Pădurea Albota

Despre pădurea Albota s-a scris, în treacăt și în diferite contexte, în mai multe documente din perioada sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Am scris și eu, din când în când, dar – tot așa – în treacăt și fără relevanță, pentru că mă tot întrebam care o fi istoria acestei păduri – cândva, vestită –, acum înstrăinată de Șerbănești și aproape dispărută... Și iată că, după câțiva ani buni de documentare, am cutezat să scriu câte ceva despre pădurea Albota, a cărei istorie, fascinantă și inedită, este plină de mistere, după cum vom vedea!

Moșia domnească Abota. Demn de reținut este faptul că, înainte de a exista pădurea Albota, a existat, la Șerbăneștii de Jos, moșia Abota (nu Albota!), numită și moșia Stoborăștilor. Despre această moșie se știe, deocamdată, doar că ea a aparținut, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, domnitorului Constantin Brâncoveanu și că – pe 12 mai 1700 – acesta o dăruia ca zestre fiicei sale, Safta, când se căsătorea cu Iordache Crețulescu, vel cămăraș și, mai apoi, mare vornic și mare logofăt. La acea dată, Brâncoveanu dădea zestre Saftei, printre multe altele: „Satul Șerbăneștii cu rumânii. Satul Florul peste tot hotarul. Tot hotarul Momicenilor. Moșia Stoborăștilor de lângă Vede ce-i zic Abota. Moșia de la Lac de lângă Șerbănești.” [1]⁾ Așadar, denumirea inițială a acestei moșii era Abota, nu Albota și, după cum vom vedea, nu era o greșeală. Academicianul Ștefan D. Grecianu anexa documentul din care tocmai am citat, la lucrarea cronicarului Radu Greceanu – „Viața lui Costandin Vodă Brâncoveanu”, în 1906, atunci când a elaborat și publicat ultima ediție a acestei cronici, iar denumirea de Abota o regăsim și în lista de nume proprii a acestei lucrări. Deci nu era o greșeală! Totuși, prin 1932, am întâlnit – în documentarea mea – pentru prima dată, o „corectură” făcută (abuziv!) acestui text, Abota devenind Albota [2]⁾... Hai să vedem însă ce însemna Abota și de unde provenea acest nume!...

