Silogismul câinelui
/
El silogismo del perro
Page start up on 03.03.2013_20.44 (UTC+1 / Paterna, España)
CU > Silogismos o razonamientos > 1.027 bytes.
EN > Syllogism > 48.451 bytes .
ES > Silogismo > 44.822 bytes.
RO > Silogism > 4.973 bytes
RU > Силлогистика > 18 196 байт.
Silogismul câinelui.
El silogismo del perro.
Gândirea animală
În filosofia minții și în etică, tratarea subiectului animalelor pune probleme majore.
Dacă restul animalelor diferă de ființele umane, cum va fi caracterizată aceasta diferență: animalele gândesc sau raționează, au gânduri sau au convingeri?
Filosofi foarte diferiți, precum Aristotel și Kant, afirmă ca posesia rațiunii separă oamenii de animale și, de asemenea, doar această posesie permite intrarea în comunitatea morală.
Pentru Descartes, animalele sunt simple mașini lipsite de conștiință sau trăiri.
În lumea antică, raționalitatea animalelor este apărată prin exemplul cu câinele lui Chrysippos.
Acest animal, urmărind o pradă, ajunge la o răscruce de trei drumuri și, după ce adulmecă două dintre ele fără a da de mirosul pradei, se năpustește pe al treilea fără a se opri pentru a adulmeca, raționând astfel, potrivit lui Sextus Empiricus:
"Vânatul a luat-o sau pe acest drum, sau pe acesta, sau pe acesta. Dar el n-a luat-o nici pe acesta, nici pe acesta. Deci a luat-o pe acest drum (al treilea)".
"Silogismul cainelui" a fost discutat în multe scrieri, deoarece în cosmologia "stoică" animalele ocupau un loc în marele "lanț" al ființei undeva mai jos de ființa umană, singurul agent rațional de pe Pământ.
"Filon Iudeul a scris un dialog încercând să arate, împotriva părerii lui "Alexandros din Afrodisia, că reacția câinelui nu dovedește raționalitate, ci pur și simplu îl arată luând urma mirosului.
În chip de răspuns, Alexandros face animalul să sară într-un puț (în care nu persistă mirosul).
"Plutarh e de partea lui Filon. Toma d'Aquino discută și el cazul câinelui (Summa Theologiae, I a II ae 13.2,3), iar gândirea scolasticâ era în general foarte favorabilă inteligenței dobitoacelor (în Evul Mediu nu era ceva neobișnuit ca animalele să fie judecate, pentru diverse învinuiri). În epoca modernă, Montaigne folosește exemplul cu câinele pentru a ne reaminti slăbiciunile rațiunii umane.
Rorarius încearcă nu doar să arate că animalele sunt raționale, ci și că ele se folosesc de rațiune mai bine decât o fac oamenii.
James I al Angliei apăra câinele capabil să raționeze, iar Henry Moore și Gasendi îl contrazic pe Descartes în aceasta problemă. Hume este un apărător fățis al cognitiei animale, dar pe masură ce câștiga teren ideea că vorbirea este manifestarea a capacității de gândire, tăcerea animalelor începea să cântarească greu împotriva lor, iar gândirea le era complet negată de către Davidson, de exemplu.
Câinii apar în mod frecvent în tablourile cu filosofi, deoarece asiduitatea și fidelitatea lor sunt un simbol pentru calitățile necesare în accederea la înțelepciune. --> instinct.
Pensamiento animal
En filosofía de la mente y la ética, tratar el tema de los animales plantea grandes problemas.
Si el resto de los animales difiere del ser humano, ¿cómo se caracterizará esta diferencia: los animales piensan o razonan, tienen pensamientos o creencias?
Filósofos muy distintos, como Aristóteles y Kant, afirman que la posesión de la razón separa a los humanos de los animales, y además solo esta posesión permite la entrada en la comunidad moral.
Para Descartes, los animales son simples máquinas desprovistas de conciencia o sentimientos.
