Testamentul lui Ghiță Dumitrescu

În urmă cu ceva vreme, când scriam documentarul despre Școala Veche, promiteam că am să revin asupra controverselor iscate de aparent obscurul testament al unui arendaș de mâna a doua, cum a fost Ghiță Dumitrescu... Că nu e vorba aici doar de un episod din istoria fostei Școli Vechi din Șerbăneștii de jos, ci de o adevărată tragicomedie ce s-a derulat pe scena instituțiilor statului, timp de peste cinci ani, cu eroi și întâmplări adevărate, o odisee grotescă, pe care n-am fi putut-o întâlni niciunde altundeva, decât la noi, în România! Pentru că și atunci, ca și acum, legea, la noi, era prost făcută, nu era deloc sau, dacă era, nu se respecta. Și, fără a avea, deocamdată, suficiente dovezi, cel care a iscat toată această poveste a fost nimeni altul decât, mereu răzvrătitul învățător șerbăneștean, Ion M. Leabu, așa cum voi încerca să argumentez în cele ce urmează.

Ion M. Leabu a fost ”primul învățător de Stat”, care a activat la Școala Veche începând cu 15 octombrie 1879 [1]⁾. El era ”transilvănean de origină” [2]⁾ dar și-a întemeiat o familie la Șerbănești și, timp de aproape trei decenii, a marcat în mod lăudabil viața socială și culturală a comunei. Când el a venit la Șerbănești, școala funcționa în localul vechi al Școlii Vechi, unde fusese primăria, local cu două săli de clasă care acum nu mai există, pe locul lui construindu-se, prin 2009, noua grădiniță... Ion M. Leabu a fost implicat profund în politică, era un om influent și de temut și era considerat de către liberalii din Olt un provocator de ”agitațiuni nesănătoase” [3]⁾ și un ”agent conservator” [4]⁾. Sub acest pretext, cu ocazia revoltelor țărănești de la Șerbănești, din anii 1888 și 1899, acuzat fiind ca instigator, fusese transferat, disciplinar, în 1888, la Sâmbureștii de Olt, apoi, în 1899, exclus din învățământ pentru o perioadă de cinci ani ¹⁾. În fapt, el se declara independent, candidând, în1901, la Colegiul III de Cameră din Olt ⁴⁾. Dar, tot în fapt, în manifestul său către săteni el se declara ”amic al partidului conservator, tot ca mai ‘nainte vreme” ³⁾. După ispășirea pedepsei, Ion Leabu s-a reîntors la Școala Veche, în 1904, pe postul de învățător I pe care îl deținuse și rămâne pe acest post până în 1908, când a murit [5]⁾.

Ghiță Dumitrescu, după cum vom vedea din cuprinsul testamentului său, era, de fel, din județul Romanați, unde mai avusese vreo cinci frați [6]⁾. La Șerbănești se stabilise cu familia pentru a-și face ”profesiunea agricolă”, de arendaș-asociat al Theodorei Christide, cea care era mama fostului prefect de Romanați, Dimitrie St. Christide din Caracal ⁹⁾. Că cel ce îi arendase moșia Theodorei fusese tot un prefect (dar de Olt), Constantin Manu... În plus, probabil că nu întâmplător Dimitrie St. Christide, care era un cunoscut om de cultură al Romanațiului [7]⁾, prin 1901, înainte de a deveni prefect, dădea la tipar o ”importantă scriere” intitulată ”Agricultura germană în pragul veacului al XX-lea” [8]⁾. Preocupările lui agricole îi erau atribuite, probabil, mamei sale, Theodora, care se stabilise la Celeiu (jud. Romanați), încă de pe când Dimitrie era copil [9]⁾ dar să nu uităm că, el însuși, avea la Dobrosloveni, lângă Caracal, ”un conac superb” ⁷⁾.

Dar, revenind la Ghiță Dumitrescu, acesta sosise în Șerbănești prin 1875, când arendașul Momiceanu intrase în incapacitate de plată și nu a mai putut să-i achite Ecaterinei Manu arenda anuală de 1200 napoleoni (v. documentarul Ioan E.Momiceanu). El își făcuse o casă în Șerbănești și era căsătorit cu o anume Frosa (născută Popescu). Împreună, ei avuseseră un copil, care le murise și-l îngropaseră la Șerbăneștii de jos ⁶⁾. Ca urmare, nemaiavând urmași, Ghiță Dumitrescu a gândit el, când a văzut că i se apropie ceasul morții, că ar fi bine să nu-și lase averea ”neregulată pentru viitor” ⁶⁾. Și, învățătorul Leabu fiindu-i un sfetnic bun, au ticluit împreună un testament buclucaș, devenit celebru...

Ghiță Dumitrescu lăsa dispoziții testamentare clare inclusiv în ce privește înmormântarea sa: ”Soția mea, legatara universală, îmi va face înmormântarea comform rangului meu și pozițiunei mele sociale și după uzul religiunei noastre ortodoxe. Mi se va cumpăra o cruce de ca 500 lei, mi se va face o boltă de cărămidă în care se va mai așeza și osemintele decedatului meu copil.” Și, încercând să fac uz de propriile amintiri, gândesc că voința lui a fost îndeplinită. Pentru că, pe la începutul anilor ’60, copil fiind, îmi amintesc că în tot cimitirul era un singur mormânt cu ”boltă de cărămidă”, cam pe unde fusese vechea biserică din Dealul Papii. Era un mormânt vechi, care se prăbușise într-o parte și ieșea din el o gaură misterioasă, pe care noi, copiii, o ocoleam cu oarecare spaimă. Până într-o iarnă, când un iepure adus în sat de zăpada și gerul de-afară, a fost zărit în cimitir de către copiii, printre care mă aflam și eu, și-aceștia au început să-l fugărescă... Pierzând însă urma acelui iepure, printre morminte, cruci și troiene, am crezut cu toții că acest iepure se ascunsese, de frică, în acea gaură înfricoșătoare, care ducea, probabil, în bolta de cărămidă a lui Ghiță Dumitrescu... Și fără să pregete, Vică a-lu’ Ciuceanu, care era deja flăcăiandru, a intrat în mormânt prin această gaură, după iepure… Dar a intrat degeaba, că iepurele nu acolo se ascunsese! Iar Vică nu a mai avut cuvinte să ne spună ce văzuse acolo, că nu avusese ochi decât pentru iepure… Și dacă această boltă, prin părăsire și prăbușire, a dispărut cu siguranță acum, totuși crucea ”de ca 500 lei” a lui Ghiță Dumitrescu ar trebui să mai zacă pe undeva prin cimitir, neștiută de nimeni… Ce căutam eu pe acolo, atunci? Păi nu v-am spus că, atâta timp cât a trăit bunica mea, Ioana Ivașcu (Budicoaia), eu îmi petreceam aproape tot timpul în Dealul Papii, lângă cimitir, acolo unde acum și-a construit casă Nicolae Raicu (Nicu lu’ Bilă), unul dintre colaboratorii mei de nădejde pe tărâmul Enciclopediei…

