los iconos? ¿De dónde provienen? ¿Por qué los ortodoxos los honran y veneran? ¿Son los iconos «imágenes talladas»? Con paciencia, encontraremos las respuestas a todas estas preguntas.
¿Qué es un icono?
La palabra «icono» proviene del griego «εικον», que se traduce como «imagen, representación» de algo. Así, un icono es una representación gráfica de un «prototipo», que puede ser una persona, un acto o una verdad; no es nada en sí mismo, sino solo un método para relacionarse con el «prototipo», como una fotografía que nos recuerda a una persona, un lugar o un acontecimiento. En la ortodoxia (al igual que en el catolicismo), un icono es la representación de una figura sagrada (Jesucristo, la Santísima Trinidad, la Virgen María, ángeles o diversos santos), de un acontecimiento importante (una festividad) o de una verdad, principio o enseñanza de fe. Sin embargo, los iconos no son fotografías ni pinturas que simplemente capturan la imagen del momento, sino formas de confesión teológica. Por lo tanto, contienen numerosos símbolos.
Cabe destacar que la traducción literal de la palabra griega εκίνογραφία (iconografía) es «escritura de imágenes», lo que significa que los iconos son la «Biblia de los iletrados», es decir, otra forma de expresión de las enseñanzas bíblicas. Asimismo, el principio iconográfico está muy presente en el mundo moderno de la informática, donde los archivos o programas suelen estar relacionados mediante iconos.
Pero el icono más vívido es el hombre, que es la «imagen de Dios», destinado a alcanzar la «semejanza con Dios».
Column Z.
Ayord translation.
Imagen tallada
¿Por qué los ortodoxos veneran los iconos?
Padre Eugen Tănăsescu
https://doxologia.ro/de-ce-ortodocsii-se-inchina-icoanelor
¿Qué son los iconos? ¿De dónde provienen?
¿Por qué los ortodoxos los honran y veneran? ¿Son los iconos «imágenes talladas»? Con paciencia, encontraremos las respuestas a todas estas preguntas.
¿Qué es un icono?
La palabra «icono» proviene del griego «εικον», que se traduce como «imagen, representación» de algo. Así, un icono es una representación gráfica de un «prototipo», que puede ser una persona, un acto o una verdad; no es nada en sí mismo, sino solo un método para relacionarse con el «prototipo», como una fotografía que nos recuerda a una persona, un lugar o un acontecimiento. En la ortodoxia (al igual que en el catolicismo), un icono es la representación de una figura sagrada (Jesucristo, la Santísima Trinidad, la Virgen María, ángeles o diversos santos), de un acontecimiento importante (una festividad) o de una verdad, principio o enseñanza de fe. Sin embargo, los iconos no son fotografías ni pinturas que simplemente capturan la imagen del momento, sino formas de confesión teológica. Por lo tanto, contienen numerosos símbolos.
Cabe destacar que la traducción literal de la palabra griega εκίνογραφία (iconografía) es «escritura de imágenes», lo que significa que los iconos son la «Biblia de los iletrados», es decir, otra forma de expresión de las enseñanzas bíblicas. Asimismo, el principio iconográfico está muy presente en el mundo moderno de la informática, donde los archivos o programas suelen estar relacionados mediante iconos.
Pero el icono más vívido es el hombre, que es la «imagen de Dios», destinado a alcanzar la «semejanza con Dios».
De unde vin icoanele?
Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.
Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.
Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.
Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.
Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.
Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?
Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.
Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri".
Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul, cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.
¿De dónde provienen los iconos?
El principio de la iconografía se remonta a la época del Antiguo Testamento. El primer símbolo iconográfico se encuentra en tiempos de Noé: el arco iris que Dios ordenó como «señal de la alianza entre Él y la tierra» (Génesis 9:13). Posteriormente, encontramos otros símbolos iconográficos: la sangre del cordero en las casas de los hebreos esclavos en Egipto, la serpiente de bronce que surgió en el desierto y que prefiguraba el sacrificio de Cristo, la nube y el fuego sobre el tabernáculo, los dos querubines de oro en la tapa del Arca de la Ley, las imágenes de querubines en las telas del tabernáculo, la diadema de la santidad, etc. Este mismo principio impregna el cristianismo desde el primer siglo. El apóstol y evangelista Lucas es considerado el fundador de la iconografía cristiana; la historia de la Iglesia menciona que pintó los primeros iconos cristianos: los de la Virgen María y los apóstoles Pedro y Pablo. Posteriormente, las catacumbas y sarcófagos cristianos se decoran con pinturas iconográficas. El cristianismo, en el siglo II, tenía como símbolo al pez, ya que en griego pez = ichthys, que es el monograma del Credo abreviado «Jesucristo Theou Uios Sotir» (Jesucristo, Hijo de Dios Salvador).
