In termeni de preferinte, acesta este principiul potrivit caruia (1) daca fiecare individ dintr-o societate este indiferent in fata a doua alternative, atunci si societatea trebuie sa
fie indiferenta, si (2) daca cel putin un individ prefera pe x lui y, si oricine altcineva considera ca x este cel putin la fel de bun ca y, atunci societatea il prefera pe x lui y.
Atunci cand conditia (2) este satisfacuta x este "alegerea-Pareto-preferabila" lui y sau o "imbunatatire-Pareto" in raport cu y. O aleger este descrisa ca fiind "Pareto-optimala"
daca nu exista nici o alternativa care sa fie "Pareto-preferabila", adica nu exista nici o alternativa pe care fiecare sa o considere ca fiind cel putin la fel de buna.
Principiul poate fi de asemenea formulat in termeni de bunastare decat in termeni de preferinte. Masura in care principiul Pareto ofera o "functie a bunastarii sociale depinde in
mod clar de unanimitatea membrilor unei societati. Marele avantaj al optimalitatii-Pareto este faptul ca nu sunt necesare nici un fel de comparatii interpersonale de utilitate in
aplicarea principiului; acesta duce, astfel, la evitarea problemelor legate de intensitatea preferintelor. Slabiciunea intemeierii unei politici pe acest principiu este tendinta acestuia
de a favoriza status quo-ul, in masura in care numai un singur dezacord este suficient pentru a preveni o schimbare in directia unei "imbunatatiri-Pareto".