Testamentul lui Ghiță Dumitrescu trebuia să vină, cât mai repede, cu o soluție salvatoare, în calea nenumăratelor demersuri efectuate de autoritățile locale și de institutorul Ion M. Leabu, care solicitau fonduri pentru construirea unui nou local de școală în Șerbăneștii de jos, cel vechi devenind neîncăpător. Așa se face că, pe 28 iunie 1896, Ion M. Leabu se oferea să-i scrie testamentul lui Ghiță Dumitrescu și să se ocupe, fără preget, de legalizarea lui, atâta timp cât acesta acceptase să doneze 6000 lei pentru construirea unui nou local de școală la Șerbăneștii de jos. Astfel, motivat fiind, în dimineața zilei următoare, Leabu însuși mergea, după cum rezultă din context, la Slatina, mai întâi, la doctorul G. Nicolau, la spitalul județean [10]⁾, care îi elibera un certificat medical prin care se atesta starea gravă de boală a lui Ghiță Dumitrescu, după care, în aceeași zi, se solicită legalizarea testamentului la Tribunalul Olt, dispunându-se deplasarea la Șerbănești a unui ”membru suplemente” și a unui ajutor de grefier, la domiciliul lui Ghiță Dumitrescu. Întrucât cei doi trimiși ai Tribunalului de Olt au ajuns la Șerbăneștii de jos pe ”la ora 12 din noapte și pentru liniștea testatorelui care dormea”, au ”lăsat a se lua declarațiunea din dimineața zilei”, pe 30 iunie 1896. Așadar, în dimineața zilei de 30 iunie, când au ajuns la domiciliul lui Ghiță Dumitrescu cei doi trimiși, consemnau în procesul-verbal de legalizare a testamentului în cauză că ”într-una din camere, am găsit prezente bolnav în pat pe D-l Ghiță Dumitrescu […], ne find în stare a părăsi patul și în imposibilitate să se transporte la reședința județului”. Și, tot în acest proces-verbal, se preciza că: ”Testatorele Ghiță Dumitrescu ne find cunoscut personal de noi pentru [i]dentitatea persoanei sale ne-a prezentat ca martori pe D-l Ion M. Leabu scriitorul actului și pe D-l Gr. Tomescu primarul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu, ambi[i] cunoscuți de noi personal. După ce ne-am încredințat că testatorele se află în deplină facultăți mintale dar în imposibilitate de a se putea presenta la [onor] tribunal din causa boalei în auzul și de fața testatorului am dat citire testamentului din cuvânt în cuvânt și la întrebările făcute de noi testatorele ne-a declarat că testamentul este al său făcut din libera sa voință, fiind scris și redactat de D-l Ion M. Leabu după cererea sa și că iscălitura din trânsa este proprie a D-sale. Martorii ne-au afirmat că D-l Ghiță Dumitrescu este adevărata persoană ce face acest testament. D-l Ion M. Leabu ne-a declarat că testamentul este scris și redactat de D-sa după voința testatorului pe care l-a și sub-scris cu această mențiune.” ⁶⁾

Fig. 1. Testamentul lui Ghiță Dumitrescu (prima pagină)

Dar să vedem ce prevedea vestitul testament al lui Ghiță Dumitrescu (v. Fig. 1 ⁶⁾):

«Testament

Subsemnatul Ghiță Dumitrescu de profesiune agricolă, ca asociat verbal cu doamna arendașă Teodora Christide, cu a treia parte din câștig asupra Moșiei Șerbănesci, proprietatea D-lor C. Manu și fiii săi, pe care o ținem cu arendă și contractul de arendare făcut numai pe numele D-nei Christide, [având] în vedere că boala de care sufăr s-a agravat și ca să nu las averea mea neregulată pentru viitor, ne-având (alți) copii nici alți descendenți și descendență, m’am hotărât cu libera mea voință a dispune ca averea mea prezentă și viitoare, după moartea mea, să fie regulată astfel:

1. Institui ca legatară universală asupra averii mele pe soția mea legitimă, Frosa Ghiță Dumitrescu, născută Ion Popescu, care m’a căutat și m’a îngrijit tot timpul boalei mele și cu care am trait și trăiesc în deplină armonie.

Averea mea prezentă se compune din suma de 48050 lei (adică patru zeci și opt mii cinci zeci lei) și anume averea următoare:

a. Din o poliță datată din aprilie 1896 la ordinul meu de dator-toarele Cosma Constantinescu, cu scadența la 1 octombrie 1896, în sumă de 10750 (adică zece mii șapte sute cincizeci lei);

b. Bonuri amortizabile cu rentă de 5% (cinci la sută) în sumă de lei 24000 (adică două zeci și patru mii lei);

c. Numeral lei trei mii (adică 3000 lei);

d. Și de suma de 10300 lei (adică zece mii trei sute lei) ce am a mai primi din socoteala anilor 1893, 1894 și 1895, conform comptului (în rezumat) scos de mine după registrele de comptabilitate ale moșiei, care sumă am a primi de la onor Doamna Christide, ca asociata mea.

2. Legatara mea universală se obligă prin acest testament de a da din averea mea fraților mei, cinci, și anume:

a. Constantina Nicolae Ruda, domiciliată în comuna Leu;

b. Moștenitorilor decedatei mele soră (băeților săi minori: Fănică, Ioniță și Gheorghe, domiciliați în comuna Popânzălesci);

c. Maria Costache Radu Stancu, domiciliată în comuna Drăgotești;

d. Iona Ioniță Marinaș, domiciliată în comuna Leu;

e. și Dumitru Mitran, domiciliat în comuna Popânzăleșci, toate aceste comune fiind situate în Județu Romanații, câte 4000 lei (adică patru mii lei) pentru fiecare în parte, cu adăugirea că moștenitorii decedatei mele soră, Floarea Stoica Gorun, primește toți o singură parte, care se va depune de legatara universală și executoarea testamentară la onor Casa de depuneri și consemnațiuni cu procentele ce obișnuit să plătesc de aceia casă până la majoratul minorilor.

3. Leg din averea mea mișcătoare suma de lei (6000) adică lei șease mii, comunei Șerbăneșci de Jos, plasa Șerbăneșci, Județu Oltu, pentru construirea unui local de școală în această comună pe al cărui frontispiciu se va comemora numele meu prin inscripționarea legatului. Această sumă se va depune la onor Casa de depuneri și consemnațiuni de către executoarea testamentară ce am orânduit pe comptu și la dispoziția casei comunale Șerbăneșci, Județu Oltu, care va putea ridica această sumă și a o întrebuința la destinațiune atunci când vor fi total desăvârșite lucrările și formalitățile legale spre a se pune localul în construcțiune.

