Scrieri & prezentări

Rezumat

Textul de față reprezintă o prescurtare a unei întreprinderi mai extinse, finalizate de curând, care va fi publicată în versiune românească la finele acestui an, cu titlul Cântecul-simbol, istorie și conținut. Despre imnurile naționale.

Nu cu mult timp în urmă atingeam o temă sensibilă (nu numai la noi, astăzi; Chelaru, 2016), cea a prejudecăților în considerarea și re-considerarea istoriei, care pot manipula conștiințele (și chiar o fac!), în sens pozitiv ori negativ și care, uneori, generează și influențează idei și manifestări naționalist-extremiste.

Urmând axa temporală a istoriei în sens ascendent și descendent, m-am oprit la o dilemă (personală, dar nu numai) legată de imnurile naționale: origini, circumstanțe, configurații și mai ales comparații. Prima concluzie, după o sumară examinare este că în imnul național – așa cum există și este perceput astăzi în lume și mai ales în Europa – se concentrează esențe ale istoriei și personalității colective de la un moment dat, ale națiunii pe care o reprezintă. De aici – sugerarea unor posibile retușuri în idei cel puțin, dacă nu și în configurația prezentă și mai ales viitoare a acestui gen muzical-poetic.

Textul de față rezumă șirul imnurilor naționale ale românilor, de la cel dintâi, adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, trecând prin etapa monarhică, continuând cu imnurile naționale ale României comuniste și încheind cu actualul imn, care este în același timp și cel mai „vârstnic” dintre toate.

Motivul pentru care am optat pentru această temă de investigație nu constituie rezultatul unei curiozități pur științifice, ci al unui interes în întregime subiectiv privind împrejurările care i-au îndemnat pe români să adopte de-a lungul ultimului veac și jumătate, aceste imnuri și nu altele.

Cuvinte-cheie: imn, național, român, Mureșanu, Porumbescu