Date personale și studii

La sfârşit de secol XIX, în anul 1899, şi la început de primăvară, în 26 martie, în casa parohială dintr-un sat sărăcăcios numit Mânjina, din judeţul Covurlui - azi, Costache Negri din judeţul Galaţi -, se năştea cel de-al treilea copil al preotului Popovici, botezat Constantin.
Copilăria şi-o petrece pe plaiurile satului natal, unde face şi şcoala primară. Sârguincios, lovit de greutăţile vieţii - pentru că rămâne orfan de tată - doreşte să înceapă studiile liceale la Galaţi. Are norocul să fie luat în gazdă de către o cunoştinţă întâmplătoare a mamei sale, pe care a întâlnit–o în drumurile făcute la oraş pentru târguieli şi vinderea curcilor pe care le creştea.
După ce termină prima clasă de liceu, greutăţile materiale cu care se confruntă familia nu mai permit plata gazdei şi continuarea liceului la Galaţi, astfel încât se vede nevoit să meargă la Iaşi şi să reia anul întâi ca bursier la Liceul Internat, unde fratele său mai mare, Panait, student la drept, era pedagog.
În 1919 termină liceul la Iaşi şi se înscrie la Şcoala Politehnică, unde face anul întîi la Facultatea Eletromecanică în paralel cu Facultatea de Matematici din cadrul Universităţii Bucureşti.
Odată cu înfiinţarea Politehnicii din Timişoara, în 1920, Statul român oferă burse studenţilor care vor să meargă la Timişoara. Profitând de această ocazie, studentul Constantin Popovici se transferă la Politehnica din Timişoara, unde din nou reia anul întâi, tot la Electromecanică. Aici îl are coleg şi prieten pe Alexandru Rău, unul dintre întemeietorii Facultăţii de Metalurgie din Institutul Politehnic din Bucureşti de mai târziu.
Fiind un student merituos, în ultimii doi ani de facultate este încadrat şi ca asistent suplinitor. După terminarea facultăţii, în 1925, este titularizat pe postul de asistent, unde mai lucrează încă doi ani.
În anul 1927 participă la un concurs pentru obţinerea unor burse de specializare în străinătate, oferite de Statul român. Câştigă o bursă pentru specializarea în Construcţii de maşini în Germania, iar colegul şi prietenul său, Alexandru Rău, care participă la acelaşi concurs, câştigă o bursă de specializare în Metalurgie în Anglia. Din motive personale, Rău îl roagă pe Constantin Popovici să facă un schimb, care a fost posibil, şi acesta acceptă bursa din Anglia. Cum însă nu absolvise o facultate de Metalurgie în România, nu a fost acceptat la specializarea respectivă, astfel încât devine student la Facultatea de Metalurgie a Universităţii din Sheffield, Anglia. Aici depune mult sârg şi se remarcă prin aptitudinile sale, fiind apreciat de profesorii şi colegii săi, care-l recunosc sub apelativul „Pop”.
În anul doi de studii, Universitatea din Sheffield organizează un concurs profesional la care puteau să participe doar studenţii englezi şi cei din Commonwealth–ul britanic. Cum nu îndeplinea această condiţie, nici nu se gândea să participe la concurs. Colegii săi, care-l simpatizau şi-i recunoşteau capacitatea profesională, ştiind motivul pentru care nu participă, i-au sugerat să semneze lucrarea cu un pseudonim şi, insistând, l–au convins să participe. După concurs, când s-au afişat rezultatele, a fost îmbulzeală mare de studenţi, curioşi să vadă rezultatele. Costache Popovici, care era mai departe de locul afişării, aude un student aflat în față strigând: „Cine-i Pop ăsta, măi, din capul listei?” - şi-i trage o înjurătură. Când studentul respectiv trece pe lângă Costache, acesta-i spune: „Îţi mulţumesc pentru înjurătură”, la care împricinatul se scuză că nu a ştiut că este chiar el.
Urmarea a fost că s-a aflat de şiretlic şi problema s-a dezbătut în Consiliul facultăţii care, până la urmă, a hotărât o derogare de la regulament, acordându–se premiul întâi celui plasat după Costache Popovici, iar acestuia premiul doi.
