Răscoala din 1907

Deși din cărțile de istorie studiate în școală nu am reținut nici măcar vreo referire sumară la revoltele țărănești întâmplate în comuna Șerbănești, vom vedea, în cele ce urmează, că în primăvara anului 1907, la Șerbănești au avut loc, totuși, evenimente dramatice demne de consemnat în cărțile de istorie. M-a obsedat, în schimb, în anii copilăriei, imaginea șocantă a acelui țăran răsculat, din celebra pictură propagandistică a lui Octav Băncilă (tabloul 1907), asociind-o, tot timpul, cu ceea ce se întâmplase și la Șerbănești (v. Fig. 1). Era nelipsită această pictură realistică din cărțile de istorie și, se pare, că impactul ei a fost cel scontat, deși, prin cruzimea pe care aceasta o reflectă, ar fi trebuit să fie, totuși, interzisă minorilor… Tabloul acesta, bine realizat și învăluit de o emoție artistică evidentă, maschează însă, de mai bine de un veac, cel puțin trei greșeli tehnice, pe care o minte nevinovată de copil nu avea cum să le perceapă:

1. Țăranii dăduseră foc conacului boieresc, fumegând tot satul, după cum se vede în fundal, apoi aceștia fugeau disperați, peste câmp (probabil spre un alt conac!) și, contrar oricărei logici, direct spre plutonul de execuție; pluton intuibil, dar invizibil în tablou, deci nevinovat!

2. Oricât de înrăiți și de viteji ar fi fost țăranii, la acea vreme, trebuie știut, totuși, că ei nu porniseră la luptă chiar cu mâinile goale (v. Fig. 2 [1]⁾) pentru că voiau, în primul rând, să câștige nu să se predea singuri în ghearele morții: erau și ei dotați, după cum tot istoria ne spune, cu furci, bâte, topoare, coase dar și cu cai și căruțe cu care să poată să-și transporte prada salvată de la foc, la o adică…

3. Răscoala propriu-zisă a avut loc în perioada februarie-martie, iar răsculații din tablou aleargă, cât de săraci ar fi fost ei, desculți și cu capul descoperit, prin iarba verde, care crescuse deja destul de mare, în acel an, parcă mai de cu primăvară ca de obicei…

Dar, hai, mai bine, să vedem ce-a fost atunci la Șerbănești, cu bune și cu rele, că asta ne propusesem!

Contextul istoric. Dintr-un raport al revizorului școlar N. Grigoriu, raport întocmit imediat după răscoalele ce au avut loc în județul Olt, reiese că „în Șerbăneștii de jos spiritele erau în continuă agitație încă din toamna anului 1906, din cauza condițiilor grele impuse de arendaș în învoielile cu țăranii” [2]⁾. Ca și în alte părți ale țării, răscoala de la Șerbănești a fost prefaţată de o susţinută campanie petiţionară şi, ca majoritatea cererilor şi plângerilor, acestea se refereau la abateri de la înțelegerile existente între ţărani şi marii proprietari sau între ţărani şi autorităţile locale. Dintre toate aceste înțelegeri, cea mai dureroasă era nedijmuirea la timp a recoltei, ceea ce-i obliga pe ţărani să-şi lase recolta în câmp până iarna târziu, porumbul degradându-se şi pierzându-se o mare parte din recoltă. În plus, în tot acest timp, ţăranii trebuiau să asigure şi paza recoltei în câmp, atâta cât mai rămânea ²⁾. Astfel, de pildă, pe 4 ianuarie 1907, imediat după Anul Nou, Tănase Crângeanu, locuitor din comuna Șerbăneștii de Sus, făcea următoarea petiție către Prefectul județului Olt [3]⁾:

„Domnule Prefect,

Subsemnatul Tănase Crîngeanu din comuna Şerbănesci de sus, Plasa Per<i>eți, județul ce D-voastră administrați respectos vin a vă ruga prin prezenta următoarele: În vara anului 1906 am fost învoit pe moşia D-lui Teodor Florescu în calitate de arendaşi care moşie aparţin<e> comunei Floru. I-am făcut toate obligaţiunile ce am fost angajat prin grai ca şi ceilanţi locuitori învoiţi la dînsul pe acea moşie din vara sus zisului an, acum în toamna expirată dîndu-ne voie a culege porumbul ce-l aveam pe moşie l-am dus la tabăra unde mi s-au arătat a-l strînge la un loc, a-l curăța şi dijmui ca şi la moşiile vecine. Într-una din nopţi numitul arendaşi au pus pe logofătul său Costică Petrescu şi încă patru servitori şi anume: Matei, Din, Stan şi Ion ce-i aveau în curtea Conacului şi cu carele curții au venit noaptea pe la orele 10, au încărcat porumbul meu, l-au dus la curte lăsîndu-mă muritor de foame împreună cu întreaga mea familie. Martor propui pe Dumitru Gheorghe, Niculaie Parjan şi Ion Gheorghe Drăgan, care au fost în acea noapte la tabăra respectivă. Vă rog D-le Prefect a ordona anchetă <asupra> faptului şi a mă despăgubi cu suma de lei (500) costul porumbului ce mi s-au hrăpitu.

Cu stimă,

Tănase Crîngeanu

Comuna Şerbăneşti de Sus

D-sale D-lui Prefect al judeţului Oltu

No. 6 din 4 ianuarie 1907

[Rezoluţii]: Pr<imită> 4 ianuarie 1907

D. Inspectori c<omuna>li respectivi va [= vor] ancheta de urgenţă şi personal vor spune rezultatul

Prefect [ss]”

Pare de neînțeles și de necrezut acest mod de hoție al arendașului Teodor Florescu, așa cum este el descris de suseanul Tănase Crîngeanu! Dar ce ar trebui să mai reținem, în plus, din această plângere, este faptul că, pe de o parte, între arendaș și sătenii ce îi lucrau pământul nu existau învoieli scrise, ci doar ”prin grai” și, pe de altă parte, pe suseni îi apucase iarna cu porumbul nedijmuit. De ce, oare? Vom afla, în cele ce urmează, din evocarea evenimentelor ce s-au întâmplat la Șerbăneștii de Jos… Cât despre pretenția bănească a lui Tănase Crângeanu, e clar că omul voia bani nu porumb, pentru că porumbul se făcuse din belșug în acel an, așa precum vom vedea imediat…

La doar câteva zile după această plângere, pe 8 ianuarie 1907, urmare a unei prime petiții a țăranilor din Șerbăneștii de Jos, primul ministru al României, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, transmitea către prefectul județului Olt următoarea telegram-ordin [4]⁾:

”Domnului prefect Olt Slatina

Sîntem informați că la comuna Șerbănești țăranii sînt încă nedijmuiți de către dl. Paulopolo. Cercetați de urgență și dați telegrafic relațiuni.

Pentru conformitate, (ss) indescifrabil

Prim-ministru, (ss) indescifrabil G. Gr. Cantacuzino”

Ce se întâmplase, de fapt? Păi iată ce spunea cunoscutul ofițer vîlcelean Ion D. Sterpu, prin 1981 [5]⁾: În mod abuziv, arendașul Sterie Paulopoulos, din Șerbănești, „dăduse dispoziții ca nici un învoitor să nu treere grîul produs pe moșia sa, decît la batoza lui; de aceea treeratul s-a terminat la 26 oct. cînd grîul nou ar fi trebuit să fie semănat și porumbul cules și înmagazinat.”

De aceea, arendaşul Sterie Paulopoulos (acesta era, se pare, numele său corect!), din comuna Şerbăneştii de Jos, grec de origine, nu făcuse încă dijmuirea porumbului nici până la 19 ianuarie 1907 (stil vechi), fapt ce a îngrijorat și mai rău pe primul ministru şi pe secretarul general al Ministerului de Interne. Astfel, Ministrul de interne, răspunzând acestei plângeri, trasmitea Prefectului de Olt o telegramă pe 1 februarie 1907 (stil nou; 19 ianuarie – stil vechi), după cum urmează ³⁾:

„D-lui Prefect al jud. Olt

SIatina

Prezentată la C.C.M. Nr. 3 cl. S cuv. 75 c. data 1/ll [n.a., stil nou], ora 7,15

Transmisă de Buc., data ... ora ... 8

Răspund raportului dvs. telegrafic nr. 420. Să se dijmuiască de îndată locuitorii de pe moşia d-lui Poulopulo [= Paulopol] şi dvs. personal să faceţi o anchetă asupra cauzelor întîrzierii dijmuirii şi dacă vina este a arendaşului să se supună judecăţii. Este de mirare că acea Prefectură nu a luat pînă acum nici o măsură, expunînd pe locuitori la suferinţe şi străgăniri.

Aştept răspuns urgent.

p. Ministru de Interne

[ss] P. Șfetescu”

Fig. 1. Celebrul tablou al lui Octav Băncilă, intitulat ”1907”, nelipsit din cărțile de istorie comuniste

În aceeași zi de 1 februarie 1907 (stil nou; 19 ianuarie 1907, stil vechi), după doar vreo jumătate de oră (semn că evenimentele se agravau!), primul ministru atenționa și el, din nou, Prefectura județului Olt referitor, la nedijmuirea sătenilor din comuna Șerbănești, transmițând următoarea telegramă ^{3) 4)}:

„Prezentată la C.M.I. nr. 4 cl. S, cuv. 74 c. data 1/ll, ora 7 m. 40

Transmisă de... Buc... data ... ora ... m …

Este foarte blamabil să se fi tolerat ca pînă acum o parte din sătenii comunei Șerbănești să fi rămas nedijmuiți. Veți revoca îndată pe primar pentru neglijența sa, deoarece legea poliției rurale îi dă dreptul de a dijmui din oficiu pe săteni. Și veți lua măsurile cuvenite, ca prin primărie să se dijmuiască urgent porumbul oamenilor, raportându-mi telegrafic de rezultat satisfăcător sub răspunderea d-v.

Prim ministru,

G.Gr. Cantacuzino”

În ziua următoare, pe 20 ianuarie, prefectul de Olt transmitea Ministrului de Interne următorul răspuns telegrafic ³⁾:

„Ministru de Interne - Bucureşti

Notei dvs. telegrafice din 19 curent.

Este adevărat că o parte din sătenii învoiţi pe moşia d-lui Pulopol [= Paulopol] de la comuna Şerbăneşti sînt încă nedijmuiţi. După cum m-am încredinţat, cauza întîrzierii este venirea iernii prea de timpuriu şi asprimea timpului care a împiedicat pregătirea lor. Am luat măsuri spre a grăbi dijmuitul lor.

Nr.420, 1907 ianuarie 20

Prefect Olt [ss]”

Fig. 2. O imagine de arhivă a țăranilor răsculați la 1907

Și într-adevăr, pe 21 ianuarie 1907, se pare că inspectorul comunal, la care făcea referire prefectul, a organizat dijmuirea, însă, în aceeași zi, arendașul grec, Sterie Paulopoulos, depune și el o plângere adresată ministrului de interne, după cum urmează [6]⁾:

„D-lui ministru de interne, Administrația locală arbitrar procedează la [dijmuirea porumbului de pe] moșia Șerbănești arendată mie. Nu există nici [o împotrivire la dijmuirea] locuitorilor, fiindcă știu că întârzierea nu provine de la mine ci de la aglomerația de munci și survenirea timpului nefavorabil, care pe mine m-a păgubit. Astăzi fără a fi avizat spre a asista la dijmuire, autoritățile locale fac dijmuirea fără a ține cont de învoielile cu locuitorii, care erau obligați ca înainte de dijmuire să-mi curețe porumbul în pogoanele mele și să-l care în pătul. Eu sînt gata a face dijmuirea singur după învoielile ce avem, dar [nu] primesc să fiu spoliat de cîțiva debitori de rea credință. Protestez contra concursului părtinitor ce se dă de administrație cîtorva debitori răi de plată. Autoritățile trebuie să ne acorde o protecțiune egală, căci nici o lege nu crează privilegiile pentru o anumită [cl]asă. Rog faceți să înceteze acest act de samavolnicie ordonînd o anchetă superioară, oferindu-mă a suporta cheltuielile.

(ss) Paulopulos, arendaș Șerbănești Olt”

Urmare a acestei plângeri, se pare că dijmuirea organizată de autoritățile locale a fost oprită.

Așa se explică faptul că, pe 23 ianuarie 1907, o sută de locuitori din Șerbăneștii de Jos reclamau inspectorului comunal din cadrul plasei Perieți, de care aparținea atunci, administrativ, fosta comună Șerbăneștii de Jos, aceeași problemă a nedijmuirii lor de către același arendaș ³⁾:

„Domnule Inspector

Asupra învoielilor avute cu d-l arendaş Sterie Poulopol [= Paulopol] în moşia Şerbăneşti de jos pe care de mai mulţi <ani> facem fără acte şi ne conducem după regulile şi condiţiunile stabilite verbal pentru care noi totdeauna ne-am făcut datoria. În acest an din împrumuturi că nu ne putem înţelege cu dl. arendaş rămîn împăcaţi cu culesul porumbului caz care după cum ştiţi fiind stabilit de dl. prefect în localitate în luna octombrie şi impunîndu-ne acele măsuri am început culesul porumbului atît a d-lui arendaş ce urma a fi muncit de noi cum şi al nostru ce avem în dijmă care cules durînd mai mult timp fiindcă avem dela 5-15 pogoane porumb uni<i> din noi, producînd roade destul de bune, în luna noiembrie ne-a apucat zăpada pe unii chiar cu porumbul necules. Silindu-ne a-l grămădi la tabăra destinaţi unde parte din noi după ajutoare am mai curăţat de foi iar parte am aşteptat de a se îndrepta vremea care fiind tot aspră ne-a dus pînă azi şi fiindcă nu mai putem suferi frigul a-i curăţi în cîmp şi porumbul ne trebuie pentru hrană; cerem să fim dijmuiţi în foi - adăogînd că nedijmuitul a provenit din îngrijorarea arătată mai sus, de care nu este vinovată nici autoritatea comunală, că nu a aplicat legea învoielilor agricole şi nici arendaşul.

(Urmează semnăturile a 100 <de> locuitori)

D-sale D-lui Inspector comunal al Plasei Perieţi Jud. Olt

[Rezoluţie]: Com<unicat> 23 ianuarie 1907

Avîndu-se în vedere la cercetare.

În vedere la cercetare prezenta se va înainta d-lui Prefect.”

Încercând să ne lămurim ceva mai bine asupra conținutului acestei plângeri, scrisă cu mult amar și cu puțină știință de carte, ar trebui să reținem, totuși, că:

1. Învoielile pe care le făceau șerbăneștenii cu arendașul Sterie Paulopoulos erau doar verbale și, cu toate acestea, țăranii se țineau de cuvânt și își făceau datoria;

2. În toamna anului 1906, culesul porumbului fusese, de fapt, întârziat nu atât din cauza vremii cât, mai ales, din cauza unui refuz al țăranilor de a începe culesul, existând oarecare neînțelegeri între ei și arendaș; așa se explică faptul că, în luna octombrie (când au terminat, în sfârșit, treieratul!), a trebuit să intervină prefectul pentru a impune ”acele măsuri” pentru ca aceștia să înceapă culesul...

3. Făcându-se porumb destul de mult în acel an și având poagoane multe de recoltat, culesul s-a întins (normal!) până în noiembrie, când (ghinion!) a venit zăpada.

4. Învoiala cu arendașul era să culeagă porumbul cu foi cu tot (pentru a nu se pierde foile și boabele de pe știulete) și a-l căra într-o tabără special destinată; aici era cărat, cu căruța proprie a țăranului, atât porumbul de pe terenul arendașului cât și cel de pe terenul dat țăranului, oferit pentru a fi lucrat în parte, după care se începea depănușatul.

5. Dijmuitul urma să se facă după ce porumbul era curățat de foi și, mai întâi, era cărat în pătule porumbul arendașului.

6. Venind zăpada pe neașteptate, țăranii nu au mai vrut să curețe de foi porumbul, văitându-se că nu mai suportau frigul, acesta rămânând strâns grămezi pe câmp, în tabăra stabilită de arendaș, acoperit fiind cu coceni.

7. Pe 23 ianuarie, pentru a fi credibili și pentru a fi siguri că n-au să pățească nimic, 100 de locuitori ai comunei Șerbăneștii de Jos se adresau inspectorului comunal solicitând ca dijmuirea porumbului să se facă în foi și atât… Păi da, dar cu învoiala făcută, pe vorbe, cu arendașul cum rămânea!? Ce garanție ar mai fi avut el că partea lui de porumb va fi depănușat și urcat în pătul?

8. Sărmanii șerbăneșteni, semnatari ai petiției în cauză, își încheiau petiția cu o notă aparent împăciuitoare dar, în fapt, voit ironică ori sugerată de cineva mai cu știință de carte: de situația astfel creată „nu este vinovată nici autoritatea comunală, că nu a aplicat legea învoielilor agricole și nici arendașul” ci „îngrijorarea arătată”, adică vremea rea…

Conform rezoluției pusă de conducerea plasei Perieți pe petiția celor 100 de șerbăneșteni, aceasta a fost înaintată prefectului de Olt. Ca urmare, pe 27 ianuarie 1907, acesta raporta Ministrului de Interne, în detaliu, despre cauzele nedijmuirii porumbului de pe moșia Șerbănești de Jos și despre măsurile preconizate ³⁾:

„Nr. 5591

1907 ianuarie 27

D-le Ministru de Interne

Bucureşti

Asupra cauzelor care a<u> provocat întîrzierea nedijmuirii porumbului muncit de mai mulţi locuitori pe moşia Şerbăneşti de Jos a d-lui Poulopulo [= Paulopol], făcându-se de noi cercetări am constatat următoarele:

Un număr oare care de săteni atît din comuna Şerbăneşti de Jos cît şi din alte comune vecine, pe temeiul unei înţelegeri verbale pe care a<u> avut-o cu dl. Poulopolo arendaşul moşiei Şerbăneşti de Jos, a cultivat pe aceste moşii porumb în dijmă şi în toamna anului trecut în timpul culesului, între arendaş şi locuitori s-a ivit oare care neînţelegere cu privire la unele consfătuiri pe care arendaşul pretindea că le-a stabilit la facerea învoielii şi pe care locuitorii faţă de recolta abundentă care le angajează timpul voiam să mi le îndeplinească.

Asupra acestor neînţelegeri prin luna octombrie locuitorii plîngîndu-se prefecturii, am făcut personal cercetări în localitate şi cum nu avea înainte un act de învoială scris care să stabilească armonia între arendaşi şi locuitori aceea s-a şi făcut după care s-a şi început culesul porumbului. Însă cum recolta era abundentă şi mijloacele de muncă ale locuitorilor restrînse, a fost cu neputinţă să se termine culesul, curăţatul, şi dijmuirea porumbului pînă la căderea zăpezii şi asprirea timpului şi astfel, munca la cîmp a devenit imposibilă. Locuitorii au fost nevoiți să adune în cîteva locuri porumbul chiar în foi, să le învelească şi să aştepte pentru curăţirea şi dijmuirea lui la îndulcirea vremii.

De atunci pînă astăzi nici o plîngere nu s-a mai adresat [nici] Prefecturii, nici autorităţile [autorităţilor] comunale de către locuitori. Şi chiar atunci cînd Prefectura a atras atenţiunea autorităţii comunale asupra acestei întîrzieri, locuitorii nu au putut fi hotărîți să pregătească dijmuirea, de a cărei neefectuare la timp şi după cum rezultă chiar din petiţiunea ce a adresat d-lui Inspector comunal la 23 ianuarie curent, ei nu fac vinovaţi nici pe d-l arendaş al moşiei şi nici autoritatea comunală.