4. Soția mea, legatara universală, îmi va face înmormântarea comform rangului meu și pozițiunei mele sociale și după uzul religiunei noastre ortodoxe. Mi se va cumpăra o cruce de ca 500 lei, mi se va face o boltă de cărămidă în care se va mai așeza și osemintele decedatului meu copil.

Pentru aceasta și alte cheltuieli ce le vor mai găsi de cuvință să se facă destin ca opere de înmormântare și cele alte pomeniri pentru sufletu meu, suma de 3750 (adică lei trei mii șapte sute cinci zeci).

5. Orice avere se va mai re-aliza în urmă din daravelele mele și pe care acuma nu o posed se va repartiza între legatari prevăzuți în prezentul act, precum urmează: se va repartiza în porții egale, adică cinci porții frații mei și a șeasea parte soția mea, Frosa Ghiță Dumitrescu. Tot asemenea se va repartiza și suma de 10300 lei ce am a primi.

Prezentul testament care coprinde ultima mea voință s’a redactat după dictarea mea cu libera mea voință din deplinătate facultăților mele mintale, scris de D-lui Ion M. Leabu (scriitorul acestui act), învățător din această comună, după dictarea mea, subscris de mine prin propria semnătură, a mea și a D-lui Ion M. Leabu, scriitorul acestui act.

Prezentul testament s’a format pe coală timbrată a 5 lei comfom legi[i] anecsându-i-se al doilea ecsemplar format pe hârtie liberă nesubscris și care se va subscri în presenta autoritate care va instrumenta pentru autentificarea presentului act.

6. Mai leg legitimei și credincioasei mele soții, Frosa Ghiță Dumitrescu, născută Iancu Popescu, suma de 8000 lei (adică opt mii lei) și trăsura cu doi cai și toate cele ce se află în ființă ale casei, cu casa ce locuesc și din care va mai da pentru pomenirea mea cele ce se va găsi de cuvință.

Dictat și datat de mine astăzi anul 1896 Iunie 28 în comuna Șerbăneșci de Jos, Plasa Șerbăneșci, Jud. Oltu.

(ss) G. Dumitrescu

Scriitorul actului: I.M. Leabu

Scris și redactat de mine după voința testatarului

(ss) I.M. Leabu învățătorul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu

Martori pentru identitate:

I.M. Leabu, scriitorul actului

Gr. Tomescu, primarul comunei Șerbănesci de Jos, Jud. Oltu»

Din tot acest testament, ceea ce îl interesa, în mod deosebit, pe învățătorul Ion M. Leabu, era punctul 3, prin care Ghiță Dumitrescu dispunea, ca după moartea sa, pe care o simțea pe-aproape, fostei comune Șerbăneștii de jos să i se dea o sumă de 6000 lei, ”pentru construirea unui local de școală în această comună”. Numai că el a pus niște condiții clare, ieșite din comun, în ce privește utilizarea acestor bani:

1. Localul de școală astfel construit trebuia ca, pe frontispiciul său, să-i comemoreze numele ”prin inscripționarea legatului”;

2. Donația sa să nu poată fi folosită, decât după ce sunt gata toate formalitățile și s-au obținut toate aprobările necesare demarării construcției.

La scurt timp, pe 31 august 1896, tot Ion M. Leabu (nu Primăria!) se adresează (v. Fig. 2 ⁹⁾), disperat, Casei Școalelor, mergând (se pare) direct la București, pentru a face demersurile necesare ca să intre în posesia testamentului și să pună de-o parte, cumva, donația de 6000 lei pentru construirea școlii de la Șerbăneștii de jos, deoarece, pe 1 septembrie 1896, soția lui Ghiță Dumitrescu era autorizată de Tribunalul Olt să ridice banii, potrivit testamentului (inclusiv banii donați comunei Șerbănești pentru construcția școlii), fiind ”deci în pericol de a pierde legatul”. La insistențele lui Leabu (probabil, că prea repede s-au mișcat!), în aceeași zi Casa Școalelor se adresează, telegrafic, avocatului Poporului pentru a solicita urgent Tribunalului Olt o copie a testamentului cu pricina ”și a stărui după împrejurări la Tribunal sau la legatara universală pentru imediata consemnare a legatului de 6000 lei făcut Comunei Șerbănescii de Jos pentru construcțiunea școalei” ⁶⁾. Toate bune, până aici, dar pe 5 septembrie 1896, prefectul de Olt, dr. Alexandru Stăncescu, se adresa ministrului Instrucțiunii Publice pentru a-l întreba dacă donația lui Ghiță Dumitrescu poate fi acceptată, avându-se în vedere, pe de o parte, faptul că cei 6000 lei nu erau de ajuns pentru a construi școala de la Șerbăneștii de jos și, pe de altă parte, prin testament se punea condiția ca pe frontispiciul școlii să se inscripționeze numele donatorului iar prefectul, precaut, îi cere avizul ministrului ”dacă e acceptabilă clausa” ⁶⁾. Păi, da! Mare belea... Dacă, cumva, banii acestui arendaș de mâna a doua erau blestemați sau numele lui aducea ceva prejudicii comunei? Deși omul nu ceruse, de pildă, ca școala să-i poarte numele, ci doar ca pe frontispiciul ei să i se scrie numele și suma donată, spre veșnică aducere aminte... Și nici măcar nu spusese că vrea ca numele său să fie scris cu litere de-o șchioapă!

Fig. 2. Cererea lui I.M. Leabu de recuperare a legatului lui Ghiță Dumitrescu

Nu știu de ce, dar aceste clauze par ticluite, parcă, după placul învățătorului Leabu, ca garant al realizării noului local de școală... Dar la câte bătăi de cap aveau să cauzeze aceste clauze buclucașe asupra autorităților, așa precum vom vedea în cele ce urmează, probabil că nu cutezase să gândească nici măcar Leabu! Și cu toate acestea, ulterior, el și-a dat seama, cu siguranță, că prin testamentul în cauză, mai trebuiau prevăzute și niște sancțiuni motivante, în caz de nerespectare a clauzelor legatului...

Odiseea aprobării construcției pentru localul nou al Școlii Vechi din Șerbăneștii de jos a început, așadar, imediat după moartea lui Ghiță Dumitrescu, moarte care avea să vină destul de repede, pentru că el era, cu siguranță, în cunoștință de cauză, atunci când motiva gestul său caritabil prin faptul că boala i s-a agravat... Astfel, pe 17 iulie 1896, la doar vreo două săptămâni după legalizarea testamentului, Tribunalul Olt ordona deja punerea soției defunctului Ghiță Dumitrescu în posesia averii, punere în posesie constatată prin inventar, în calitatea sa de ”legatară universală”. Deci Ghiță murise decurând și averea sa își urma calea dictată de el...

