Curs 31. Cvartetul de coarde

Grupul 1

Cvartetele op. 18 formează o unitate complexă, într-o mare varietate de soluţii pro­ puse de compozitor pe calea evoluţiei cvartetului clasic.

Gupul 2

Cvartetele op. 59 – dedicate contelui Andrei Razumowski, ambasadorul Rusiei la Viena – au fost compuse concomitent cu Simfonia a 4-a, Concertul nr. 4 pentru pian , Concertul pentru vioară şi Opera “Fidelio”.

Contele Razumowski, mare iubitor de muzică şi admirator al lui Beethoven, organiza frecvente serate, interpretând el însuşi, la vioara a II-a în formaţie de cvartet, lucrările compozitorului. La rândul său, Beethoven a inclus în Cvartetele op. 59 teme ruse preluate din culegerea de cântece populare a lui Ivan Pratsch.

Cvartetele op. 59 sunt mai ample decât precedentele Op. 18, iar ansamblul de patru interpreţi este tratat de-acum ca un unic instrument, cu 16 coarde !

Anii 1809-1810, perioada creării Cvartetelor op. 74 şi op. 95. Este începutul sintezelor în opera beethoveniană, topirea diverselor forme tradiţionale în structuri noi. Apar primele semne certe ale tendinţei compozitorului către monumentalul în muzică.

Grupul 3

Vreme de un sfert de veac – de la Op. 18 la Op. 95 – Beethoven a căutat perfecţiunea în genul cvartetului de coarde. În ultimii săi doi ani de creaţie – 1825 şi 1826 – va semna cele mai înalte valori ale cvartetului.

În Cvartetul op. 127 Beethoven a eliberat forma muzicală din strânsoarea unor criterii fixe. Pretutindeni în paginile sale se simte apropierea de Simfonia a 9-a. În plus, simplitatea, caracteristicile de dans popular din final îl poartă pe auditor, în mod neaşteptat, în lumea divertismentului vienez.

Marea Triadă – Op. 132, Op. 130 şi Op. 131 – constituie nu numai retrospectivă şi sinteză, ci înaintarea spre hotarele posibilului, concentrarea şi epuizarea legilor fundamentale ale artei clasice.

Fără să ezite, Beethoven depăşeşte limitele consfinţite chiar de el – Cvartetul op. 132 se compune din cinci mişcări, Op. 130 include şase mişcări-blocuri, iar în Op. 131, numărul acestora va creşte la şapte. Nu întâmplător cele trei capodopere au fost caracterizate prin triada filozofică Teză – Antiteză – Sinteză.

Scriind Cvartetul în fa major, op. 135, Beethoven a fost conştient că avea să fie ultimul. Imensele înnoiri din cele trei precedente epuizaseră chiar şi titanicele sale forţe. Pe acest drum, o înaintare nu mai părea posibilă. Pe neaşteptate însă, în momentul încheierii Opusului 131, Beethoven proiectează un nou cvartet. Lucrarea prinde viaţă, în prima sa versiune, în lunile iulie-august 1826. În acel moment, Op.135 cuprindea trei mişcări scurte, cu centrul de greutate în prologul finalului.

După un şir de conflicte grave cu nepotul său, ultima fiinţă căreia dorea să- i acorde întreaga sa afecţiune, cuprins de o adâncă suferinţă, el adaugă celebrul moto deasupra introducerii lente a finalului: “Der schwer gefasste Entschluss: Muss es sein ? Es muss sein ! Es muss sein !” (Hotărîre luată cu greu: Oare trebuie să fie ? Trebuie să fie ! Trebuie să fie !) Textul a fost interpretat în diferite moduri. Dincolo de înclinaţia lui Beethoven pentru glume şi vorbe de duh, pentru acest moment nu poate fi acceptat decât un sens profund şi grav !

În luna septembrie a aceluiaşi an 1826, compozitorul adaugă Cvartetului op. 135 partea lentă, a treia.