Faţă cu aceste constatări şi avînd în vedere că timpul s-a mai îndulcit pe de o parte am luat măsuri ca dijmuirea porumbului să se facă de îndată, cu obligaţiunea pentru autoritatea comunală să stăruiască ca partea de dijmă a d-lui arendaş după transportare la conac să se care de jos şi să se depune în pătule, iar pe de altă parte, am onoare a supune la cunoştiinţa dvs. cele ce preced, cu care ocasiune înaintez şi petiţiune despre care se vorbeşte mai sus, a locuitorilor nedijmuiţi spre cele cuvenite.”

Punând cap la cap infomațiile din petiția celor 100 de șerbăneșteni cu informațiile din acest raport al prefectului de Olt, aș îndrăzni să mai fac, aici, încă alte câteva observații pe care le consider demne de luat în seamă:

1. Neînțelegerea dintre țăranii șerbăneșteni și arendașul Sterie Paulopoulos a apărut în toamna anului 1906, în principal, din cauza recoltei bogate de porumb (culmea nemulțumirii!), recoltă la care nu se așteptaseră niciuna dintre părți și, înțelegerea dintre ei fiind una verbală, fiecarea dintre părți a început să interpreteze cum îi convenea învoiala făcută: arendașul susținea că porumbul trebuia să fie, mai întâi, curățat de foi în locurile indicate, după care să fie cărat la conac și băgat în pătule, pe când țăranii susțineau că nu așa le-a fost înțelegerea și că nu le-ar fi revenit această obligație; sumedenia de porumb, ce le dăduse Dumnezeu în acel an i-a speriat de-a binelea pe țărani, simțând că le întrecea posibilitățile fizice și dotarea necesară: și-ar fi rupt oasele și ei și animalele de tracțiune cu atâta porumb iar despre căruțele lor nu mai vorbim...

2. Pentru a rezolva aceste neînțelegeri, în octombrie 1906, prefectul a venit în Șerbănești pentru a vedea la fața locului ce se întâmplă și pentru a găsi o soluție de împăcare a celor două părți; cu acea ocazie, el a impus ”acele măsuri” care i-a determinat pe șerbăneșteni să înceapă culesul; care erau acele măsuri-minune la care făceau aluzie, în plângerea lor, cei 100 de șerbăneșteni? Păi, din raportul prefectului, rezultă că singura măsură luată ar fi fost doar aceea că li s-a făcut act de învoială. Însă și această învoială, cu acte în regulă, se pare că a prevăzut aceleași clauze din moment ce lucrările au demarat după același scenariu! Numai că, tot codindu-se și speriindu-se de munca ce îi aștepta, țăranii au realizat că a venit zăpada, în noiembrie, și din toată bogăția de porumb, pe care (e drept!) trebuia s-o împartă cu arendașul, nu s-au ales, la casele lor, cu nimic. Păi cum să mai poți căra porumb de pe câmp, la Șerbănești, toamna târziu, după ce începeau ploile și mai dădea și un pospai de zăpadă? Noroaiele de peste tot și dealurile prăpăstioase făceau imposibil acest lucru! Trebuiau, eventual, să aștepte înghețul...

3. Prin ianuarie, după sărbători și după ce și-au terminat puținul porumb ce îl făcuseră pe loturile proprii, țăranii au început din nou să se plângă, în legătură cu dijmuirea, care nu se mai efectuase, după cum am văzut, din cauza vremii. De această dată, prefectul constatând că ”vremea s-a mai îndulcit” (doar ce trecuse gerul Bobotezei!) a dispus ca „dijmuirea porumbului să se facă de îndată” dar primăria să stăruiască, totuși, ca „partea de dijmă a d-lui arendaş, după transportare la conac, să se care de jos şi să se depună în pătule”. Adică tot ca-nainte, numai că acum noroiul era, probabil, înghețat tun și porumbul putea fi cărat cu carele de pe câmp, din taberele pe care arendașul le stabilise.

În aceeași zi de 27 ianuarie 1907, spre seară, prefectul de Olt primise un nou ordin din partea Primului Ministru și, în ziua următoare, pe 28 ianuarie 1907, răspunzând acestui ordin, acesta transmitea următoarea notă informativă ^{3) [7])}:

„Prim Ministru, B u c u r e ş t i

Ordinului dvs. telegrafic de aseară:

Cauza nedijmuirii a mai multor locuitori după moșia Șerbănești a d-lui Paulopolu sînt înseși locuitorii. În toamnă, locuitorii au semnalat Prefecturii unele neînțelegeri dintre dînșii și arendaș și imediat am făcut personal cercetări în localitate, după care s-a început culesul, însă fiind muncă multă nu s-a putut termina curățatul și pregătirea pentru dijmuire pînă la căderea zăpezii și cînd timpul a devenit aspru locuitorii nu au mai voit să curețe de foi porumbul și l-a lăsat acoperit până la îndulcirea timpului. Autoritatea comunală, după ordine repetate ale noastre a stăruit pe lîngă locuitori a se pregăti de dijmuire, dar ei au fost opriți de timp. Arendașul nu se împotrivește la dijmuire, ci stăruiește mereu deci să se pregătească. Inspectorul comunal respectiv a plecat deja în localitate spre a regula dijmuirea, timpul fiind mai dulce. De la cercetarea făcută de noi în localitate, nici o plîngere nu am mai primit de la locuitori pentru nedijmuire.

Nr. 423

1907 ianuarie 28”

Dar dijmuirea nu a fost demarată nici acum, deoarece niciuna dintre părți nu ceda propriilor interese; să nu uităm însă că, de data aceasta, condițiile puse de arendaș erau deja înscrise în actul de învoială, în timp de condițiile puse de țărani erau puse pe seama vremii și a recoltei prea mari de porumb… Ca urmare, în ziua următoare, pe 1 februarie 1907 (stil vechi), arendașul transmitea, disperat, Prefectului de Olt următoarea telegramă ³⁾:

„D-lui Prefect <la> Slatina

Prezentată la Bucureşti No. 1708, cl. P, cuv. 23, data 14/2 [stil nou, n.a.], ora 11, m. 10, timpul d

Transmisă de ... , data 14/2, ora 1, m. 30, timpul ...

Nici un locuitor n-a ieşit la curăţitul porumbului. Rog dispozaţi.

[ss] Poulopulo

[Rezoluţie]: Se va da ordin D-lui Inspector Comunal Telegrafic să ia măsuri Urgente ca locuitorii nedijmuiţi să cureţe porumbul arendaşului conform înţelegerii.

[ssi]”

Conform rezoluției acestei telegrame, care ajunsese, nu știm cum, pe la București, fiind redirecționată către Slatina după vreo 3 ore, rezultă că locuitorii reclamați de arendașul Sterie Paulopoulos ar fi fost încă nedijmuiți la acea dată însă, atât din această rezoluție cât și din mesajul telegrafic transmis plasei Perieți, de către același prefect, în ziua imediat următoare, parcă reiese altceva ³⁾:

„TELEGRAMA

No. 654 <din> 1907 Febr. 2

Inspector Comunal Perieţi

D-l Poulopulo [= Paulopol] se plînge că nici un locuitor nu a ieşit la curăţitul porumbului.

Luaţi măsuri urgente ca locuitorii să cureţe porumbul D-lui arendaş conform angajamentului. Prefect,

[ssi]”

Așadar, din aceste informații rezultă – clar – că era vorba, de fapt, doar de „porumbul D-lui arendaș”, și de ”locuitori”, în general, nu de ”locuitori nedijmuiți” dar, și într-un caz și în celălalt, aceștia nu se țineau de angajamentul luat. Cât despre partea lor de porumb rămasă în câmp, parcă aceasta nici nu mai conta!

La scurt timp după aceea, după cum se știe, pe 8 februarie 1907, în satul Flămânzi (jud. Botoșani), a izbucnit ultima mare răscoală din istoria României și a Europei. Răscoala s-a extins apoi, destul de repede, în Vechiul Regat, cele mai violente lupte având loc însă în Oltenia [8]⁾. Preventiv și pentru a se încerca o liniștire a spiritelor, prefectul de Olt ce fusese implicat în reclamația cu dijmuirea șerbăneștenilor, Constantin I. Munteanu, a fost înlocuit, pe 10 februarie 1907, cu un alt conservator, Constantin C. Manu [9]⁾. Acest nou prefect era unul dintre fiii fostului prefect de Olt – Costache Manu, care fusese căsătorit cu Ecaterina Crețulescu și deținuseră moșia Șerbănești de Jos; el avea, așadar, ceva cunoștințe în zonă, deși – împreună cu fratele său, Ion C. Manu – după moartea părinților, vânduseră moșia, „cu 1000000 lei văduvei Maria Moret Blaremberg” ¹⁸⁾.

Pe 13 februarie 1907 (26, stil nou), un alt grup de locuitori din Șerbăneștii de Sus și de Jos se adresau Ministerului de Finanțe (aici nu încercaseră încă șerbăneștenii!) cu o plângere ce se referea la aceeași problemă a dijmuirii, care încă nu se efectuase. Ca urmare, ministrul de finanțe adresa această plângere prefectului de Olt, însoțită fiind de următorul ordin ³⁾:

„Ministerul de Finanţe

Direcţiunea Administraţiei Generale

Nr. 7301 <din> 13 febr. 1907

Domnule Prefect,

Referindu-ne la ordinul nostru nr. 5285 din 1 februarie a.c., am onoare a vă înainta, în original, petiţiunea înregistrată la nr. 879/1907, prin care locuitorii comunei Şerbăneşti de Sus şi de Jos din acel judeţ, reclamă că nu au fost încă dijmuiţi şi vă rog, Domnule Prefect, să cercetaţi cazul şi să ne referiţi de urgenţă asupra acestei stări intolerabile şi a face personal ca locuitorii să fie dijmuiţi.

În ceea ce priveşte pe primarul vinovat, am onoare a vă ruga, Domnule Prefect, să faceţi raport de revocare.

Primiţi, vă rog, Domnule Prefect, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

Ministru, [ssi]

Director, [ssi]”

Nu știm, deocamdată, dacă primarul de la Șerbăneștii de Jos era sau nu vinovat de cele întâmplate și nici dacă el a fost revocat, așa precum cerea ministrul de finanțe de atunci, avocatul Take Ionescu, dar cert e că, în urma acestor „reclamații și a unei interpelări la cameră dijmuirea s-a făcut în febr. 1907 de organele administrative” ⁵⁾.

Cu toate acestea, pe 5 martie (stil vechi) 1907 alți doi locuitori din comuna Șerbăneștii de Jos se adresau prefectului de Olt cu o plângere împotriva aceluiași arendaș, Sterie Paulopoulos, de data această fiind vorba despre o altă nelegiuire a acestuia ³⁾:

„Domnule Prefect,

Am muncit la d-l arendaş Sterie Poulopolo [= Paulopol] din comuna Şerbăneşti de Jos făcîndu-i mai multă muncă peste angajamentul ce am avut cu numitul şi la socoteala făcută, pentru munca ce am făcut prisos peste angajament trebuia să-mi plătească suma de lei 56 şi dacă i-am cerut bani a refuzat plata sub motiv să urmez cu munca şi anul viitor. Eu am refuzat a mai munci şi pe viitor în moşia sa, deoarece m-am învoit pe altă moşie şi de aceea vă rog ca prin mijloacele de care dispuneţi să binevoiţi a face să-mi plătească prisosul muncit peste angajament.

Cu stimă,

Iordache Stoica

Niţă Ion Vladu

din comuna Şerbăneşti de Jos

Domnului Prefect al judeţului Olt.”

Așadar, cei doi joseni se săturaseră, de bună seamă, de pățania cu dijmuitul porumbului și, ca urmare, se deciseseră ca în 1907 să lucreze pentru un alt arendaș. Rău-famatul Sterie Paulopoulos refuza însă să le plătească munca pe care o prestaseră, peste învoiala ce o avuseseră, motivul fiind acela că nu voia să fie părăsit de aceștia, condiționându-le plata datorată de înnoirea actului de învoială și pentru anul 1907...

Despre instigatori. Încă din anul 1895, când George Coșbuc publica, în revista ”Vatra”, poezia „Noi vrem pământ”, el a fost considerat de mulți a fi ușor șovin și instigator la revoltă, vizate fiind versuri ca acestea: „Voi ce-aveți îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoși și tați / Noi mame și surori și frați! / În lături, venetici! /…/ Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!” Cu toate acestea, pe bună dreptate, Coșbuc nu a pățit nimic, nici atunci când apăreau aceste versuri profetice, și nici în 1907, când ele deveneau, practic, un pseudo-manifest al răscoalelor țărănești! Oricum, era clar că țăranii nu se îmbărbătau, nicidecum, recitând această poezie pătimașă, de care probabil că mulți nici nu auziseră! Dar nu trebuie uitat, totuși, că chiar și acum mai sunt voci care susțin că această poezie ar trebui interzisă în școli, instigând, de bună seamă, la ură și discriminare rasială… În schimb, o broșură buclucașă, publicată de controversatul politician și publicist Vasile M. Kogălniceanu, în 1906, și intitulată ”Către țărani”, i-a cauzat acestuia, în anul următor, mari necazuri, fiind catalogat de autorități drept instigator la revoltă. Ca urmare, el s-a ales cu câteva luni bune de pușcărie, până la grațierea regală din august 1907. De fapt, ceea ce a deranjat cel mai mult din această broșură (deși cu întârziere!) era motoul ei: „Sculați, oameni buni, și ridicați-vă până la înălțimea datoriei voastre. Atunci vă veți uimi singuri de puterea voastră.” Acest moto era subsemnat Elisabeta, Regina României și, în realitate, el chiar aparținea reginei Elisabeta. Ea rostise aceste vorbe, într-un alt context, la Sinaia, în ziua de 1 august 1906. Și, mai mult decât atât, acest citat cu o ”greutate” mult subestimată fusese reprodus pe sute de cărți poștale ilustrate, fără ca nimeni, la acea vreme, să intuiască vreodată, ce efect instigator ar putea avea [10]⁾. Trebuie amintit, de asemenea, că acest apel ”Către săteni” fusese semnat, în prealabil, de circa 40000 de persoane (de ce oare?!), apoi fusese tipărit în 10000 de exemplare, fiind răspândit la sate prin intermediul casierilor de la săptămânalul argeșean ”Gazeta țăranilor” și cu ajutorul intelectualilor din mediul rural ¹⁰⁾. Folosind ca manifest propagandistic, această broșură, purtând, chipurile, ”mesajul” Reginei, mulți presupuși instigatori au influențat, în mod cert, locuitorii satelor. Au fost etichetați, astfel, ca instigatori, anumiți membri ai cluburilor socialiste, diverși studenți bucureșteni, protestatari antisemiți, simpatizanți rusofili, spioni austrieci, ruși, bulgari, precum și presa de scandal și de opoziție.

Cert e că, pe 7 martie 1907, prefectul județului Olt începea să se îngrijoreze deja și trimitea către toți inspectorii comunali următorul mesaj ³⁾:

„Nr. 1387

1907 martie 7 lntr<area> Nr. 2088

D-lor Inspectori comunali

Sînt informat că prin unele comune se introduc broşuri şi manifeste de natură a turbura spiritele populaţiunii rurale, lucru dăunător ordinei publice.

Vă rog a lua măsurile cele mai energice pentru oprirea unor ast-fel de broşuri şi manifeste urmărind şi trimiţînd parchetului pe distribuitorii şi pe toţi acei cari vor face instigaţiuni printre săteni şi a mă ţine în curent de rezultatul cercetărilor ce veţi face.”

Și totuși, după cum vom vedea în cele ce urmează, cel puțin în județul Olt, adevărații instigatori au fost fie diverși funcționari publici sau ofițeri, panicați că își vor pierde slujba sub pretextul incompetenței lor profesionale, fie profitori de tot felul ori arendași și proprietari nechibzuiți sau, pur și simplu, maniaci ai răsturnării regimului, ”drojdia” satelor și orașelor, dornici mai mult de jaf sau de putere decât de pământ…

Astfel, în 1907, imediat după terminarea răscoalelor, scriitorul, politicianul și istoricul român Radu Rosseti consemna în cartea sa „Pentru ce s’au răsculat țăranii” că, înainte de declanșarea revoltelor țărănești [11]⁾:

«Agitatori necunoscuți umblau călări din sat în sat zicând țăranilor: „Oameni buni, Regele a murit, Regina a hotărît să se împartă toate moșiile pe la țărani. Pentru ca moșiile să fie împărțite, voi trebuie să vă răsculați, să omorîți pe proprietari și pe arendași și să li dați foc caselor. Numai așa va rămânea pământul al nostru, căci arendașii și proprietarii nu se vor mai întoarce, sculați-vă chiar azi căci altfel veți rămânea fără pământ.” Țăranul nostru a fost totdeauna gata să creadă asemenea enormități când agitatorii făceau să se oglindească înaintea ochilor lui scăparea de suferinți seculare și dobândirea bunului celui mai de preț pentru el: pământ. Oamenii călări, în uniforme de fantezie și cu pieptul acoperit de decorații de tinechea sau de hârtie mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre București, devastând, prădând, dând foc și omorând.» Și totuși, citând surse din fostul județ Vlașca, documente puse în valoare de renumitul profesor și publicist Damian Ancu [12]⁾, acești instigatori erau, cel mai adesea, oameni ai locului, pe care sătenii îi cunoșteau cu nume și prenume… Așa, de pildă, în urma anchetelor făcute către sfârșitul lunii martie 1907 în comunele Talpa și Găujani, locuitorii interogați dădeau informații foarte precise:

1. La Talpa, un anume Marin Dumitru le citea localnicilor din broșura ”Către săteni” și le spunea „…că acestea sunt învățături de la Doamna Regina și are să se dea pământ” și „că această carte e trimisă de Regină și V. Kogălniceanu zicând că din moșiile ciocoilor are să se dea câte zece pogoane de fiecare om și izlaz.”

2. La Găujani, Marin Trandafir spunea că un localnic, Ion Florescu, „arăta o carte, care zicea că are iscălitura Reginei; citea această carte în care spunea că scrie să ni se dea pământ și să ni se facă învoieli mai bune.”

Pe de altă parte, chiar după izbucnirea răscoalei în Crâmpoia și la Șerbănești, pe 18 martie 1907, primarul comunei Văleni se deplasa la Primăria comunei Șerbăneștii de Jos, de unde transmitea următoarea telegramă ³⁾:

„TELEGRAMA Nr. 2456

Prezentată la Şerbăneşti de Jos, Nr. 346, cl... , cuv. 68, data 31/3, ora 3, m. 50

Transmisă de ... , data 31/3, ora 4, m ... , timpul ...

D-lui Prefect al jud. Olt, Slatina

Rog interveniţi a se pune sub arest imediat Ionel, băiatul popii din comuna Doagele Dobroteşti, jud. Teleorman, elev din seminarul Central, care a fost împreună cu trei studenţi îmbrăcaţi în şube (dulămi) albe la Văleni, de a îndemnat pe săteni să dea foc <averii> d-lui Colibăşeanu. A fost <re>cunoscut <de> Ion Ilie Guţă Penciu, din această comună. Arestat astăzi, este trimis înaintea d-lui jude instructor cu adresa nr. 201.