Mănăstirea de călugări, Hoții și Stoborăștii. Într-o lucrare monografică relativ recentă a comunei Tufeni, profesoara Donea Tecuceanu Gina Lavinia spune că: „Despre vechea aşezare a satului Stoborăşti vorbeşte rămăşiţele unei biserici ce se află pe malul drept al râului Vedea, smulsă din temelie de valurile învolburate ale apei. Spun bătrânii că biserica ar fi purtat numele de mânăstire de călugări...” [3]⁾ Dacă așa o fi, atunci – cu siguranță – această mănăstire avea și un stareț sau abate, iar în latina bisericească la stareț se zicea abbāt [4]⁾; pe de altă parte, abota s-ar putea interpreta ca un derivativ lingvistic al cuvântului abate rezultat prin adăugarea sufixului -ota, de origine slavă [5]⁾, după modelul apelativelor asociate antroponimelor, având înțelesul – în cazul de față – de ”avere mănăstirească”. Iar conform unui „Dicționar al numelor de familie americane”, Abbott s-ar putea să fi fost și o poreclă acordată unei „persoane sfinte despre care se crede că seamănă cu un stareț” ⁴⁾. Păi da, dar abatele este „Titlu dat preoților catolici sau (mai ales) starețului unei mănăstiri de călugări catolici” [6]⁾ și, având în vedere locația, ceva pare în neregulă... Iar abota pare o invenție lingvistică nemaiauzită, că doar există, ca termen de dicționar consacrat, cuvântul abație... Corect! Conform definițiilor de dicționar, abatele este „starețul unei mănăstiri catolice de bărbați, instituită ca abație” [7]⁾. Pe de altă parte, tot conform definițiilor de dicționar, abația este o „mănăstire catolică în afara jurisdicției episcopale, condusă de un abate” [8]⁾. În plus, mai există – în limba greacă – un termen „άβατος” [ávatos], cu pluralul „άβατα”, însemnând „o zonă dintr-o mănăstire etc. cu acces restricționat, sacrosanctă” [9]⁾. Așadar, totul se învârte în jurul unei comunități catolice de pe malul drept al Vezii, în plin ținut al ortodoxismului românesc. Probabil că acest lucru se întâmpla prin 1529, când „adepţii lui Luther îi alungă pe călugării catolici din Sibiu” [10]⁾. Instalarea acestor călugări în vecinătatea fostului drum al olacului, dar departe de celelalte comunități sătești, i-a făcut suspecți – pentru șerbăneșteni –, ei cotropindu-le, practic, partea nord-estică a teritoriului. În plus, catolici fiind și izgoniți de reformații protestanți, adepți ai preotului Martin Luther, nu erau deloc pe placul preoților ortodocși din Șerbănești și din satele vecine. Și defăimarea acestora, întărită fiind și de tendința lor cotropitoare, de a-și mări averea mănăstirească, a dus, probabil, la desființarea acestei mănăstiri de călugări și la apariția, „pe teritoriul com. Șerbănești de jos”, a unei comunități sătești, care – pe la sfârșitul secolului al XIX-lea –, era cunoscută sub denumirea peiorativă de Hoți, „un sat vechiu, distrus de turci” [11]⁾, așa cum consemna învățătorul Ion Leabu, în 1895, pentru Dicționarul geografic al județului Olt. Ei – acești foști călugări catolici – își numiseră însă satul, urzit în jurul mănăstirii, Stoborăști, nu Hoți – cum îi ziceau șerbăneștenii. Etimologia toponimului Stoborăști ne-ar spune că ei s-au constituit ca un ”stobor de oști”, stobor însemnând – în Oltenia – „adunare, reuniune” [12]⁾, iar oștile ce se reuneau erau oștile cerești, așa cum se considerau – probabil – acei foști călugări urgisiți. Că, poate, nu întâmplător, prin 1923, mișcarea reformistă, intitulată Oastea Domnului, a preotului ardelean Iosif Trifa își găsise un adept fidel în preotul din Stoborăști, care atrăgea oamenii și din satele din jur, inclusiv din Șerbănești, îndemnându-i să se pocăiască [13]⁾. De aceea, averea mănăstirească a devenit ”moșia Stoborăștilor”, căreia i se mai zicea și Abota.

Moșia Albota. Au trecut anii – mulți la număr! – și, încet–încet, denumirea de moșia Stoborăștilor a început să fie din ce în ce mai puțin folosită, că satul Stoborăști se mutase, după atacul turcilor, pe malul celălalt al Vedei, iar denumirea de moșia Albota (în loc de moșia Abota sau de moșia Stoborăștilor) devine utilizată tot mai mult. De ce Albota, în loc de Abota? Pentru că Albota este un toponim și un nume propriu mai larg răspândit, ambele provenind de la alb; că, trebuie luat aminte: nu este exclus ca acei călugări catolici refugiați pe malul drept al Vedei și lângă drumul olacului să fi purtat veșminte albe, ca simbol al atașamentului lor față de Papă și al nevinovăției și purității lor sufletești. În plus, drumul Piteștilor trecea, la acea vreme, prin Floru–Urlueni–Lunca Corbului–Albota și, ca urmare, drumul acesta trecând prin pădurea Albotei de Argeș, localitate foarte cunoscută, părea normal să se numească la fel și pădurea și dealul din apropierea satului Floru, nu Abota...

