Flashmob... și altele

= modalitate nonconformistă de exprimare artistică specifică mai ales celor tineri și foarte tineri – a fost inițiată în Statele Unite, în Mahattan-ul newyorkez, cu treisprezece ani în urmă (iunie 2003), de Bill Wasik, redactor șef la Harper’s Magazine *.

Ulterior, Wasik declara într-un interviu că intențiile sale fuseseră de a crea un experiment social, de a stimula latura nonconformistă a participanților, de a aduce „eșantioane” de artă autentică în spații neconvenționale și nu în ultimul rând, de a transforma spectatorii în actori.

* Harper’s Magazine: revistă americană lunară de literatură, politică, cultură, finanțe și arte (Wikipedia)

Noua formă de spectacol a devenit deosebit de contagioasă, s-a răspândit cu mare viteză în întreaga lume, pătrunzând mai ales în sferele considerate incompatibile cu neconvenționalul: muzica clasică—instrumentală și vocală, opera, baletul. Artiști de elită coboară din sala de spectacol în mijlocul oamenilor obișnuiți, al trecătorilor, dintre care unii n-au pășit niciodată într-un teatru sau într-o sală de concerte. Românii au intrat în rezonanță destul de repede, mai ales cei din București. Au devenit cunoscute și circulă cu succes în internet flash-urile muzicale de la metrou, aeroportul internațional, din Centrul Vechi sau, unul dintre cele mai recente, de la complexul Spa Therme.

Desigur, în timp, mulți au comentat efectele pozitive, atrăgând totodată atenția asupra unor posibile consecințe negative, între care diverse forme de manipulare colectivă. Incontestabil însă, această formă de spectacol, a cărui rațiune de a fi este spontaneitatea în strânsă împletire cu dinamismul, a devenit un excelent instrument de tentație către cultură. Aș îndrăzni să afirm chiar că, pentru tinerii din România – mai reținuți în privința intervențiilor spontane în public – o asemenea formă de exprimare devine cu adevărat benefică.