După acest succes, studentul român Costache Popovici este invitat să ţină o conferinţă despre istoria fierului în România. Pregătind cu multă grijă tema şi constatând că auditoriul habar nu avea de România şi de istoria ei, cu abilitate şi talent oratoric reuşeşte că cupleze istoria fierului din România cu istoria României din cele mai vechi timpuri, bazându-se pe Tratatul de istorie a României al lui A. D. Xenopol. În urma acestei conferinţe, deosebit de apreciată şi gustată de auditoriu, succesul studentului român Costache Popovici a crescut foarte mult, ajungând să fie mai bine cunoscut de către conducerea universităţii.
În 1930 termină studiile în Anglia şi obţine diploma Degree of Bachelor of Matallurgy, cu calificativul The Best (cu bilă albă), eliberată de Universitatea din Sheffield la data de 5 iulie 1930.
Se întoarce în ţară şi, când ajunge cu trenul în Gara de Nord şi coboară pe peron, se întâlneşte, cu totul întâmplător, cu Ion Vlădescu, cel care-l suplinea pe postul de asistent la Politehnica din Timişoara. Când acesta-l vede pe Costache, după urările convenţionale de bun venit, îl întreabă îngrijorat: „Acum ai să vii să-ţi ocupi postul de asistent la Timişoara?”, la care Costache îi răspunde foarte degajat: „Stai liniștit omule, continuă-ţi activitatea acolo, pentru că eu am un angajament mult mai bun la Uzinele de Fier ale statului din Hunedoara”. Ion Vlădescu se linişteşte şi pleacă, fără să știe că titularul nu avea nici un angajament...

Experienţa profesională

La 1 noiembrie 1930 se angajează ca simplu inginer la Hunedoara, dar în scurt timp se remarcă şi este numit şeful atelierelor de turnătorie. Lucrează aici până în iulie 1934, contribuind cu priceperea sa la dezvoltarea profitabilă a acestei întreprinderi.
Între timp, fraţii Schapira, acţionarii principali ai Uzinei de Vagoane ASTRA din Arad, aflând de calităţile manageriale deosebite ale inginerului de la Hunedoara - Costache Popovici -, îi propun postul de director general la ASTRA. Acesta îl acceptă astfel încât conduce până în 1944 această uzină.
În această perioadă, pe lângă vagoane de marfă şi de călători, performante şi confortabile, s–a realizat şi primul automotor românesc prezentat la Expoziţia Naţională de la Bucureşti în anul 1937. În legătură cu acest automotor, profesorul Constantin Popovici povesteşte colaboratorilor săi de mai târziu, învăţăcei în ale tehnologiei, cu câtă râvnă, dragoste, mândrie şi dorinţă de a realiza cât mai bine acest produs, au muncit lucrătorii uzinei împreună cu directorul său general chiar şi pe durata deplasării automotorului de la Arad la Bucureşti pentru unele finisări.
Legat de această perioadă din viața sa, Profesorul Constantin Popovici povesteşte o întâmplare care demonstrează importanţa deosebită acordată de conducătorul unei întreprinderi din acea vreme pentru cunoaşterea cât mai bună a posibilităţilor fiecărui angajat.
Urmărind o valorificare superioară a deşeurilor de fier rezultate de la fabricarea vagoanelor, prin vânzarea lor la fierarii şi potcovarii din județ cu un preţ mai bun decât al fierului vechi, uzina de vagoane dă un anunţ pentru angajarea unui muncitor necalificat. Acesta trebuia să sorteze deşeurile de fier corespunzător nevoilor clienților. După un timp, secretara îl anunță că un om ar vrea să vorbească cu domnul director. Conform obiceiului de a sta de vorbă direct cu oamenii, directorul Constantin Popovici îl primeşte și observă că, după port, arăta ca un cioban care abia coborâse de pe munte. Ca urmare, se adaptează situației și urmează dialogul:
- Bade, poţi să-mi spui şi mie cum aprinzi focul pe munte?
- De bună seamă, domnule Director. Uite, iau, mai întâi, nişte rămurele subţiri şi uscate pe care le mărunţesc şi le așez ca un acoperiş de casă peste câteva frunze uscate, apoi, peste ele, pun vreascuri, tot uscate, din ce în ce mai mari şi mai groase. Mă aşez astfel ca să ţin adăpost de vânt focului. Dacă am chibrituri, scapăr un băţ şi aprind frunzele, dacă nu, folosesc amnarul şi cremenea şi aprind iasca. Suflu apoi în aceasta până când apare o flacără cu care aprind frunzele uscate, la fel cum aş fi făcut cu băţul de chibrit.