Nr. 20

Primar,

[ss] Popescu

(Rezoluţie): Se vor lua măsuri,

Prefect,

(ssi)”

Așadar, ceva adevăr se pare că se afla în zvonurile care circulau la acea vreme. Totuși, nu se știe exact, de exemplu, ce căutau cei patru studenți „îmbrăcați în dulame albe” la Văleni. Iar despre Ionel, băiatul popii din Doagele, tânăr fiind, se pot bănui multe, că doar satul Doagele se afla la circa 10 kilometri distanță, atât de Văleni, cât și de Ghimpețeni, de unde venise făclia răscoalei în Olt...

Mai era însă și o categorie de instigatori-profitori, așa cum rezultă dintr-un răspuns dat, la solicitarea stăpânirii, de învățătorul Tache Dumitrescu din comuna Râca, județul Argeș (înainte, jud. Teleorman), referitor la modul cum s-au manifestat sătenii din această comună în timpul răscoalelor [13]⁾: „sătenii deși pașnici de felul lor, stăteau strânși pe șosea gata de a da semnalu, scopul era mai mult gonirea străinilor și jaful.” Vom vedea că, și la Șerbănești, lucrurile s-au petrecut oarecum asemănător...

Izbucnirea răscoalei de la Șerbănești. În ziua de 12 martie (stil vechi, 25 martie – stil nou), conform istoricului comunist Romus Dima [14]⁾, „2000 de răsculați din Teleorman au trecut în județul Olt, au făcut joncțiunea cu țăranii din Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos și, formând o coloană de proporții impresionante, au dat foc la casele proprietarilor, după care s-au îndreptat spre localitatea Drăgănești. Răscoala s-a întins de la Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos în tot județul Olt cu o repezeală ce a amețit pur și simplu autoritățile locale, care solicitau cu înfrigurare forțe armate ca să poată rezista.” Potrivit aceleiași surse, „La 12 martie, primii țărani din județul Olt care au ridicat steagul luptei împotriva cruntei nedreptăți sociale au fost cei din comuna Crîmpoaia, situată în imediata apropiere a graniței cu județul Teleorman, localitate în care s-a constituit un puternic centru al răsculaților.” Între noi fie vorba, pe atunci, și comuna Șerbăneștii de Jos (de exemplu) era situată tot la granița cu județul Teleorman, argumentul izbucnirii răscoalei la Crâmpoia era însă fostul drum al poștei, care lega atunci Teleormanul cu Oltul, peste apa Vezii, prin podul de la Ungurei… Și, totuși, de ce nu a ajuns răscoala mai întâi la Ungurei, venind de la Ghimpețeni? Vom vedea imediat cum au stat, de fapt, lucrurile!

Același episod al izbucnirii răscoalei în județul Olt este descris de cunoscutul istoric Alex Mihai Stoenescu într-un mod destul de diferit, după cum urmează [15]⁾:

„Un grup mare de răsculaţi proveniţi din Teleorman transformă în ruine şi cenuşă proprietatea arendaşului Paulopulo din Şerbăneşti, apoi trece prin Crîmpoia, unde îl omoară pe proprietarul Rîmniceanu şi îi aruncă cadavrul în rîul Vedea. Sosit în Crîmpoia pentru a încerca să potolească spiritele, prefectul judeţului, Mănu, este grav rănit la cap şi pe întregul corp. La cei 2000 (!) de teleormăneni se asociază şi aproximativ 1000 (!) de ţărani din Olt, astfel că un număr impresionant de răsculaţi atacă pe rînd satele în drum spre Drăgăneşti Olt, avînd grijă să distrugă sîrmele de telegraf pentru a împiedica posibilităţile de intervenţie ale Armatei. Deşi la Crîmpoia, trupele deschid focul şi omoară 5 răsculaţi, telegramele Prefecturii cer cu insistenţă trimiterea de trupe din alte judeţe, cele din Olt şovăind în faţa mulţimii, în ziua de 13 martie, zi în care la Bucureşti se producea schimbarea guvernului, cetăţenii oraşului Slatina primesc arme şi se organizează o gardă civică menită să apere localitatea [...] Ţăranii din Crîmpoia îi denunţă pe capii locali ai răscoalei şi pe autorii agresiunii asupra prefectului Mânu. Transportaţi spre Drăgăneşti, trei dintre ei, identificaţi ca asasini ai proprietarului Rîmniceanu, sunt executaţi în gară. Sub pretextul că mai mu[l]ţi săteni au încercat să elibereze un convoi de prizonieri din Radomireşti, trupele execută 10 dintre arestaţi.”

Și, în sfârșit, în 1967, în cartea jubiliară coordonată de istoricul Andrei Oțetea și dedicată răscoalei din 1907, se relatează următorul scenariu al izbucnirii răscoalei în județul Olt [16]⁾:

„De la Crîmpoaia – prima comună răsculată din județ - mișcarea s-a propagat spre sud și sud-est, dar concomitent cu aceasta s-a întins și în direcția nord. În 13 martie a fost atacată de răsculați moșia Momiceni care făcea parte din domeniile Basarab-Brîncoveanu. Administrația domeniilor evalua pierderile suferite în urma devastării, împărțirii de bunuri și incendierii de către răsculați la 171 860 lei. Moșia Momiceni care aparținea de comuna Șerbăneștii de Sus, a constituit punctul de plecare de unde răscoala s-a extins, în zilele de 14 și 15 martie, spre centrul județului Olt. În noaptea de 14 martie, țăranii răsculați din Șerbăneștii de Sus, uniți cu cei din Jarcaleți, au devastat și incendiat toate proprietățile din jurul satului Jarcaleți, precum și conacul arendașului din comuna Floru. În ziua următoare se semnalau răscoale la Bălțați și în cătunele Brebeni-Sîrbi și Romîni. Se comunica, de asemenea, că proprietatea Calinderu din comuna Greci fusese incendiată și că legătura telefonică între Bălteni și Slatina era întreruptă…”

Dar, uitând, pentru moment, de toate relatările de mai sus (destul de contradictorii) și bazându-ne doar pe documente, iată ce se întâmpla, de fapt, în acele zile:

În dimineața zilei de 12 martie 1907, procurorul județului Olt întocmea un raport către Ministerul de Interne, despre izbucnirea răscoalei în comuna Crâmpoia, raport în care se spunea ^{3) [17])}: „Țăranii din comuna Crîmpoia acest județ s-au răsculat și după ce au rupt firele telefonice au hotărât să se dedea la excese. Inspectorul comunal aflat în localitate a scăpat cu fuga. Dl. Prefect înainte de a se anunța răscoala a pornit în localitate și astăzi a plecat acolo și dl. procuror cu armata. În celelalte comune din județ pînă acum e liniște, însă avînd informațiuni că răsculații din Teleorman au luat drumul spre gara Corbu, am luat măsuri ca un detașament de infanterie să pornească cu primul tren la acea gară spre a proteja trenurile și a împiedica devastările. În localitate, lipsă de cavalerie, foarte necesară în asemenea împrejurări. Am cerut d-lui ministru de război să ne trimită un escadron permanent şi să mobilizeze escadronul de depozit din Slatina. Am telegrafiat d-lui ministru al justiției să dea ordin a se suspenda procesele cîteva zile spre a se împiedica accesul țăranilor în oraș. Rog luați măsuri a nu se deplasa regimentul de infanterie din Slatina sau a fi înlocuit în caz de deplasare.” Câteva ore mai târziu, prefectul de Olt, prin intermediul aceluiași procuror, revenea asupra acestei telegrame și anunța ministrul de interne că răscoala a izbucnit și la Șerbănești ³⁾:

„Dl. Prefect sosind în comuna Crîmpoia şi găsind pe ţărani devastînd, a încercat prin sfaturi să-i liniştească, însă drept răspuns a fost lovit în cap şi pe întregul corp în aşa chip încît abia a scăpat cu viaţă.

Rănit grav D-sa a părăsit localitatea şi după cum mi se anunţă este în drum spre reşedinţă. Mişcarea a izbucnit în acelaşi timp şi în comuna Şerbăneşti de Jos, unde s-a devastat şi incendiat conacul moşiei.

Procurorul cu 2 companii de soldaţi este pe drum în localităţile răsculate şi va sosi acolo cel mai tîrziu la ora 10 astă seară.

p. Prefect Olt

Nr. 1478 / 1907 martie 12”

În după-amiaza aceleiași zile, potrivit unor surse oficiale ale cotidianului Tribuna, prefectul județului Olt, Constantin C. Manu, telegrafia din Slatina cam același mesaj ^{3) 4)}: „În acest moment sosii la reședință, rănit grav de locuitorii răsculați în comuna Crâmpoaia. Eri am pornit în județ spre a mă interesa de starea spiritelor; la Șerbănești de Jos am găsit adunați mai mulți locuitori și după convorbirea avută cu ei s-au liniștit. Am trecut la Crâmpoaia unde mi se semnalase oarecare fierbere și găsind că peste 200 locuitori au început devastările am căutat să-i liniștesc dar am primit 6 lovituri de ciomag în cap și tot atât de multe pe corp, așa că cu greu eu și sergentul ce mă însoțea, care a fost de asemenea maltratat și rănit, am scăpat cu viață. Starea mea <este> gravă dar sper facerea bine.

După plecarea mea au început mișcările și la Șerbănești de Jos.

Nr. 1479 / 1907 martie 12

Prefect de Olt, [ssi]”

Despre moșierul Ion E. Momiceanu, care a fost omorât în bătaie, la Crâmpoia, în timpul acestor altercații, prefectul C. Manu nu amintește nimic, raportul său fiind făcut, se pare, înainte de a se afla despre această faptă înfiorătoare… După ce a fost ucis, în semn de cruntă răzbunare, trupul lui Momiceanu a fost aruncat de răsculați în apa Dorofeiului [18]⁾. Dar despre acest episod groaznic și destul de ambiguu mi-am propus să scriu mai mult în documentarul special dedicat lui Ion E. Momiceanu.

Odată cu răscularea șerbăneștenilor, pe 12 martie 1907, guvernul conservator aflat la putere s-a speriat de amploarea pe care o luaseră evenimentele și și-a dat demisia, sprijinind însă formarea unui guvern liberal condus de Dimitrie A. Sturdza, guvern ce avea să reprime răscoala într-un mod brutal.

A doua zi, pe 13 martie, directorul Prefecturii Olt comunica Ministerului de interne ⁴⁾: „Dl prefect Manu sosind ieri în com. Crâmpoaia a găsit pe țărani devastând; a încercat să-i liniștească, dar a fost lovit la cap și pe corp și abia a putut scăpa cu fuga. Rănit grav a plecat spre reședință. Procurorul, însoțit de două companii de soldați, a plecat spre Șerbăneștii-de-jos, unde de asemenea e răscoală.” Din păcate, în aceeași zi, prefectul C. Manu, care doar ce mâncase papara crâmpoienilor, a fost schimbat de noul guvern, în locul lui fiind numit Constantin D. Anghel, fratele poetului Dimitrie Anghel și fost redactor al ziarului Adevărul. Dar, în treacăt fiind spus, într-o lucrare documentară recentă, dedicată prefecților din județele Olt și Romanați [19]⁾, despre prefectul Constantin C. Manu, care a fost la conducerea județului Olt chiar în perioada de izbucnire a răscoalei (10 februarie – 13 martie 1907), nu se amintește nimic… Poate că d-aia nici numele lui nu a fost clar lămurit până acum: o fi Manu, Mânu sau Mănu? – cum îl citam mai sus pe Alex Ștefănescu…

Imediat după instalarea sa, în aceeași fatidică zi de 13 martie 1907, guvernul liberal adresa țării următorul manifest regal ⁶⁾:

„În numele M. S. Regelui,

Chemați la guvern în împrejurările cele mai grele, cerem concursul călduros și patriotic al tutulor pentru restabilirea liniștei, siguranței și pacei obștești. Spre a îndestula cereri drepte și legitime, M. S. Regele a încuviințat a se lua de îndată următoarele măsuri:

· Să se desființeze taxa de 5 lei a legei pentru asigurarea în contra lipsei de porumb provenită din secetă.

· Să se desființeze cu totul taxa statului pe decalitrul de vin, percepându-se numai aceea pentru fondul comunal.

· Pentru perceperea impozitului fonciar asupra proprietăței mici țărănești, venitul pământului să fie socotit întocmai ca acel al proprietăților mari.

· Proprietățile statului, precum și ale așezămintelor publice de binefacere și de cultură națională, să fie căutate în regie sau arendate de-adreptul la țărani.

· Să se ia măsurile cele mai temeinice pentru a întări băncile populare, ca ele să poată ajuta pe țărani în arendări de moșii.

· Măsurarea dreaptă a pământurilor date în învoeli și răfuirea cinstită a socotelilor agricole vor fi supraveghiate, pedepsindu-se cu cea mai mare asprime măsurările și răfuelile false.

· Se va pregăti o lege pentru ușurarea învoelilor agricole.

· Pământurile de cultură date în bani se vor plăti în bani. Învoelile de munci agricole vor arăta felul și câtimea acestor munci, iar plățile se vor răfui după prețurile obicinuite din timpul când munca se face. Munca agricolă cu care se îndatorează un cap de familie nu va întrece puterea acesteia. Pentru banii dați înainte pe muncă sau pentru rămășiți de munci plătite nu se va lua o dobândă mai mare de 10 la sută pe an.

· Pe moșiile arendate țăranii vor plăti pământurile închiriate lor cu un spor de cel mult o treime peste valoarea acestor locuri, după contractul de arendare.

· Se va pregăti o lege pentru ca nici un arendaș sau tovărășie de arendași să nu poată ține în arendă mai mult de două moșii, coprinzând o întindere de 4.000 hectare, fie arendarea directă sau indirectă, sub orice formă ar fi, fie prin rude, slujbași sau persoane interpuse.

· Se va pregăti o lege prin care se înființează dregătorii administrative, care să reguleze și să garanteze aplicarea legilor și regulamentelor privitoare la învoelile agricole.

· Se va pregăti o lege pentru înființarea Casei rurale, spre a înlesni țăranilor luarea în arendă și cumpărarea de proprietăți.

Acestea sunt dorințele M. S. Regelui și ale guvernului său. În aceste zile de grea suferință obștească, rugăm pe toți românii, de orice treaptă și condițiune socială, să dea guvernului tot ajutorul ce este în putința lor pentru readucerea liniștei și bunei rândueli întemeiate pe dreptate. Trebue să intrăm în noul an agricol cu încredere în viitor și cu muncă pacinică și spornică. Neorânduelile nu pot trage după sine decât foamete și sărăcie.”

N-aș vrea să comentez aici în ce măsură promisiunile făcute prin acest manifest au fost și înfăptuite dar o întrebare retorică parcă merită, totuși, să ne punem, fie și în treacăt:

De ce, până atunci, regele Carol I nu făcuse nimic? Răspunsul, venind oarecum cu întârziere, îl avem (culmea!) de la un alt neamț numit de români, decurând, în capul trebii, ca soluție salvatoare pentru țară: „A fost nevoie să moară oameni…”

În Fig. 3 este prezentat, orientativ, fluxul propagării răscoalei în județul Olt, flux ce venea dinspre Ghimpețeni, peste râul Vedea, râu care, la acea vreme, constituia granița dintre județele Olt și Teleorman, iar din Crâmpoia se difuza, simultan, atât spre nord (prin Șerbănești) cât și spre sud (prin Ungurei-Titulești). Străbătând aceste locuri, imediat după răscoalele ce avuseseră loc în 1907, prefectul C. D. Anghel își amintea, câțiva ani mai târziu că [20]⁾: „Acolo unde era înainte mândrețe, viață, belșug, erau acum numai ruine, moarte și o nesuferită tăcere. Pe toată această linie de poște întregi, nu scăpase decât o singură clădire: moara de foc a D-nei Ghiochianu [moara de la Ghioca, n.a.]; încolo tot fără deosebire fusese distrus, ca pe vremurile de grea urgie în țară, când dădeau iureș tătarii.”

Fig. 3. Propagarea răscoalei din 1907 în zona comunei Șerbănești

Trebuie reținut, totuși, că răscoala a venit dinspre Ghimpețeni dar nu de la Ghimpețeni! La Ghimpețeni răscoala a izbucnit la puțin timp după răscoala de la Șerbănești, adică la câteva ore bune după răscularea crâmpoienilor. Susțin această afimație folosindu-mă de declarațiile unora dintre răsculații din Ghimpețeni, arestați și interogați în legătură cu învinuirea ce li se aducea, aceea de participanți la declanșarea răscoalei în localitate, prin incendierea averii lui Gheorghe Burcă din Ungurei, folosind în acest scop „șomoioage de paie aprinse”. Astfel:

Păun Purcaru, plugar domiciliat în Ghimpețeni, 48 de ani, căsătorit, 1 copil, posesor de 2 pogoane de pământ și casă, știutor de carte, declara ³⁾:

„Duminica în ziua de 11 martie a.c. noi cea mai mare parte din locuitorii din comuna Ghimpeţeni eram adunaţi ca să punem pîndar la holde şi ne aflam la cîrciuma lui Radu Popescu<;> acolo a venit soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la Balaci la companie ca <să> fie concentrat şi îi dedese drumu<l>, şi ne-a spus că la comuna Stoborăşti s-au răsculat oamenii şi ducîndu-se la curtea proprietarului de acolo i-au distrus casele şi au pus foc peste tot mai spunîndu-ne că acolo sînt mulţi studenţi şi că vor veni [de] la Stoborăşti la noi pentru ca să facem şi noi acelaşi lucru, că dacă n-am face ne pun ei nouă foc. Noi n-am vroit să credem atunci şi am plecat fiecare acasă. Nu ştiu ce sînt ăia studenţi şi nici n-am văzut dar ne spunea Bălan Gaiţă. A doua zi luni pe după nimezi, a venit la noi în sat Ilie Andrei Olteanu de la noi, şi ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă. Noi eram adunaţi în șosea după vorba ce o avusesem de duminică. Atunci lumea s-a întărîtat şi a pornit la aria d-lui Guţă Burcă. Cei mai ţanţoşi dintre locuitori, acei care îndemnau şi aţîţau lumea să meargă la curte erau Marin Bălan şi Nicolae Radu Crăciun. La arie la d-nu Guţă Burcă am pus foc la două pătule cu porumb, două goale, o magazie şi la o casă. N-am văzut dintre cei care au pus foc, decît pe Ion Ciudin care a pus foc la nişte căpiţi cu fîn. Apoi lumea s-a îndemnat unii pe alţii la ... şi am plecat la casele proprietarului, de locuit, care sînt situate în cătunul Ungurei, comuna Tituleşti, judeţul Olt. Acolo cînd am ajuns am găsit pe locuitori<i> din Tituleşti <care> puseseră foc la case şi acuma scoteau vin din pivniţă şi beau<;> ne-a[m] pus şi noi la băutură cu ei şi apoi întorcîndu-ne la cîrciumarul Christache Anastasiu, i-am spart uşile şi ferestrele şi intrînd în prăvălie i-am băut băutura ce mai avea în pivniţă. Sîrmele telefonului ce leagă casele <şi> proprietăţile cu conacul de la moară şi cu primăria au fost rupte de Bălan Gaiţă, soldatul cu schimbu<l>, care cel dintîi adusese în sat vestea de răscoală în comună.”

