Pseudo-temele de discuție

Pregătind materialul pentru această Monografie și știind că voi avea discuția cu domnul Profesor, am rugat colegii să propună niște întrebări sau teme pentru discuție. N–am primit nicio sugestie, din păcate, așa că am purtat o discuție „la liber”, pe teme care s–au ivit de la sine, de la eforturile familiei Tache pentru a crește doi copii gemeni (băieți), până la modul cum concepea cărțile Profesorul Emil Botez.
În continuare voi ilustra istorisirea unor amintiri cu o serie de poze ordonate cronologic - unele inedite - dintre cele scanate în acea zi, dar și altele, adunate în timp.

Amintiri

Deși pe Profesorul Voicu Tache l–am cunoscut încă din anul I (1967), fiindcă eram membru de partid (PCR) și mergeam la ședințe cu toate cadrele didactice, am început orele cu dânsul abia în anul IV (februarie 1971), când am început cursul „Proiectarea Dispozitivelor”.
În anul 1972 am rămas asistent și am avut din primul an ore și la disciplina „Proiectarea Dispozitivelor”, atât la laborator cât și - mai ales - la proiect. Din 1976 am început să particip la examene, ca asistent la această disciplină.
În 1986 am decis să urmez din nou cursul domnului Profesor ca orice student, timp de două semestre. Am și acum notițele de la acel curs - cum le am și pe cele din 1971, de bună seamă. În paralel, țineam cursuri în locul Profesorului, atunci când dânsul era obligat să participe la diverse evenimente în calitate de Rector al Politehnicii. Bazat pe acest trecut, în anul 1987 domnul Profesor mi-a cedat cursul uneia dintre cele trei serii de la specializarea TCM-zi (anul IV C TCM).
Astfel, am avut ocazia să înțeleg mai bine personalitatea sa, în diferite ipostaze. Vă destăinui un mic secret. Atunci când încă era în anul V la Politehnică, până la susținerea Examenului de Stat, studentul Voicu Tache s–a angajat pentru câteva luni, la sfârșitul anului 1954 și începutul anului 1955 la Uzinele „23 August”, Serviciul Tehnologic. Acolo l–a cunoscut pe tatăl meu, Florin Stăncescu, despre care puteți citi mai la vale, la profilul meu, și care era mai mare cu zece ani față de Profesor.
Pe toată perioada cât am fost student, deși tata mă întreba mereu despre Profesor, nu l–am lăsat niciodată să vină să–l vadă, din motive lesne de înțeles. Abia pe 24 iunie 1972, după ce am susținut Proiectul de Diplomă și părinții mei au venit la Politehnică să mă vadă, l–am condus pe tata până la ușa Șefului de Catedră Voicu Tache de atunci. I–am deschis ușa și l–am împins înăuntru, fără ca eu să mă arăt. Nu știu nici azi ce au discutat, dar mi–a rămas în minte vocea Profesorului: „Eheeei, ce mai faci nea Florine?”.
Următoarea și ultima dată când s–au văzut a fost pe 12 iulie 1984 la Restaurantul „Lido”, după ce am susținut doctoratul.
Fiind mai apropiat de dânsul prin natura relației - asistent principal la disciplina „Proiectarea Dispozitivelor” și doctorand în același domeniu, apoi succesor la curs - am observat că, deși în general era sobru - spre dur - în particular era apropiat și chiar prietenos. Atenție, aici mă refer în special la anii 1981 - 1988, atunci când responsabilitățile sale erau foarte mari, în calitate de Rector al Politehnicii, fiindcă acum, fiind la pensie, este mult mai relaxat - spre jovial...
Chiar și în această perioadă, avea unele momente de relaxare. Iată un exemplu.
Pe la începutul anilor ‘80, colegul Gigi Sindilă adusese o masă de ping–pong în holul Catedrei, beneficiind de simpatie la Catedra de Sport din Politehnică. Cei care o foloseau și jucau cel mai vârtos ping–pong erau Aurelia Țăranu și cu mine. Ea fusese legitimată ca sportivă în branșă, iar eu fusesem legitimat la Școala Viezii... Aflându–ne noi, la un moment dat, într–o secvență de replici dure - distanțați la câte trei metri de masă - deodată apare pe ușă Domnul Rector Voicu Tache. Noi ne oprim brusc, temându–ne deopotrivă că o să ne apostrofeze, sau că o să–l lovim cu mingea. Domnul Rector se îndreaptă direct spre mine și zice: „Ia dă paleta aia încoace, măi Costică...”.
Neașteptându-mă la așa ceva, mi–am petrecut îngândurat mâna cu degete prelungi prin pletele–mi negre ca abanosul *), i-am dat paleta și am văzut cu surprindere, că începe s–o folosească cu oarecare dibăcie. E drept că era mai mult zăcăneală și că Aurelia îl servea politicoasă fix la îndemână, dar oricum, a fost o surpriză. Încă n–am terminat. Joacă ei (sau dânșii) ce joacă și, când ne așteptam mai puțin, apare Șeful de Catedră de atunci, Profesorul Constantin Ciocârdia. Se uită nițel la acea scenă inedită în care–l vedea pe prietenul său de–o viață într–o nouă ipostază, apoi se duce grăbit în cabinet. Pe hol era o veselie tot mai mare, fiindcă Domnul Rector se încălzise și lovea din ce în ce mai bine și mai agresiv cu paleta.
După o vreme, domnul Ciocârdia scoate capul pe ușă, apoi se retrage. Mai face așa o dată, apoi nu mai rezistă și, într–un moment de pauză, spune cu sfială: „Aurelia, am ceva de bătut la mașină!”. La care domnul Rector trage o replică de pomină: „Hai dom‘le, acuma te–ai găsit?” Șeful de Catedră se retrage delicat - așa cum îi era felul -, iar meciul continuă bine–mersi...
Altă dată ne aflam cu toții într–o ședință de Catedră tensionată, în care Profesorul se stropșea la noi și era o liniște desăvârșită. În timp ce tocmai ne spusese, citez, „Nu plecăm de aici până nu rezolvăm problema asta!”, intră pe ușă Aurelia, se apleacă la urechea Profesorului și–i spune ceva, după care iese afară. În momentul următor Profesorul spune: „Mai discutăm noi despre asta” și iese pe ușă ca din pușcă. Mi–a spus după aceea Aurelia că fusese chemat la Comitetul Central, dar senzația tuturor a fost că ea este de fapt șefa noastră, din moment ce l–a făcut să plece așa urgent...

Acum, că avem mai sus chiar poza cu aniversarea unei promoții de absolvenți ai Facultății Tehnologia Construcțiilor de Mașini, trebuie să spun că aceea este chiar promoția mea și a colegului Prof. Gheorghe Sindilă, al cărui scris propriu și personal poate fi văzut pe tablă. Dintre toți cei care apar în poză, mai sunt în viață numai distinsa Doamnă Profesoară Odeta Mălăncioiu și, desigur, iubitul nostru Profesor Voicu Tache...

***

În fine, ar mai fi multe de spus.
Mă gândeam să mai comentez și dialogul avut cu Profesorul, atunci când l–am filmat la mine în curte, dar promit aici solemn că voi pune filmul pe Youtube și–l va putea vedea oricine. De ce să mai interpretez eu ceea ce va putea oricine să vadă și să interpreteze singur/singură?...