Apreciind descrierea „tehnologiei” și logica desăvârșită a procedurii, îi spune:
- Bade eşti angajat. Vei afla de la meșter ce ai de făcut.
Următoarea istorioară din aceeaşi perioadă de activitate arată importanța pe care o acorda plasării omului potrivit la locul potrivit.
Într-una din zile Profesorul s–a pomenit cu un telefon de la Bucureşti. Era însuși Ministrul comerţului. După cuvintele de bună auzire, acesta îi spune că ar dori să-i angajeze fiul, care a terminat de curând Politehnica. Cum domnul Ministru l–a sprijinit în mai multe rânduri în activitate și erau în bune relații, i–a spus să i–l trimită. După un timp acesta vine la fabrică, iar Directorul Costache Popovici îl invită la o ceaşcă de cafea. Discută pe mai multe subiecte, printre care şi despre fotbal - subiectul său preferat - și deloc despre inginerie. După circa un sfert de oră, îi spune că da, este de acord să–l angajeze, chiar cu un salariu bunicel pentru un stagiar, dar cu o singură condiţie: să nu vină în uzină decât în ziua de salariu, pentru a-l ridica. Auzind așa o propunere, tânărul inginer încercă să obiecteze, dar Directorul rămâne ferm și până la urmă acceptă, desigur...
Noi, care eram foarte atenți la aspectele cu banii, l-am întrebat cum de îi convenea să–i dea un asemenea salariu fără a–i cere să facă nimic. Profesorul ne–a răspuns că, pe de o parte, avea o datorie morală faţă de tatăl său, iar pe de altă parte, dacă l–ar fi introdus în angrenajul întreprinderii, acesta s–ar fi comportat ca o rotiţă defectă ce ar fi stricat întregul mecanism şi ar fi produs mai multă pagubă decât salariul oferit...
Între timp, marele industriaș Malaxa care, printre alte produse, se ocupa şi cu repararea şi fabricarea locomotivelor cu abur, află de Directorul General Constantin Popovici şi de destoinicia acestuia. Încearcă de mai multe ori să-l convingă să accepte un post de director al uzinelor sale din Bucureşti. În 1944 reuşeşte, şi-i oferă postul de director general, înlocuindu-l pe Adrian Dumitrescu şi având ca directori, tehnic pe Carp şi economic pe Grigorescu. Până în 1948, când are loc naţionalizarea, îşi îndeplineşte cu mult succes funcţia de director general, fiind apropiat față de toţi salariaţii întreprinderii, cunoscându-le nevoile şi ajutându–i ori de câte ori s-a ivit o ocazie.
Încă din 1947 este solicitat să colaboreze cu Şcoala Politehnică din Bucureşti, la Facultatea de Electromecanică.
În acelaşi timp, la recomandarea lui Ion Gheorghe Maurer, acceptă înalta funcție de Consilier în Ministerul Energiei şi Industriei Electrotehnice, Ministru fiind Gheorghe Gaston Marin. În această calitate, s-a ocupat de punerea în funcţiune a unor centrale electrice avariate în timpul războiului, precum Filaret sau Grozăveşti, de achiziţia de utilaje energetice şi de prelucrare mecanică pentru dotarea acestor centrale, sau de întreţinerea, repararea şi modernizarea echipamentelor existente.
Pentru punerea în funcţiune a centralei de la Filaret, de pildă, oprită din cauza motorului Diesel al cărui arbore cotit se defectase, a conceput şi aplicat o tehnologie nouă de reparare a arborelui defect, prin folosirea unei construcţii asamblate prin fretare a componentelor acestuia, prelucrate separat. Soluţia folosită s-a dovedit a fi fost excelentă, motorul astfel reparat funcţionând o perioadă îndelungată de timp.
Din nevoia de a interveni prompt şi eficient la înlăturarea avariilor ce apăreau la centralele electrice din ţară, Constantin Popovici contribuie în mod hotărâtor la înfiinţarea unei întreprinderi care, ulterior, devine Întreprinderea „ENERGOREPARAȚII” din Bucureşti.