Se encuentran documentos sobre iconos en los primeros escritores de la Iglesia: San Tertuliano y Eusebio de Cesarea, quien afirma haber visto con sus propios ojos iconos del Salvador Jesucristo y de los santos Pedro y Pablo.
Una vez que el cristianismo salió de la ilegalidad, el culto a los iconos se desarrolló tanto que, en algún momento, provocó oposición iconoclasta.
Para poner fin a las disputas y la agitación en torno al tema de los iconos, el Séptimo Concilio Ecuménico finalizó la enseñanza ortodoxa sobre los iconos, estableciendo las razones por las que los ortodoxos los veneran.
¿Cuáles son las razones por las que los ortodoxos veneran los iconos?
El Séptimo Concilio Ecuménico proclamó el principio fundamental para la veneración de los iconos: «Los iconos deben venerarse no con la verdadera veneración, que según la fe se debe únicamente a la Divinidad [la Santísima Trinidad], sino como se venera el signo de la Santa Cruz Vivificante, los Santos Evangelios y todas las cosas santas».
Al mismo tiempo, el Sínodo ordenó que «junto con la imagen de la cruz vivificante, en las santas iglesias de Dios, se coloquen iconos santos y auténticos, pintados o trabajados en mosaico, o hechos de materiales adecuados, sobre los vasos sagrados y las vestiduras, en las paredes y tablillas, en las casas y en los caminos». San Juan Damasceno sintetizó definitivamente la base de estas decisiones, poniendo fin a la confusión teológica en torno a los iconos, acusados de ser ídolos. «Los iconos no son ídolos, sino símbolos, de modo que cuando alguien venera un icono, no incurre en idolatría. No adora el símbolo, sino que lo venera. Tal veneración no se dirige a la madera, al color ni a la piedra, sino a la persona representada». El principio es similar a la función de cualquier fotografía actual: cuanto más valioso es el sujeto que representa, mayor es su valor.
¿De dónde provienen los iconos?
El principio de la iconografía se remonta a la época del Antiguo Testamento. El primer símbolo iconográfico se encuentra en tiempos de Noé: el arco iris que Dios ordenó como «señal de la alianza entre Él y la tierra» (Génesis 9:13). Posteriormente, encontramos otros símbolos iconográficos: la sangre del cordero en las casas de los hebreos esclavos en Egipto, la serpiente de bronce que surgió en el desierto y que prefiguraba el sacrificio de Cristo, la nube y el fuego sobre el tabernáculo, los dos querubines de oro en la tapa del Arca de la Ley, las imágenes de querubines en las telas del tabernáculo, la diadema de la santidad, etc. Este mismo principio impregna el cristianismo desde el primer siglo. El apóstol y evangelista Lucas es considerado el fundador de la iconografía cristiana; la historia de la Iglesia menciona que pintó los primeros iconos cristianos: los de la Virgen María y los apóstoles Pedro y Pablo. Posteriormente, las catacumbas y sarcófagos cristianos se decoran con pinturas iconográficas. El cristianismo, en el siglo II, tenía como símbolo al pez, ya que en griego pez = ichthys, que es el monograma del Credo abreviado «Jesucristo Theou Uios Sotir» (Jesucristo, Hijo de Dios Salvador).
Se encuentran documentos sobre iconos en los primeros escritores de la Iglesia: San Tertuliano y Eusebio de Cesarea, quien afirma haber visto con sus propios ojos iconos del Salvador Jesucristo y de los santos Pedro y Pablo.
Una vez que el cristianismo salió de la ilegalidad, el culto a los iconos se desarrolló tanto que, en algún momento, provocó oposición iconoclasta.
Para poner fin a las disputas y la agitación en torno al tema de los iconos, el Séptimo Concilio Ecuménico finalizó la enseñanza ortodoxa sobre los iconos, estableciendo las razones por las que los ortodoxos los veneran.
¿Cuáles son las razones por las que los ortodoxos veneran los iconos?
El Séptimo Concilio Ecuménico proclamó el principio fundamental para la veneración de los iconos: «Los iconos deben venerarse no con la verdadera veneración, que según la fe se debe únicamente a la Divinidad [la Santísima Trinidad], sino como se venera el signo de la Santa Cruz Vivificante, los Santos Evangelios y todas las cosas santas».
Al mismo tiempo, el Sínodo ordenó que «junto con la imagen de la cruz vivificante, en las santas iglesias de Dios, se coloquen iconos santos y auténticos, pintados o trabajados en mosaico, o hechos de materiales adecuados, sobre los vasos sagrados y las vestiduras, en las paredes y tablillas, en las casas y en los caminos». San Juan Damasceno sintetizó definitivamente la base de estas decisiones, poniendo fin a la confusión teológica en torno a los iconos, acusados de ser ídolos. «Los iconos no son ídolos, sino símbolos, de modo que cuando alguien venera un icono, no incurre en idolatría. No adora el símbolo, sino que lo venera. Tal veneración no se dirige a la madera, al color ni a la piedra, sino a la persona representada». El principio es similar a la función de cualquier fotografía actual: cuanto más valioso es el sujeto que representa, mayor es su valor.