Așadar, într-o zi de duminică, pe 11 martie 1907, capii de familie ai comunei Ghimpețeni erau adunați la cârciuma lui Radu Popescu pentru a-și arvuni pândar pentru anul agricol ce abia începea. Și stând ei acolo și cinstindu-se, a apărut, la un moment dat, un consătean de-al lor, Bălan Gaiță, care era soldat cu schimbul la Balaci, adică un soldat care își făcea stagiul militar la o trupă cu schimbul, unde, după o săptămână de servciu, trei stătea acasă; asta, timp de 4-5 ani! El le-a spus sătenilor că tocmai venea de la Balaci și că la Stoborăști oamenii s-au răsculat, dând foc și devastând întreaga avere a proprietarului de acolo. Și le-a mai spus Gaiță sătenilor lui că acolo, la Stoborăști (sat, oarecum, vecin), sunt mulți studenți, care vor veni și la Ghimpețeni pentru a-i îndemna să facă și ei același lucru iar dacă ar refuza, atunci le-ar pune ei foc sătenilor (clar!). Și, totuși, ei nu au dat crezare celor relatate de soldatul Gaiță și, după ce au terminat cu arvunirea pândarului, au plecat fiecare la casele lor. Bazați însă pe aceste zvonuri, ei au hotărât ca a doua zi să se întâlnească în același loc și să dezbată problema mai mult. Numai că el, Păun Purcaru, știutor de carte cum era, nu știa, totuși, ce sunt ăia studenți și nici nu văzuse... Dar (ce să vezi?!), a doua zi, pe 12 martie, după amiază, ei fiind la datorie, cum se înțeleseseră, a venit în Ghimpețeni un alt sătean de-al lor, Ilie Andrei Olteanu, care trecuse prin Stoborăști, și le-a spus și el aceleași lucruri pe care le aflaseră deja de la Gaiță, cu o zi înainte. Atunci, lumea adunată acolo ca să pună satul la cale „s-a întărâtat” rău de tot și a pornit (așa, tam-nisam!) direct către „aria d-lui Guță Bucă”. Adică, domn-domn, da’ ei nu voiau să devină victimă a acelor studenți-sperietoare, despre care doar ce auziseră și s-au îngrozit, deși nu știau exact ce sunt ăia... Ajunși acolo la arie, care se afla dincolo de apa Vedei, spre Ungurei, au pus foc doar la două pătule pline cu porumb, la alte două pătule goale, o magazie și o casă. Aaa! ...și niște căpițe cu fân, cărora le-a pus foc unu’ Ion Ciudin. Soldatul cu schimbu, Bălan Gaiță, era și el p-acolo ocupându-se de partea mai tehnică a lucrurilor, având grijă să taie, de pildă, „sârmele telefonului” ce făcea legătura cu primăria Ghimpețeni, cu moara de la Ungurei și cu casele lui Ghiță Burcă. Și după ce au rezolvat problema aici, „lumea s-a îndemnat unii pe alții” și au plecat să facă același lucru și la casele din Ungurei ale aceluiași proprietar, chit că studenții nu i-ar mai fi putut lua la întrebări cum că nu și-ar fi făcut datoria… Ei au vrut însă să fie oameni corecți până la capăt. Sau poate că știau ei ceva de au dat năvală ș-acolo, în satul vecin! Păi da, c-aci, la moară, era doar casa paznicului! N-avea boierul cine știe ce… În schimb, când au ajuns la conacul de la Titulești, sătenii d-acolo dăduseră deja foc caselor dar avuseseră grijă să salveze vinul din pivniță și beau într-o veselie… Poftiți sau nepoftiți, s-au pus și ei la băutură cu tituleștenii, oprindu-se, probabil, când s-a terminat vinul că sațul nu și l-au făcut din moment ce, plecând de aici, în loc să se întoarcă veseli la casele lor, s-au dus croiți la cârciuma lui Cristache Anastasiu (nu a lu’ Radu Popescu, de unde plecaseră!) și aici au spart ușile și ferestrele, după care i-au băut toată „băutura ce mai avea în pivniță”… Asta de ispravă! Dar mă întreb și eu, de ce l-or fi protejat pe cârciumarul Radu Popescu? Poate că el vindea și pe datorie, în timp ce Anasthasiu Christache pare a fi, așa, un nume mai de grec, după cum bine-mi argumenta, decurând, renumitul germanist Octavian Nicolae… Dar să vedem, în continuare, ce declara, după răscoală, și acel Ion Ciudin, pe care Păun Purcaru îl văzuse punând foc la ”niște căpiți cu fîn”!

Ion Ciudin, muncitor, născut în Stoicănești, căsătorit în Ghimpețeni și stabilit aici, 47 de ani, fără copii, analfabet, declara ³⁾:

„Era într-o luni după cîte mi-aduc aminte de ieşisem de la cîrciuma lui Radu Popescu şi în șosea am găsit tot satul adunat şi unul pe altul se îndemnau să meargă la conacul lui d-lui Ghiţă Burcă să-i pue foc. Toţi erau dîrji, dar cei care îndemnau şi ameninţau lumea mai mult erau Matei Ene Gongănoiu zis Ovreiu, Neagu Sandu Bratu, Păun Purcaru, Badea Neacşu Ciobanu şi Oprea Nicolae Purcariu (aceştia cinci) şi Dimitru Dobre Chimigiu. Aceşti<a> şase erau cu ciomegele şi ameninţau lumea să meargă înainte să pună foc. Am mers şi eu căci s-a dus satul întreg. De frica lor am pus şi eu foc la o claie cu fîn. Altceva nu ştiu cine a pus foc.” Așadar, omu’ ăsta a rămas surprins, pur și simplu, când a ieșit din cârciuma lui Radu Popescu, și a văzut că tot satul era strâns acolo, în șosea, nu în cârciumă… Cât timp o fi stat, oare, în cârciumă? Pentru că, bănuiesc, nu și-a dat întâlnire tot satul, așa, deodată, în acel loc! În orice caz, ce-a reținut el, de atunci, era faptul că „unul pe altul se îndemnau să meargă la conacul lui d-lui Ghiţă Burcă să-i pue foc”. Și ce-a mai reținut el era faptul că toți (adică tot satul!) erau ”dîrji” dar „cei care îndemnau şi ameninţau lumea mai mult erau Matei Ene Gongănoiu zis Ovreiu, Neagu Sandu Bratu, Păun Purcaru, Badea Neacşu Ciobanu şi Oprea Nicolae Purcariu (aceştia cinci) şi Dimitru Dobre Chimigiu.” Adică, în total, erau vreo 6 inși care, fiind dotați cu ciomege, „ameninţau lumea să meargă înainte să pună foc”. S-a dus și Ion Ciudin cu ei la aria de la Vede a lui Ghiță Burcă, pentru că „s-a dus satul întreg”, deci nu pentru că ar fi fost împins de la spate de către cei 5 - 6 săteni înarmați cu ciomege. Însă aici, de frica acestora, a pus și el foc la ”o claie cu fîn”. Aici lucrurile se cam leagă cu ce spunea Păun Purcaru, numai că tind să îl cred mai mult pe Ciudin... Poate că nu era vorba doar de o claie de fân ci de niște căpiți cu fîn dar parcă Păun Purcaru, cu măciuca lui, nu părea străin de ce se întâmplase... Să nu uităm că Ion Ciudin era „șchiop de piciorul drept”! D-aia, poate, altceva nu mai știe, filmul evenimentelor trăite de el terminându-se aici... Cum s-ar fi putut duce el, șchiopătând, până la Titulești, apoi să se mai întoarcă și acasă, la Ghimpețeni, spre miezul nopții! Dar hai să-l vedem și pe Neagu Sandu Bratu ce declara, el fiind unul dintre cei dotați cu bâte, ca și Păun Purcaru, pe care l-am citat ceva mai ‘nainte!

Neagu Sandu Bratu, plugar domiciliat în com. Ghimpețeni, 37 ani, căsătorit, 3 copii, avere – doar casa, analfabet, declara ³⁾:

„Duminică în ziua de 11 martie a.c., noi cea mai mare parte din locuitori<i> din Ghimpeţeni eram adunaţi la cîrciuma lui Radu Popescu, acolo viind (rezervistul) soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la Balaci la companie ca să fie concentrat, ne-a spus că în comuna Stoborăşti s-a răsculat lumea şi ducîndu-se la curtea proprietarului d-acolo i-au distrus casele şi au pus foc peste tot spunînd în acelaşi timp că vin studenţii de la Stoborăşti la noi, pentru ca să facem şi noi acelaşi lucru şi dacă nu om face ne pun ei nouă foc. Noi n-am voit să credem deocamdată şi ne-am văzut de băutura noastră, fiindcă ne adunaserăm pentru ca să alegem un pîndar. Nu ştiu ce sînt aia studenţi. Dar am auzit şi eu spunînd de ei pe Bălan Gaiţă. A doua zi eram adunaţi la primărie, fiindcă auziserăm goarna sunînd şi Ilie Andrei Olteanu ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă şi atunci s-a întărîtat lumea şi cu toţi am pornit la aria d-lui Guţă Burcă şi acolo am pus foc la pătule şi la casa de locuit a pîndatorului. Se pusese foc şi la paie şi le-am stins, dar am mai ars două căpiţi de fîn. A mers şi primarul Marin Cacipu cu noi fiindcă-l luase lumea. De acolo am plecat la casele de locuit ale d-lui Guţă Burcă care sînt în comuna Tituleşti, judeţul Olt şi pe drum ne-am întîlnit cu bucătăreasa boierului care ne-a spus că acolo s-a terminat tot. Cu toate astea unii din noi s-au dus înainte şi cînd am ajuns se pusese foc, dar am găsit de băutură şi după ce am băut bine, am venit îndărăt la un cîrciumar tot din comuna Ghimpeţeni<,> i-au spart prăvălia<,> au intrat în năuntru şi i-au consumat toată băutura ce-o mai avea în prăvălie. Cîrciumarul se cheamă Christache Anastasiu. La casele de locuit ale proprietarului nu ştiu cine a pus foc căci noi n-am fost acolo, dar la pătule ştiu că cel dintîi care a pus foc este Ion Ciudin şi după el s-a îngrămădit lumea şi apoi toţi am pus foc şi-am pus şi eu la pătule. Noi toţi sîntem vinovaţi pentru aceste fapte căci ne-am îndemnat unul pe altul să le facem.”

Păi cei doi războinici, se vede că au fost în mijlocul evenimentelor încă de duminică, de pe 11 martie, iar declarațiile lor seamănă de parcă ar fi fost vorbiți, nu alta! Numai că Neagu Sandu Bratu ne mai lămurește asupra unui lucru: luni, pe 12 martie 1907, sătenii se adunaseră la cârciuma lui Radu Popescu pentru că goarna sunase mobilizarea dar Ion Ciudin, din cârciumă, n-o auzise (ce să-i faci!)... Și mai aflăm din acest interogatoriu un alt lucru, deosebit de interesant, un mic amănunt, acolo, pe care ceilalți doi participanți la răscoală nu l-au sesizat sau, cine știe... Primarul de atunci al Ghimpețenilor, Marin Cacip, a fost luat de săteni cu forța și s-au deplasat împreună la aria lui Ghiță (Guță) Burcă pentru a i se pune foc. Altfel, ar fi încurcat-o cu studenții... Dar, din acest moment, declarațiile celor trei consăteni, nu se mai leagă deloc. Neagu Sandu Bratu spune că cel dintâi care a pus focul este Ion Ciudin, șontorogul, și după el s-a îngrămădit lumea în a face și ei același lucru. Păi da, că el știa, sărmanul, ce sunt ăia studenți, nu ca Păun Purcaru și ca Neagu Sandu Bratu!... Ori, poate, fusese bine cinstit înainte, la cârciuma lui Radu Popescu, de nu-și mai amintea omul nici de goarna care sunase de adunase tot satul... Despre Badea Neacșu Ciobanu, ne dă relații tot fricosul de Ion Ciudin: el se număra printre cei 5 - 6 măciucari și hai să vedem și el ce declara judecătorului!

Badea N. Ciobanu, plugar domiciliat în Ghimpețeni, căsătorit, 2 copii, analfabet având, ca avere, o casă, declara ³⁾:

„Vestea răscoalei a fost adusă la noi în comună de soldatul Bălan Gaiţă, care fusese chemat la companie la Balaci ca să fie concentrat şi care se întorsese în comună nu ştiu pentru ce motiv, precum şi de către Ilie Moş Andrei Olteanu, care ducîndu-se la Stoborăşti şi văzînd distrugerile şi jafurile de acolo, a venit la noi în comună, arătîndu-ne că acolo s-a pus foc şi s-a devastat tot, arătîndu-ne să facem şi noi acelaşi lucru, şi îndemnîndu-ne unul pe altul, am pornit cu gîndul de a distruge avutul proprietarului. Înarmaţi cu ciomege am mers mai întîi la aria lui Guţă Burcă de la noi din comună. Am devastat şi am pus foc întregului avut al lui de acolo nelăsînd în fiinţă decît moara şi trei şiri cu paie. Apoi am pornit la casele de locuit ce le are în cătunul Ungurei, comuna Tituleşti judeţul Olt şi acolo cînd am ajuns se devastase şi se pusese foc peste tot de către locuitori<i> din Tituleşti. Am intrat şi noi în pivniţă şi am băut rachiu şi vin cît am putut, apoi îmbătîndu-ne ne-am întors îndărăt la noi în comună şi ne-am dus la cîrciumarul Christache Anastasiu, devastîndu-i casa şi bîndu-i rachiul ce mai avea prin prăvălie pe urmă nu ne-am mai dus nicăieri şi ne-am întors acasă. Între cei care au fost mai ţanţoşi şi mai dîrji între noi şi acei care au îndemnat lumea să meargă să facă aceste fapte sînt: Marin Bălan şi Nicolae Radu Crăciun de la noi.”

După cum putem lesne constata, aceasă declarație nu aduce nimic nou, dimpotrivă are doar o mulțime de omisiuni (cu voie sau fără voie!). Cert e că Badea N. Ciobanu, dintre toate evenimentele la care participase, nu povestește, cu detalii și vădită plăcere, decât despre cum au intrat ei în pivnița boierului Burcă și au băut „rachiu și vin cît au putut” și, după ce s-au îmbătat, s-au întors la ei în sat, la Ghimpețeni, unde s-au dus la cârciumarul Christache Anastasiu „devastîndu-i casa şi bîndu-i rachiul ce mai avea prin prăvălie”. Și mai ne spune, totuși, Badea N. Ciobanu un lucru: au devastat și au pus foc la toată averea lui Burcă, „nelăsînd în fiinţă decît moara şi trei şiri cu paie.” Păi de ce? Neagu Sandu Bratu spunea chiar că „se pusese foc şi la paie şi le-am stins”... Adică se făcuse o greșeală: nu așa le fusese vorba! Moara și paiele erau obiective protejate, de ele sătenii aveau nevoie și nu trebuiau distruse, altfel nu mai mâncau mămăligă... Pentru că este de preuspus că moara, la acea vreme, era antrenată de o locomobilă ce funcționa cu paie, adică de vaporul acela cu care se antrena și mașina de treierat. Moara aceasta a scăpat, după cum se vede, ca prin minune de focurile răscoalei de la 1907 și a ajuns să dăinuie până în zilele noastre (v. Fig. 4 [21]⁾). Numai că ea nu mai este funcțională, arătând acum, din păcate, mai rău ca după răscoală... Iar în dealul Tituleștilor, în colțul din dreapta – sus se poate vedea, ca reper, casa memorială ”Nicolae Titulescu”, casă ridicată în locul fostului conac al lui Gheorghe Burcă, boierul năpăstuit de răsculații din Ungurei și Ghimpețeni în 1907, dar binecuvântat de Dumnezeu pentru că el avea să-i devină socru lui Nicolae Titulescu, imediat după răscoală. Așa se face că, Gheorghe Burcă, văzând în ce stare ajunsese conacul lui, după răscoală, a renunțat le refacerea acestuia, deși fusese recent clădit, propunându-i, în schimb, ginerelui său, diplomatul Nicolae Titulescu, „să-și construiască o casă pe măsura poziției sale” [22]⁾.

Nicolae Tănase Pârvu, plugar domiciliat în comuna Ghimpețeni, 37 ani, căsătorit, 6 copii, analfabet, având ca avere două pogoane de pământ și casă, declara ³⁾:

”Am fost şi eu duminica în ziua de 11 martie la cîrciuma lui Radu Popescu, căci se adunase toată lumea ca să punem pîndar. Dar n-a<m> auzit acolo pe Bălan Gaiţă s-o fi spus la lume că la Stoborăşti s-a început răscoala şi să facem şi noi la fel, căci altfel vin studenţi peste noi. A doua zi luni este adevărat că am văzut toată lumea din sat, ducîndu-se spre aria lui Guţă Burcă şi m-am dus şi eu fără să mă fi luat sau să mă fi îndemnat <cineva> să fac acest lucru. Cînd am ajuns acolo se pusese deja foc la pătule, la magazie şi la casă. Eu n-am văzut decît pe Ion Ciudin punînd foc la o căpiţă cu fîn. A pornit apoi de acolo la casa de locuit a proprietarului în comuna Tituleşti, judeţul Olt, îndemnîndu-ne unul pe altul ca să facem acest lucru. Cînd am ajuns însă se pusese foc de către cei din cătunul Ungurei. Noi n-am făcut altceva decît am scos băutură din pivniţă şi am băut vin şi rachiu pînă ne-am săturat şi apoi coborînd la vale beţi cum eram ne-am întors din nou la cîrciuma lui Hristache Anastasiu unde spărgînd uşile şi ferestrele am intrat în prăvălie şi am mai băut şi acolo rachiu şi vin cît am putut. De aci nu ne-am mai dus nicăieri şi ne-am întors acasă.

Am auzit şi eu de o scrisoare pe care ar fi scris-o unul din noi ca să vie să ne scoată din închisoare şi m-a iscălit şi pe mine în ea, dar nu ştiu ce-o fi scris în ea.”

Fig. 4. Moara de la Ungurei și, în drepta – sus, Casa memorială ”Nicolae Titulescu”, 2012

Declarația lui Nicolae Tănase Pârvu, om cu șase copii, vine să contrazică, parcă, tot ce spuseseră ceilalți: el n-a auzit ca Gaiță să fi spus la săteni ceva despre faptul că la Stoborăști începuse răscoala și nici că vor veni studenții peste ei, deși fusese și el la cârciuma lui Radu Popescu, duminică, pe 11 martie 1907... În rest, a doua zi, pe 12 martie 1907, s-a luat și el după lumea din sat, care plecase la aria lui Guță Burcă, fără să-l îndemne cineva, dar, până s-ajungă el acolo, „se pusese deja foc la pătule”. El n-a văzut decât pe același „Ion Ciudin punând foc la o căpiță cu fîn”. În rest, după acest episod, de la aria ce se afla la moara de la Ungurei, au plecat (normal!) la „casa de locuit a proprietarului, în comuna Titulești”. Aici, când au ajuns, focul fusese deja pus de către răsculații din Ungurei; ei n-au mai avut altceva de făcut decât (tot normal!) să scoată băutură din pivniță și să bea până și-au făcut sațul... Apoi, „coborând la vale” spre Dorofei, beți cum erau, parcă au simțit nevoia să se mai dreagă cu ceva și, de aceea, s-au dus direct la cârciuma lui Hristache Anastasiu, unde au spart ușile și ferestrele, bând și acolo, rachiu și vin, cât au putut. După care, nu s-au mai dus nicăieri (cred și eu!), întorcându-se cuminți la casele lor. Nicolae Tănase Pârvu vorbește, în treacăt, și despre o scrisoare pe care ar fi scris-o unul dintre cei arestați „ca să vie” (nu știm cine!) să-i scoată din închisoare. În acea scrisoare îl trecuseră și pe el, ca semnatar, dar nu știa „ce-o fi scris în ea”, fiind analfabet.