Pădurea Albota. În harta Szathmári [14]⁾, din 1864 (v. Fig. 1), apare scris – pentru prima dată – toponimul Valea Albota, iar pădurea Albota se vede – după coloritul indicat în legenda hărții –, că pornește din valea Albota spre Șerbănești, unindu-se – spre sud – cu pădurea de la Barza și – spre nord-est – cu fosta pădure Rogojina și cu pădurea Scorniciului de la Floru. Dar, în același timp, se poate observa că pădurea Albota se întindea – la acea vreme – și pe toată valea Brănesei, până în apropierea fostului drum al poștei.

Fig. 1. Pădurea Albota în 1864 – harta Szathmári

În vara anului 1875, într-un act de hotărnicie al moșiei Floru (v. Fig. 2) – proprietatea lui Gheorghe I. Masu și a lui Constantin H. Guva, se delimita și vecinătatea cu moșia Albota, deținută atunci – în mică parte – de Hristodor Caracostea. Ca și în cazul hărții lui Szathmári, și în acest plan cadastral nu apare decât toponimul Valea Albota și atât...

Fig. 2. Locația moșiei Albota în 1875, când aparținea lui Hristodor Caracostea

În harta militară ridicată în teren pe la 1907 (v. Fig. 3), apărea însă crângul Albota, în două locații: una spre nord-est (între râul Vedea și valea Albota) și alta spre sud-est (între valea Leasa Dorciului și drumul ce ducea la Vedea, pe la Lacul Porcului și Gropile Ciumaților). Asta înseamnă că pădurea Albota era o pădure tânără sau (mai degarbă) întinerită, desființată complet în zona sa centrală, între valea Dorciului și valea Podeanului... Altfel, pădurea începea din apropierea văii Bărbuica și a drumului ce merge la Floru și se tot lărgea, spre nord-est, până ce ajungea la râul Vedea, întinzându-se pe malul drept al acestuia de la Gropile Ciumaților și până în valea Albotei.

Fig. 3. Crângul Albota, 1907

Fig. 4. Pădurea Albota, com. Tufeni

După cum vom vedea, pădurea Albota a fost, prin tradiție, o pădure privată, dar – încă din 1912 – s-a încercat supunerea acesteia regimului silvic, iar în 1948 – când proprietarul pădurii era Constantin P. Pârvulescu – statul reușise deja să instituie acest regim, pădurar fiind numit Ion Gh. Ilie [15]⁾. Actual, din fosta pădure Albota au mai rămas doar vreo 50 ha, pe valea Albotei, și această pădure aparține – în mod paradoxal – de comuna Tufeni (v. Fig. 4 [16]⁾ și Fig. 5 [17]⁾).

