Copilărie urgisită

Pe 2 mai 1942, când m-am născut eu, tatăl meu era mobilizat pe frontul celui de-al doilea război mondial. A plecat la război cu optimismul și inconștiența tinereții, spunându–i mamei oarecum în glumă că știe să se ferească de necazuri, fiindcă a făcut Liceul Militar. A venit o singură dată în permisie, ocazie cu care a putut să vadă că sunt băiat „de băiat”, la patru luni. După ce m-a văzut, tata și–a mai nuanțat optimismul, spunându–i mamei că acolo unde se află el pe câmpul de luptă urmează să aibă loc lupte grele. Cum era înrolat la Transmisiuni - absolvise Liceul Militar - trebuia să plece ultimul din tranşee în caz de retragere din fața inamicului.
Din păcate, în scurtă vreme, mama a tragica înștiințare oficială că nu mai este în viaţă. Iacătă de ce - la cele patru luni ale mele - nu i-am reţinut nici chipul tatălui meu, deși este sigur că „ne–am văzut”.
Devenind orfan de tată, m-au crescut mai mult bunicii din partea mamei, spunând că unde au crescut cinci copii ai lor voi putea creşte şi eu, cu siguranță. Aceștia locuiau în comuna Aliman, regiunea Dobrogea de atunci (județul Constanța de acum), o comună pierdută undeva în sudul Dunării, la cca. 25 km de Cernavodă.
Am făcut acolo Școala Elementară, unde învăţători mi-au fost părinţii regretatului cântăreţ Dan Spătaru, cu care am şi copilărit. Sigur că am și amintiri plăcute din acea perioadă, inclusiv incursiunile la Dunăre, unde mă duceam cu băieți mai mari ca mine, ca să văd și să mă minunez de acel întins de ape. Păstrez și acum în minte câmpurile înmiresmate de flori prin care treceam, sau nopțile sfârșitului de august, când priveam uriașul cer înstelat, netulburat de nicio lumină artificială, pe fondul țârâitului greierilor care se auzeau pretutindeni.

Jocul destinului

După ce am terminat şapte clase, bunicii nu au avut posibilităţi să mă dea la liceu, fiindcă ar fi trebuit să stau în gazdă undeva în Constanţa, iar ei nu aveau bani ca să susțină așa ceva. M–au dat în schimb să învăţ practic contabilitatea la cooperaţia din comună. La 15 ani ştiam deja să închei singur balanţele lunare, fiind trimis uneori să fac inventar la unele cătune care ineau de comuna Aliman. La 16 ani, contabilul şef al comunei a vrut să mă angajeze cu salariu de ajutor contabil, dar cei de la raionul Băneasa-Constanţa nu au aprobat, pentru că eram prea mic: nu eram încă major. M-am supărat rău atunci, dar mai târziu mi-am dat seama că, dacă mă angajau, rămâneam un contabil obscur de comună, poate toată viaţa. Iată de ce consider că acesta nu a fost un tren pierdut.
În acest timp, bunica mea din partea tatălui, din Ţăndărei, m-a chemat să fac liceul în Feteşti, oferindu–se cu generozitate să-mi asigure întreţinerea. Toate bune şi frumoase, dar când am ajuns la Liceul din Feteşti, am văzut la avizier că deja fuseseră afișate rezultatele de la admitere. Pierdusem șansa de a mă prezenta la examenul de admitere din acel an (1958), fiindcă pe atunci nu existau televizoare, iar la sate nici aparate de radio, afară de unele slabe, bazate pe acumulatori. Conștientizând uriașul meu ghinion, mi s–au înmuiat picioarele și m–am lăsat ușor pe treptele clădirii. Portarul de la liceu m–a observat şi, înțelegând situaţia în care mă aflam, m-a întrebat: dacă tu nu ți–ai dat seama, atunci de ce taică–tău nu s–a interesat din vreme de data admiterii?
I-am răspuns că tatăl meu a murit pe front şi că eu sunt de la ţară, lipsit total de mijloace de informare. Omul a făcut ochii mari și mi–a sugerat să mă duc la Medgidia, că acolo este de mine: acolo știa el că este o şcoală profesională la care nu s-a dat încă admiterea şi la care voi primi toată întreţinerea gratuit - masă, casă, salopete şi costum de clasă. Era vorba de Școala profesională patronată de Întreprinderea Metalurgică şi de Utilaje Medgidia - IMUM. De data asta era să izbucnesc în plâns de bucurie, gândind că trenul ăsta e cu mult mai bun, având șansa de a fi întreţinut chiar de şcoală.
Surpriza mare a venit după înscriere. Cu o zi înainte de examene, un număr de opt dintre candidaţi, printre care și eu, ne–am trezit cu dosarele respinse, chiar aruncate pe culoarul din faţa secretariatului. Motivul era perfect legal: de data asta eram prea mare, cu toții depăşiserăm 16 ani. Eu am fost singurul care am rămas cu dosarul în mână plângând din nou, pentru că în mintea mea mă vedeam lipsit de şansă în viaţă, bun numai la săpat şanţuri sau gropi în cimitire.

