Competiția globală oferă o rentabilitate adecvată a investiției, numai celor care pot furniza și dezvolta produse inovatoare și complexe, de înaltă calitate, mai puține iterații ale procesului și rentabile. O practică eficientă observată de întreprinderile de pe tot globul în ultimele decenii este aceea de a pune echipele de ingineri de proiectare, producție și marketing într-o proximitate fizică apropiată. Progresele recente în tehnologia informației și tehnologia comunicațiilor au influențat profund cercetarea în producție și aplicațiile acesteia. Pentru a insufla dinamism în producție și în funcțiile acesteia, este indispensabil un control adaptiv dinamic al unui sistem de producție. Astfel, este esențial să se schimbe tendința sistemului de producție tradițional la abordarea de integrare. Această modificare a fenomenelor în sistemul de producție reduce complexitatea și costul și astfel crește flexibilitatea acestuia și sporește toleranța la erori. Pentru a susține cerințele de mai sus și funcționalitățile acestora, a fost adoptată o paradigmă de producție recent apărută, cunoscută sub numele de fabricație în rețea sau fabricație bazată pe rețea.

Planificarea și programarea proceselor sunt cele două funcții semnificative care trebuie angajate pentru a procesa diferite operațiuni ale locurilor de muncă dintr-un sistem de producție. Aceste funcții specifică decidentului cum, când și în ce secvență sunt alocate operațiunile pieselor la resursele de producție. Pentru a realiza acest lucru, unii cercetători au realizat că există o nevoie mai mare de a integra ambele funcții pentru a obține o performanță mai bună a sistemului. Ideea fundamentală a integrării funcțiilor de planificare și programare a proceselor a fost introdusă de Chryssolouris și Chan (1985). Abordarea de integrare menționată mai sus a fost folosită de Khoshnevis și Chen (1990) pentru a îmbunătăți performanța atelierului. În consecință, a fost introdus un mecanism de feedback pentru o coordonare eficientă între diverse resurse.

Abordarea bazată pe agent mobil într-un mediu de producție distribuită este diferită de sistemele cu agent și multi-agent. În loc să aibă toate caracteristicile sistemelor de agent și multi-agent, are și un caracter suplimentar, cum ar fi atributul de mobilitate, care ajută la transportul mesajelor prin rețea (Chou et al. 2010). Astfel, agentul mobil câștigă influență asupra altei clase de agenți. În cercetarea de față, în primul rând, a fost dezvoltat un model matematic pentru a prezenta diferite măsuri de performanță ale sistemului, iar apoi, este propus un cadru al unei scheme de negociere bazată pe agent mobil pentru integrarea planificării și programării procesului într-un mediu de producție bazat pe rețea. Funcționalitățile acestor arhitecturi sunt detaliate în secțiunile ulterioare. Ulterior, pentru a verifica fezabilitatea unei abordări propuse, s-au făcut diferite experimente de simulare și comparații prin varierea cererii de producție.

În secțiunea „Descrierea problemei”, este oferită o descriere detaliată a problemei cu ipotezele de bază și un model matematic dezvoltat împreună cu constrângerile. În secțiunea „Cadrul schemei propuse de negociere pe bază de agent mobil”, este prezentat un cadru de schemă de negociere bazată pe agent mobil pentru a integra funcțiile de planificare și programare a procesului. Secțiunea „Procesul de negociere” explică maparea schemei de planificare bazată pe negocieri. Experimentarea cu un exemplu ilustrativ având diferite scenarii complexe este ilustrată, iar rezultatele acestora sunt prezentate în secțiunea „Exemplu ilustrativ”. În secțiunea „Rezultate și discuții”, rezultatele și discuțiile lor sunt detaliate. În cele din urmă, se trag concluzii și se descrie cu acuratețe lucrările viitoare.