Proprietarii pădurii Albota. După cum am văzut, primul proprietar cunoscut al moșiei Abota a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu. Totuși, trebuie știut că, începând din 1670, Stanca Brâncoveanu – mama viitorului domnitor, cumpărase părți din satele Momiceni și Șerbănești, astfel încât, în 1697, domeniul domnesc al Brâncovenilor – în zona Șerbănești – cuprindea satele Șerbănești, Floru, Stoborăști, Silișteni și moșia Lacul, mare parte dintre acestea fiind cumpărate de la Chirca biv vel logofăt și de la fiul acestuia, Diicul vel stolnic [18]⁾. După Constantin Brâncoveanu, a urmat – ca proprietar – marele boier Iordache Crețulescu, primind moșia ca dotă din partea soției sale Safta, fiica domnitorului. În 1746, Iordache Crețulescu a murit și moșia Șerbănești va rămâne lui Nicolae Crețulescu ²¹⁾, al doilea dintre cei patru băieți ai lui Iordache și ai Saftei Crețulescu (Constantin, Nicolae, Radu și Toma). Prin 1755, deoarece Nicolae Crețulescu nu a avut copii, după moartea sa, toate moșiile din Olt revin nepotului său – Ioniță Crețulescu, fiul lui Constantin Crețulescu [19]⁾. Peste vreo câțiva ani, în 1759, Ioniță Crețulescu lasă moșiile din Olt – înclusiv moșia Șerbănești – fiului său, Tudorache Crețulescu ¹⁹⁾. În 1800, Tudorache Crețulescu moare, după ce împrumutase în mai multe rânduri sume de bani de la familia Bălan (Caracostea), care urmărea cumpărarea de moșii în domeniul acestuia. În această situație, moșia Șerbănești rămâne în posesia soției sale, Elenca Crețulescu ²¹⁾. În 1803, Elenca Crețulescu cere să facă hotărnicie pentru moșia „ce să numește Șărbănești domnești i moșia Lacul, moșia Florul i moșia dă Vedea... a boierilor Crețulești de zestre dată de răposatul Const. V. Brăncoveanu, răposatului gineri-său Iordache Crețulescu...” ¹⁹⁾. În această perioadă – putem remarca – moșia Abota devenise moșia de Vedea, dar nu Albota. În 1836, moare Elena (Elenca) Crețulescu și moșia revine fiului acesteia, Constantin (Costache) Crețulescu ²¹⁾. Prin actul dotal din 1 septembrie 1864 (legalizat de Tribunalul Ilfov, Secția III-a cu data de 20 octombrie 1864 sub nr. 202) medelnicereasa Crețulescu dă moșia Șerbănești „dotă fiicei sale Ecaterina cu ocazia căsătoriei ce contractează cu Constantin Manu” [20]⁾. Așa se face că, în 1895, învățătorul Ion Leabu relata, pentru Dicționarul geografic al județului Olt, că în „marginea de Est a pădurii” Albota locuitorii au găsit „un schelet uriaș de om, cu o înălțime de 5 coți” (adică de peste 3 metri!) și că „Martorii oculari susțin că s’a luat de D-l Const. I. Manu, proprietarul moșiei, spre a’l depune la Museul din Bucuresci.” ¹¹⁾ În 1898, fiii lui Costache Manu, Constantin și Ion C. Manu, vând pădurea Albota și întreaga moșie Șerbăneștii de Jos văduvei Maria Moret Blaremberg, din București. [21]⁾.

Astfel, pe 9 iunie 1912, pădurea Albota avea 200 hectare și aparținea Mariei Blaremberg – nepoata domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica [22]⁾, care depunea plângere la Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Ocolul silvic Roșiori de Vede, pentru ca pădurea, fiind particulară, să fie scoasă de sub regimul silvic [23]⁾. Și, pe 5 iulie1914, după mai bine de doi ani, această plângere și multe altele de acest fel, erau – în sfârșit – scoase de sub regimul silvic [24]⁾. Adică putea face proprietarul ce dorea cu pădurea, fără a cere acordul cuiva de la ocol...

Fig. 5. Pădurea Albota, vedere din satelit

După 1924, când a murit Maria Moret de Blaremberg (născută Băleanu) [25]⁾, copiii acesteia vând moșia lui Constantin C. Pârvulescu. Astfel că, pe 21 aprilie 1947, se aproba amenajamentul pădurii Albota, care aparținea lui Constantin Pârvulescu, dar aceasta mai avea doar 46 ha și 4400 mp [26]⁾ (cam cât are acum!), iar pe 8 aprilie 1948 – cum spuneam – Ion Gh. Ilie era „pădurar, la pădurea Albota, județul Olt, proprietatea d-lui C. Pârvulescu” [27]⁾.

Prin 1985, pădurea aparținea deja, de ani buni, de comuna Tufeni, și, într-o vedere din satelit (v. Fig. 7), părea a fi defrișată pentru întinerire. Acum, în 2021, din totalul suprafeței acestei păduri, „cea mai mare parte a pădurii Albota” (circa 32 ha) [28]⁾ aparține – în mod bizar – piteșteanului Grigore M. Dobre, patronul Fermei Floru SRL și al controversdatei firme de construcții Zeus SA [29]⁾...

