Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Mecanică
Decan al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini
Rector al Institutului Politehnic Bucureşti

Anul 1965 a fost marcat de fulgerătoarea dispariţie a Profesorului Constantin Popovici, moment de grea cumpănă în viaţa tânărului colectiv al Catedrei. Definitivarea formei, a conţinutului activităţilor şi organizarea Catedrei s-au realizat în următorul deceniu (1965-1976), perioadă în care coordonator al activităţilor, în calitate de Şef de catedră, a fost Profesorul univ. dr. ing. Voicu Tache. Acesta fusese martor al începuturilor, ştia ce gândise Profesorul, dar era pus în situaţia de a da viaţă acestor proiecte.
„...Din păcate, am fost adus în conducerea Catedrei ca urmare a dispariţiei premature a Profesorului nostru de suflet... pe care l-am considerat părinte al nostru nu numai ca specialist şi profesor din domeniu, dar şi ca om. Era foarte apropiat de oameni, foarte devotat ideii de a ajuta la formarea şi desăvârşirea profesională a tinerilor cu care colabora, astfel încât în anul 1965 pe umerii mei au apăsat dificultăţi foarte mari, ţinând seama de imensul gol creat prin dispariţia prematură a Profesorului Popovici. Nu mi-a fost deloc uşor... Am început cu apropierea oamenilor tineri pe care-i aveam în Catedră şi, în acelaşi timp, prin a solicita, în continuare, ajutorul specialiştilor care lucrau în cumul în Politehnică şi care s-au ataşat Catedrei, contribuind în foarte mare măsură la bunul mers al şcolii şi la a face să se simtă cât mai puţin dispariţia Profesorului... Căutam să găsim o cale de a continua dezvoltarea învăţământului, aşa cum ar fi dacă Profesorul continua să fie printre noi.
Foarte multe dintre ideile proprii pe care le–a aplicat în perioada conducerii Catedrei erau în stadiu incipient; de exemplu laboratoarele ce urmau să fie construite erau în stadiul de proiect, urmând să fie realizate şi dotate corespunzător - dar ele aparţineau gândirii Profesorului.
Noi am fost ucenicii care i-au continuat, dezvoltat şi definitivat ideile. Am fost un colectiv destul de unit. Sunt foarte mulţi cei care au participat la această creştere a învăţământului din domeniul respectiv. Ce pot să vă spun? Toate şcolile ştiinţifice s–au format în timp, fiecare generaţie adăugând trecutului noi şi noi elemente de structură care să conducă la apariţia şi perpetuarea acestora.
În acest sens, cred că între anii ’60-’75 s-a reuşit să se constituie un corp profesoral stabil, al Catedrei, care forma Şcoala de pregătire a specialiştilor în domeniul TCM, acoperind cam toate disciplinele de specialitate, cu doctorate în afara ţării şi cu doctorate în cadrul şcolii noastre; deci un corp profesoral format din specialişti capabili să asigure un nivel ştiinţific ridicat şi bazele unei pregătiri profesionale solide viitorilor ingineri, o pregătire complexă care să poată garanta prezenţa lor eficientă în oricare dintre domeniile industriei care se dezvolta foarte puternic în România.
În acest al doilea deceniu de existenţă a Catedrei, din punct de vedere al colaborărilor, am reuşit să căpătăm şi dimensiuni externe - cu dificultăţi, dar am reuşit. Am avut legături academice cu Institutul de Maşini Unelte şi Scule de la Moscova, cu Şcoala Superioară Bauman din Moscova, cu Institutul Politehnic din Leningrad - ca urmare a prezenţei unor colegi de-ai noştri ca studenţi şi doctoranzi în aceste instituţii şi care au revenit ulterior în ţară ca profesori. Îi am în vedere pe Profesorii Alexandru Rădulescu, Ionel Gavrilaş și Gheorghe Zgură, care s-au format la aceste şcoli. De asemenea, am reuşit o colaborare fructuoasă cu Universitatea Tehnică din Dresda, cu Universitatea Tehnică din Budapesta, cu Central Polytehnic of London, cu Institutul Politehnic din Tbilisi - Gruzia (azi Georgia) şi cu alte Şcoli Superioare Tehnice din lumea ştiinţifică a domeniului. Am avut şi unele colaborări cu Bulgaria, cu Cehia, cu fosta Iugoslavie. Am căutat să menţinem aceste legături pe cât ne-a fost posibil, pentru că nu de noi depindea continuitatea în dinamica acelor timpuri; s-a ajuns la un moment dat în situaţia în care menţinerea acestor schimburi de studenţi, doctoranzi şi cadre didactice să se realizeze numai în cadrul Convenţiilor de Colaborare încheiate prin Ministerele de Externe. Când s-a ajuns în această etapă, deja lucrurile au început să se deruleze foarte greu. Filiera aceasta, care introducea elementele Statale ca hotărâtoare în relaţiile şcolilor, a constituit pentru noi o mare dificultate - eu am resimţit-o ca Şef de Catedră. Am primit semnale asemănătoare de la colaboratorii noştri rectori şi şefi de departamente de la Central Polytehnic of London, de la Belgrad, din Cehia şi din RDG. După 1972 până în 1976, anii din ultima parte a mandatului meu ca Şef de Catedră au fost cei în care am simţit că pierdem rând pe rând nişte canale de legătură cu viaţa ştiinţifică din domeniu, că deveneam tot mai singuri.” (Prof. Dr. ing. Voicu TACHE)
