O carte a tatălui meu

Poveste despre o carte...

S-a scris și se scrie încă mult despre RM 2. Nu mă consider suficient informată privitor la literatura din jurul acestui eveniment tragic al istoriei contemporane. Totuși, covârșitoarea majoritate a memoriilor despre care am știință aparțin - este explicabil! - ofițerilor. De asemenea, o parte însemnată relatează amintiri de pe frontul de vest - cinematografia (cea americană mai ales), propaganda și nu în ultimul rând sursele accesibile impunând această orientare. Despre frontul de est rememorările sunt dureroase, mai puțin coerente, având surse de informare „dificile”. Aceleași observații se pot face și în privința imaginilor care înfățișează teatrele de război din vest comparativ cu cele din est.

În această perspectivă, cartea tatălui meu, Theofil Misievici, întrunește câteva însușiri care îi conferă importanță și originalitate: este relatarea subiectivă, dar complet sinceră, onestă a unui soldat român de pe frontul de est, întregită de cea a unui prizonier de război, fără grad, din lagărele de est! Este totodată o povestire simplă, care compensează lipsa imaginilor fotografice, cu portrete narative vii, totul apărând cititorului ca o frescă animată, în culori cenușii, marcată de tragic și de comic deopotrivă, însoțită de zgomote și tăceri imaginare la fel de amenințătoare.

Textul acestei cărți a fost mai întâi scris cu creionul de autor, într-o caligrafie strânsă, cu mare economie de spațiu, de-a lungul mai multor ani. În perioada 2000-2001, Theofil Misievici (octogenar) a dictat manuscrisul membrilor familiei sale, care l-au trecut în formă electronică. În februarie 2003, cei apropiați i-au făcut surpriza și bucuria de a-i pune-n mână textul tipărit ad-hoc , cu aspect de carte - format A5, copertă, cuprins, adaos biografic despre autor. În această formă, còpii ale volumului au fost dăruite de autor mai multor membri ai familiei și unor prieteni. În anul 2001, amintirile au fost semnalate de fiica lui Th. Misievici, revistei Magazin Istoric, personal redactorului șef, dl. Dorin Matei. Acesta le-a considerat interesante și a publicat patru episoade relatate în carte, în numerele revistei din iunie-iulie-august-septembrie 2004. A fost un al doilea eveniment de profundă emoție pentru autor, care i-a trimis d-lui Dorin Matei câteva rânduri încărcate de recunoștință.

În august 2008, Theofil Misievici, în vârstă de 88 de ani, a încetat din viață. Fiica sa a donat biblioteca familiei - însumând peste 7000 de volume - Bibliotecii Gh. Asachi din Iași. Directorul instituției, dl. Cătălin Bordeianu a răspuns cu generozitate acestui gest, preluând textul și publicându-l, fără modificări, la editura Vasiliana '98, cu ISBN 978-973-116-173-0, Iași 2010. În 3 februarie 2011 a avut loc lansarea cărții, organizată de Biblioteca Județeană Gh. Asachi, în complexul Palas din Iași, cu participarea scriitorilor Cătălin Bordeianu, Adi Cristi și Valeriu Stancu. Actorul Constantin Popa a citit câteva fragmente din volum.

Carmen Chelaru

Despre autor...

Theofil Misievici s-a născut la Vaslui, la 10 septembrie 1920 și s-a stins din viață la 16 august 2008, la Iași. Tatăl său, Boleslaw provenea dintr-o familie de cofetari polonezi, stabilită în România, la sfîrșitul sec. al XIX-lea. Mama, Maria Pamfil, aparți­nea unei familii de meșteri cojocari din Vaslui, înrudită cu vestitul comic Constantin Tănase. Theofil era al cincilea din cei șapte copii și unicul băiat.

În 1926, Boleslaw Misievici vinde cofetăria de pe strada prin­cipală din Vaslui și se mută cu familia la Iași. De atunci, greută­țile, lipsurile și foamea nu mai părăsesc căminul său, accentuate și de convingerile socialiste pe care și le manifesta fără rețineri.

Theofil Misievici a urmat cursurile primare la Bîrlad (clasa I) și la Școala pentru copii săraci de pe lîngă Institutul catolic Notre Dame din Iași. Institutul fusese înființat la începutul sec. al XIX-lea, sub patronajul Ordinului catolic francez Notre Dame de Sion. Cursu­rile se țineau în cea mai mare parte în limba franceză – șansă unică pentru copiii săraci ai școlii.

A urmat în anii 1930-1931 clasa I de liceu (a V-a) la Semina­rul catolic de la Beiuș. Resursele tot mai reduse ale familiei și con­cepțiile total diferite de cele teologice ale tatălui său au dus la între­ruperea școlii timp de doi ani.