Fig. 6. Pădurea Albota și valea Albota, vedere din drumul Florului – octombrie 2019

Fig. 7. Pădurea Albota, vedere din satelitul Copernicus – 1985

Concluzii. Oricât de greu ne-ar fi să credem, nu trebuie să uităm niciodată că moșia Albota și pădurea Albota au aparținut, timp de secole, de Șerbăneștii de Jos și – pentru o perioadă mai scurtă de timp, parțial – au aparținut și de fosta comună Șerbăneștii de Sus (v. Fig. 2). Iar întinderea pădurii Albota s-a tot restrâns, de-a lungul vremii, ajungând de la 400–450 ha, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la circa 50 ha, acum – în 2021... Pe de altă parte, trebuie reținut că, pe vremuri, când Albota era o moșie locuită și nu aparținea de Șerbănești, satul ce administra această moșie s-a numit fie Abota, fie Hoți sau Stoborăști, dar niciodată Albota. Toponimul Albota a intrat însă în tradiția locului de peste trei secole, atât pe teritoriul Șerbăneștilor, cât și pe cel al Tufenilor și al Florului. Că deși pădurea Albota a aparținut, timp de veacuri de Șerbănești, ea aparține acum, administrativ – atât cât a mai rămas – de comuna Tufeni, dar este localizată cel mai aproape de Floru. Și, de aceea, în Floru, drumul ce duce la pădurea Albota, sfidând absurdul situației, se numește acum strada Albota [30]⁾... Pentru că, acum, pădurea Albota este la fel de aproape de satul Floru, precum era, pe la începutul secolului XX, de cătunul Stârcu al satului Șerbăneștii de Jos, adică la vreo câteva sute de metri. Și, Doamne, câți iepuri și câte potârnichii și dropii mai erau prin pădurea Albota până prin anii colectivizării! Că nu erau atâtea munci mecanizate și nici atâtea chimicale aplicate terenului și culturilor, ca acum, iar, pe de altă parte – prin decizie ministerială – și atunci erau prescrise perioade de interzicere a vânătorii pe terenurile statului [31]⁾. Tot cu ocazia colectivizării forțate, înainte de 1962, s-a produs și ”ruptura” pădurii din administrația comunei Șerbănești, înființându-se GAC-ul Tufeni. Atunci, pământurile preluate de acest GAC se întinseseră atât de mult, pe malul drept al Vedei, încât cuprinseseră până și conacul de la Momiceni [32]⁾... Dar, pe șerbăneștenii rămași fără cai și căruță, pierderea acestor ținuturi istorice i-a marcat – se pare – prea puțin, ele aflându-se prea departe de vatra satului și, dacă tot venise ordin să se-aleagă praful de toată agoniseala lor, ce mai conta pădurea Albota, care, oricum, fusese – dintotdeauna – a boierilor ce au stăpânit satul!

Craiova, 27 septembrie 2021

Referințe documentare:

[1]. GRECIANU, Radu – Viața lui Costandin Vodă Brâncoveanu. Institutul de Arte Grafice ”Carol Göbl”, București, 1906, p. 300.

[2]. CHIRIȚĂ, Ilie – Urmașii lui Brâncoveanu Vodă. În revista „Arhivele Olteniei” nr. 63-63, Craiova, septembrie – decembrie 1932, p. 312.

[3]. DONEA TECUCEANU, Gina Lavinia – Monografia comunei Tufeni. Editura Hoffman, Caracal, 2012, p.38.

[4]. * * * – Abbot. Collins English Dictionary & Thesaurus, HarperCollins Publishers, Glasgow, 2000, p. 2.

[5]. CONSTANTINESCU, N.A. – Dicționar onomastic românesc. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1963.

[6]. * * * – Dicționarul limbii romîne literare contemporane. Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1955-1957

[7]. * * * – Dicționarul limbii române, vol. 1. Academia Română, București, 1913.