Fig. 3. Adresa Casei Școalelor de ”plasare” a cazului ”Ghiță Dumitrescu” către Ministerul de Interne

Dar bine că, pe 9 septembrie 1896, Casa Școalelor, ca reprezentant în domeniu al Ministerului Instrucțiunii Publice, răspunde (destul de repede, totuși!) prefectului de Olt, recomandându-i să accepte legatul de 6000 lei, în condițiile prevăzute în testament... Însă în ce privește temerea prefectului că nu-i va ajunge banii, această instituție pare, deocamdată, liniștită: ”Faptul că acest legat poate că ar fi mai mic decât costul clădirii nu poate să fie un motiv de neacceptarea acelui legat” ⁶⁾. De fapt, temerile prefectului de Olt erau, pe de o parte, faptul că numele lui Ghiță Dumitrescu nu-i spunea nimic și nu știa dacă va fi acceptat să fie inscripționat pe frontispiciul școlii și, pe de altă parte, suma pe care el o dona nu acoperea, în totalitatea, cheltuielile necesare construirii noului local de școală. De drept, dacă ar fi fost o neregulă în clauzele testamentare, în ce privește donația lui Ghiță Dumitrescu, atunci reprezentanții Tribunalului Olt nu trebuiau să legalizeze testamentul în această formă. Și, după cum vom vedea, nici nu a fost invocată vreodată încălcarea unor prevederi legale, în acest caz... Dar, vorba aia: să te ferească Dumnezeu de mândria săracului! Că pe cât e de dezgustătoare, pe atât e de periculoasă... Și-atunci, de ce să nu se pună ei, funcționarii și oficialitățile statului, la adăpost?!

Și, tot pe 9 septembie 1896, Avocatura Statului i se adresa ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru a-l informa că s-a rezolvat consemnarea legatului de 6000 lei și că a făcut rost de o copie a testamentului lui Ghiță Dumitrescu, pe care i-o și înaintează, în anexă. După o plimbare aiurea pe la minister, fără să-l citească cineva, testamentul lui Ghiță și cu adresa Avocaturii Statului din Olt ajung, evident, tot la Casa Școalelor, pe 12 septembrie ⁶⁾... Iar, de data aceasta, văzând testamentul, devin mai vigilenți și funcționarii acestei instituții. Dacă, cumva, cine știe ce scandaluri ar isca punerea în practică a acelei prevederi, cu comemorarea numelui lui Ghiță Dumitrescu, inscripționându-l (auzi!) pe frontispiciul școlii?... Ca urmare, pentru a-și lua, totuși, niște măsuri de siguranță, în aceeași zi, pe 12 septembrie 1896, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, prin Administrația Casei Școalelor, modifică punctul de vedere formulat încă de pe 9 septembrie și mai face o adăugire (v. Fig. 3): ”să manetați, prin Ministerul de Interne, lucrările pentru autorizarea Comunei Șerbăneșcii de Jos, de a accepta legatul de 6000 lei ce i s’a lăsat de către defunctul Ghiță Dumitrescu, în condițiunile prevăzute în testamentul său” ⁶⁾... Adică încearcă să plaseze, prin Prefectura Olt, către Minsterul de Interne, această mare și grea asumare a clauzelor testamentare! Păi, da! Era mult mai simplu și mai sigur așa... De ce nu s-or fi gândit ei de la început?!

Însă, în paralel, Prefectura Olt dă ordin ca la Șerbăneștii de jos să se întrunească în ședință extra-ordinară consiliul comunal și să hotărască dacă acceptă donația și condițiile din testament și nu bagă în seamă ordinul Casei Școalelor de a se adresa Ministerului de Interne... Așa da! Cei de la Șerbănești erau cei mai în măsură să accepte banii lui Ghiță... Dar de unde or mai fi scos-o și p-asta?! Păi din lege, că încă din 1864, conform legii comunale [11]⁾, ”primirea daruriloru şi a legăturiloru făcute comunei, sau asiediăminteloru comunale, cându valorea loru nu întrece zece mii lei [...] chibsuirea Consiliului comunalu este supusă aprobaţiei formale a Comitetului permanentu”. Acum e clar, nu? Că eu tot nelămurit rămân... Probabil că legea în cauză spunea că banii donați de Ghiță Dumitrescu, fiind mai puțini de 10000 lei, trebuiau acceptați, mai întâi, de către consiliul local (comunal), după care aprobarea oficială o dădea consiliul județean (comitetul permanent). Și dacă donația ar fi fost mai mare de 10000 lei? Alta ar fi fost situația, desigur...

Peste vreo două săptămâni, pe 23 septembrie 1896, Consiliul local al comunei Șerbăneștii de jos autorizează (normal!) condițiile din testament și primirea donației de 6000 lei, împuternicindu-l, totodată, pe primar ca să îndeplinească ”formalitățile legale, ca Comuna să intre în posesiunea sumei legate”. Dar cred că s-au lăsat greu convinși șerbăneștenii... Păi da, că altfel nu dura atâta! Își dau semnăturile pentru acest accept primarul locțiitor Grigoraș Tomescu, consilierii locali: G. Baboi, Nae Preda Dudu, Ioniță Dumitrache, Radu Ene Pistol și notarul P. Alecsandrescu. De fapt, cred că ei nu prea știau cum să redacteze acest document, spre a fi pe placul autorităților... Cât despre speranța lor că primarul, astfel împuternicit, va intra așa repede în posesia banilor donați de Ghiță Dumitrescu, se înșelau amarnic!

Ei, dar hotărârea asta, a șerbăneștenilor, nu era, parcă, de ajuns, deși ședința fusese convocată chiar din ordinul subprefectului... Ca urmare, peste vreo lună, pe 12 octombrie 1896, o comisie județeană se întrunește într-o altă ședință pentru a accepta hotărârea consiliului local din Șerbăneștii de jos... Așadar, după o profundă analiză a hotărârii semnate de cei câțiva consilieri șerbăneșteni, se concluzionează, în mod oficial (de data asta!): ”Delegațiunea județeană, pentru aceste motive și în baza art. 40 al. 9 din legea comunală, este de părere ca să se autorize[ze] Consiliul Comunei Șerbănesci de Jos să accepte legatul de 6000 lei al defunctului Ghiță Dumitrescu pentru construcțiunea unui local de școală pe al cărui frontispiciu să figureze numele său, cu toate sarcinile și drepturile prevăzute în testament.” Așa, da! Dar ce să se mai autorizeze, că ei acceptaseră deja legatul...

Peste o altă săptămână, Casa Școalelor, văzând, probabil, că șerbăneștenii au acceptat prea ușor banii arendașului Ghiță și că Prefectura Olt nu s-a adresat Ministrului de Interne, așa cum ea ordonase, s-a gândit că ar fi bine să se adreseze, totuși, chiar ea ministrului de interne și să-i explice prevederile testamentului buclucaș, rugându-l să dispună ce va găsi de cuviință privind autorizarea comunei de a primi legatul. Nu știm ce-o fi răspuns (sau dacă a răspuns!) ministrul de interne dar știm, după cum îl informa Casa Școalelor pe acest ministru, că, Primăria Șerbăneștii de jos, intrând în posesia acestei donații, Casa Școalelore avea în vedere construirea școlii în cauză, pentru 1898 (probabil!), deoarece „tabloul pentru construcțiunile școlare primare ce au a se face în campania anului viitor 1897” era ”definitive fixat”. Clar! Chiar dacă-ți vin banii de pomană și lor nu li se cerea decât avizul...