Dumitru Dobre Ghimigiu, plugar domiciliat în Ghimpețeni, 37 ani, căsătorit, 4 copii, analfabet, posedând, ca avere, un pogon de pământ și casă, declara ³⁾:

„Luni la 12 martie pe seară am ieşit din casă să mă duc la cîrciumă la Radu Popescu să-mi iau tutun şi am văzut acolo toată lumea din sat, strînsă în şosea dinaintea cîrciumii. Era fierbere mare între oameni şi se vorbea să meargă să puie foc la averea proprietarului. Se îndemna lumea unii pe alţii ca să facă aceste fapte, dar pe cel care l-am auzit eu că îndemna lumea şi era mai ţanţoş, este Matei Ovreiu. A pornit apoi lumea la aria d-lui Guţă Burcă, unde am pus foc peste tot. N-a rămas decît moara şi trei şiri de paie, încolo a ars tot. Nu ştiu cine a pus focul dintîi, căci eu m-am dus mai la urmă. De acolo am mers la casa proprietarului din comuna Tituleşti, cătunul Ungurei, jud. Olt, dar cînd am ajuns noi acolo se pusese foc de către locuitorii din acel cătun. Am găsit şi noi acolo băutură şi am băut cît am voit şi beţi cum eram ne-am întors îndărăt la comună la noi şi ne-am dus la cîrciumarul Hristache Anastasiu unde i-am spart prăvălia şi i-am băut ţuica şi rachiul ce-l avea în pivniţă. Altceva n-am mai făcut.” Corect! Păi după cât spune că băuse, ce putea să mai facă?! În orice caz, ce trebuie reținut din această declarație ar fi faptul că la Ghimpețeni răscoala a început pe 12 martie ”spre seară”, în timp ce la Șerbănești răscoala începuse în jurul orei 14 iar la Crâmpoia în jurul orei 12. Pe de altă parte, numitul Ghimigiu nu vorbește de niciun instigator, dimpotrivă el spune că „se îndemna lumea unii pe alții să facă aceste fapte”, adică să pună foc la averea proprietarului, mai ales că de acolo, din fața cârciumii, se vedeau, probabil, fumurile ce se înălțau spre cer din conacele aflate în flăcări la Crâmpoia. Și, totuși, parcă auzise el pe unul „ceva mai țanțoș”, numit Matei Ovreiu, care îndemna lumea la astfel de fapte... Dar uită că și el era unul dintre cei ce purta bâte și făcea același lucru, după cum declara mai sus, marele „incendiator” Ion Ciudin... Iar după toate aceste îmbărbătări, venite din toate direcțiile, au plecat cu toții spre moara de la Ungurei, unde era „aria d-lui Guță Burcă” și unde „am pus foc peste tot” (a se înțelege că nu el singur, ci ei toți!). Dar (ca să se știe!) el ajunsese ceva „mai la urmă” și nu știe „cine a pus focul dintîi”... Și după ce acolo n-au mai rămas nearse decât „moara și trei șiri de paie”, au plecat la conacul de la Ungurei al proprietarului, conac ce se afla pe locul unde astăzi se află casa memorială „Nicolae Titulescu”. Acolo însă, dezamăgire și noroc, deopotrivă! Localnicii puseseră deja foc la conac dar avuseseră grijă să recupereze băutura din pivniță, cu care s-au îndestulat cu toții. După acest chef neașteptat (sau cine știe!), beți fiind de-a binelea, s-au întors de unde plecaseră, adică la cârciuma din Ghimpețeni, dar nu cea a lui Radu Popescu, ci cea a lui Hristache Anastasiu! Aici au spart și ei pivnița și prăvălia, servindu-se, în continuare, cu băutură până când „altceva n-au mai făcut”…

În ce-l privește pe așa-numitul Matei Ovreiul, după ce a instigat consătenii și a participat la incendierea și devastarea conacului de la Ungurei, a dispărut din comună, ca și mulți alții, care au rămas ceva mai treji după beția de pomină despre care vorbește Dumitru Ghimigiu. Dar căpitanul Makarovitsch Constantin, comandant al Companiei I din Regimentul 4 Ilfov, care s-a ocupat de această anchetă, nu s-a dat bătut! El a dispus ca „nevestele lor să fie ridicate, arestate și duse în comuna de reședință a Companiei ca ostatici în locul lor” ³⁾. Adică, cu armata nu te-ncurci!...

Radu Ghimigiu, 35 ani, căsătorit, domiciliat în comuna Ghimpețeni, fratele lui Dumitru Dobre Ghimigiu, declara ³⁾:

„În ziua jafului, căram cărămidă şi o duceam acasă la fratele meu, D-tru Ghimigiu. Atunci cîntînd cornul, m-am dus şi eu la primărie, de unde am văzut focul la pătulele ciocoiului. Ducîndu-mă şi eu acolo am auzit pe Iancu D-tru Ene zis Răcănel, strigînd ca să înceapă jaful ca la Tufeni.

Am aflat că focul a fost pus de Matei Ovreiu şi Nicolae Radu Crăciun, cerîndu-ne să jurăm că nu vom spune nimănui nimic.”

Adică, în timp ce Dumitru umbla pe la cârciumă să-și cumpere țigări, fratele său, Radu, îi căra cărămidă acasă. Și, sunând goarna în comună, s-a dus și el la Primărie (nu la cârciumă!), de unde se vedeau arzând în flăcări magaziile ciocoiului, evitând să ne spună care ciocoi... Dar, până la urmă, s-ar înțelege că era vorba, de fapt, despre anexele gospodărești pe care le avea boierul Gheorghe Burcă în prejma morii de la Ungurei. Pentru că tot Radu spune, în continuare, că s-a dus și el repede acolo dar (culmea!) doar ce a ajuns el și tocmai ce-l auzea pe unul numit Răcănel „strigând ca să înceapă jaful ca la Tufeni”. Iar focul a aflat că fusese pus de același Matei Ovreiu și de încă unul, Nicolae Radu Crăciun, care le ceruse să jure că n-au să spună nimănui... După care, Radu își încheie declarația scurt: „Atîta ştiu, carte neştiind, semnez prin punere de deget.” Păi da, dar omu’ o fi luat la cunoștință despre conținutul exact al declarației pe care el o valida prin ”punere de deget”? Dumnezeu știe, că prea se bat cap în cap cam multe lucruri din declarațiile celor doi frați, ambii analfabeți! Oricum, Radu se pare că nu a fost dispus să declare mare lucru…

Ilie Sandu Bratu, plugar domiciliat în Ghimpețeni, căsătorit, 2 copii, fără pământ, analfabet, declara ³⁾:

„Luni, 12 martie eram la moară să macin şi am auzit goarna sunînd la primărie şi venind repede acasă, am lăsat carul cu boi şi m-am dus la primărie unde am găsit toată lumea din sat adunată care pleca la curte la aria d-lui Gh. Burcă, pînă să ajung şi eu puseseră foc, la pătule şi o casă unde sta păzitorul ariei, dar n-am văzut cine a pus. Am văzut pe Bălan Gaiţă rupînd sîrmele de la telefonul de la moara care este alături cu aria. De aci de la arie parte din noi s-a dus la curtea d-lui Guţă Burcă, din cătunul Ungurei, comuna Tituleşti, judeţul Olt, dar eu n-am fost acolo şi nu ştiu ce vor fi făcut. Nu ştiu nimic despre scrisoarea ce s-a trimis d-lui Guţă Burcă din închisoare şi nici n-am iscălit şi nici nu ştiu ce o fi scris în ea. Nu ştiu şi nu am fost cînd s-au făcut stricăciunile la cîrciumarul Christache Anastasiu, şi nici cine le-a făcut, căci am auzit şi eu că noaptea întorcîndu-se cei care fuseseră la casele de locuit ale d-lui Burcă la Tituleşti s-au dus drept acolo şi au stricat.”

Deci, potrivit unei tactici plănuite la cîrciuma lui Radu Popescu, cu o zi înainte, goarna a sunat mobilizarea, ca pe vreme de război, și tot satul s-a alarmat, ducându-se spre primărie. Acest sătean declară că și el l-a văzut pe Bălan Gaiță rupând sârmele de la telefonul de la moara Ungurei, de unde acesta tocmai se întorsese și care era alături cu aria boierului Guță (Ghiță) Burcă. Scrisoarea făcută din închisoare, potrivit acestei declarații, fusese adresată lui Gheorghe Burcă, boierul căruia îi dăduseră foc și-i distruseseră toată averea. Să vedem însă ce informare făcea, în ziua următoare, pe 13 martie 1907, Primăria Ghimpețeni către Prefectura Teleorman ³⁾:

„ROMÂNIA

JUDEŢUL TELEORMAN

Primăria comunei Ghimpeţeni

1907 martie 13

Domnule Prefect,

Am respectul a vă face cunoscut, că ieri pe la ora 5 seara, s-a revoltat satul şi au ars toată averea d-lui Burcă din această comună, şi casa comerciantului Hristache Anastasiu şi arzînd nutreţul secretarului cu această ocazie s-a omorît şi locuitorul Jan N. Purcariu din această comună, rog a dispoza, pentru omor, telefon rupt tot la ora 5 seara cînd s-au răsculat oamenii.

Primiţi vă rog d-le Prefect a primi asigurarea consideraţiunii noastre.

Primar,

[ss] Stan Badea

Secretar,

[ss] I. Dumitrescu

Domniei Sale Domnului Prefect al judeţului Teleorman

T<urnu> Măgurele”

Așadar, răscoala de la Ghimpețeni a început la ora 5 după amiaza, la trei ore după răscoala de la Șerbănești, dându-se foc, atunci, și nutrețului secretarului dar, într-o conjunctură deloc clară, tot atunci a murit un locuitor numit Jan N. Purcariu. Pentru primar, semnează deja un anume Stan Badea, Marin Cacip aflându-se, după cum am văzut ceva mai sus, vrând-nevrând, în rândul răsculaților, ca și cârciumarul Radu Popescu, acesta din urmă fiind considerat chiar instigator ³⁾. Totuși, primarul Cacip și-a reluat activitatea în cadrul Primăriei Ghimpețeni destul de repede, el făcând următoarea declarație, în legătură cu episodul scandalos la care luase parte fără să vrea ³⁾:

„Declaraţie

Subsemnatul Marin Cacip, primar al comunei Ghimpeţeni, declar că în ziua de 12 martie p.m. m-am pomenit cu sătenii: Neagu Sandu Bratu, Nicolae Radu Crăciun, Marin Bălan, Nicolae Tănase, Ion Cernat, Badea Ciobanu, Ilie Tarcă, Ilie Sandu Bratu, Matei Ovreiu, Năstase Voiculescu, Vasile Tănase, Dumitru Dobre Ghimigiu, Păun Dobre Ghimigiu, Radu Nae Ghimigiu, Radu Popescu, Florea M. Popescu, Marin Oane, Vasile N. Ciobanu şi llie N. Ciobanu, Stan Ion Vasile şi Ilie Caratea, eu m-am pomenit cu ei în primărie şi curtea primăriei, strigînd că să scot actele primăriei că te omorîm, că aveţi în actele acelea trei ordine, de la Minister în care zice că să se omoare ciocoi<i>, că nu le dă pămînt, că în plasa Oltului în comuna Crîmpoia i-a arătat aceste ordine şi că dacă nu le arăt mă omoară.

M-a luat cu ei cu sila şi m-au dus pînă la pătulele boierului, unde le-a dat foc, apoi m-a dus în deal la d-nu Guţă Burcă, unde pusese foc, apoi mi-a venit bine să pot fugi cu ajutorul şi intrînd în comună m-am ascuns alături cu curtea Bisericii<;> sătenii au spart casa d-lui Cristache Anastasiu, în acest timp am prins momentul cînd am putut fugi acasă la mine, iar sătenii îmbătîndu-se de băuturile ce le-a găsit la d-nu Cristache Anastasiu, mi-au pierdut urma. Parte din locuitori erau beţi veniţi din deal, băuse la d-nu Burcă şi cocoana Mariţa Tituleasca după [ce] spărsese şi devastase şi acolo.

Aceste le ştiu şi declar.

Primar, (ssi)

Luat în faţa subsemnatului.

(ssi)”

Deci sătenii din Ghimpețeni știau că la Crâmpoia li se arătase, de la Primărie, trei ordine (nici mai mult nici mai puțin!) venite de la Minister (nu se știe care minister!), ordine în care se spunea că trebuie omorâți ciocoii, că nu le dădeau pământ... Și pentru că primarul lor n-a vrut să le arate acele ordine, l-au amenințat cu moartea, după care s-au mai înduplecat dar, ca garanție a ducerii la bun sfârșit a dispozițiilor din acele ordine imaginare, a fost luat ostatic, răsculații purtându-l cu ei peste tot, până ce s-au îmbătat de n-au mai știut nimic de ei, dar de primarul-ostatic nici atât...

Referindu-ne însă la zvonul cu studenții care amenințaseră și puseseră foc conacului din Stoborăști, încă din 11 martie 1907, zvon răspândit, după cum am văzut, de vreo doi locuitori din Ghimpețeni care tocmai trecuseră prin Stoborăști, venind de la Balaci, iată ce se întâmplase, de fapt, în acea zonă [23]⁾:

«Un episod viu în istoria răscoalei din Teleorman au înscris ţăranii răsculaţi din Malu, comună situată în nord-vestul judeţului, care au pornit la luptă în ziua de 12 martie. Unul din conducătorii lor îşi zicea „student", în timp ce răsculaţii îl numeau „general". Ceata de răsculaţi care s-a format a atacat proprietăţile Alexandrescu şi Cruţescu din Malu, iar apoi conacele din Stoborăşti, Tufeni, Bîrla şi Cioceşti-Mîndra, precum şi pe cîrciumarii din aceste sate.»

Acum, după toată această interminabilă evocare a evenimentelor de la Ghimpețeni, extrapolând această ultimă informație, se ridică un nou semn de întrebare: Când s-au răsculat, de fapt, țăranii de la Stoborăști, pe 12 sau pe 11 martie 1907? Ar fi interesant de găsit răspunsul corect la această întrebare, dat fiind că, în acest mod, am descifra cu mai multă exactitate cum s-a propagat, de fapt, răscoala din Teleorman în Olt... Eu zic că soldatul cu schimbu’, Bălan Gaiță, despre care dădeau declarații răsculații din Ghimpețeni, nu era, totuși, un prezicător și că, mai degrabă, faptele relatate de ultima sursă citată aici se întâmplaseră, de fapt, pe 11 martie 1907, într-o zi de duminică!

Evenimentele din Șerbănești. În acea zi de luni, 12 martie 1907, după ce, la sosirea sa în Crâmpoia, prefectul C. Manu fusese luat la bătaie de către răsculați, în încercarea lui de a-i potoli, țăranii, deja înfierbântați, și-au continuat devastările prin conacele din preajmă (destul de multe, mai ales în Crâmpoia!), în timp ce autoritățile venite de la județ făceau drumul întors la Slatina, speriați fiind de amploarea pe care o luaseră evenimentele. Așa se face că, în jurul orei 14, o parte dintre acei circa 200 de răsculați, câți văzuse prefectul la Crâmpoia, au intrat în Șerbăneștii de Jos „și au dat alarma în sat de au răsculat și Șerbăneștii” ¹⁶⁾. Aici, șerbăneștenii parcă chiar asta așteptau: „toți țăranii de aici s-au ridicat la luptă cu femei și copii, în miezul zilei” ¹⁶⁾.. Astfel, în timp ce la Crâmpoia răsculații dăduseră deja foc la conacele moșierilor Iocali și îl uciseseră pe Ion E. Momiceanu, șerbăneștenii au ars și ei, ațâțați fiind de crâmpoieni, toate construcțiile ce aparțineau moșierului din Șerbăneștii de Jos, mai puțin hanul (demn de reținut acest ultim amănunt, nesesizat de prefectul C.D. Anghel!) ¹⁸⁾. Fumul răscoalelor de la Crâmpoia și Șerbănești s-a făcut văzut, imediat, până spre Vîlcele și, în seara aceleiași zile de 12 martie 1907, vâlcelenii din Mandinești au pus și ei foc conacului Eugeniei Paleologu. A doua zi, judecătorul Stăncescu transmitea, din Slatina, Ministerului de Justiție următoarea telegramă ⁵⁾:

„În astă noapte incendiindu-se și devastându-se conacul proprietății din cătunul Vîlcelele, pendinte de comuna Bărcănești, proprietatea d. Eftimiu, trupa sărind în ajutor și somînd pe devastatori care fugeau cu căruțele încărcate cu bagaje, ca să stea, aceștia au opus rezistență voind s-o atace. Atunci trupa găsindu-se în legimită apărare, a făcut uz de armă, omorînd 4 și rănind unul.” Eftimiu era, de fapt, arendașul moșiei de la Vîlcele, proprietar fiind, așa cum spuneam și ceva mai ‘nainte, Eugenia M. Paleologu.

Tot în aceeași zi de 13 martie, s-au răsculat și țăranii din Șerbăneștii de Sus, care atunci era comună separată. Ei au dat foc, mai întâi, la casa moştenită de Eufrosina Caracostea, mama lui Dumitru Caracostea, din partea soţului (v Fig. 5 [24]⁾), casă ce se afla la marginea Jarcaleților şi, după cum se vede, nu prea arăta deloc a conac, după care s-au dus la Momiceni, care atunci aparținea de această comună, unde au dat foc proprietății ce aparținea domeniilor Brâncoveanu ⁵⁾. Astfel, pe 14 martie 1907, noul prefect al județului Olt, C. D. Anghel, îl informa pe ministrul de interne că „în interval de două zile, locuitorii din comunele: Șerbăneștii de Jos, Șerbăneștii de Sus, Crîmpoaia, Titulești, Văleni, Tîmpeni, Mihăiești de Jos, Mihăieștii de Sus, Crăciunei de Jos, Crăciunei de Sus, Stoicănești, Dudu, Beciu, Viespești, Comani, Bărcănești, Teslui… s-au răsculat și aproape peste tot au devastat și incendiat conacele proprietarilor, arendașilor… Trupele trimise spre a reprima răscoala au avut în multe părți ciocniri cu răsculații” ¹⁶⁾.

Fig. 5. Casa moştenită de Eufrosina Caracostea la Jarcaleţi, casă căreia i s-a dat foc în 1907

Pe 15 martie 1907, primarul comunei Floru raporta Prefectului de Olt incendierea de către răsculați a proprietăților din Floru și Jarcaleți, ce aparțineau boierilor Caracostea ³⁾:

„REGATUL ROMÂNIEI

PRIMĂRIA COMUNEI FLORU

JUDEŢUL OLT

Nr. 149 / 1907 luna martie 15

DOMNULE PREFECT,

În noaptea de 14 corent au fost devastate şi puse foc la următoarele conacuri:

1. Conacul domnului Teodor Florescu, arendaşul moşiei d-lui Mihalache Caracostea, compus din casă, pătule şi magazie care au fost pline cu porumb şi grîu şi

2. Conacul d<oamn>ei Eufrosina N. Caracostea compus dintr-o casă. Acest conac a fost în satul Jarcaleţi ce aparţine de această comună Floru.

Focul a fost pus de locuitorii din comuna Şerbăneşti de Jos şi Şerbăneşti de Sus şi ai satului Jarcaleţi.

Pentru care facem cunoscut cele legale.