În calitatea sa de Consilier al Ministrului, Constantin Popovici îşi aduce o contribuţie importantă la săparea tunelului de aducţiune al primei hidrocentrale mari din România, hidrocentrala de la Bicaz. Acest tunel, lung de 4,7 km, trebuia săpat într-o stâncă sfârâmicioasă cu infiltraţii mari de apă care, atunci când era perforată, producea prăbușirea plafonului, făcând imposibilă înaintarea. Inginerul Constantin Popovici a imaginat aşa-numita „Cârtiţă de la Bicaz” care, în timp ce perfora stânca, evacua roca sfărâmată, realiza armătura metalică împreună cu cofrajul şi turna betonul pentru realizarea cămăşuielii, permiţând astfel înaintarea în tunel de la ambele capete.
Gheorghe Gaston Marin vorbeşte despre această contribuţie a inginerului Constantin Popovici în cartea sa „În serviciul României lui Gheorghiu-Dej - Însemnări de viață”.
Naţionalizarea întreprinderilor din 1948 l-a găsit pe Constantin Popovici în funcţia de Director general la Uzinele Nicolae Malaxa din Bucureşti. Odată cu naţionalizarea, s-au schimbat şi conducerile întreprinderilor naţionalizate.
Comportamentul Directorului general Constantin Popovici, apropiat de salariaţii uzinei, i–au atras stima şi simpatia acestora. Cu toate acestea, la schimbarea conducerii uzinei, un grup de activişti de partid zeloşi l-a scos cu roaba pe poarta uzinei ca şi pe ceilalţi directori, spunând că nu mai au nevoie de directori capitalişti.
După vreo câteva luni, când uzina se afla în pragul colapsului, după astfel de acțiuni de esență pur politică, un alt grup, în frunte cu secretarul de partid al uzinei, a venit să-l roage să revină în funcţia de director general, dar acesta le-a spus că va veni numai dacă-l bagă în uzină tot cu roaba, aşa cum l-au scos.
După 1948 mulţi patroni şi conducători de întreprinderi au fost arestaţi. Şi inginerul Constantin Popovici se aştepta la aşa ceva, având bocceluţa permanent pregătită. Într-o zi de toamnă târzie, sună cineva la uşa locuinţei sale. Când se uită, văzu un individ îmbrăcat cu haină de piele şi cu pălăria pe cap care-l întreabă: „sunteţi inginerul Costache Popovici?” „Da!” ”Haideţi cu noi”. În sinea sa și–a zis „hait, s-a zis cu mine!” dar cu glas tare a întrebat doar „să–mi iau ceva haine groase?” „Nu, nu este nevoie”, răspunde individul, Popovici înțelegând că „nu are la ce să-i mai folosească”. Mergând cu maşina și așteptându–se la ce era mai rău, vede că aceasta se oprește în faţa clădirii Consiliului de Miniştri. Aici este condus într-o sală mare, unde întâlneşte mai multe figuri cunoscute, care însă nu răspundeau la salut, fiindcă niciunul nu știa cum bătea vântul.
După un timp de aşteptare, se anunţă că vine tovarăşul Gheorghiu-Dej. Acesta li se adresează cu multă condescendenţă, spunându-le că s-au infiinţat Sovrom–urile şi că Statul român trebuie să-şi numească reprezentanţii săi în acestea. De aceea a făcut apel la cei mai buni specialişti patrioţi din ţară. După ce le înmânează numirile, Gheorghiu-Dej dă să plece, dar după câţiva paşi se opreşte şi se întoarce către cei din sală, spunând: „are cineva vreo întrebare?”.
Ing. Constantin Popovici ridică timid două degete. Gheorghiu-Dej îl întreabă despre ce e vorba. „Ştiţi”, răspunde Popovici, „eu am fost director general la Uzinele Nicolae Malaxa şi nu aş vrea să credeţi că tăinuiesc acest lucru”. La care Gheorghiu-Dej, privindu-l atent, îi răspunde: „știm că aţi fost singurul director care a ţinut cu muncitorii şi de aceea aţi fost iubit de ei”.
În 1948, prin Decretul nr. 175 al M.A.N. a R.P.R., Școala Politehnică din București devine Institutul Politehnic din București. În același an, prin Decizia Ministerului Învățământului Public nr. 296252 din 1 dec. 1948, inginerul Constantin Popovici este numit Profesor suplinitor Șef de catedră la Catedra de Tehnologie Mecanică a Facultății de Mecanică din Institutul Politehnic din București, în același timp cu profesorul Emil Botez la catedra de Mașini Unelte.
Începând cu acel an, îşi desfăşoară activitatea de bază în cadrul Facultăţii de Mecanică din Institutul Politehnic din Bucureşti, unde conduce Catedra Tehnologia Metalelor. Se ocupă de alcătuirea programelor şcolare, manualelor şi lucrărilor practice. Scrie un curs de Tehnologia metalelor, care este multiplicat în Centrul de tipărituri al Politehnicii.
În paralel cu activitatea didactică la catedră, este solicitat să facă parte din numeroase comisii de expertiză ca expert tehnic, datorită experienţei sale deosebite acumulate în cei peste 25 de ani de activitate inginerească şi de conducere. Astfel, se poate menţiona cazul turbinei cu abur de la Baia Mare, achiziţionată din Elveţia, care s-a defectat în timpul exploatării, pentru aceasta fiind acuzaţi inginerul şi echipa de exploatare. În urma unui proces, aceştia au fost puşi să plătească statului român daune în valută.
Prin atenta experiză făcută, profesorul Constantin Popovici a demonstrat că turbina nu a mai funcţionat din cauza unor vicii ascunse de fabricaţie şi, prin argumentele aduse, a convins firma elveţiană să remedieze defecţiunea pe cheltuiala sa, scăpând de la pedeapsă şi despăgubire echipa considerată vinovată pe nedrept şi deja condamnată.
Un caz asemenător este cel al unei prese hidraulice mari, importate din Anglia de la o firmă din Sheffield care, la instalare, a prezentat o fisură periculoasă la batiu. Aici au fost acuzaţi de neglijenţă cei care s-au ocupat cu transportul presei. Pentru stabilirea adevărului, s-a alcătuit o comisie de expertiză în care au fost solicitaţi să facă parte profesorii Constantin Popovici şi Alexandru Rău. Mergând la faţa locului şi examinând presa, profesorul Rău propune o cercetare defectoscopică destul de laborioasă, care ar fi necesitat mult timp şi cheltuieli mari. În schimb, Prof. Constantin Popovici, caracterizat printr–un desăvârșit simț practic, cere o cretă, o ruletă şi un ciocan şi face cu creta nişte x–uri pe toată lungimea fisurii, continuând apoi pe aceeași direcție şi acolo unde fisura nu se mai vedea. Apoi loveşte uşor cu ciocanul în batiu pe traseul nefisurat însemnat cu x-uri. În urma fiecărei lovituri de ciocan lungimea fisurii creştea, evidenţiind prin aceasta existenţa unui defect de fabricaţie ascuns. Argumentele aduse şi în acest caz au scos de sub acuzaţie pe cei învinuiţi şi au determinat firma din Anglia să înlocuiască utilajul defect cu altul nou.

Prelegerile ţinute în faţa studenţilor, se bazau pe notele de curs, alcătuite cu multă grijă şi migală pe baza unei documentări ample cu un conţinut informativ bogat şi bine structurat, presărat cu numeroase exemplificări din practica de peste un sfert de veac în domeniul tehnologiei mecanice. Aceste prelegeri erau străbătute de un înalt simţ patriotic, adevărate lecţii de viaţă.
Foştii studenţi, actualmente şi ei ingineri cu multe realizări în activitatea inginerească, îşi amintesc de toate acestea cu multă pioşenie. Examenele ţinute cu studenţii erau caracterizate printr-o apropiere accentuată între examinator şi examinat, din dorinţa de a cunoaşte cât mai bine nivelul de înţelegere şi de însuşire a cunoştinelor acumulate de studenţi de la curs şi din activităţile practice de laborator şi proiect.