Cel de-al doilea deceniu de existenţă a Catedrei a fost unul al „stabilirii rigorilor specialităţii”. În Colectivul Catedrei s-au conturat structurile disciplinelor care concurau la pregătirea specialistului în domeniul TCM: Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Tehnologia Presării la Rece, Proiectarea Dispozitivelor, Toleranţe şi Măsurări Tehnice, Tehnologia Construcţiilor Maşinilor-Unelte, Tehnologia Construcţiilor Sudate, Maşini-Unelte şi Control Dimensional, Tehnologii Neconvenţionale, Bazele Optimizării Proceselor Tehnologice, Bazele Cercetării Experimentale, Bazele Proiectării Uzinelor Constructoare de Maşini, Protecţia Muncii în Uzinele Constructoare de Maşini şi, ceva mai târziu, Proiectarea Asistată de Calculator (Prof. Dr. ing. Napoleon Andrei: Date din istoricul Catedrei TCM, Bucureşti, februarie 2002 ).
Chiar dacă baza materială pentru dotarea laboratoarelor n-a fost niciodată îndestulătoare, acum existau spaţii suficiente pentru desfăşurarea activităţilor. Pentru acestea se depuneau eforturi susţinute spre a fi dotate măcar la nivelul anilor ‘70. Trecând peste dificultăţile materiale, Catedra a continuat să se bucure de sprijin şi de recunoaştere atât din partea specialiştilor din mediul universitar cât şi a celor din industrie şi din cercetare şi, în momentele de cumpănă, de ajutor din partea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini.
„...Dificultăţi am întâmpinat şi din partea unor colegi aflaţi în poziţii importante în perioada anilor ’70 şi care au pus la un moment dat sub semnul întrebării existenţa disciplinelor de specialitate şi chiar a secţiei. A trebuit să ne zbatem mult, toţi cei care fusesem martorii începutului şi eu personal - mai întâi în calitate de Şef de Catedră, după aceea de Decan - ca să demonstrăm că viaţa arată că nu se poate renunţa la o astfel de specialitate.
S-a încercat un lucru grav, desfiinţarea unei specializări care dăduse deja dovada probităţii prin sutele de absolvenţi deveniţi în producţie specialişti în cele mai variate domenii ale ingineriei, de la industria grea până la institutele de cercetare în domeniul aviaţiei şi tehnicii nucleare. S-a încercat, dar nu s-a reusit... Cei care doreau desfiinţarea specializării erau doritorii de spaţii şi de utilaje pe care să le utilizeze în propriile direcţii de specializare sau chiar unii mai puţin informaţi în legătură cu structura acestei specialităţi.
În acelaşi timp am avut, însă, sprijinul şi susţinerea unor factori de conducere din ministerul de resort - MICM - care au arătat că, indiferent spre ce ramură industrială se îndreaptă absolventul acestei specializări, el este întotdeauna bine ancorat în realităţile întreprinderilor, al instituţiilor de profil, după cum a dovedit–o chiar viaţa. Am primit sprijin din partea celor interesaţi şi bine informaţi, care s–a materializat prin menţinerea specializării, iar Catedra s-a dezvoltat. Datorită prezenţei unor astfel de oameni în conducerea ministerelor de resort, am putut primi, în perioada ’70 - ’80, fonduri disponibilizate de ministere pentru baza materială şi pentru documentare, chiar şi fonduri în valută. Atunci am putut să aducem ceva aparatură din străinătate, nu numai din Est, dar şi din Vest; atunci am putut procura abonamente la reviste străine, pe care le-am putut menţine până la începutul anilor ’80, când a venit o lovitură şi mai grea pentru învăţământ, prin dispariţia aproape completă a oricărui fond pentru dotări şi pentru baza de informare. Totuși, cea mai grea lovitură s–a produs atunci când au început să dispară contactele cu marile centre universitare ale lumii.” (Prof. Dr. ing. Voicu TACHE)
Perioada 1965-1976 a condus şi la definirea corpului profesoral al Catedrei.