Primar,

(ss) A. Costache

Secretar, (ssi)

Domniei Sale Domnului Prefect al judeţului Olt - Slatina

[Intrare] Nr. 2519 din 20 martie 1907”

Tot în aceeași zi de 15 martie 1907, după trei zile de răscoală, primarul I. Popescu al comunei Șerbăneștii de Jos trimitea următoarea telegramă către Prefectura Olt ⁷⁾:

„În ziua de 12 [martie], ora 2 după amiază, locuitorii acestei comune au mers și devastat prin incendiu întreg conacul proprietății dnei Maria Blaremberg ce se ține cu arendă de dnu Sterie Paulopol, case, pătule cu porumb, magazii cu orz, porumb, unelte de agricultură unele arse, altele luate în căruțe și duse acasă, toată mobila caselor, parte arse parte duse acasă împărțind toate vitele, cai, boi, vaci, oi și porci. Dl substitut și dnul locotenent, ieri, 14 curent, după cîteva arestări [a] stabilit liniștea.”

Pare cam dictat de alții acest mesaj al primarului, fiind ușor laudativ la adresa celor două autorități desemnate să restabilească ordinea pe plan local (dl substitut, adică procurorul debutant, și dnul locotenent de armată) dar și prea catastrofal, în ce-l privește pe arendaș... Ar fi însemnat că, după răscoală, arendașul Sterie Paulopulos să fi rămas fără nimic, ori el și-a continuat, în primăvară, nestingherit activitatea pe moșia doamnei Maria Blaremberg, fără a-și schimba în vreun fel vechile obiceiuri, așa cum vom vedea puțin mai încolo.

Pe de altă parte, pe 19 martie 1907, judele instructor al Tribunalului Olt îl înștiința pe prefect că au fost încarcerați, în penitenciarul de la Slatina, 70 de persoane, printre care se afla și ”1 individ” din comuna Șerbăneștii de Jos ³⁾. Cine era acel ”individ”, este greu, deocamdată de bănuit, știut fiind că din Șerbăneștii de jos fuseseră arestați mai mulți locuitori, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Într-un raport al Protoieriei jud. Olt, raport adresat Episcopiei Argeș, căreia îi era subordonată, se arată, de pildă, că fusese arestat, ca instigator, preotul Ioan Angelescu de la parohia Șerbăneștii de Jos ³⁾:

„România

Protoieria judeţului Olt

Nr. 154 / 1907 martie 26

Prea Sfinţite Stăpîne

Cu ocaziunea mişcărilor ţărăneşti din acest judeţ fiind bănuiţi ca instigatori cucernicii preoţi: Carp Popescu din parohia Tituleştii, Ioan Anghelescu din parohia Şerbăneştii de Jos şi Ioan Pretorian din parohia Tesluiu au fost arestaţi la comunele respective şi transportaţi sub escortă la arestul din Slatina. Aci însă, luîndu-li-se interogatoriu de d. Procuror local, la Carp Popescu fiind şi eu <de> faţă, s-a constatat nevinovăţia lor, fapt pentru care au fost puşi în libertate.

Afară de aceşti numiţi, n-au mai fost bănuit pînă în prezent nici unul.

Cu multă smerenie, depun la cunoştinţa P<rea> S<finţiei> V<oastre> rugîndu-Vă a dispoza cele ce veţi binevoi.

Sînt al Prea Sfinţiei Voastre prea plecat şi prea supus serv.

Protoiereul, Jc. J. Marinescu

P<rea> S<finţiei> Sale

P.S. Epis<cop> al Sf Ep<iscopii> de Argeş

Spre ştiinţă

(ssi)

Dos. 38 / 1907

Primită la 29 martie 1907 / Nr. 301”

Fig. 6. Preotul Ioan Angelescu

Așadar, singurul șerbăneștean ce figura ca arestat, pe 19 martie 1907, ar fi putut fi chiar preotul Ioan Angelescu (v. Fig. 6 [25]⁾), de la biserica din Dealul Papii. Așa cum spune însă protoiereul de la Slatina, înainte de 26 martie 1907 el fusese deja eliberat, constatându-se nevinovăția lui. În documentul citat, ca și în multe altele, el este numit Anghelescu. Și, într-adevăr, din câte-mi amintesc eu, chiar și sătenii îi ziceau, uneori, „popa Anghelescu” dar, cel mai adesea, „popa Niță”. Totuși, pe crucea sa este încrustat, pentru vecie, numele său adevărat (cred eu!): „„PREOTUL IOAN ANGELESCU”, așa cum apare și în alte documente ale vremii, după cum vom vedea.

De aceea, poate, pe 24 martie 1907, Paulopoulos adresa ministrului justiției o plângere prin care solicita să fie cercetați „preoții N. Angelescu și D. Stănculescu” pe care-i considera ”autorii morali” ai devastării conacului pe care îl administra [26]⁾. De fapt, este vorba, cu siguranță, de cunoscutul preot șerbăneștean, Ioan (Niță) Angelescu, paroh la Biserica din Dealul Papii, așa cum arătam și ceva mai sus, care fusese deja arestat și judecat, și despre un anume, Dumitru Stănculescu, care nu era, totuși, preot deoarece, la rândul lor, după câteva zile, pe 29 martie (stil vechi), cei doi suspecți adresau, de la Șerbănești, aceluiași ministru al justiției, următoarea telegramă ³⁾:

„Te I e g r a m ă u r g e n t ă

Primită la Slatina, nr. 318, cl. P, cuv. 150, data 11/4, ora 2, m. 20, s.

Sosită la .... data .... ora ... , m ... , t ... transmisă de ...

Ministru<lui> Justiţiei Bucureşti

La 17 martie am fost ridicaţi de la domiciliul <nostru> împreună cu 11 ţărani şi excortaţi de la Şerbăneşti Olt la Caracal de către d-l căpitan Teodorescu din regim. 2 Călăraşi care ne-au torturat oribil şi aduşi la Slatina, toţi am fost puşi în libertate de către d-l procuror de oarece nu s-a constatat nici o culpabilitate contra noastră relativă la răscoalele de azi. Dl. Căpitan Teodorescu detaşat cu escadronul la Slatina din nou a pornit să ne aresteze şi aceasta provine numai din motiv că domnia sa fiind ginerele d-lui Pa<u>lopolos arendaşul moşiei Şerbăneşti, voieşte după stăruinţa socrului său să <se> răzbune pe nedrept ameninţîndu-ne că ne împuşcă, rugăm bine voiţi a ordona parchetului de Olt liberarea noastră definitivă întru cît nu mai avem absolut nici o conştiinţă [cunoştinţă?] şi e păcat să suferim atîta mizerie mai cu seamă că noi chiar am fost victime <ale> răsculaţilor.

p<entru> conformitate

Dumitru Stănculescu, preot <şi> Ion Angelescu

Şerbăneşti Olt

Comunicat original Minist. Justiţiei

dat în copie d-lui Prim Ministru <şi> gen. Averescu

(Rezoluţie): Se va răspunde arătînd că în adevăr d-l căpit. Teodorescu a procedat la sechestrarea unor locuitori fără autorizaţia parchetului.

Prefect, (ssi)”

Așadar, protoiereul de Olt se pare că era, totuși, bine informat: din Șerbănești fusese arestat, de fapt, doar un preot, Ioan Angelescu, așa cum rezultă și din semnătura celor ce transmiteau telegrama de mai sus. După cum se poate observa, documentul original era semnat: Dumitru Stănculescu, preot Ion Angelescu. Infuențat fiind de contextul situției, autorul sursei citate a mai adăugat însă cuvântul <și> (considerat omisiune!), după cuvântul preot, rezultând, în acest fel, cu totul altceva… Adică telegrama ar fi fost transmisă de Dumitru Stănculescu, de profesie preot, și de un anume Ion Angelescu! În fapt, lucrurile stăteau exact invers… Nu Dumitru Stănculescu era preot, ci Ion Angelescu! Cine era acest Dumitru Stănculescu? Rămâne să ne edificăm mai târziu… În orice caz, trebuie reținut că el nu făcea parte dintre cei ”11 țărani” șerbăneșteni ce fuseseră arestați în aceeași noapte fatidică de 17 martie 1907 și duși, sub escorta armatei, la închisoarea din Caracal. Ajunși acolo, știrile false au început să circule, astfel că pe 19 martie 1907 (1 aprilie, stil nou), corespondentul din Caracal al „Gazetei Transilvaniei” transmitea următoarea știre, pe cât de bulversantă pe atât de aiurea și de rău-intenționată [27]⁾: „Se aduc mereu săteni arestați ca instigatori; între ei sunt și preoți. Astfel a fost arestat preotul Niță din Șerbănești (Olt) împreună cu 12 țărani, cari trecuseră în județul acesta pentru a răzvrăti pe sătenii de aici.” Păi cum, fraților?! Cum putea popa Niță să treacă Oltul cu 12 țărani după el și să îi instige pe romanațeni? Pentru că el se pare că avea perfectă dreptate, în ceea ce privește abuzurile căpitanului Teodorescu, deoarece pe 11 (24) aprilie 1907 prefectul de Olt făcea următoarea informare, deosebit de interesantă, către Ministrul de Război ³⁾:

„Un al doilea fapt ce voi să vă semnalez şi care urmează <de> asemenea a fi reprimat privitor la căpit<anul> Teodorescu, din regimentul 2 Călăraşi Caracal.

Domnia sa a intrat în judeţul nostru împreună cu un număr de călăraşi de sub comanda sa, s-a transportat în comuna Şerbăneşti, unde fără să aibă autorizaţia parchetului, nici vreun ordin de la comandantul forţelor din judeţul nostru, a procedat la arestarea mai multor locuitori. De aici, i-a transportat la Caracal, de unde apoi i-a înaintat la Slatina cu excortă într-o stare de plîns.

Oamenii erau nevinovaţi, deoarece parchetul după cercetare i-a pus imediat în libertate.

Faptul domnului căpitan n-are altă explicaţie decît că probabil domnia sa a voit să satisfacă anemozităţi<le> administratorilor moşiei socrului domniei sale Domnul Poulopulo (= Paulopol] arendaş devastat din comuna Şerbăneşti.

Adaug că faptele sus arătate au fost semnalate şi domnului ministru de interne care mi-a dat ordin special de a vi le semnala.”

Arendașul Sterie Paulopulos, văzând că cei doi șerbăneștenii au fost eliberați, se pare că nu s-a dat nici el bătut, pentru că, pe 6 aprilie (19 aprilie, stil nou), Ministerul de Interne dădea ordin Prefecturii Olt ca, la denunțul vestitului arendaș, să facă cercetări și să informeze în detaliu despre acest caz ³⁾:

„România

Ministerul de Interne

Direcţiunea Administraţiei Generale a Personalului şi Poliţiei Generale

Serviciul Poliţiei Gen<erale> şi Personalului

Nr. 20037 / 6 aprilie 1907

Domnule Prefect,

Am onoarea a înainta aici alăturat în original petiţiunea domnului S<terie> Paulopol, înregistrată la nr. 2843, în care se arată ca instigatori ai răscoalelor preotul Niţă Anghelescu şi D. Stănculescu, şi vă rugăm să binevoiţi a face cercetări şi a ne da informaţiuni complete şi amănunţite asupra celor două persoane denunțate, înapoind totdeodată şi petiţiunea.

Primiţi, vă rog, domnule Prefect, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

Director, (ssi)

Şeful serviciului, (ssi)

Domnului Prefect al judeţului Olt

(Rezoluţie): Domnului inspector ..., spre a cerceta

Prefect, (ssi)”

Niță Anghelescu era, după cum menționam și ceva mai sus, numele pe care șerbăneștenii îl atribuiau preotului Ioan Angelescu. Iar motivul arestării sale a fost unul de-a dreptul revoltător: „El fusese să împărtășească un bolnav și se întorcea acasă. Jardarmii umblau prin sat și, văzându-l pe preot circulând, au zis că el este organizatorul răscoalei din Șerbănești.” Pentru că „în general, țăranii se luau după cei cu mai multă carte, iar el era preotul comunei”. ³⁵⁾ Cât despre D. Stănculescu, nici din acest document nu rezultă în vreun fel că ar fi fost preot...

Dintre intelectualii comunei, învinuiți a se fi implicat în răscoala din 1907, se mai poate aminti aici, și învățătorul Păun Vlădescu ²⁾. La fel ca preotul Ion Angelescu, și învățătorul Păun Vlădescu, care venise la Școala Veche în 1905 ¹⁸⁾, a fost, de asemenea, arestat, fiind considerat cap de răscoală ³⁾. După ce a fost judecat la Slatina, a fost pus în libertate, constatându-se a fi nevinovat ^{2) 3)}. Pe de altă parte, de la cărturarul şerbăneştean Dumitru Popovici ştim că tatăl său, institutorul Ioan Popovici, în 1907, a fost „condamnat la moarte” și, în cele din urmă, „scapă cu o scurtă închisoare dar și cu o răceală de plămâni din cauza căreia moare în 1914” [28]⁾. Pedeapsa capitală ce fusese aplicată lui Ioan Popovici era, probabil, o consecință a faptului că el recidivase, fiind implicat și în mișcările țărănești de la începutul anului 1899. Grațierea sa a venit ca urmare a decretului regal din august 1907, el fiind acuzat ca instigator (acuzaţie interpretabilă, greu de dovedit). Altfel, dacă ar fi fost acuzat pentru ”cap de răscoală”, ”omor sau tentativă de omor”, ”dare de foc” sau alte asemenea ”fapte comise în timpul răscoalei”, nu ar fi fost posibilă amnistierea sa potrivit acestui decret. Trebuie ştiut însă că acest decret venea ca răspuns la o petițiune-rugăciune adresată Majestății Sale, document suplinit de o listă de semnături, ca voinţă a opiniei publice [29]⁾.

Altfel, ar mai fi de menționat faptul că, la răscoală, a participat – indirect – și preotul Constantin Șerbănescu, de la Biserica din Dealul Papii. Acesta a avut însă doar un rol de pacificator, „între boieri și țărani, făcând cunoscute țăranilor răsculați dispozițiile date de autorități” [30]⁾.

Citându-l din nou pe istoricul Alex Mihai Stoenescu, evenimentele din Șerbănești se pare că s-au încheiat cu o anchetă destul de controversată, avându-i ca protagoniști pe același arendaș grec, Sterie Paulopulos, și pe preotul Ion Angelescu. Așadar, Alex Stoenescu spune că ¹⁵⁾:

„Pentru potolirea violențelor din comuna Șerbănești-Olt, comandanții au repartizat în zonă pe căpitanul Teodorescu, din Regimentul 2 Călărași, pentru motivul strict militar că era familiarizat cu zona, îi cunoștea pe localnici, iar aceștia îl puteau ușor recunoaște. Din punct de vedere militar, ordinul de trimitere a lui acolo este inatacabil. Numai că Teodorescu era ginerele arendașului Pelopolas, ale cărui proprietăți au fost devastate. Conform unei plîngeri a preotului Ion Anghelescu, căpitanul Teodorescu l-a arestat împreună cu alți 11 răsculați și i-a supus torturii pentru că «voește, dupa stăruința socrului său, să răzbune pe nedrept, amenințîndu-ne că ne împușcă». Nu cunoaștem rezultatul anchetei, dar putem observa că acest caz are cel puțin două soluții: Unu – ofițerul, cunoscînd bine satul, a reținut pe cine trebuie, identificînd corect răsculații, între care, la fel ca în multe alte locuri, s-au aflat mulți preoți xenofobi; Doi - profitînd de misiunea sa legală, a căutat într-adevăr să se răzbune.” Totuși, primarul de atunci al Șerbăneștilor, în mesajul pe care îl transmitea prefectului, mesaj pe care îl citam mai sus, vorbea despre ”câteva arestări” făcute de „dl substitut și dnul locotenent”… Se pare însă că evenimentele de la Șerbănești nu se încheiaseră încă în 14 martie 1907, cum lăsa de înțeles primarul comunei în raportul său, ci au mai continuat încă vreo câteva zile. Astfel, tot Alex Stoenescu ne spune că ¹⁵⁾ „în general, pentru județul Olt s-a folosit în exces artileria, pe considerentul că efectele acesteia vor descuraja răspândirea răscoalei” și că „începând din 17 martie, Armata intervine în forță și bombardează satele Păroși și Cucuieți”, din nordul județului, „apoi în Crâmpoia și Șerbănești, unde sunt distruse 21 de case, lăsând în urmă un mort și un rănit”. În fapt, conform telegramei adresate prefectului de Olt de către inspectorul comunal al plasei Perieți, referitor la starea de spirit a locuitorilor din comuna Tîmpeni (actual, Movileni), intervenția armatei cu tunul, la Crâmpoia și Șerbănești, a avut loc chiar în ziua de 17 martie 1907 ⁷⁾: „Locuitorii comunei Tîmpeni, sub pretext că vor fi bombardați de artileria care opera azi la Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos, au năvălit noaptea la 10 ore în comuna Mierlești. Comandantul detașamentului Perieți, mergînd imediat în localitate, îmi comunică telefonic că a arestat 2 familii pe care le-a prins. Iar după ceilalți au trimis soldați în urmărire, liniștea însă nu este turburată pînă în acest moment.” Ce căutau, totuși, tâmpenarii, la 10 noaptea, la Mierlești? Oare, plecaseră de-acasă doar de frica tunului? Mai ales că, represiunea – se pare – la Șerbănești și Crâmpoia „nu a fost așa de dură cum se pretindea” ³⁵⁾.

După cum își amintește inginera Marcela Mihailovici că îi povestea bunica, Alexandrina Crângeanu, armata ar fi tras – atunci – de pe dealul Boghia, atât spre Șerbănești cât și spre Crâmpoia, dar mai mult așa, ca să îi sperie pe oameni ³⁵⁾.

Fig. 7. Patrulă de jandarmi, pe câmpul Roșiorilor de Vede, împușcând un presupus răsculat

Ce a urmat? Pe 23 martie 1907, cotidianul Tribuna anunța că de la București vin știri îmbucurătoare [31]⁾: „Peste tot țăranii cer iertare și fac învoirile agricole cu proprietarii și arendașii. În cele mai multe părți ei au ieșit la munca câmpului și totul a reintrat în normal.”

Totuși, țăranii, presupuși răsculați, mai erau încă urmăriți și împușcați și după ce răscoalele se potoliseră deja. Astfel, spre exemplificare, pe 28 martie 1907, pe un câmp din apropierea Roșiorilor de Vede, era vânat, pur și simplu, de către o patrulă de jandarmi un sărman țăran din comuna Pârlita (astăzi Urlui), jud. Teleorman (v. Fig. 7 [32]⁾). Cât de nesimițit și de fărădelege trebuie să fii însă ca să te poți poza lângă un asemenea ”trofeu”?! După cum se vede, bietul om era desculț și, în contrast cu tabloul lui Octav Băncilă, la care făceam referire pe la începutul acestui documentar, pe câmp se mai văd încă urme de zăpadă!