Icoanele sunt „chipuri cioplite”?
Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.
Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică), porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).
Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).
De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”
La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.
În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).
Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.
(6.824 bytes)
¿Son los iconos «rostros esculpidos»?
La gran confusión en torno a los iconos, que aún persiste hoy en día entre cristianos poco informados, comienza con el segundo mandamiento del Decálogo, que prohíbe la idolatría: «No te harás ninguna imagen tallada ni ninguna semejanza de lo que hay arriba en el cielo, ni abajo en la tierra, ni en las aguas debajo de la tierra».
El obstáculo para la correcta comprensión de los iconos reside en la expresión «imagen tallada». Si bien el mandamiento habla de imagen y semejanza (lo que alude a la función iconográfica), no se refiere al icono, sino al ídolo, definido como «todo lo que hay arriba en el cielo, ni abajo en la tierra, ni en las aguas debajo de la tierra».
Por lo tanto, la función del segundo mandamiento es proteger al creyente de la idolatría, de la confusión entre Creador y criatura, entre Dios y las cosas materiales, y finalmente, entre la realidad de la existencia divina y las fantasías de la mente humana («ídolo» proviene del griego εíδωλο = imagen engañosa, sueño).
Por lo tanto, es fundamental distinguir claramente entre icono (representación de la Divinidad) e ídolo (representación de una falsa divinidad).
Además, si en el Antiguo Testamento Dios era invisible y, por consiguiente, no podía ser representado, a través de Cristo Dios se hace visible, un hombre como nosotros, lo cual justifica teológicamente tanto su representación como su adoración mediante iconos. San Juan Evangelista expresa esta verdad bíblicamente: «El Verbo (de Dios) se hizo carne y habitó entre nosotros, y vimos su gloria, gloria como del Unigénito del Padre, lleno de gracia y de verdad».
A su vez, San Pablo afirma claramente que, a través de Jesucristo, el hombre vio a Dios plenamente porque «en él habita corporalmente toda la plenitud de la Deidad».
En conclusión, al representar a Jesucristo iconográficamente, en realidad estamos representando a la Divinidad misma (esta es la razón por la que los símbolos de la esencia divina, alfa y omega, el principio y el fin, aparecen en el aura del Salvador).
Los iconos no son ídolos, porque Dios no puede ser un ídolo.
¿Son los iconos «rostros esculpidos»?
La gran confusión en torno a los iconos, que aún persiste hoy en día entre cristianos poco informados, comienza con el segundo mandamiento del Decálogo, que prohíbe la idolatría: «No te harás ninguna imagen tallada ni ninguna semejanza de lo que hay arriba en el cielo, ni abajo en la tierra, ni en las aguas debajo de la tierra».
El obstáculo para la correcta comprensión de los iconos reside en la expresión «imagen tallada». Si bien el mandamiento habla de imagen y semejanza (lo que alude a la función iconográfica), no se refiere al icono, sino al ídolo, definido como «todo lo que hay arriba en el cielo, ni abajo en la tierra, ni en las aguas debajo de la tierra».
Por lo tanto, la función del segundo mandamiento es proteger al creyente de la idolatría, de la confusión entre Creador y criatura, entre Dios y las cosas materiales, y finalmente, entre la realidad de la existencia divina y las fantasías de la mente humana («ídolo» proviene del griego εíδωλο = imagen engañosa, sueño).
Por lo tanto, es fundamental distinguir claramente entre icono (representación de la Divinidad) e ídolo (representación de una falsa divinidad).
Además, si en el Antiguo Testamento Dios era invisible y, por consiguiente, no podía ser representado, a través de Cristo Dios se hace visible, un hombre como nosotros, lo cual justifica teológicamente tanto su representación como su adoración mediante iconos. San Juan Evangelista expresa esta verdad bíblicamente: «El Verbo (de Dios) se hizo carne y habitó entre nosotros, y vimos su gloria, gloria como del Unigénito del Padre, lleno de gracia y de verdad».
A su vez, San Pablo afirma claramente que, a través de Jesucristo, el hombre vio a Dios plenamente porque «en él habita corporalmente toda la plenitud de la Deidad».
En conclusión, al representar a Jesucristo iconográficamente, en realidad estamos representando a la Divinidad misma (esta es la razón por la que los símbolos de la esencia divina, alfa y omega, el principio y el fin, aparecen en el aura del Salvador).
Los iconos no son ídolos, porque Dios no puede ser un ídolo.
Page updated
Google Sites
Report abuse