[8]. * * * – Dicționar al limbii române: explicativ, practic. Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1995.

[9]. * * * – άβατο. Wiktionary, https://en.wiktionary.org/wiki/%CE%AC%CE%B2%CE%B1%CF%84%CE%BF#:~:text=%CE%AC%CE%B2%CE%B1 %CF%84%CE%BF%20%E2%80%A2%20(%C3%A1vato)%20n%20(,convent%2C%20etc%20with%20restricted%20access), accesare 3 aprilie 2021.

[10]. CUCIUC, Constantin – Atlas of religions and of religious historical monuments in Romania. Editura Gnosis, București, 1997, p. 35.

[11]. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1895.

[12]. CIORĂNESCU, Alexandru – Dicționarul etimologic român. Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966.

[13]. GAMILLSCHEG, E. - Die Mundart von Serbanesti-Titulesti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). În “Berliner Beitrage zur Romanischen Philologie”, vol. VI, Jena şi Leipzig, Editura Wilhelm Gronau, 1936.

[14]. SZATHMÁRI, C. P. – Charta României meridionale – 1864. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, http://charta1864.gis-it.ro/, accesare 26 martie 2021.

[15]. * * * - Monitorul Oficial (Partea I B) nr. 83, București, 8 aprilie 1948.

[16]. * * * - Harta interactiva a Judetului Olt, https://www.hotelparc-slatina.ro/ro/harta-interactiva, accesare 8 martie 2021.

[17]. * * * - Pădurea Albota. Google Maps, https://www.google.ro/maps/place/%C5%9Eerb%C4%83ne%C5%9Fti/@44.3641891,24.7314205,4504m/data= !3m1!1e3!4m5!3m4!1s0x40ad124178aa0311:0xd03b0c0f7590b899!8m2!3d44.3246749!4d24.6950218?hl=en&authuser=0, accesare 27 martie 2021.

[18]. TOMA, Stan Iancu – De la Bacea la Tituleşti, pagini de istorie. Manuscris, 1991, p. 139.

[19]. IONAȘCU, Ion – Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 217.

[20]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I.

ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L, p. 13.

[21]. ILIE, Dumitru – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[22]. * * * – Biserica Adormirii Maicii Domnului – Căciulați. Protoieria Ilfov Nord, https://protoieriailfovnord.ro/biserica-adormirii-maicii-domnului-caciulati/, accesare 28 martie 2021.

[23]. * * * – Monitorul Oficial nr. 54, București, 9 iunie 1912, p. 2805.

[24]. * * * – Monitorul Oficial nr. 76, București, 5 iulie 1914, p. 3956.

[25]. MAROLA, Eugen - Cine au fost Blarembergii? Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-au-fost-blarembergii, accesare 4 aprilie 2021.

[26]. * * * - Monitorul Oficial (Partea II) nr. 90, București, 21 aprilie 1947, p. 2 (2878).

[27]. * * * - Monitorul Oficial (Partea I B) nr. 83, București, 8 aprilie 1948.

[28]. ILIE, Florin – Corespondență. E-mail, 11 aprilie 2021.

[29]. * * * - Dobre de la Zeus, acuzat de şpagă pentru afacerea Podului Icoana din Olt. Interespublic.ro, https://interespublic.ro/arhiva/dobre-de-la-zeus-acuzat-de-pag-pentru-afacerea-podului-icoana-din-olt/, accesare 11 aprilie 2021.

[30]. * * * – Hotărârea Consiliului Local Icoana nr. 26 / 30 iunie 2010, http://www.primariaicoana.ro/portal-administratie-publica/icoana/primaria-icoana/primaria/hotarari/hotarari-2010/h26, accesare 3 aprilie 2021.

[31]. * * * - Revista ”Carpații” nr. 2, Cluj, 15 februarie 1936.

[32]. VASILESCU, Costel – Corespondență. Caracal, 4 august 2016.

Accesați fișierul în format pdf: