Richard Strauss constituie un reper în aplicarea dialogului concertant în întreaga sa creație orchestrală, prin introducerea frecventă a intervențiilor solistice din toate categoriile timbrale – coarde, suflători, percuție – astfel încât solo-urile sale au devenit emblematice prin valoarea expresivă și dificultatea tehnică. Ex. Till Eulenspiegel (corn, vioară etc.), Așa grăit-a Zarathustra (timpani etc.)

Enescu nu a compus nici un concert solistic! Totuși nu a ocolit genul concertant...

Nici Mahler nu a fost atras de acest gen. Între capodoperele sale se numără însă liedurile simfonice.

Spaniolul Manuel de Falla este un alt compozitor foarte puțin atras de stilul concertant, dar care a lăsat o pagină memorabilă în această privință - Nopți în grădinile Spaniei, concert-suită- poem cu evidente trăsături impresioniste și cu specific național.

Compozitorii secolului 20 nu abandonează tradiția - romantică sau neoclasică - nici în domeniul concertant. Aceasta se dovedește la fel de viabilă în epoca modernă cum fusese și în veacurile precedente. Importanți în această privință sunt compozitorii Jean Sibelius și Serghei Rahmaninov pentru latura romantică a concertelor compuse, Igor Stravinski, S. Prokofiev, D. Șostakovici, iar la noi Sigismund Toduță și Paul Constantinescu, pentru cea neoclasică. Un caz interesant îl reprezintă Concertul pentru cvartet de coarde și orchestră de Schönberg, o prelucrare a Concerto-ului grosso op. 6 nr. 7 de Händel.

O noutate în genul concertant al secolului 20 o constituie Concertul pentru orchestră. Tot mai frecvent, compozitorii își intitulează astfel lucrările orchestrale care întrunesc anumite trăsături, între care: tentă neoclasică în limbaj și structură, virtuozitate tehnică cerută grupurilor instrumentale ale orchestrei, intervenții de grup solistic.

Un caz special în această direcție îl constituie din nou George Enescu, cu ultima sa compoziție finalizată - Simfonia de cameră op. 33 - în care regăsim cele 4 părți caracteristice simfoniei, precum și un grup restrâns de instrumente, variate timbral, tratate atât ca ansamblu, cât mai ales ca soliste, fiecare în parte (cum de altfel specifică însuși autorul în titlul lucrării).

În repertoriul concertistic al secolului 20 apar și soliști mai rar întâlniți, dar și lucrări care, prin valoarea lor, au trecut testul timpului...

De asemenea, jazz-ul - una dintre importantele noutăți ale secolului - n-a întârziat să intervină și în genul concertant.

Genul concertant a fost receptiv, alături de alte categorii muzicale, la limbaje, curente și tendințe componistice noi.

Stilul concertant – concertul cu variantele sale – va rămâne mereu o tentație pentru compozitori și pentru interpreți, în măsura în care pune în valoarea performanțele tehnice și expresive ale instrumentelor muzicale și, prin extensie, ale vocii cântate.