Din acest motiv, examenul cu Prof. Popovici dura foarte mult şi se termina seara târziu. Uneori, pentru pregătirea răspunsurilor la întrebările de pe biletul de examen, dădea voie studenţilor să se folosească de notele de curs sau de manuale, examinarea constând în verificarea gradului de înţelegere a problemelor în discuţie şi corectitudinea răspunsurilor. Examenele se țineau oral, fapt ce oferea studenților posibilitatea de a se concentra pe exprimarea cât mai clară a ideilor, un exercițiu indispensabil pentru comunicarea cu colaboratorii și subalternii în activitatea viitoare de inginer.
Laboratoarele catedrei TCM vizau cunoașterea și adâncirea problemelor legate de fenomenele ce au loc în procesele de prelucrare mecanică, precum influența diferiților factori ai prelucrării asupra preciziei de prelucrare a pieselor mecanice. În faza de început a TCM-ului, aceste laboratoare au dat multă bătaie de cap Șefului de catedră și colaboratorilor, prin întocmirea detaliată a planului de lucrări, elaborarea referatelor legate de efectuarea fiecărei lucrări, proiectarea și realizarea echipamentului necesar realizării lucrărilor, achiziționarea aparatelor de măsură și a utilajelor necesare efectuarii acstor lucrări. Toate acestea au fost realizate sub îndrumarea și cu sprijinul competent al profesorului Constantin Popovici.
Catedra TCM dispunea încă de la înființare de Laborator de tehnologia construcției de mașini, Laborator de stanțare și matrițare la rece, Laborator de toleranțe și măsurări tehnice, Laborator de proiectarea și construcția dispozitivelor.
Activitatea la proiectele de an de TCM viza dezvoltarea abilităților privind proiectarea proceselor tehnologice de fabricare a pieselor de mașini, iar temele acestor proiecte priveau piese reale de mașini care se fabricau în întreprinderile constructoare de mașini din capitală.
Proiectul de diplomă se realiza pe tot parcursul semestrului II al anului V și era o lucrare amplă, ce viza aplicarea tuturor cunoștințelor acumulate în cei cinci ani de facultate la proiectarea tehnologiei și a echipamentelor necesare fabricării unei piese de complexitate mijlocie din componența produselor ce se realizau în uzinele constructoare de mașini din capitală sau din țară. Pe lângă acestea, erau avute în vedere probleme de normare și oganizare a muncii și de optimizare a proceselor tehnologice. Multe din temele acestor proiecte constituiau cercetări științifice ale studenților efectuate sub îndrumarea conducătorilor de proiect.
În semestrul II al anului V, când se elabora proiectul de diplomă, Profesorul Constantin Popovici organiza renumitele Excursii de studii care se făceau cu toți studenții anului V pe trasee din țară, centrate pe vizitarea uzinelor cu cele mai moderne tehnologii și echipamente folosite la realizarea de produse complexe, precum autocamioane, tractoare, mașini unelte, locomotive electrice și Diesel, scule așchietoare etc.
Practica de specialitate, cu o durată de șase săptămâni, era de fapt o practică tehnologică și se efectua după terminarea anului IV, deobicei în ateliere de proiectare de procese și echipamente tehnologice, în cele mai moderne uzine constructoare de mașini din țară.
Toate acestea au constituit probleme deosebit de complicate, pe care numai o persoană precum Profesorul Constantin Popovici, cu vasta sa experiență didactică și practică, a putut să le rezolve. Experiența acumulată la catedra TCM din Institutul Politehnic din București a fost preluată de celelalte catedre și facultăți de TCM din țară ca: Timișoara, Cluj, Iași, Brașov, Galați etc.
Cercetarea ştiinţifică desfăşurată, deşi amplă, era orientată pe soluţionarea practică a unor probleme tehnologice reale, rezultate din nevoile întreprinderilor constructoare de maşini din România. Tematica acoperea o paletă largă de probleme, urmărind creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor şi reducerea costurilor. Era vorba de cercetarea științifică studențească și de cercetarea științifică a cadrelor didactice din catedră.
Și în acest domeniu profesorul Constantin Popovici și-a dovedit capacitatea sa deosebită, în selectarea și organizarea activități științifice studențești și a sesiunilor de comunicări a rezultatelor acestor cercetări. Sunt dovezi scrise de planuri tematice de lucrări de cercetare rezultate din nevoile întreprinderilor constructoare de mașini din capitală și din țară, la solicitarea acestora, întocmite de profesorul Constantin Popovici.