Trenuri prinse în viaţă

M-a văzut un maistru instructor plângând şi aflând despre ce este vorba, mi-a pus şi el întrebarea: ce este taică–tău? Aflând că sunt orfan de război, mi-a pus altă întrebare: dar carte ştii? Atunci am întrezărit că un alt tren poate fi prins. I–am răspuns că pentru asta garantez, deoarece am fost premiant în toate cele şapte clase, dar la ţară. Omul m-a liniştit, spunându–mi că va vorbi cu secretara (nu cu directorul), ca să spună că, din greșeală, a omis să scoată dosarul meu, astfel încât să pot participa la examen. Mi–a promis că, dacă în urma examenului voi ieși printre primii, atunci va interveni el personal la inspectorul care supraveghează admiterea, pentru a-mi da dispensă privind cele două luni cu care am depășit vârsta de 16 ani, invocând şi rezultatele la examen.
Trecând peste alte amănunte, am luat examenul cu media cea mai mare - nivelul de admitere la o şcoală profesională fiind totuşi mai mic decât la un liceu. Atunci când maistrul s–a dus la inspector ca să–i spună despre mine, acesta a replicat că deja m-a remarcat de la proba scrisă, observând că am predat lucrarea într–o oră în loc de două. A mai văzut și că alţi candidaţi nici măcar nu ştiau să construiască trunchiul de piramidă patrulateră, darămite să poată calcula apotema bazei mari.
Iată deci, un prim tren prins în viaţă. Nu vreau să lungesc povestea, dar am și eu, ca oricare altul, motivele mele de a mă mândri și se va vedea că le accentuez pe cele din tinerețe, fiindcă celelalte sunt prea bine cunoscute de către colegii mei de Catedră/Departament.
Astfel, dintre toate concursurile şi diplomele luate, nu voi aminti decât Concursul Naţional pe Meserii, desfășurat în Bucureşti în anul 1961, la IMEB, unde am luat premiul 1 pe ţară la strungari, anul III. Pentru această reușită şcoala mi-a acordat la absolvire încadrarea A5, maxima încadrare prevăzută de lege, prin excepţie, ca şef de promoţie şi premiant la Concursul Naţional.
Tot legal, întreprinderea IMUM unde m-am angajat în mod firesc, mi-a acordat o categorie în plus după o altă probă de lucru. Aşa se face că, în cartea mea de muncă, primul meu salariu apare cu încadrarea A6, pe care unii muncitori nu ajungeau să o dobândescă nici la pensie.
Pentru mine asta a fost realizarea cea mai mare, confirmată în cartea de muncă, mai ales pentru faptul, că după aceea, din diverse motive, pe care nu le mai dezvolt, s-a schimbat legea la polul opus, ca în România, că absolvenţii de şcoli profesionale să înceapă toţi, indiferent de rezultatele şcolare, de la baza A1. Pe vremea mea, la baza A1 erau încadraţi cei calificaţi la locul de muncă, în şase luni.
După absolvirea şcolii profesionale, am mai prins un tren, când am intrat la liceul seral. În 1961, când am absolvit şcoala profesională, nu era permis să te înscrii la examenul de admitere la liceul seral decât dacă aveai un an de producţie și recomandare de la uzina în care lucrai. Culmea era că până în 1960, inclusiv, se permitea înscrierea la admitere la liceul seral chiar din anul III de şcoală profesională.
Eu ştiind acest lucru, am dat admitere la liceul seral în 1960 şi, după ce am reuşit, am fost anunţat că noua lege nu mai permitea să urmezi două forme de învăţământ în paralel. Totuși, asta m–a ajutat, fiindcă în 1961 am fost primit la liceul seral, motivându-se la inspectoratul regional Constanţa că eu fusesem admis încă din 1960. Din 1961 până în 1965 am urmat liceul seral din Medgidia, paralel cu activitatea în fabrică, de strungar în două schimburi (schimbul unu sau trei). Am avut iar noroc, prin faptul că, în schimbul doi - când eu mergeam la cursurile serale - un coleg lucra pe acelaşi strung și îi convenea asta deoarece avea multă treabă în grădina proprie dimineața.
Intrarea la facultate a fost pentru mine, doar o confirmare a rezultatelor din liceu. Deşi am urmat liceul seral, am fost olimpic în toţi anii la Matematică şi Fizică până la faza pe regiune. De-abia în ultimul an, am fost în finală naţională la Fizică, cu menţiune, iar la revista de Fizică am luat premiul I, confirmat chiar de revista pe care o păstrez și acum.
După intrarea la facultate în 1965, nu a mai fost vorba de niciun tren sau vreun joc al destinului, ci numai de muncă. Am fost mereu bursier, încă de la intrare, iar din anul II am avut chiar bursă „Gheorghiu Dej”, care era cu 50% mai mare decât salariul meu de strungar, încadrarea A6.
În rest, așa cum spuneam, toţi colegii mei cunosc activitatea mea din departmentul TCM, de la absolvirea facultăţii până în prezent, chiar fără a citi Fişa Personală prezentată în „Monografia TCM–60”.
Mai departe, să fim sănătoşi cu toţii!