După mai bine de o lună de la acea ședință de mare însemnătate a șerbăneștenilor, pe 25 octombrie 1896, prefectul de Olt îl informează, în sfârșit, pe ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice că s-a autorizat de către consiliul comunei Șerbăneștii de jos primirea legatului de 6000 lei, ”cu toate sarcinile, drepturile și obligațiunile ce result din acel testament” ⁶⁾ și trimite ministerului, drept dovadă, copia procesului-verbal al consiliului local. Așa da! Înarmat acum cu această minunată dovadă, hotărârea consiliului local al comunei Șerbăneștii de jos de acceptare a donației și a condițiilor testamentare puse de Ghiță Dumitrescu, în aceeași zi, Prefectura Olt face demersuri, de asemenea, către același Minister al Cultelor și Instrucțiunii Publice ca să renunțe la planul de a se construi o școală la Șerbăneștii de sus, din lipsă de fonduri, și să se includă în lista de priorități construirea noului local de la Șerbăneștii de jos, aici existând terenul și ceva bani strânși de primărie dar și donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu; bazat pe aceste argumente, se solicită rectificarea planului de construire a școlilor pentru anul 1897 [12]⁾. Dar ce credeți că argumentele Prefecturii de Olt erau de ajuns? Nu, desigur! Pentru că, pe 31 octombrie 1896, Casa Școalelor formulează răspunsul pentru solicitarea prefectului de Olt de revizuire a tabloului de construcție școli, în sensul că ”ambele comune și cătune Șerbănescii întrunesc condițiunile necesare de a le clădi local de școală” dar să vadă (urgent!) ce spun datele statistice referitoare la distribuția, pe sate, a copiilor înscriși în ultimii ani la Școala de la Jos ¹²⁾. Adică instituția în cauză voia dovezi clare, nu doar așa, vorbe!

Și, uite-așa, în ziua următoare, pe 1 noiembrie 1896, Casa Școalelor formulează chiar ea o adresă prin care solicită Revizorului Școlar al județului Olt o situație cu elevii înscriși la școala din Șerbăneștii de Jos, în ultimii trei ani, pe cătune (mai precis, pe sate!) ¹²⁾. Dar cum acesta n-avea asemenea date, evident, că răspunsul avea să vină abia pe 12 noiembrie 1896, când ajungeau datele transmise de dirigintele acestei școli, nimeni altul decât același institutor Ion M. Leabu...

A, dar pe 6 noiembrie 1896, Casa Școalelor și-a mai amintit ceva! Instituția în cauză atenționează Ministrul de Interne că moștenitoarei universale (soția lui Ghiță) i se oprise taxa de 9% și asupra legatului de 6000 lei, dar că, potrivit legii de atunci, asemenea donații erau scutite de această taxă ⁶⁾; ca urmare, i se cere aceluiași ministru de interne să pună în ”vederea D-lui Prefect a dispune ca suma de lei 6000 să nu se ridice de autoritatea comunală fără anume autorizare din partea administrațiunei Casei Școalelor” și mai cere, de asemenea, ca prefectul să se informeze și să comunice Casei Școalelor dacă pe seama construirii școlii din Șerbănești s-a alocat întreaga sumă prevăzută prin testament, de 6000 lei ⁶⁾. Că, altfel, sărmanul Ghiță ar fi fost trișat și în contul școlii nu ar mai fi intrat întreaga sumă donată; iar primăriei nu-i prea păsa de această pagubă datorată statului, ori era în necunoștință de cauză, mai degrabă! Dar noroc cu Casa Școalelor, care le știa pe toate și dădea dispoziții la toți, în stânga și-n dreapta, de la prefect la ministru, căci cu primarii nici nu avea ce discuta!

Fig. 4. Situația, pe sate, a elevilor înscriși la școala din Șerbăneștii de jos în perioada 1893 - 1896

Pe 29 noiembrie 1896, în sfârșit, Casa Școalelor formulează rezoluția către Prefectura Olt, bazată pe datele primite din teritoriu și prelucrate de revizorul școlar M. Mihalcea, pentru solicitarea de construire, în 1897, a școlii de la Șerbăneștii de Jos, nu de la Sus. Și, deși datele transmise de învățătorul Leabu și oficializate de revizorul școlar Mihalcea scoteau în evidență, clar, ponderea mai însemnată a satului Șerbăneștii de jos (v. Fig. 4), la minister s-a decis ca să rămână tot ca-nainte! Adică, în 1897 se va construi școala din Șerbăneștii de sus, în 1898 cea din Șerbăneștii de jos și, ulterior (nu se știe când!), școala de la Buta, dându-se garanția că donația de 6000 lei va rămâne a se folosi, în 1898, pentru școala de la Șerbăneștii de jos, așa cum îi era destinația ¹²⁾.

Fig. 5. Semnăturile celor care au hotărât alocarea terenului școlii

Dar Prefectura Olt nu s-a lăsat convinsă și, pe 19 decembrie 1896, insistă cu rugămintea la ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor de a reveni asupra deciziei luate de Casa Școalelor și să se facă, în 1897, școala de la Jos, nu cea de la Sus ¹²⁾... Deoarece, de data aceasta, nu a mai primit niciun răspuns de la Casa Școalelor, pe 8 aprilie 1897, Prefectura Olt revine, insistând, de această dată, cu argumente financiare asupra modificării tabloului construcțiilor școlare, înlocuindu-se școala de la Sus, ca prioritate, cu școala de la Jos ¹²⁾. Dar Casa Școalelor nu se lasă înduplecată nici de această dată! Așa că, pe 22 aprilie 1897, această instituție pune rezoluția acestei adrese: ”să se răspundă că la Șerbăneștii de Sus nu este școală deloc, spre deosebire de Șerbăneștii de Jos, unde există deja un local de școală”. Clar, nu?! Deși prefectul le tot spunea că la Șerbăneștii de sus nu sunt bani și, ca urmare, degeaba este prinsă această prioritate în programul de construcții școlare din 1897... Și-avea dreptate prefectul, pentru că școala din Șerbăneștii de sus, nu s-a putut realiza (datorită banilor) decât prin 1927 [13]⁾, adică după vreo trei decenii! Incredibil, nu?! Dar ce conta faptul că nu erau bani, totul era făcut, ca și acum, ca să dea bine statisticile: în toate comunele trebuia să existe școli și dacă școala de la Sus era prinsă (mereu) ca prioritate, în programul de construcții școlare, era de ajuns...