„...Cu excepţia colegilor care continuau să activeze în cumul, restul corpului didactic al Catedrei s-a constituit prin reîntoarcerea de la studiile de doctorat din URSS şi RDG a celor pe care i-am amintit anterior, dar şi a altor specialişti, ca de exemplu Profesorul Dodoc şi Profesorul Constantin Dumitraş, care se formaseră la Dresda. Alături de aceste cadre didactice revenite în catedră - care fuseseră „candidaţi în ştiinţe tehnice” cum se numea perioada de doctorantură în acea vreme - am căutat să reţinem, alături de cadrele deja formate, pe cei mai străluciţi absolvenţi ai secţiei TCM. Şi cred că am reuşit acest lucru, căci an de an, cei mai buni absolvenţi, şefii de promoţie şi următorii 2-3 absolvenţi cu mediile cele mai mari rămâneau în şcoală. Era momentul Repartiţiilor Guvernamentale, dar dreptul de a propune şi de a reţine revenea Catedrei şi Consiliului Profesoral. Catedra propunea pe acei tineri pe care-i urmărise într-un răstimp de 5 ani şi care dovediseră calităţi certe de a putea să-şi continue activitatea şi să se perfecţioneze în cadrul învăţământului. Astăzi aceştia sunt profesori de bază ai Catedrei Tehnologia Construcţiilor de Maşini...
Ne-am ocupat sistematic de formarea profesională a acestor tineri. La fiecare 3–4 ani se făcea un bilanţ al activităţilor desfăşurate de Catedră în domeniul cadrelor didactice - resurselor umane, cum le spunem acum - şi se stabilea planul de perfecţionare pentru perioada următoare, perioadă care era plasată în răstimpul a 5–10 ani.
Atâta vreme cât am fost Şef de Catedră, am urmărit cu perseverenţă îndeplinirea unor asemenea planuri. Evident că au fost destule dificultăţi pentru ca el să se poată derula în parametrii pe care îi solicitasem. Totuși, o bună parte din propunerile care priveau calitatea în formarea tinerilor s–a realizat: să urmeze un stagiu de doctorat, să urmeze stagii de specializare în ţară sau în afara ţării, la şcolile cu care aveam relaţii de colaborare şi de schimb de experienţă. Aceste planuri cred eu că au servit în bună măsură la conturarea Corpului Profesoral de bază al catedrei şi la asigurarea calităţii predării la un nivel înalt pe care-l solicita viaţa, îl solicita industria, îl solicita ştiinţa românească...
Pentru că o bună parte din absolvenţii noştri s-au realizat la nivel destul de înalt în institututele de cercetare, proiectare care priveau domeniile Construcţiilor de Maşini, tehnologie şi de proiectare, atât în ţară cât şi în străinătate.
În acelaşi răstimp s-a păstrat şi s-a diversificat legătura funcţională a Catedrei cu industria, cercetarea şi proiectarea. Partenerii tradiţionali au fost tot timpul întreprinderile din Bucureşti, marile uzine: „23 August” - „Faur”, nou înfiinţata Întreprindere de Maşini Unelte şi Agregate, Întreprinderea de Maşini Grele - de asemenea nou înfiinţată, de dimensiuni foarte mari - o capacitate tehnică unică în zona noastră europeană - Uzinele Griviţa, Fabrica de Utilaj Chimic, fabrica Semănătoarea. Sigur, nu putem să neglijăm prezenţa în această arie de cuprindere a studenţilor noştri la activitatea practică la Fabrica de Pompe Aversa sau la Intreprinderea de Maşini Electrice - care se afla în apropierea şcolii noastre -, la Uzina Vulcan şi la multe alte întreprinderi, cum au fost Tehnometal sau Energoreparaţii.