În ceea ce privește cercetarea științifică a cadrelor didactice, prin planurile care se întocmeau, se urmărea soluționarea problemelor rezultate din nevoile întreprinderilor din capitală și din țară, ca uzinele „23 August”, „Semănătoarea”, „Vulcan”, „Timpuri Noi”, „Energoreparații” etc.

Activitatea publicistică

Activitatea publicistică a profesorului Constantin Popovici a fost relativ săracă şi aceasta datorită faptului că punea accent deosebit pe rezultatele practice obţinute în soluţionarea numeroaselor probleme din domeniul tehnologiei mecanice şi mai puţin pe redactarea şi publicarea rezultatelor obţinute. Fiind conştient de această greşeală, îndruma colaboratorii mai tineri să nu o repete, pentru că ceea ce este scris rămâne şi, de cele mai multe ori, activitatea oamenilor se apreciază după dovezile scrise.
De la profesorul Constantin Popovici au rămas un curs de Tehnologia Metalelor, pentru studenţii Facultăţii de Mecanică, multiplicat în Tipografia Politehnicii în anul 1950 şi cursul de Tehnologia Construcţiei de Maşini, elaborat împreună cu profesorul Gheorghe Savii, de la Politehnica din Timişoara şi cu profesorul Victor Killman, de la Politehnica din Braşov. Cursul a fost publicat postum la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, în anul 1967.
Viaţa inginerului şi profesorului Constantin Popovici, plină de realizări în domeniul ingineriei şi activităţii didactice universitare, a fost curmată brusc în ziua de 14 mai 1965, printr-un atac de cord.

În loc de încheiere

Fericit se poate numi cu adevărat cel ce a avut ocazia să fie aproape, să lucreze, să învețe și să aibă ca model un om de talia profesorul Constantin Popovici. Eu am fost unul dintre aceștia și m-am străduit toată viața să-l urmez. Nu mă pot lăuda că am realizat lucruri extraordinare, dar în tot ce am făcut am avut ca model pe profesorul Constantin Popovici.
În semn de recunoștință, Institutul de Cercetări în Tehnologia Construcțiilor de Mașini (ICTCM) din București a înființat Fundația Profesor Constantin Popovici.
Noi, cei de azi, în semn de recunoștință pentru memoria Profesorului Constantin Popovici, am hotărât ca amfiteatrul CD-016 să poarte de azi înainte numele de Amfiteatrul Profesor Constantin Popovici.
Realizarea fizică a basoreliefului se datorează profesorului Aurel Sturzu, fost student al profesorilui și mai târziu colaborator al acestuia, iar a plăcilor care-l însotesc și amplasarea întregului ansamblu, profesorului Marian Gheorghe.
Absolvenții Facultății de Mecanică din Institutul Politehnic București, seria 1961, care în anul II de studii au făcut cursul de Tehnologie Mecanică cu Profesorul Constantin Popovici, iar cei de la specializarea TCM, iar în anii IV și V cursul de Tehnologia Construcției de Mașini, omagiază personalitatea profesorului în lucrarea „Promoția 1961 a Facultății de Mecanică în 2001”.
Închei aceste rânduri cu cuvintele unui alt discipol al profesorului Constantin Popovici, care a avut realizări cel puțin tot atât de mari ca și ale mele - regretatul Profesor universitar Dr. ing. Aurel Brăgaru:
„Profesorul Constantin Popovici ne-a învățat și a demonstrat prin forța exemplului personal al întregii sale vieți, ce este omenia, ce înseamnă pasiunea pentru excelența profesională, imensa responsabilitate a oamenilor școlii și, nu în ultimul rând, ce înseamnă dragostea de țară, cu bucuriile și durerile ei. Nu putem, omagiindu-l, să-i cinstim mai bine memoria acestui titan al sufletului și al minții românești decât prin strădania de a-i urma exemplul, noi cei care am avut imensul privilegiul, dat de bunul Dumnezeu, de a-i fi fost în preajmă, și prin cei ce ne vor urma peste vremuri și vremi. Continuitatea nu este o vorbă goală, ea reprezintă acea îndatorire tainică de legare a momentelor de trecut și viitor printr-un prezent”.