En el mundo antiguo, la racionalidad de los animales se defiende con el ejemplo del perro de Crisipo.
Este animal, siguiendo a una presa, llega a un cruce de tres caminos y, tras olfatear dos de ellos sin notar el olor de la presa, se precipita sobre el tercero sin detenerse a olfatear, razonando así, según Sextus Empiricus:
"El juego tomó este camino, o este, o este. Pero él no tomó este ni este. Así que lo tomó en este (tercer) camino".
El "silogismo del perro" ha sido discutido en muchos escritos, porque en la cosmología "estoica" los animales ocupaban un lugar en la gran "cadena" de estar en algún lugar por debajo del ser humano, el único agente racional en la Tierra.
"Filón el judío escribió un diálogo tratando de mostrar, en contra de la opinión de" Alejandro de Afrodisias, que la reacción del perro no prueba la racionalidad, sino que simplemente lo demuestra siguiendo el olor ".
En respuesta, Alexandros hace que el animal salte a un pozo (donde el olor no persiste).
"Plutarco está del lado de Filón. Thomas d'Aquino también analiza el caso del perro (Summa Theologiae, I a II ae 13.2,3), y el pensamiento escolástico era en general muy favorable a la inteligencia del ganado (en la Edad Media no era raro que los animales para ser juzgado, por diversas acusaciones.) En los tiempos modernos, Montaigne usa el ejemplo del perro para recordarnos las debilidades de la razón humana.
Rorarius intenta no solo mostrar que los animales son racionales, sino también que usan la razón mejor que los humanos.
Jaime I de Inglaterra defiende al perro capaz de razonar, y Henry Moore y Gasendi contradicen a Descartes en este asunto. Hume es un defensor franco de la cognición animal, pero a medida que la idea de que el habla es una manifestación de la capacidad de pensar ganó terreno, el silencio de los animales comenzó a pesar mucho en su contra, y su pensamiento fue completamente negado por Davidson, por ejemplo.
Los perros aparecen con frecuencia en cuadros con filósofos, porque su diligencia y fidelidad son un símbolo de las cualidades necesarias para acceder a la sabiduría. -> instinto.
Pensamiento animal
En filosofía de la mente y en la ética, tratar el tema de los animales plantea grandes problemas.
Si el resto de los animales difiere del ser humano, cómo se caracterizará esta diferencia: los animales piensan o razonan, tienen pensamientos o creencias?
Filósofos muy distintos, como Aristóteles y Kant, afirman que la posesión de la razón separa a los humanos de los animales, y además solo esta posesión permite la entrada en la comunidad moral.
Para Descartes, los animales son simples máquinas desprovistas de conciencia o sentimientos.
En el mundo antiguo, la racionalidad de los animales se defiende con el ejemplo del perro de Crisipo.
Este animal, siguiendo a una presa, llega a un cruce de tres caminos y, tras olfatear dos de ellos sin notar el olor de la presa, se precipita sobre el tercero sin detenerse a olfatear, razonando así, según Sextus Empiricus:
"La caza tomó este camino, o este, o este. Pero él no tomó este ni este. Así que lo tomó fue este camino (el tercero)".
El "silogismo del perro" ha sido discutido en muchos escritos, porque en la cosmología "estoica" los animales ocupaban un lugar en la gran "cadena" de los seres en algún lugar por debajo del ser humano, el único agente racional en la Tierra.
"Filón el judío" escribió un diálogo tratando de mostrar, en contra de la opinión de" Alejandro de Afrodisias, que la reacción del perro no demuestra racionalidad, sino que simplemente lo que demuestra es que está siguiendo el olor ".
En respuesta, Alexandros hace que el animal salte a un pozo (donde el olor no persiste).
"Plutarco está del lado de Filón. Thomas d'Aquino también analiza este caso de este perro (Summa Theologiae, I a II ae 13.2,3), y el pensamiento escolástico era en general muy favorable a la inteligencia animal (en la Edad Media no era raro que los animales sean juzgados, por diversas acusaciones.) En los tiempos modernos, Montaigne usa el ejemplo del perro para recordarnos las debilidades de la razón humana.
Rorarius intenta no solo mostrar que los animales son racionales, sino también que usan la razón mejor que los humanos.
Jaime I de Inglaterra defiende al perro capaz de razonar, y Henry Moore y Gasendi contradicen a Descartes en este asunto. Hume es un defensor franco de la cognición animal, pero a medida que la idea de que el habla es una manifestación de la capacidad de pensar ganó terreno, el silencio de los animales comenzó a pesar mucho en su contra, y su pensamiento fue completamente negado por Davidson, por ejemplo.
Los perros aparecen con frecuencia en cuadros con filósofos, porque su diligencia y fidelidad son un símbolo de las cualidades necesarias para acceder a la sabiduría. -> instinto.
Gândirea animală
În filosofia minții și în etică, tratarea subiectului animalelor pune probleme majore.
Dacă restul animalelor diferă de ființele umane, cum va fi caracterizată aceasta diferență: animalele gândesc sau raționează, au gânduri sau au convingeri?
Filosofi foarte diferiți, precum Aristotel și Kant, afirmă ca posesia rațiunii separă oamenii de animale și, de asemenea, doar această posesie permite intrarea în comunitatea morală.
Pentru Descartes, animalele sunt simple mașini lipsite de conștiință sau trăiri.
În lumea antică, raționalitatea animalelor este apărată prin exemplul cu câinele lui Chrysippos.
Acest animal, urmărind o pradă, ajunge la o răscruce de trei drumuri și, după ce adulmecă două dintre ele fără a da de mirosul pradei, se năpustește pe al treilea fără a se opri pentru a adulmeca, raționând astfel, potrivit lui Sextus Empiricus:
"Vânatul a luat-o sau pe acest drum, sau pe acesta, sau pe acesta. Dar el n-a luat-o nici pe acesta, nici pe acesta. Deci a luat-o pe acest drum (al treilea)".
"Silogismul cainelui" a fost discutat în multe scrieri, deoarece în cosmologia "stoică" animalele ocupau un loc în marele "lanț" al ființei undeva mai jos de ființa umană, singurul agent rațional de pe Pământ.
"Filon Iudeul a scris un dialog încercând să arate, împotriva părerii lui "Alexandros din Afrodisia, că reacția câinelui nu dovedește raționalitate, ci pur și simplu îl arată luând urma mirosului.
În chip de răspuns, Alexandros face animalul să sară într-un puț (în care nu persistă mirosul).
"Plutarh e de partea lui Filon. Toma d'Aquino discută și el cazul câinelui (Summa Theologiae, I a II ae 13.2,3), iar gândirea scolasticâ era în general foarte favorabilă inteligenței dobitoacelor (în Evul Mediu nu era ceva neobișnuit ca animalele să fie judecate, pentru diverse învinuiri). În epoca modernă, Montaigne folosește exemplul cu câinele pentru a ne reaminti slăbiciunile rațiunii umane.
Rorarius încearcă nu doar să arate că animalele sunt raționale, ci și că ele se folosesc de rațiune mai bine decât o fac oamenii.
James I al Angliei apăra câinele capabil să raționeze, iar Henry Moore și Gasendi îl contrazic pe Descartes în aceasta problemă. Hume este un apărător fățis al cognitiei animale, dar pe masură ce câștiga teren ideea că vorbirea este manifestarea a capacității de gândire, tăcerea animalelor începea să cântarească greu împotriva lor, iar gândirea le era complet negată de către Davidson, de exemplu.
Câinii apar în mod frecvent în tablourile cu filosofi, deoarece asiduitatea și fidelitatea lor sunt un simbol pentru calitățile necesare în accederea la înțelepciune. --> instinct.