Pe de altă parte, la nici o lună de la izbunirea răscoalei în Crâmpoia și Șerbănești, ministrul de interne, Ion I. C. Brătianu, al guvernului liberal abia instalat, potrivit unui comunicat publicat de același cotidian, Tribuna [33]⁾, „a binevoit a însărcina pe dl C. Manu, fostul prefect de Olt, ca să remită decretul și medalia Bărbăție și credință sergentului Petre Marinoiu, care a avut o atitudine atât de curagioasă și a fost rănit, împreună cu d-sa, în răscoala țăranilor din Crâmpoaia”. Și, într-adevăr, scena completă a bătăii încasate de prefectul Manu la Crâmpoia, o aflăm de la succesorul acestuia, prefectul C. Anghel, și tot aici descoperim și descrierea faptei de vitejie a acestui sergent (gardist), faptă expusă în contrast cu cea a căpitanului de jandarmi, care îl escortase pe prefectul C. Manu ²⁰⁾:

„Acesta, însoțit de căpitanul de jandarmi rurali și de un sergent de stradă, venise în comună [Crâmpoia] dintr-un sat vecin [Șerbăneștii de Jos], unde se afla plecat în inspecție încă înainte de a se începe răscoalele și acolo fusese vestit că la Crâmpoia se petrec neorânduieli. Fără a pierde vremea, pentru a afla exact cum stau lucrurile, el se și porni în localitate. Când ajunse în Crâmpoia, dădu peste răsculați care, după ce incendiaseră celelalte conace, acum se nevoiau să dea foc casei D-lui Numa Frumușanu, tocmai din marginea satului. Nedându-și exact seama de starea de beție și de îndârjire în care se găsesc, Prefectul se coborî din trăsură și se băgă între ei pentru a le vorbi. Abia însă apucă să spună cine e, că ciomegele începură să curgă pe capul lui ca mlăciugele și-l doborârâ la pământ. Bravul căpitan de jandarmi ce-l escorta lăsă pe șeful lui în plata Domnului și o rupse la fugă, de abia putură să-l oprească niște oameni la 3 km distanță, pentru care fapt l-am trimis înaintea consiliului de război. Gardistul fu însă mai cu inimă și mai curajos. El ridică de jos pe șeful său leșinat și plin de sânge și-și făcu loc printre răsculați până la trăsură, cu tesacul în mână. D-l Manu scăpă astfel cu zile, grație bărbăției și devotamentului acestui brav sergent, căruia am avut satisfacția să-i atârn pe piept, pentru acest fapt, medalia Bărbăție și Credință, într-o înălțătoare serbare la care a luat parte întreaga garnizoană și tot orașul. În urma acestei serbări am condus la gară pe D-l Manu cu toate onorurile cuvenite unui slujbaș căzut victimă a datoriei sale, și astfel cetățenii Slatinei, pentru prima oară de la întemeierea regimului constituțional în Țara românească au avut ocazia să vadă într-o trăsură pe prefectul regimului care vine petrecând pe prefectul regimului care pleacă, în loc de a fugi unul de altul ca doi ciumeți.”

În schimb, situația țăranilor din Șerbănești, și după răscoală, a continuat să fie una deosebit de grea, așa cum rezultă dintr-un memoriu pe care 202 țărani îl adresau prefectului, câteva luni mai târziu (mai exact pe 6 iulie 1907), cerându-i acestuia să ia măsuri împotriva aceluiași arendaș grec, Sterie Paulopoulos, care-i înșela, de data aceasta, la măsurătoarea terenului luat în arendă ^{18) 2)}:

„Domnule Prefect,

Subsemnații locuitori ai comunei Șerbăneștii de Jos, județul Olt, venim prin aceasta a aduce înaltei d-voastră cunoștință că de 10 ani de zile când avem ca arendaș al moșiei noastre pe dl. Sterie Paulopolos am rămas săraci și fără nici un mijloc de viețuire pentru că în tot cursul anului, adică de la ridicarea zăpezii și până la căderea ei din nou, suntem neschimbați nicio zi, făcându-i tot felul de munci ale d-sale la timp, iar [ogoarele] noastre deși arate și semănate, fără timp, nu le putem munci nici o dată, răul devine după cum urmează: Pogoanele de învoială, după actul de angajament, nu ni le dă drepte; dacă avem a-i secera 4 sau 5 pogoane, cu plusul îi facem șapte sau opt pogoane [și] dacă cerem să ni se măsoare terenul pe care l-am arendat, spre a ne plăti, începe atât d-sa cât și oamenii d-sale și a ne bate, înjura și multe altele.

Aceste fapte le-am reclamat în tot timpii anilor, dar glasul nostru nu a fost auzit de nimeni, deși uneori veneau în această privință câte un domn subprefect sau inspector comunal, îl vedem și noi când intra în curte la d-sa; când ieșea îl vedea numai d-sa iar noi nu. In primăvara curentă la arătura de porumb am fost surprinşi cînd am văzut că ni s-au măsurat pogoanele drepte adică 1296 st.p. iar după o lună în urmă nu au mai fost acea măsurătoare la cîteva sute de pogoane ce i le-am arat şi semănat noi voind la secere pogoanele, în loc să ni le dea cel puțin după cum erau arate că erau destul de mari, ni le-au dat în loc de unu, unu și jumătate, ba p-alte locuri și două în loc de unu, le-am primit fără nici o opunere din parte-ne și cu lucrul mergeam înainte. De aceea, vă rugăm să binevoiți a orândui o anchetă la fața locului spre a constata justa noastră plângere făcînd măsurătoare atît la pogoanele arate și semănate cu mei, cum și la pîrloagele rămase nearate, cunoscîndu-li-se răzoarele; de cele constatate să dreseze acte după care să ni se libereze copie ca în urmă să-l putem acționa în judecată spre despăgubire.

Domnule prefect, cerem și stăruim ca ancheta să se facă în unire cu d-nul primar respectiv și cît de curînd, căci începându-se căratul grîului dupe cîmp se strică semnele făcute de noi care cât am secerat.

Cu stimă, [Urmează numele a 202 locuitori]”

În Fig. 8, deși nu reprezintă o imagine din comuna Șerbănești, este arătat modul, primitiv şi scandalos, de lucru în agricultură din perioada 1907, când țăranii erau îndemnați de la spate cu bățul sau biciușca de către un logofăt sau chiar de arendaș [34]⁾…

Pe 6 august 1907, 12 țărani din Șerbăneștii de Jos adresau o plângere către Prefectura Olt, plângere ce se referea, din nou, la nerespectarea condițiilor de învoială de către același arendaș, Sterie Paulopoulos ²⁾:

„Domnule prefect,

Subsemnații locuitori din comuna Șerbăneștii de Jos, plasa Perieți, județul Olt, venim cu cel mai profund respect înaintea d-voastră a vă recla[ma] precum urmează: fiind învoiți verbal la d-nul arendaș Sterie Poulopolus, proprietatea d-nei Maria Blaremberg, și făcîndu-ne toate drepturile la care ne-au chemat pînă în prezent, la tot felul de munci, nerămînîndu-i nimic pe cîmp nestrîns de noi în timpul de față, făcând învoiala pe anul 1906, la finitul anului cînd ne-a socotit ne-au oprit din muncile noastre făcute cu plugul, transpoarte și zile cu carul și brațele pentru a ni se ține în seamă la învoiala anului acesta 1907. Acum vedem că neagă cu totul, nu voiește a ne ține în seamă cu nici un chip muncile noastre făcute din anul 1906, trecute pentru anul 1907, când noi am rămas fără recolta grîului de toamnă tot din cauza d-ei că ne-au ținut cu porumbul pe cîmp pînă a nins pe el și în primăvara acestui an 1907 ne-am arat și noi pe seama noastră cîte două [pogoane]…”

Fig. 8. Așa se făcea agricultura în 1907!

Pe 18 septembrie 1907, fostul mecanic al arendașului Sterie Paulopoulos se plângea și el prefectului de Olt cum că răsculații îi distruseseră bunurile proprii și că Primăria Șerbănești nu-l sprijină pentru eliberarea unui certificat constatator ³⁾:

„Domnule Prefect,

Subsemnatul Carol Mandelbauer fost mecanic în serviciul d-lui Sterie Pa<u>lopol arendaşul moşiei Şerbăneşti de Jos, judeţul Oltul, în Iuna martie anul corent 1907, cu ocazia răscoalelor ţărăneşti ce s-au făcut în întreaga ţară, atunci şi eu un mic slujbaş, supus austriac am fost devastat de întregile [m]ele obiecte familiare [= familiale] de casă, adică întreg al meu avut după cum chiar am reclamat formal d-lui primar din Şerbăneşti de Jos, prin care reclamaţie ceream a mi se libera certificatul constatator de obiectele devastate care încă nu mi s-a trimis acesta mie. Necesita ca în ac<t>ul justificator toate obiectele devastate să găsesc scris pe contrapagină cererii ce am adresat primăriei şi pentru că am fost indus în eroare ca mai întîi să mă adresez dumneavoastră, astăzi, cu tot respectul prin această plîngere vin înaintea dumneavoastră ca persoană străină şi lipsită de orice mijloace, rugîndu-vă să binevoiţi a ordona de a se constata exact devastarea ce mi s-a cauzat şi a mi se trimite actul justificativ. Cu multă onestitate şi durere îl aştept.

Cu respect,

Carol Mandelbauer, din Roşiorii de Vede - Teleorman

Domniei Sale Domnului Prefeect al judeţului Olt

Nr. 7784, 1907 sept. 18

[Rezoluție:] La dosar întrucît întruneşte condiţiile prevăzute prin decretul regal.

Prefect, (ssi)”

Avea austriacul dreptate! Venise tocmai de la Roșiori ca să-l slujească pe Sterie Paulopoulos și-acesta îi pusese, probabil, la dispoziție o încăpere în care să locuiască iar răsculații, când au atacat conacul din Dealul Șerbăneștilor, au distrus și au furat, de-a valma, tot ce le-a ieșit în cale... A circulat chiar, în rândul șerbăneștenilor, și o întâmplare cu iz anecdotic potrivit căreia răsculații, când au ajuns acasă la Paulopoulos, „au luat casa la rând și au ajuns în pivniță. Acolo erau portocale, că el era grec de origine. Au luat portocalele și au mușcat din ele, dar au văzut că sunt amare și le-au azvârlit în Dorofei, zicând că le-a otrăvit, ca să-i omoare pe ei, pe țărani” [35]⁾. Această întâmplare este repovestită de către Marcela Mihailovici – fata lui popa Gică, fiind auzită de bunica sa, Alexandrina Crângeanu – fata lui popa Niță, despre care am vorbit ceva mai sus.

În Fig. 9 ³²⁾ este prezentată, spre exemplificare, o fotografie document, care nu reprezintă conacul din dealul Șerbăneștilor, ci conacul M. Ștefanide din comuna Măgura, jud. Teleorman, imediat după răscoala din 1907! Șochează și aici butoaiele goale, înșirate prin toată curtea conacului... Și parcă voiau pământ țăranii, nu băutură!

Pe de altă parte, pe 15 februarie 1908, parlamentul țării vota o rușinoasă lege intitulată „Pentru ușurarea agricultorilor de daunele suferite în timpul răscoalelor țărănești din martie 1907.” Și, în legătură cu aplicarea acestei legi, referindu-se la arendașul Sterie Paulopoulos, fostul prefect de Olt, C. D. Anghel, în cartea sa memorialistică apărută în 1912, făcea următoarele mențiuni ²⁰⁾:

„Lui i s-au incendiat toate productele ce le avea depozitate prin pătule precum și toate ustensilele agricole. Ca om de omenie n-aș putea zice că bine i s-a făcut, cu toată convingerea ce am că procedeelor împilatoare de acest soi, practicate pe o scară întinsă, se datoresc în mare parte răscoalele. Dacă mărturisesc aici că m-am crezut în drept a refuza acestui arendaș constatarea pagubei ce suferise spre a fi despăgubit de Stat, atunci când constituit de legea pentru despăgubirea sinistraților în comisiune, am pășit la constatarea daunelor de cei incendiați în județul Olt. Asemenea arendași neomenoși au fost după mine adevărații instigatori ai răscoalelor. Ei și cei cu măsurătorile false de pământ, cei cu pogoanele de cauciuc, cei cu munca la tarla, după urma căreia muncitorul nu se alegea cu nimic din munca lor de-o vară, ei au stârnit urgia, nu alții. Acestora nu despăgubiri cred că li se cădeau ci oprobiu public și pedepse exemplare ca pentru adevărate crime de stat, ca unora ce-au provocat un adevărat dezastru național.” Interesant și curajos punctul de vedere al acestui prefect liberal! Dar să nu uităm că, înainte de a fi liberal, Constantin D. Anghel fusese un reprezentant de seamă al mișcării muncitorești din România și, în timpul liceului, fusese un simpatizant al mișcării socialiste [36]⁾…

Fig. 9. Conacul M. Ștefanide din com. Măgura, jud. Teleorman, după răscoala din 1907

Pentru punerea în aplicare a acestei legi, prefectul de Olt efectua o vizită în județ și, după aceea, făcea următoarea informare către ministrul de interne [37]⁾:

„Domnule ministru,

Am onoarea să vă aduc la cunoștință că în cursul săptămânii acesteia am inspectat comunele Corbu, Buzești, Icoana, Floru, Șerbăneștii de Jos și de Sus, Optași și Tătulești. [...] În Floru și Șerbănești am făcut evaluarea pagubelor suferite de mai mulți proprietari în timpul răscoalelor din primăvară în vederea împrumuturilor ce se cer de la stat. Comunele acestea toate le-am găsit [...] cu administrație care lasă mult de dorit, atât din cauza destrăbălării personalului cât și din cauza modicităței resurselor unor bugete sărăcăcioase care nu permit fixarea unui salar cu care să se poată plăti un om destoinic. Pentru a remedia aceste rele, am luat măsuri energice în contra personalului, iar în ceea ce privește chestiunea salariului funcționarilor am întreprins o lucrare pentru împuținarea numărului comunelor prin contopirea celor cu venituri reduse. După ce voi termina lucrarea aceasta şi o voi trece prin consiliul judeţean, voi cere onoarea a v-o supune. În câteva din comunele vizitate am aflat oarecare neînţelegeri între proprietari şi săteni cu privire la dejucarea la dijmuirea grânelor, neînţelegeri pe care le-am aplanat. [...]”

Ca urmare a acestei vizite, așa cum rezultă și din contextul documentului citat mai sus, la propunerea prefectului C. D. Anghel, în anul 1908, printr-o nouă lege administrativă, comuna Șerbănești de Sus a fost desființată, comasându-se cu Șerbăneștii de Jos, la nivelul județului Olt, din 102 comune, rămânând doar 81 ¹⁴⁾. Această formulă organizatorică a durat însă doar puțin timp, comuna Șerbăneștii de Sus reînființându-se apoi pentru alte câteva decenii…

Prin 1942, învățătorii Ghimișescu, soț și soție, de la fosta Școală Veche, trăgeau o concluzie destul de controversată și ușor bagatelizată, referitor la răscoala din 1907 de la Șerbănești [38]⁾: „Prin faptul că au luat parte la revoltă un număr mare de locuitori, probează firea răzbunătoare a locuitorilor împotriva moșierilor. Se mai adaugă la aceasta și purtarea neomenoasă a foștilor proprietari sau arendași față de săteni.”

Adică ”purtarea neomenoasă” a arendașului Sterie Paulopulos, de pildă, despre care am tot vorbit mai sus, citând documente de arhivă și istorici de profesie, ar fi fost doar așa, un pretext menit să probeze firea răzbunătoare a șerbăneștenilor... Păi eu credeam că foametea, frigul și frica i-au scos din casă pe toți, cu mic și mare, deviza lor de-atunci fiind cunoscută: „N-au să ne omoare pe toți!” Și cred, mai degrabă, că bântuia, atunci, printre șerbăneșteni, un fel de curaj nebunesc stârnit de glasul răgușit al disperării și nicidecum nu triumfa comportamentul lor răzbunător...

Totuși, citând aceeași sursă ³⁸⁾, referitor la învoielile pe care sătenii le aveau, în preajma răscoalei din 1907, bătrânii își aminteau că „Arendașul (că proprietarii nu le munceau) dădeau pământ sătenilor, 4 – 6 pogoane, fără a i se lua dijmă, în schimb lucrau în aceiași tarla tot atâta pământ boierului fără nici o plată. În plus, mai făceau zile peste an cu mâinile și carul iar la Crăciun era obligat să ducă mușchiul și limba porcului și la Paști 10 – 20 ouă.” Corect!? De ce s-ar fi răzbunat, oare, șerbăneștenii?! Și nici măcar nu se vorbește ceva despre ”pogoanele de cauciuc”... Pe de altă parte, după răscoală „prin legea învoelilor din 1908 condițiile s’au mai ușurat, desființîndu-se munca de peste an. Unii proprietari au fost mai generoși pentru că nu luau ½ ci din 5 luau numai 2, mai ales la porumb unde se împărțeau nutrețul în acest fel” ³⁸⁾. Adică, uneori, prin bunăvoința boierului (nu a legiuitorului!), țăranul se alegea cu ceva mai mulți coceni de porumb...

Comemorări. În primăvara anului 1967, elev fiind în clasa a III-a, eram de față și eu la o îndelung-pregătită ceremonie de comemorare a 60 de ani de la răscoala din 1907. Ceremonia a avut loc în fața Școlii Noi, unde se adunaseră nu numai elevii de la cele trei școli ale comunei dar și oficialități și nenumărați locuitori ai comunei. Au fost invitați atunci să facă mărturisiri, în legătură cu evenimentele întâmplate la Șerbănești, în 1907, câțiva bătrâni din sat, care participaseră, într-un fel sau altul, la aceste evenimente. Nu mi-a rămas în minte, ca amănunte, decât că țăranii dăduseră foc la magaziile pline cu bucate ale boierului din Dealul Colectivului (așa se numea atunci dealul unde se află acum primăria) și nu prea înțelegeam de ce trebuiau arse bucatele... Și nici acum nu înțeleg! Cu acea ocazie, a fost amplasată și o placă memorială pe peretele dinspre Șoseaua Mare (acum, str. Dumitru Popovici) al Școlii Noi (v. Fig. 10 ²⁵⁾). După cum se poate observa, pe această placă a fost încrustat, în marmură albă, următorul elogiu: ÎN AMINTIREA ȚĂRANILOR DIN COMUNA ȘERBĂNEȘTI PARTICIPANȚI LA RĂSCOALA DIN 1907. 1907 – 1967. Așadar, însuși acest elogiu ne spune, peste timp, indirect, cum că, în 1907, în comuna Șerbănești nu au existat morți ci doar ”participanți”, arestați sau victime colaterale… Și totuși, raportându-ne la organizarea administrativă existentă la acel moment, trebuie spus că la Șerbănești, conform documentelor vremii, au existat doi morți! Astfel, printr-o adresă a inspectorului comunal al plășii Perieți, județul Olt, datată din 24 mai 1907, se înainta Prefectului de Olt o listă cu familiile din această plasă „care au suferit mai mult de pe urma răscoalelor”, conformându-se, în acest fel, ordinului primit din partea acestuia ³⁾. În această listă apare și numele a doi șerbăneșteni uciși în timpul răscoalei, ambii din fosta comună Șerbăneștii de Sus. Aceștia se numeau Vasile Drăgănescu și Alexandru M. Duca. Văduvele celor doi morți se numeau Dina V. Vasilescu (care rămăsese cu 5 copii orfani) și Maria Al. M. Duca (care rămăsese cu 2 copii orfani). Pentru ambele familii, se făcea mențiunea „Merită a fi ajutată, fiind săracă” și se certifica faptul că lista era „formată exact după informațiile date de primarii respectivi”. La rândul lui, Prefectul punea rezoluția: „Se vor ajuta fie de prefectură fie de Societatea de Cruce Roșie”.

