Intre supozitia "exista" si supozitia "nu exista" avem constatarea "este".
Daca am considera "a fi" = "viitor" si "a nu fi" = "trecut", putem enunta ca "Intre viitor si trecut avem, prezent".
Daca am considera "a fi" = "anverso" si "a nu fi" = "reverso", putem formula enuntul ca intre "anverso" si "reverso" avem "cant"-ul.
Cand vorbim despre existenta (sau inexistenta) lui Dumnezeu, afirmatia corecta este ca . . . este prezent (existenta lui, este coincidenta cu
existenta omului).
Conceptul "om" se refera, in acelasi timp, la o dimensiune minima a acestui concept, adica la om ca "individ" si la o dimensiune maxima, adica
la om, ca "specie".
Conceptul evolutie, a omului are. in cadrul conceptului "Viata", o (una, 1) dimensiune, o dimensiune ce mentine raportul dintre dimensiunea conceptului "Viata (Totul tot)" si dimensiunea conceptului "omul (ca specie)" si inca o (una, 1) dimensiune ce mentine intre "om (ca specie) si om (ca individ).
Aritmetic vorbind, primul raport il putem scrie : "infinit supra sapte miliarde jumate" iar exemplul secund il putem scrie "sapte miliarde jumate supra unu".
Astfel, presupun eu ca cititorul nu are cum sa nu inteleaga ca sunt "doua evolutii ale omului" care se desfasoara "concomitent" dar la scari diferite.
Teoria darwiniana este de "aplicabilitate directa" asupra "omului, ca specie" (in timp ce asupra "omului, ca individ" este de "aplicabilitate indirecta")
E usor (cand vorbim despre om) sa privim conceptul "individ" ca pe secundarul unui ceas, conceptul "specie" ca pe "minutar", conceptul "planeta", ca pe "acul care indica orar".
Socotind conceptul "individ" ca analogic a ceea ce stim ca este un "ac secundar, de ceas" si ca viata individului uman este egala cu o rotatie completa a secundarului, am intelege mai usor, ca acest "secundar" de-abia daca evolueaza tura intreaga, ajunge sa dea acel "clic" necesar marcarii evolutiei sale, devenind "implinit" (semn de . . . implinirea misiunii).