În cadrul acestor întreprinderi, ajutorul a venit îndeosebi din perioada în care în conducerea întreprinderilor respective, în calitate de ingineri şefi, de directori chiar de şefi de ateliere se găseau foştii noştri absolvenţi. Cu ajutorul lor am putut să derulăm programe de practică efectivă şi eficientă, mergând până la a înlocui în anumite schimburi cadre de conducere de la nivelul secţiilor sau atelierelor.” (Prof. Dr. ing. Voicu TACHE)

Despre acest al doilea deceniu de existenţă al Catedrei martorii timpului ne–au mărturisit:
„... Dacă Profesorul Popovici lăsa la latitudinea ta să înţelegi ce cale trebuie să urmezi dintre cele pe care ți le sugera, dl. Profesor Voicu Tache a adus o altă formulă, mai precisă, cu sarcini mai concrete: «asta-i Catedra, aceştia sunt oamenii, sarcinile sunt astea!». Era şi firesc, în acea perioadă industria era în plin avânt! Cine trebuia să răspundă? Inginerii tehnologi! Şi atunci se impunea o organizare energică și fermă: teme de colaborare în proiectare şi cercetare. Cum? Unde? Planurile de învăţământ prevedeau - şi era bine că prevedeau - un număr de ore de cercetare ştiinţifică... Ore care astăzi stau la baza realizărilor Catedrei.... Ore şi realizări care s-au acumulat în timp... Meritul Profesorului Tache este cu atât mai mare cu cât Catedra era în formare şi dânsul a reuşit să facă o stabilizare de probleme, de teme, să stabilească nişte direcţii de studiu... Pe lânga acestea, cred că a beneficiat şi de un fond de cadre didactice care şi-au asumat cu responsabilitate realitatea. Când s-au stabilizat aceste direcţii - o perioadă foarte grea - Catedra a primit o identitate, a început să fie cunoscută. Dacă înainte fusese cunoscută prin personalitatea Profesorului Popovici, acum era cunoscută prin realizările cadrelor didactice şi ale studenţilor. Începuse să devină Şcoală. Să iasă în lume! Profesorul Tache a ştiut să stimuleze noutatea, nu a frânat iniţiativele nimănui, chiar dacă uneori ne mai aducea cu picioarele pe pământ cu celebra replică: «În viaţă nu faci numai ce-ţi place, mai faci şi ce trebuie!»” (Prof. Dr. ing. Aurel BRĂGARU (†))

„...Profesorul Voicu Tache a avut un alt stil decât Profesorul Popovici, mai sobru, mai reţinut, dar de o corectitudine extremă. Ca Şef de catedră era exigent în tot ceea ce făcea, era exigent în primul rând cu sine şi asta ne impunea şi nouă, acelaşi stil de lucru. În acea perioadă am început să mergem la manifestări ştiinţifice, la Expoziţii, la Târguri, uneori cu standuri proprii. Nu s-a opus nici unei iniţiative constructive. De aceea, probabil, s-a dezvoltat foarte mult colaborarea cu întreprinderile şi cu institutele de cercetare - proiectare. Catedra a cunoscut în acea perioadă o adevărată înflorire.” (Prof. Dr. ing. Voicu TACHE)

„Profesorul Tache a reuşit prin forţe proprii şi prin stima de care s-a bucurat în rândul cadrelor didactice din Politehnică! A încercat şi a reuşit să menţină dorinţa vie de ridicare şi de afirmare continuă a catedrei TCM, cu talent dar şi cu fermitate. Profesorul Tache, indiferent unde a activat - Catedră, Decanat, Rectorat - a fost o prezenţă vie şi a colaborat continuu cu următorii şefi de catedră. Nu venea în catedră în calitate de Rector, ci de membru al catedrei, de coleg.” (Prof. Dr. ing. Magdalena TRANDAFIR)

„Idolii mei, Profesorii pe care i-am păstrat în suflet toată viaţa, au fost Profesorul Voicu Tache, Profesorul Ionel Gavrilaş şi Profesorul Dumitru Dragu. Îi păstrez în suflet atât ca exemple în pregătirea profesională cât şi în conduita didactică...Şi astăzi, la intrarea în sala de curs, caut să am cât de cât o ţinută apropiată de cea a Profesorului Voicu Tache, care avea o prestanţă deosebită şi nu se abătea cu nimic de la ţinuta şi rigoarea academică, de la disciplina universitară.” (Prof. Dr. ing. Aurelian Vlase, membru al Catedrei TCM din 1970, Șeful catedrei TCM între 2004-2008()

Ca o urmare firească a rezultatelor obţinute în organizarea Catedrei TCM, Profesorului univ. dr. ing. Voicu Tache i-a fost încredinţată, de către colegi şi colaboratori, răspunderea coordonării activităţii facultăţii, fiind ales în 1976 Decan al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi apoi Rector al Institutului Politehnic din Bucureşti.