Din 1933, Theofil Misievici a devenit elev în clasa a doua (a VI-a) la Liceul Național din Iași. Încă din acești ani a început să-și manifeste talentul literar, prin mici încercări în proză, publicate în revista liceului, sub îndrumarea profesorului Edgar Papu. În clasa a VI-a (a X-a) a rămas repetent la matematică. A repetat anul în parti­cular și l-a absolvit în cadrul Seminarului pedagogic.

Între timp, spiritul de aventură – care i-a marcat nu o dată hotărîrile de-a lungul vieții – și un conflict cu tatăl său l-au îndemnat să plece la București, unde a încercat – fără succes – să se angajeze la Teatrul lui Tănase.

În decembrie 1941 a primit ordin de recrutare la Vaslui, iar în februarie anul următor a fost încorporat la Regimentul 25 Artilerie din Chișinău. Așa a început calvarul războiului, un război cu totul altfel perceput și trăit de un soldat pe Frontul de Est decît este înde­obște cunoscut din romane, filme ori memorii. În același an, tatăl său Boleslaw este arestat și deportat ca deținut politic în lagărul de la Tîrgu Jiu.

La 24 august 1944, Theofil Misievici a fost luat prizonier, iar în 1945 s-a înrolat în Divizia a doua de voluntari români în Armata Roșie, Horia, Cloșca și Crișan. În mai, anul următor a fost lăsat la vatră.

Reîntors acasă, a găsit o familie dezmembrată – surorile mai mari, plecate, o soră mai mică - vînzătoare, alta – studentă. Totul a culminat cu moartea de tifos a tatălui său, în 1947.

Trecut în rezervă cu gradul de sergent, după doi ani de front și tot atîția de prizonierat, cu liceul neterminat, fără venituri, în vîrstă de 27 de ani, Theofil Misievici a găsit energia necesară pentru a lua totul de la început. Și-a dat clasele a VII-a (XI), a VIII-a (XII) și ba­ calaureatul în particular, la Liceul Național, în anii 1947-1949. După o încercare nereușită la Artă Dramatică la București, a dat admitere la Institutul politehnic din Iași, Facultatea de Construcții, pe care a absolvit-o în anul 1953.

În același an s-a căsătorit cu Amelita, fiica lui Ioan Cristescu, fost avocat cunoscut în Baroul ieșean, exclus din avocatură, ca mulți alții după răz­boi și devenit apoi simplu funcționar. Theofil Misievici era coleg de an cu soția sa, dar cu unsprezece ani mai în vîrstă. Era de altfel o fi­gură insolită și foarte respectată printre studenți, retras, cu hainele militare (altele nu avea), cu aerul rezervat și sfătos totodată, cu un pronunțat simț al umorului și cu un proverbial har de povestitor. Toate acestea i-au atras apelativul de Bătrînul, folosit și astăzi de foștii săi colegi. În noiembrie 1953 și mai 1955 s-au născut cei doi copii ai săi, Cristian – compozitor și profesor univer­sitar la Academia de Muzică Gh. Dima din Cluj-Napoca – și Carmen – profesoară la Universitatea de Arte din Iași, secretar muzical vreme de 30 de ani la Filarmonica ieșeană.

După absolvirea studiilor, Theofil Misievici a funcționat ca inginer în construcții, proiectare și investiții, pe rînd la Regionala CFR Iași, la Grupul Întreprinderilor de Gospodărire Comunală, la Banca Națională și la cea de Investiții, la Fabricile Țesătura și Cera­mica, în fine la Filiala Iași a Academiei Române – pînă în 1976, cînd, în urma unor serioase probleme de sănătate, a fost pensionat.

După absolvirea facultății și întemeierea familiei, existența lui Theofil Misievici a cunoscut un nou început, un curs aproape ne­verosimil de diferit de ceea ce fuseseră primii săi 33 de ani de viață. Personalitate puternică, echilibrată dar închisă – enigmatică chiar, pînă și pentru cei foarte apropiați - cu un fond genetic și o rezistență fizică și psihică deosebit de solide, Theofil Misievici a fost și rămîne un personaj unic, deosebit de înzestrat intelectual și afectiv, pe care doar o timiditate, o pudoare și o auto-cenzură uneori exagerate, bine disimulate de altfel de un spirit rebel, l-au împiedicat să devină un nume cunoscut.

Proaspăt întors de pe front în 1946, în urma unui impuls și a unor convingeri sincere – de altfel, în întreaga sa viață s-a condus după convingeri și hotărîri sincere – s-a înscris în PCR. Un an mai tîrziu însă, inevitabilul s-a produs: firea sa noncomformistă, aversiu­nea față de impostură, prostie și ticăloșie, onestitatea, toate acestea dublate de educația aspră a frontului, i-au atras excluderea din partid.

Amintirile de război relatate în această carte constituie doar o frîntură dintr-o existență greu de imaginat, o etapă scurtă și drama­tică din viața unui om adevărat.

Carmen Chelaru

Iași, 5 ianuarie 2002

Iași, 4 decembrie 2009

Iași, 18 octombrie 2022