La insistențele lui Leabu, probabil, care era, cum am văzut, aliatul politic de nădejde al conservatorilor și inamicul guvernării liberare aflate atunci la putere, pe 5 mai 1897, Prefectura Olt insistă, din nou (a câta oară?), pe lângă ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor ca localul de școală să se facă la Șerbăneștii de jos, venind cu noi argumente. În paralel cu această ultimă intervenție a Prefecturii de Olt, pe 10 mai 1897, consiliul comunei Șerbăneștii de jos aproba, prin hotărâre de consiliu, terenul pe care urma să se construiască noua școală ¹²⁾. Semnau procesul-verbal al acestei ședințe ”extra-ordinare” (v. Fig. 5) primarul locțiitor Grigoraș Tomescu, consilierii: G. Baboi, Radu Rotaru, Nae Preda Dudu, Ilie Neagu și Ioniță Dumitrache, precum și notarul P. Alecsandrescu, concluzionând într-un mod stereotip și servil: ”Drept care am dressat pressentul proces verbal [ce se va] înainta autorităței în drept, spre celle cuvenite” ¹²⁾.

Fig. 6. Schema de amplasament a școlii și casei învățătorului - propuneri Slatina (stg.) și București (dr.)

Pe 12 mai 1897, se pune rezoluția mult-așteptată pe adresa Prefecturii Olt de insistentă revenire: ”Se va răspunde că Ministerul, care cunoaște legea, care are datele statistice necesare și cunoasce îndestul împrejurările, și care are și răspunderea, este singurul în drept a decide asupra acestor cestiuni” ¹²⁾... Normal și bine zis! C-așa a și rămas (ca Ministerul!), pentru că peste mai bine de un an, pe 14 iulie 1898, Casa Școalelor dă dispoziție să se întocmească proiectul unui local de școală cu 4 săli de clasă, în comuna Șerbăneștii de jos ¹²⁾. Și proiectul s-a făcut, că era mai simplu (deși s-au făcut niște cheltuieli aiurea!), dar de unde bani pentru patru săli de clasă? Că propunerea inițială (din 1897), de la Slatina, așa cum rezultă din schema de amplasament alăturată (v. Fig. 6 [14]⁾), fusese făcută doar pentru două săli de clasă, plus casa învățătorului... Cu toate acestea, pe 25 iulie 1898 (tot după mai bine de un an!), Casa Școalelor aproba terenul ales pentru localul de școală de la Șerbăneștii de jos și dispunea anunțarea licitației pentru construcție ¹⁴⁾. Mai mult decât atât, pe 29 iulie 1898, această instituție înaintează Prefecturii Olt proiectul aprobat pentru un local de școală cu 4 săli de clasă la Șerbăneștii de jos... Incredibil de frumos! Nu?! Probabil că s-a anunțat și licitația aprobată de Casa Școalelor dar, evident, nimeni nu s-a angajat să facă un local de școală cu patru săli de clasă doar din donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu, statul neangajându-se cu nimic, el ocupându-se atunci, ca și acum, doar cu băgatul de bețe-n roate...

Așa se face că proiectul minune, cu cele patru săli de clasă ale sale, a zăcut nebăgat în seamă de niciun antreprenor timp de vreo trei ani... Am zis bine! Păi da, că pe 18 iunie 1901, Prefectura Olt informa ministerul și Casa Școalelor că Primăria comunei Șerbăneștii de jos, săturându-se de atâta așteptare, a decis ca, chiar în vara acelui an, să înceapă construirea noului local de școală ”potrivit cu mijloacele de care dispune” (3 săli de clasă, în loc de 4); găsind întemeiată solicitarea primăriei, prefectura cere aprobarea Casei Școalelor, după ce, pe 14 iulie 1901, îi înaintase deja noile planuri ale localului din Șerbăneștii de jos (cu 3 clase) ¹⁴⁾. Păi sigur că da, nici nu se putea altfel! Dar de ce mai exista oare Prefectura? Doar să facă pe intermediarul între Primărie și Casa Școalelor? Ei, dar nici Casa Școalelor nu era de capul ei, pentru că, formal, toată corespondența trecea prin Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, fără a o citi însă vreun factor de decizie, doar funcționarii de la registratură, care o dirijau, care încotro... Așa se face, de pildă, că prefectul se adresa, întotdeauna, ministrului, dar răspunsul îl primea de la Casa Școalelor... Că ea tăia și spânzura, în domeniul construcțiilor școlare, fără să o coste nimic! Dar ce credeți că a răspuns Casa Școalelor la acest ultim demers al Prefecturii Olt? Ignorând, pur și simplu, solicitarea clară a Prefecturii, această înstituție a statului, răspunde, după vreo două săptămâni de căutări și aduceri-aminte, că i s-a înaintat încă din 1898 proiectul de școală aprobat și că i s-a autorizat anunțarea licitației ¹⁴⁾... Păi, nu! Așa că, ce mai voiau și ăștia, acum? După trei ani, funcționarii de la București, credeau, probabil, că școala de la Șerbăneștii de jos era deja gata… Totuși, pe 1 august 1901, celor de la Casa Școalelor se pare că le-a picat, în sfârșit, fisa, în legătură cu ceea ce voiau șerbăneștenii și expediază un răspuns lămuritor către Prefectura Olt, ca să se înceapă construcția școlii după proiectul aprobat inițial și dacă primăria nu se va putea încadra în cheltuieli, atunci Prefectura să dea dispozițiuni ca școala să se facă după niște planuri noi, care fuseseră deja înaintate Casei Școalelor pe 14 iulie 1901, dar să actualizeze și toate celelalte fișe tehnice (devize estimative) ¹⁴⁾. Cum venea asta, nu prea înțeleg și cred că nu prea au înțeles nici alții, câtă vreme abia pe 22 martie 1902 Casa Școalelor a aprobat devizul de începere a lucrărilor pentru noul proiect (cu trei clase în loc de patru) al școlii de la Șerbăneștii de jos ¹⁴⁾…

Deznodământul pe jumătate fericit al noului local de școală din Șerbăneștii de jos a fost acela că școala s-a construit, în cele din urmă, în 1902, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci așa cum s-a putut, doar cu banii donați de Ghiță Dumitrescu și din contribuțiile primăriei. Cum s-a construit? Greu de explicat în câteva cuvinte, mai ales că ea, potrivit actelor de decont, a fost finalizată în doar două luni (de toamnă!), inclusiv localul pentru casa învățătorului ¹⁴⁾...

Fig. 7. Școala Veche – localul Ghiță Dumitrescu, după modificările survenite în ultimii ani (Foto: 2012)

În orice caz, pe 10 iunie 1902, Prefectura Olt se adresa (normal!) ministrului Instrucțiunii Publice și al Cultelor pentru a-l informa că localul de școală de la Șerbăneștii de jos a fost dat în antrepriză lui C. Bardelle și, conform contractului ce se încheiase, construcția va fi gata la finele lui octombrie 1902. Ce bine! Da, dar Prefectura solicita, cu aceeași ocazie, Casei Școalelor să-i aprobe și deblocarea sumei de 5805 lei pe care o are în păstrare, contribuția anuală a Primăriei Șerbăneștii de jos pentru contul școlii... De banii donați de Ghiță încă nu se vorbește nimic! Erau cu dedicație clară și păreau mai sigur de accesat. Însă, pe 4 iulie 1902, Casa Școalelor pune rezoluția mult așteptată, pe un referat al unui salariat de-al său, ca să se răspundă de urgență Prefecturii Olt, cum că nu este corect să se elibereze toată suma, atâta timp cât antreprenorul nu a făcut nimic și nu există niciun document justificativ; lucrarea se atribuise antreprenorului pe bază de învoială, nu pe bază de licitație; ca urmare, Casa Școalelor aprobă să se dea acont doar 1/3 din suma solicitată ¹⁴⁾. Păi cum? Dacă mergea și pe bază de învoială, de ce mai fusese nevoie de aprobarea licitației? Oricum, bine ș-așa, că pe 5 iulie 1902, Casa Școalelor a solicitat Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni să restituie pe numele prefectului de Olt, Petre N. Slăvescu, suma de 1935,20 bani, restul rămânând în păstrare în fondul Casei Școalelor. Dar pe 4 august 1902, la Slatina, se mai făceau încă două propuneri de amplasament pentru școala de la Șerbăneștii de jos și (normal!), pe 8 august 1902, Prefectura Olt se adresează ministrului și Casei Școalelor pentru a le înainta schița de plan a școlii din Șerbăneștii de jos, cu cele două posibile amplasamente ¹⁴⁾... Păi pân-atunci ce făcuseră? Și proiectul, care fusese deja aprobat, nu conținea, oare, și aceste amplasamente? Asta mă întreb eu dar pe 12 august 1902, fără nicio grabă, administrația Casei Școalelor cere avizul serviciului tehnic pentru a decide care amplasament se aprobă pentru școala de la Jos ¹⁴⁾. Chestie delicată! Pentru că abia pe 27 august 1902 se formulează răspunsul de aviz favorabil, pentru ambele amplasamente de școală propuse dar că ar fi de preferat varianta cu orientarea fațadei spre strada principală ¹⁴⁾. Mare știință, v-am spus eu!

O să vă întrebați însă, privind la poza din Fig. 7 [15]⁾, care este, totuși, fațada școlii ce trebuia să se numească Ghiță Dumitrescu. Păi nu mai are (acum) fațadă, că a fost atent mutilată de-a lungul anilor! Dar a avut, cu siguranță, și era chiar una bine gândită... Fațada era orientată, firesc, spre strada principală (acum, str. Grădiniței!). În locul fastuoasei intrări principale (”ușe cu geamlâc” ¹⁴⁾), dinspre stradă, s-a zidit, cu mare grijă, tot intrândul și s-a montat fereastra centrală, care nici măcar nu a mai fost aliniată cum trebuie, la partea de sus, cu celelalte șase termopane low cost...

Pe 28 august 1902 însă, Prefectura Olt cere din nou bani la Casa Școalelor, deoarece ”antreprenorul trebue a începe îndată lucrarea” ¹⁴⁾. Deci trecuse vara și construcția școlii încă nu începuse... Și totuși, pe 27 octombrie 1902, antreprenorul face devizul de evaluare a lucrărilor executate în perioada 26 septembrie – 27 octombrie 1902, costul materialelor și al manoperei ridicându-se la 8195,40 lei ¹⁴⁾. Așadar, construcția școlii demarase, în sfârșit, tocmai atunci când noul an școlar deja începuse... Iar pe 2 noiembrie 1902, Prefectura Olt solicită ministerului și Casei Școalelor, pe baza lucrărilor executate, o diferență de 5999,58 lei, amintindu-și de donația de 6000 lei ¹⁴⁾, fără a-și mai aminti însă de numele lui Ghiță Dumitrescu... Iar de clauza cu inscripționarea pe frontispiciul școlii a numelui său și a sumei donate, nici atât! Oricum, acum venise la conducerea județului un alt prefect, care nu știa sau se făcea că nu știe nimic, în acest sens... Pe 6 noiembrie 1902, arhitectul șef al Casei Școalelor (instituție serioasă, ce mai!) verifică devizele ce trebuiau achitate antreprenorului și spune că nu sunt semnate de inginerul șef al județului și, ca urmare, nu pot fi achitate ¹⁴⁾. Clar! Numai că, se pare că altul era baiul, din moment ce pe 9 noiembrie 1902, Casa Școalelor formulează un răspuns către Prefectura Olt, anunțând-o că nu poate plăti, deocamdată, decât suma de 4513,40 lei; pentru plata diferenței, se solicită să se trimită o copie a proiectului aprobat (păi cum!?), ca să poată face o analiză comparativă. Pe 19 noiembrie 1902, Prefectura Olt răspundea Ministerului și Casei Școalelor că ”proiectul în chestiune” fusese deja înaintat instituției în cauză încă de pe data de 11 aprilie 1902 (normal!); ca urmare, solicita insistent achitarea necondiționată a diferenței până la 5999,58 lei. Deoarece răspunsul Casei Școalelor întârzia să apară, pe 24 noiembrie 1902, Prefectura Olt solicita din nou diferența ce trebuie achitată, plus achitarea unui alt deviz de 2481,31 lei ¹⁴⁾. Pe de altă parte, pe 20 noiembrie 1902, primarul I. Ghiocheanu și cu perceptorul comunei Șerbănești confirmau că au primit de la prefectul de Olt, Petre N. Slăvescu, suma de 6448,60 lei din fondul pentru școală. Iar pe 29 noiembrie 1902, Serviciul tehnic al Casei Școalelor spune, în sfârșit, că ”se va da” diferența de bani solicitată dar, totuși, să li se trimită proiectul că ”nu se află în cancelaria noastră” ¹⁴⁾... Dar ce cancelarie or fi avut ei, de pierduseră proiectul? Că evidențele deblocării de fonduri funcționau fără cusur, se pare, atâta timp cât pe 5 decembrie 1902, Casa Școalelor se adresează Prefecturii Olt, răspunzându-i la solicitarea din 24 noiembrie 1902, cum că în fondul disponibil pentru școala din Șerbănești nu se mai află decât 14,50 lei și, ca urmare, suma solicitată nu poate fi achitată; se autorizează însă ca plata să se facă din sumele de care mai dispune comuna și se insistă ca, până la terminarea lucrărilor, să li se trimită, totuși, proiectul aprobat de ei ¹⁴⁾… Bată-l vina de proiect! Disperare mare! Ce importanță mai avea, oare, atâta timp cât el nu se respectase de niciun fel? Sau poate tocmai d-aia se pierduse! Că uitai să spun! Școala construită atunci, așa cum era și pe vremea când învățam eu în ea, nu avea decât două săli de clasă, față de patru, cât se aprobase prin proiectul inițial și față de trei, cât se ceruse ulterior... Că acum, nu se mai știe câte are! Oricum, această școală arăta (și mai arată încă) mult mai bine, decât vechiul local! În data de 9 decembrie 1902, Prefectura Olt solicită Casei Școalelor să îi trimită și cei 14,50 lei rămași în contul școlii de la Jos, rămânând ca diferența să se plătească antreprenorului din celelalte surse ale comunei ¹⁴⁾, așa cum aceasta încuviințase deja. Pe 13 decembrie 1902, Casa Școalelor dispune, în sfârșit, și restituirea celor 14,50 lei. După ce au dispărut din cont și acești ultimi bănuți, povestea școlii de la Șerbăneștii de jos se termină, fără a-și mai aminti cineva de dorința testamentară a lui Ghiță Dumitrescu... În total, așa cum rezultă din devizul final prezentat în Fig. 8 ¹⁴⁾, construirea celor două săli de clasă a costat 7263,39 lei iar casa învățătorului, pe care eu nu am identificat-o încă în teren și nu mi-o amintesc, a costat 3494,81 lei. Dar această casă a existat cu certitutine deoarece, în 1942, ea servea drept ”locuință pentru director” și avea ”2 camere de locuit, antreu, bucătărie, cămară și pivniță” ⁵⁾. Da, dar valoare totală estimată de comisia județului Olt, tot pentru două săli de clasă plus casa învățătorului, fusese de 33907,56 lei ¹⁴⁾... Adică un cost estimat umflat de trei ori, că doar nu erau banii lor!