Fig. 10. Placa memorială aplicată în 1967 pe localul vechi al Școlii Noi

Din monografia învățătorilor Paula și Petre Ghimișescu ³⁸⁾, monografie scrisă în 1942 și dedicată fostei comune Șerbăneștii de Jos, încercăm să ne lămurim mai bine, în ce privește identitatea și împrejurările în care fuseseră uciși cei doi șerbăneșteni, aflând că:

„Revolta țărănească era îndreptată împotriva boierilor la care s’au raliat mulți din acest sat având de căpetenie pe: Alexandru Ducu și Marin V. Drăgănescu din satul Buta. Intervenind armata au fost prinși și executați pe loc, deoarece deteseră foc proprietății Dr. Leonte din Crâmpoaia.” Așadar, din acest ultim citat, este clar cel puțin faptul că cei doi șerbăneșteni uciși erau, de fapt, doi buteni, care dăduseră foc proprietății doctorului C. Leonte de la Crâmpoia, fost senator de Olt al Partidului Conservator. Și, în mod paradoxal, în 1907, satul Buta aparținea de fosta comună Șerbăneștii de Sus, în timp ce satul Jarcaleți aparținea de comuna Floru… Cât despre numele corect al celor doi buteni morți, rămâne să vedem ce ne mai spun și alte surse… Personal, aș da crezare documentelor de arhivă citate de sursa ³⁾, fiind datate chiar din acea perioadă și provenind direct de la primăria comunei Șerbăneștii de Sus. Ce căutau cei doi buteni “de căpetenie” pe la Crâmpoia? Greu de dat un răspuns corect, în acest moment! Rămâne să ne edificăm, probabil, ceva mai târziu…

Despre alte comemorări de o asemenea amploare, special dedicate răscoalei din 1907, la Șerbănești, nu am cunoștință, deși a trecut deja peste un veac de atunci. Poate că, atunci când vom împlini mai multe veacuri de la aceste evenimente, cineva își va aduce aminte că, în 1907, peste casele șerbăneștenilor s-a tras, totuși, cu tunul, doar așa, să-i sperie oleacă…

Cântecul răscoalei. Inspirat din evenimentele ce au avut loc în comuna Crâmpoia, în primăvara anului 1907, la Șerbănești circula, până prin anii ’60, un Cântec de răscoală, cântec ale cărui versuri s-au transmis peste ani datorită unui șerbăneștean numit Murgea Ilie, care, în 1969, avea 88 de ani. Și iată, ce spunea acest Cântec de răscoală [39]⁾:

Foaie verde micșunea

Răscoala că se pornea

Din Fierbinți, din Moldova,

Jos în Teleorman sosea

Foc la Ghimpe că punea

Iar Costache Irindea

Imediat ce afla

Șaua pe cal o punea

Bine frumos l-închinga

Frâu-n cap că i-l punea

În Crâmpoia c-ajungea.

Foaie verde viorea

Și Costache Irindea

Cu hârdăul vin scotea

Și la țărani da să bea

Ca să uite de-ale lor

Spre tihna boierilor.

Oamenii nu-l asculta

Laolalt’ se ridica

La Iancu boier mergea:

- Ieși boierule, afară,

Ca să stăm la socoteală!

Iancu-n pod se ascundea

Cu pușca-n ei că trăgea.

Stat Ion și cu Belu

În pod că mi se suia

Jos în tindă îl trântea,

În patru părți îl tăia.

Fără popi și lumânare

Îl dă pe Dorofei la vale,

Ca să uite pe-ale lor

De jaful boierilor.

Așadar, conform acestui cântec, creație, probabil, a lăutarilor din Șerbănești, valul răscoalei din 1907 a venit, într-adevăr, din Teleorman. Despre instigatori însă, nici vorbă! Dimpotrivă: cântecul ne spune că răscoala pornise (din nordul țării), de pe moșia Fierbinți, din Moldova (corect, comuna Flămânzi, jud. Botoșani!), și că ajunsese deja ”jos” (în sud), în județul Teleorman. Și, când răscoala a ajuns la Ghimpe[țeni], un anume Costache Irindea, iscoada și omul de încredere al moșierilor de dincoace de Vedea, imediat ce-a aflat de acest lucru, a venit călare la Crâmpoia, mergând direct la cârciumă, unde a dat de băut (vin cu găleata) la toți țăranii de acolo, cu scopul ca aceștia să-și uite de nevoi și de răzbunarea pe care și-o doreau asupra boierilor... Efectul a fost însă, după cum istoria ne-o spune, cu totul pe dos. N-a fost așa de ușor să-i păcălească pe țărani! Ei nu l-au ascultat pe acest Costache Irindea, care tocmai încercase să-i liniștească și să-i bine-dispună, și de la cârciumă, bine îndârjiți, au plecat direct la conacul lui Ion E. Momiceanu (Iancu boier, numit de localnici). Acesta, de teamă, se ascunsese în podul unui grajd având asupra sa o pușcă. Și, gândind el că astfel are să-i sperie pe răsculați, a făcut greșeala fatală de a trage un foc de armă, în aer ²⁰⁾... Despre ce a urmat, n-aș vrea să comentez, acum și aici, nimic. Cert e că, urmare a acestui gest necugetat, Momiceanu a fost omorât, pe loc, de răsculați... Astfel, pe 14 martie 1907, ajutorul de primar al comunei Crâmpoia (un anume Iliescu) raporta prefectului de Olt următoarele ⁷⁾: „Locuitorii acestei comune revoltîndu-se au devastat casele Teodor Panaitopol, Anton Panaitopol, brutăria Milan Petre, iar întregile proprietăți ale dlor doctor Leonte, Ion Ghioc[h]eanu, Gheorghe Burcă, Ion Momiceanu și Mavrodin au fost devastate și în urmă arse cu desăvîrșire, diferitele mobiliere, multe vite, producte și altele de la aceste proprietăți au fost arse și furate de locuitori, omorînd pe dl Momiceanu, dîndu-l pe apa Dorofei. Locuitorii și astăzi sînt încă agitați.”

Culmea ironiei, tot pe 14 martie, în ziarul național-liberal „Voința Națională” apărea următoarea știre penibilă [40]⁾:

„În jud. Olt, în comuna Momiceni, pe moșiile d-lor dr. Leonte și Momiceanu, țăranii s’au dedat la excese. Proprietarul Momiceanu a fost bătut.”

După cum am văzut însă, Momiceanu a fost bătut cam rău și nu la Momiceni, care nu a fost niciodată comună…

Despre ceea ce spune cântecul, în legătură cu faptul că răscoala începuse deja la Ghimpețeni, când s-au răsculat crâmpoienii, am văzut că lucrurile nu au fost chiar așa. Însă e foarte posibil ca acel Costache Irindea să fi venit de pe drumul Balacilor cu aceeași știre pe care o adusese Bălan Gaiță la Ghimpețeni… Iar versul „Foc la Ghimpe că punea”, din cântec, ar putea face referire nu la Ghimpețeni, ci la moara lui Cozmescu Ghimpe, despre care se vorbește în monografia comunei Tufeni și care fusese incendiată [41]⁾. Cât despre faptul că, înainte de a porni la răscoală, crâmpoienii se cinstiseră oleacă mai mult la cârciuma din sat, avem confirmarea prefectului de Olt, care luase măciucile în cap tocmai pentru că nu-și dăduse seama de „starea de beție și de îndârjire” în care aceștia se aflau, așa cum îl citam mai sus…

Reconstituiri. Încercând să punem cap la cap toate informațiile credibile din documentele de arhivă prezentate mai sus, episodul cât mai realistic al izbucnirii răscoalei, în județul Olt, s-ar rezuma, prin urmare, astfel [42]⁾:

Vestea apropierii răscoalei, venind din Teleorman, pe fostul drum al poștei, s-a răspândit repede și fără niciun aport direct al teleormănenilor. În afară de răsculații din Ghimpețeni, care au ajuns și ei la conacul de la Ungurei al moșierului Gheorghe Burcă, dar la spartul târgului, după ce conacul fusese deja devastat de către sătenii de acolo, altceva, semnificativ, n-a mai fost, legat de acest aspect. Scânteia răscoalei s-a aprins la Crâmpoia pe 12 martie 1907, în jurul prânzului. De aici, în interval de câteva ore, răscoala s-a declanșat, mai întâi spre nord, la Șerbăneștii de Jos, apoi și spre sud, la Ungurei. Ca la orice revoltă de amploare, au existat însă, în rândul mulțimii de nemulțumiți, și câțiva profitori, aventurieri sau răspândaci voluntari, care abia așteptau o asemenea oportunitate, purtându-i nebunia, hoția sau doar curajul bahic dintr-un sat în altul, așa cum s-a-ntâmplat, de pildă, între Crâmpoia și Șerbănești dar și între Șerbăneștii de Sus și Floru sau Momiceni... Și să nu uităm: după zvonurile care circulau, dinspre Teleorman, pe fostul drum al poștei, țăranii au așteptat un semnal credibil și acesta era norii de fum ce se ridicau deasupra conacelor din satele vecine. Așa s-a aprins răscoala în Olt și așa s-a și răspândit! Nu ne-au invadat nici miile de teleormăneni și nici studenții bucureșteni sau alți instigatori despre care s-a tot vorbit! Dar, odată stârnită răscoala la Crâmpoia, cete de așa-ziși răsculați, au început să-și pună foc unii la alții, ca-ntre vecini; nu lor, celor săraci, la ciocoi doar și la câte-un cârciumar mai hapsân... După cum am văzut însă, același lucru se întâmplase și în Teleorman; ăștia, chiar mai organizați: cu studenți, general, luări de ostateci și tot ce mai era, strategic, necesar. Doamne, ce ne-am mai jucat cu istoria noastră!

Concluzii. În loc de concluzii, pentru a lămuri, cât de cât, confuziile create de-a lungul vremii de către diverși istorici sau surse mass-media, voi încerca să punctez și să argumentez, sumar, câteva erori, unele involuntar făcute, în legătură cu izbucnirea răscoalei din 1907 în județul Olt (implicit, și în comuna Șerbănești), sperând că, în acest mod, ele nu se vor mai perpetua la infinit. Așadar:

1. Moșierul pe care l-au omorât crâmpoienii se numea, cu siguranță, Ion E. Momiceanu și nu Rîmniceanu, confuzia fiind creată de o știre eronată apărută în cotidianul Tribuna, de la acea vreme, știre ce provenea din surse aflate, la momentul relatării, în comuna Tâmpeni (actual, comuna Movileni) ⁴⁾: „Din Tîmpeni se anunță că răsculații din Crâmpoaia au omorît pe proprietariu Rîmniceanu, unchiul doctorului Leonte, aruncându-l apoi în apa Vedei.” De fapt, Momiceanu era prieten bun cu dr. Leonte, fără a fi însă vreun grad de rudenie între ei iar, după ce a fost omorât, trupul lui Momiceanu a fost aruncat, cu siguranță, după cum am văzut, în Dorofei, și nu în Vedea, dar ambele ape trec prin Crâmpoia numai că Vedea este un râu mai cunoscut… Și iac-așa, până s-ajungă vestea la Tîmpeni, din gură-n gură, în loc de Momiceanu s-a ajuns la Râmniceanu (familie cunoscută de boieri teleormăneni) la care s-au adăugat celelalte confuzii sau necunoașteri ale locului și ale relațiilor dintre boierii crâmpoieni și, în cele din urmă, a ieșit ce-a ieșit!

2. Știrea cu cei 2000 de teleormăneni care ar fi trecut Vedea pe 12 martie și s-ar fi aliat cu țăranii din Crâmpoia și Șerbănești, declanșând răscoala în județul Olt, este bazată pe un zvon alarmist care a îmbrăcat o formă oficială datorită dirigintelui poștei din Slatina, Eugeniu Castan, care (atenție!) pe 13 martie 1907 (la o zi după declanșarea răscoalei la Crâmpoia și la Șerbănești) telegrafia la București, înformându-și șefii, că „o coloană de 2000 teleormăneni au pătruns pe teritoriul Județului Olt, unindu-se cu răzvrătiții locali” [43]⁾. De fapt, așa cum estima prefectul C. Manu, care ajunsese la Crâmpoia chiar în momentul izbucnirii răscoalei, aici se aflau doar vreo „200 locuitori în ferbere”… Din greșeală, probabil, s-a strecurat un zero în plus!

3. „Starea de beție” în care se aflau locuitorii din Crâmpoia în momentul declanșării răscoalei, așa cum îl citam mai sus pe fostul prefect de Olt, este pusă de acesta pe „îndemnul unor cârciumari lacomi care, se pare, râvneau la bonurile ce [Momiceanu] le ținea în casă” ²⁰⁾. Ar fi vorba aici, probabil, de ceva bonuri de valoare pe care Momiceanu le-ar fi obținut prin vânzarea moșiei sale doctorului Leonte. Totuși, parcă acel Cântec de răscoală pe care îl analizam mai sus pare mai credibil! Cert e că răscoala în județul Olt a fost stârnită pe fondul unui curaj bahic, întreținut și neașteptat, curaj de care nu erau străini, se pare, nici șerbăneștenii, care (să ne reamintim!), avuseseră grijă, totuși, să nu pună foc hanului acelui arendaș grec, Sterie Paulopoulos...

Și, în final, aș vrea să tragem de aici și un învățământ de o actualitate tristă și îngrijorătoare:

Marii latifundiari sunt eficienți și decenți doar în limita funciară a ceea ce pot să-și administreze singuri, cu mintea și cu sufletul. Dar să lăsăm, mai bine, ca tăvălugul timpului să netezească, în tihnă, amprenta rugoasă a acestei butade amare...

Craiova, 3 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. PĂTRU, C. – Răscoala de la 1907 – o rană încă deschisă. În cotidianul ”Cuvîntul Libertății”, Craiova, 9 februarie 2015.

[2]. POPESCU-PUȚURI, I. și OȚETEA, A. - Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907: Situația economică și social-politică a țărănimii din România la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România. Secția de Istorie și Arheologie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.

[3]. MIHAI, Gh. – Documente despre răscoala de la 1907 în fostul județ Olt. În revista ”Muzeul Oltului”, nr. 2, Slatina, 2012.

[4]. * * * - Tribuna nr. 61, Arad, 16/29 martie 1907.

[5]. STERPU, D. I. - Monografia comunei Vîlcele, jud. Olt, Manuscris, 1981.

[6]. * * * - Revista Arhivelor, vol 49. Organ al Direcției Generale a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, București, 1987.

[7]. * * * - Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei, B. Muntenia – Oltenia. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.

[8]. * * * - România economică nr. 11, București, 18 martie 1907.

[9]. MANOLESCU, Constantin – Prefecţii judeţului Olt (V). În revista „Memoria Oltului și Romanaților” nr. 8 (78), Găneasa, august 2018, p. 37.

[10]. MAREȘ, A. – Procesul ”Omului de la 1907”. Date privitoare la biografia lui Vasile M. Kogălniceanu. Arhivele Naționale. http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/RA%201%202008/15_mares,_alexandru.pdf, accesare 20 februarie 2017.

[11]. ROSETTI, R. – Pentru ce s’au răsculat țăranii. Atelierele Grafice SOCEC & Co, București, 1907.

[12]. DAMIAN, A. – Dosare istorice – În Vlașca țăranii au fost instigați la 1907. În publicația online ”Optimal Media”, 10.02.2012, http://www.optimalmedia.ro/stire-dosare-istorice/dosare-istorice-in-vlasca-taranii-au-fost-instigati-la-1907/5830, accesare 21 bfebruarie 2017.

[13]. IONESCU-BUCOVU, I. – Monografia comunei Râca. Comuna Râca, jud. Argeș, 2008.

[14]. DIMA, R. – Organizarea politică a țărănimii. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

[15]. STOENESCU, A.M. – Istoria loviturilor de stat în România. Vol. 2, Eșecul democrației române. Editura Rao, București, 2010.

[16]. OȚETEA, A. ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907. Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. Institutul de Istorie ”N. Iorga”. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967.

[17]. * * * - Revista Arhivelor, vol 49. Organ al Direcției Generale a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, București, 1987.

[18]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[19]. * * * - Prefecții județelor Olt și Romanați. Album documentar. Instituția Prefectului județului Olt, Muzeul județean Olt, Serviciul județean Olt al Arhivelor Naționale ale României. Slatina, 2014.

[20]. ANGHEL, C. – Amintirile unui fost prefect din timpul răscoalelor. Tipografia profesională ”Dimitrie C. Ionescu”, București, 1912.

[21]. * * * - Google Maps. https://www.google.ro/maps/@44.2793201,24.76799,3170m/data=!3m1!1e3?hl=en, accesare 22 februarie 2016.

[22]. * * * - Casa Memorială Nicolae Titulescu din Olt. CazareLaPensiune.ro, http://www. cazarelapensiune.ro/nicolae-titulescu/obiective-turistice-nicolae-titulescu/casa-memoriala-nicolae-titulescu-din-olt-, accesare 21 februarie 2017.

[23]. BADEA, M. și ILINCIOIU, I. – Răscoala țăranilor din România, 1907. Editura Politică, București, 1987.

[24]. BARBU, C. și BARBU, M. – Contribuții la genealogia familiei Caracostea. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 11 (45), Găneasa, noiembrie 2015.

[25]. IVAȘCU, A. – Vizită de documentare. Șerbănești, 26 septembrie 2015.

[26]. POPESCU, I. – Remember 1907. În revista Dacoromania nr. 29, Alba Iulia, 2007.

[27]. * * * – Ultimele știri. În ziarul „Gazeta Transilvaiei” nr. 63, Brașov, 20 martie (2 aprilie) 1907, p. 3.

[28]. POPOVICI, D. – Chestionar - Ministerul Învăţământului Public [copie manuscris, Cluj, 14 mai 1949]. Document din colecţiile BJC.

[29]. CERNEA, E. – Criza dreptului în România. Universitatea din București, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/cernea/index.htm, accesare 23 februarie 2017.

[30]. ANASTASESCU, Dan Dumitru – Participarea clerului din Olt și Romanați la răscoala țărănească din anul 1907. În revista „Memoria Oltului și Romanaților” nr. 1 (83), Găneasa, ianuarie 2019, p. 43.

[31]. * * * - Tribuna nr. 67, Arad, 23 martie/5 aprilie 1907.

[32]. SFETU, P. – Monografia comunei Piatra, județul Teleorman. Lucrare de gradul I. Universitatea București, 1981.

[33]. * * * - Tribuna nr. 81, Arad, 8/21 aprilie 1907.

[34]. GÂLMEANU, N. – Constantin Garoflid – Restituiri. Editura Editgraph, Buzău, 2010.

[35]. POPESCU, Călin – Corespondență. E-mail, Pitești, 6 septembrie 2020.

[36]. ZAMFIRACHE, C. - Documente inedite. Cum putea fi evitată Răscoala de la 1907, cu o semnătură: „La primăvară, ţăranii îşi vor lua pământul înapoi. Arendaşii sunt de vină”. Adevărul.ro, Botoșani, 5 decembrie 2014.

[37]. VASILESCU, C. – File din istoria răscoalei țărănești de la 1907. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 11 (45), Găneasa, noiembrie 2015.

[38]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[39]. * * * - Cântec de răscoală. Creeaza.com, http://www.creeaza.com/familie/balade-doine-cantece/CANTEC-DE-RASCOALA368.php, accesare 24 februarie 2017.

[40]. * * * - Voința Națională nr. 6541, București, 14(27) martie 1907.

[41]. DONEA TECUCEANU, Gina Lavinia – Monografia comunei Tufeni. Editura Hoffman, Caracal, 2012, p. 22.

[42]. IVAȘCU, A. – Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în județul Olt. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 2.(60), Găneasa, februarie 2017.

[43]. TOADER, I. – 1907 în județul Teleorman. Secția de Propagandă a Comitetului Județean al Partidului Comunist Român, București, 1977.

Accesați fișierul în format pdf: