Cum îl văd eu, pe Dumnezeu
Page start up on 06.02.2016_10.58 (UTC+1 / Paterna, España)
Stiu ca aceasta tema este o tema care intriga, este o tema tabu, dar nu am timp de perieri ci o abordez asa . . . mai abrupt.
E nevoie de aceasta precizare, pentru ca in toate cele, cand rationam, pornim de la un punct anume si ne intoarcem la acelasi punct ca albina de la un stup.
In tot felul meu de a vedea lucrurile, consider ca fiecare om este asemanator unui compas, un compas care descrie un cerc (un cerc de raza mica, medie, mare sau foarte mare), si (la fel ca oricre compas) isi sprijina . . . piciorul de sprijin, intr-un punct anume.
In cazul meu, felul in care inteleg eu Viata este principiul de la care plec atunci cand, cu ajutorul compasului, al sextantului si al altor instrumente de cautare si de determinare a directiei, imi caut, si imi determin (imi determin si imi caut), directia de mers.
Am vazut, intr-o viata intreaga, cum prezinta ca il vad pe Dumnezeu, tot felul de vorbitori, tot felul de scriitori, tot felul de surse.
Sunt, o multime de religii, sunt o multime de filozofii, infinite pareri si pareri, mai fiecare persoana tine cu dintii de convingerea pe care a imbratisat-o, pe care a imbratisat-o asa cum un supravietuitor al unui naufragiu imbratiseaza in larg de ocean o baliza (o geamandura), si fiecare se tine de ea (e normal) ca de frica rechinilor.
Eu nu spun nici ca parerea mea e mai buna, nici ca e mai rea, decat a altcuiva (cum nu as spune in timp de naufragiu ca e mai bun sau mai rau stilul in care inoata ceilalti, pentru ca, inoata care cum ii e stilul, important mie imi e sa ajunga toata lumea la mal, dar si eu) ci doar incerc sa relatez o parere, asa cum e ea.
Stiu ca orice afirmatie faci pe tema asta iti este respinsa imediat ce vine in contradictie cu acceptul general dar . . . asta este, este un risc pe care nu am de ales decat sa mi-l asum.
Ca inotand conform parerilor tale ai ajunge la mal, singur (izolat de restul lumii, ca Robinson Crusoe), nu ar fi asta o urmare a dorintei tale, nu ar fi asta o
urmare a vrerii tale, dar asa cum nimeni nu poate inota in locul altcuiva ci decat in locul lui insusi tot la fel nici de gandit, nimeni nu poate gandi in locul altcuiva ci doar in locul lui insusi.
Concluziile pe care le-am tras eu de la Viata, difera de cele pe care le-am gasit, sau le gasesc expuse de alte persoane, si vreau nu vreau, doar expunand concluziile mele, intru in contradictie cu alte expuneri, cu alte convingeri.
Nu este interes al meu de a trai in "contre".iar contrele nu se netezesc decat prin mediere (ca la aritmetica, sau ca in chimie, insumandu-se datele problemei si obtinandu-se media lor).
Ca in amestecul culorilor, o picatura de culoare pusa intr-un ocean de alta culoare, "media" culorii devine alta, chiar daca asta este imperceptibila ochiului.
Cand pornesti o discutie, n-o poti porni asa, tam-nesam, ci pornesti de la o baza de discutii.
Zilele din urma, intamplarea a facut sa reintru in vorba (pe cel mai la indemana, si de mai mare amplitudine pentru o persoana, mijloc de comunicare actual, "facebook"-ul) pe teme de filozofie existentiala, si am sa pornesc aceasta discutie de la aceasta "baza de discutii", iar pentru asta m-am reintors in timp, am cautat in istoricul participarii mele in facebook din zilele anterioare aacestui moment, si am extras de acolo cateva capturi cu cate ceva din framantarile dezbatute
Am inlaturat numele interlocutorilor, pentru "protectia imaginii persoanei" si pentru ca nu conteaza cine repeta intrebari, aceleasi intrebari dar mereu sub o alta forma, de veacuri, ci doar servesc aceste imagini ca o monstra concreta ca astfel de existentiale framantari gasesti la tot pasul.
Precizez mai intai ca, de aci in jos, pe coloana de pe partea stanga este o poveste, formata din doua capitole diferite, ambele avand ca baza de discutie imaginea care incepe cu cuvintele "Cel mai iubit om din istorie", in timp ce coloana din dreapta incepe imaginea asta in care apare Papa Francisc si care este la randul ei, o poveste de sine statatoare.
Le-am adus aci, cum spusei, pentru a avea acea "baza de pornire a discutiei", acea "linie" de la care iei, un start
Bun, de-acum hai sa vorbesc eu despre ceea ce am scris in titlu ("Cum il vad eu, pe Dumnezeu") facand mai intai observatia ca titlul ar fi sunat in conformitate cu ceea ce efectiv gandesc, daca suna, nu . . . "Cum il vad eu pa Dumnezeu" ci, . . ."Cum il percep eu, pe Dumnezeu".
Dar cum, de cand e istoria istorie oamenii folosesc sintagma "al vedea pe Dumnezeu", si nu "al percepe", probabilitatea ca titlul sa atraga atentia cititorului, ar fi fost infinit mai mica.
Tocmai de la acest "a vedea" folosit in locul lui "a percepe" zic eu ca incepe capcana (vârșa), in care omul (atat ca individ, ca si ca specie) si-a bagat singur urechile.
Dar, nu avea cum sa nu si le bage (urechile), pentru ca omul a pornit la drumul Vietii dinspre "ne-cunoastere" inspre "cunoastere" si nu altfel.
Ca sa nu ne lungim mult cu vorba, incerc sa spun toata problema porneste de la faptul ca omul, in "sondajele" lui asupra fortelor naturii, in "investigarea" facuta de el spre a intelege cine era la capatul celalalt al fulgerului care spinteca copacul, al vantului care ii sfichiuia obrajii, al soarelui care il lumina si incalzea, etc, s-a folosit (logic, nu?) de ale sale "simțuri".
Dupa cum spun si manualele, omul face perceptie cu cinci principale simturi ale sale: vazul, auzul, mirosul, gustul, tactul (simtul tactil), simturi eu ii mai adaug un al saselea simt, caruia ii spun: "intuitia" (gandul, intelegerea, interpretarea).
Dupa cum se vede, ordinea pe care o aplicam, instinctiv, la ora cand scrutam ceva (un pericol sau altceva de importanta deosebita pentru noi), in momentul cand apelam la ale noastre simturi este . . . "de la cat mai departe" inspre "la cat mai aproape".
Ei bine, daca in orice situatie este corecta aceasta aplicare a incercarii de a identifica informatia care te intereseaza, in ce priveste perceptia lui Dumnezeu este necesara anexarea la cele 5 clasice simturi si celui de-al 6-lea ("intuitia") si aplicarea lor in ordine exact inversa (ca de la "mic", la "mare"
Practica e in asa fel ca, la momentul cand isi propune sa il caute pe Dumnezeu, omul scruteaza mai intai cu: 1) "intuitia", apoi cu 2) "vazul", apoi cu 3) "auzul", apoi cu 4) "mirosul", apoi cu 5) "gustul" si abia in ultimul rand cu 6) "tactul".
Doar ca, cum ziceam mai sus, cine vrea (cu adevarat) sa il perceapa pe . . . . acest Dumnezeu pe care omul il cauta de cand este omul-om, trebuie sa-si inceapa scrutarea exact invers decat a procedat pana acum, adica incepand actul perceperii lui cu 1 = "tactul" si terminand cu 6 = "intuitia".
Ma rog, asta este modul in care eu l-am perceput si il percep si din punctul meu de vedere fiecare trebuie sa il perceapa (sau nu) functie de propria lui perceptie, eu doar am cautat sa zugravesc modul in care, asemanator (probabil) vietuitoarele acvatice percep contactul cu apa, adica . . . cu toti porii.
Cam asa e povestea.
Nimic spectaculos, nimic nemaivazut sau nemaiauzit.
Pur si simplu se suprapune felulul recomandat oamenil de Cratilos, cu mai bine 2500 de in urma, de a vorbi mai ales de ceea ce pot indica, deodata cu vorba, si cu degetul.