Fig. 8. Devizele aferente construirii noului local al Școlii Vechi și a casei învățătorului

Iar dacă Ghiță Dumitrescu și-ar fi gestionat singur cei 6000 lei donați primăriei, aceștia ar fi fost suficienți pentru ridicarea localului de școală cu două săli de clasă, așa cum era dorința de atunci a șerbăneștenilor. Că despre casa învățătorului, nu se angajase omul cu nimic și nu fusese nicio vorbă, atâta timp cât însăși primăria stătea cu chirie... Oricum, se pare că chiar la finele anului 1902 (când s-or fi uscat, oare, pereții?), școala s-a mutat în localul nou iar localul vechi a fost reocupat de Primărie, ”scutindu-se comuna de o chirie în sumă de lei 200 ce se plătește anual” ¹⁴⁾. Deci, ca număr de săli de clasă, școala nu a câștigat nimic: poate doar o clădire nouă, mai curată, mai spațioasă și mult mai luminoasă! Pentru că vechiul local, nemaifiind reparat, se afla ”în stare de ruină și vătămător copiilor” ¹⁴⁾, dar de primărie parcă tot mai mergea... Totuși, potrivit monografiei învățătorilor Ghimișescu ⁵⁾, localul acesta ar fi fost dat în folosință abia în 1904, deși comform devizului pe baza căruia antreprenorul și-a încasat banii, lucrarea părea terminată, fiind prinse la plată inclusiv sobele... Dar după cele relatate, totul pare posibil! Și tot acești distinși învățători (soț și soție) își exprimau regretul, gândind și ei, ca și mine: ”Păcat însă că antece[s]orii noștri nu s’au gândit măcar să dea denumirea școalei după numele donatorului ca semn de recunoștiință!”

A trebuit să vină însă comuniștii la putere ca să le facă șerbăneștenilor Școala Nouă, într-o altă locație, rapid și fără să le ceară vreun ban, doar ceva muncă voluntară... Și nu cu patru săli de clasă, ci cu cinci; asta pe lângă localul construit din donația lui Ghiță Dumitrescu (al cărui nume comuniștii l-ar fi șters, oricum, de pe frontispiciul școlii!) și pe lângă localul fostei primării, care s-a întors din nou în proprietatea școlii... Ba, mai mult, în 1974, s-a mai construit, în incinta Școlii Noi, un local adițional, cu etaj, adăugând instituției în cauză alte șase săli de clasă și o bibliotecă [16]⁾. Adică, să tot înveți, că aici se făceau, la un moment dat, zece clase, nu doar opt, ca acum, și în două schimburi! La ce folos însă? După revoluția din ‘89, copiii șerbăneștenilor s-au împuținat de la an la an și școala lui Ghiță Dumitrescu aproape că nu-și mai găsește trebuința; la fel și școala de la Șerbăneștii de sus...

Craiova, 6 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010

[2]. * * * - Propaganda Cuzistă-Rusească. În ziarul național-liberal ”Voința Națională” nr. 1181, București, 13 august 1888.

[3]. * * * - Agitații conservatoare în Olt. În ziarul național-liberal ”Voința Națională” nr. 4815, București, 14 martie 1901.

[4]. * * * - Conservatorii și agitațiile din Olt. În ziarul național-liberal ”Voința Națională” nr. 4816, București, 15 martie 1901.

[5]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L

[6]. * * * - Corespondenţă între Prefectura Judeţului Olt și Administraţia Casei Şcoalelor referitoare la donaţia testamentară a lui Ghiţă Dumitrescu, pentru construirea unei şcoli în comuna Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt; testamentul lui Ghiță Dumitrescu. Originale şi copii. Arhivele Naționale, SANIC București: Inv. 639/1, nr. UA: Nou 81, Vechi 31, 1896 - 1902.

[7]. BOTAR, D. – Din presa romanațeană de altădată (I). În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 2(60), Găneasa, februarie 2017.

[8]. CHRISTIDE, D. – Agricultura germană în pragul veacului al XX-lea. În ziarul național-liberal ”Voința Națională” nr. 4902 și 4903, București, 29 iunie – 1 iulie 1901.

[9]. * * * - Desbaterile Adunărĕĭ Deputaţilor: sesiunea ordinară. Romănia, Adunărea Deputaţilor, 1897.

[10]. * * * - Prefecții județelor Olt și Romanați. Album documentar. Instituția Prefectului județului Olt, Muzeul județean Olt, Serviciul județean Olt al Arhivelor Naționale ale României. Slatina, 2014.

[11]. * * * - Legea nr. 394/1864 pentru comunele urbane și rurale. Lege Online, https://lege5.ro/Gratuit/heztqmzv/legea-nr-394-1864-pentru-comunele-urbane-si-rurale, accesare 1 iunie 2018.

[12]. * * * - Fondul Casa Școalelor. Arhivele Naționale, Dosarul 79/1896 (nr. vechi: 112/1896).

[13]. ȘERBAN, Gr. – Monografia Școalei Șerbăneștii de Sus – Olt. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale, 1942.

[14]. * * * - Fondul Casa Școalelor. Arhivele Naționale, Dosarul 127/1898.

[15]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, august 2012.

[16]. * * * - Prezentarea organizației școlare ”Dumitru Popovici” Șerbănești, județul Olt. Școala Gimnazială ”D. Popovici” Șerbănești, jud. Olt, https://www.sites.google.com/site/scoaladinserbanestijudolt/, accesare 2 iunie 2018.

Accesați fișierul în format pdf: