Școala Veche

Școala Veche are o istorie interesantă și, din păcate, prea puțin cunoscută, istorie ce este legată de începuturile învățământului de stat în comuna Șerbănești și la care am luat parte și eu, acum o jumătate de veac, ca biet elev în clasele primare... Și pentru că valorile istorice, ca și cele spirituale, nu se fac văzute și cunoscute decât atunci când, bine șlefuite, strălucesc în panteonul nemuririi, ca ucenic al acestei școli, voi încerca și eu o evocare, tardivă totuși, a ceea ce înseamnă valoarea istorică a acestui lăcaș de învățământ. De ce tardivă? Pentru că, în bună parte, acest lăcaș a dispărut...

Începuturile învățământului. Potrivit reperelor istorice indicate de site-ul școlii din Șerbănești [1]⁾, începuturile învățământului șerbăneștean ar data de la 1830 dar, din păcate, nu sunt indicate sursele documentare ce stau la baza acestei informații. Dacă această informație s-ar baza, de pildă, pe faptul că potrivit Regulamentului Organic impus de autoritățile imperiale rusești, de la 1 iulie 1830 ar fi trebuit să înceapă ”școala noii orânduiri” [2]⁾, atunci reperul istoric amintit nu pare a fi prea realist. Argumentele, în acest sens, ar fi cel puțin două: pe de o parte, datorită întârzierii votării Regulamentului precum și a epidemiei de holeră, prevederile acestei ”Constituții”, care făcea din școală o instituție permanentă de stat, au fost puse în aplicare abia în 1831 ²⁾; pe de altă parte, Regulamentul Organic crea abia premizele ca fiecare ”oraș de căpetenie” ”să-și aibă școala obștească, națională, una de același caracter, înlocuind formele variate de pînă atunci, așa cum porniseră din inițiativa cîte unui boier sau negustor dorind să-și facă pomană și prin luminarea sufletelor” ²⁾. Așadar, la acea vreme, în 1830, abia orașul Slatina, care era reședință de județ, se încadra în prevederile amintite ale Regulamentului Organic... Cât despre posibilitatea ca, la Șerbănești, să fi existat, vreodată, alte forme de învățământ, particular ori bisericesc, de binefacere, nu avem încă dovezi de vreun fel... De aceea, consider că istoria învățământului șerbăneștean a început, de fapt, abia în 1838, așa precum bine argumentează profesorul Dumitru Ilie în lucrarea sa monografică dedicată comunei Șerbănești [3]⁾. Prin urmare, venind să pună în aplicare reforma învățământului instituită prin Regulamentul Organic încă din 1830, la 24 ianuarie 1838, vornicul Mihalache Ghica, fost ban al Craiovei și frate al domnitorilor Grigore și Alexandru Ghica, a convocat Eforia Școalelor (instituția ce administra școlile), prin adresa nr. 117, cerându-i să ia măsuri urgente pentru dezvoltarea învățământului în satele din Țara Românească ³⁾. În baza acestei dispoziții, la Slatina au fost pregătiți, până pe 26 octombrie 1838, în ziua de Sf. Dumitru, când era programat să înceapă școala, un număr de 116 candidați – învățători ³⁾. Ca urmare, prin circulara Eforiei Școalelor trimisă conducerii județului Olt la 14 octombrie 1838, se transmiteau următoarele dispoziții [4]⁾: ”Cinstita ocârmuire dar este poftită ca cu orânduirea acelor candidați pe la satele lor să se slobozească porunci către suptocârmuirile plășilor, ca după sosirea acelor candidați la satele lor să-i așeze sau în încăperile de la școală sau în casele de sfat sau în oricare altă încăpere, vremelnicește, până ce la viitoarea primăvară, se vor face într-adins încăperi de școală.” Urmare a acestor măsuri, în cel de-al doilea an școlar astfel instituit, 1839-1840, în județul Olt funcționau 103 școli, unde învățau 1617 elevi [5]⁾. Câțiva ani mai târziu, la 20 noiembrie 1842, în plasa Șerbănești erau terminate 16 școli, din cele 26 prevăzute a se construi ⁴⁾. Majoritatea școlilor ridicate la acea vreme erau construite din bârne și nuiele, una singură, din toată plasa, fiind construită din cărămidă ⁴⁾. Totuși, la 28 aprilie 1839, ocârmuitorul județului Olt, C. Otetelișanu, raporta Departamentului din Lăuntru că în plasa Șerbănești existau 22 de școli cu 22 de învățători și 282 de școlari ⁴⁾. Aceasta înseamnă că, raportându-ne la informația anterioară, înainte de 1838, în plasa Șerbănești existau deja 6 școli, fără a avea însă indicii care au fost acestea... La Șerbănești, fiind reședința plășii, este foarte posibil ca una dintre aceste școli să fi fost aici.

Pe de altă parte, în prima lucrare monografică dedicată fostei comune Șerbăneștii de jos [6]⁾, învățătorii Paula și Petre Ghimișescu, soț și soție, referitor la istoricul acestei școli, fac, în 1942, o apreciere asemănătoare: ”Școala Șerbăneștii de jos este înființată pela anul 1838 pe baza Regulamentului Organic, cu învățători plătiți de locuitori. Acești învățători n’aveau o pregătire superioară. După Legea lui Cuza din 1864 învățătorii devin pregătiți și plătiți de Stat. Din arhiva școalei n’am putut culege nimic, într’u cât toată a fost distrusă în timpul ocupației, între anii 1916-1918.” Din descrierea arhivistică a documentelor aflate în păstrare la Arhivele Naționale ale României, reiese că, totuși, ceva mărturii despre activitatea Școlii primare Șerbăneștii de Jos ar mai fi rămas, aici aflându-se 1,36 metri lineari de arhivă din perioada 1864 – 1948 [7]⁾. Potrivit aceleiași surse, școala din Șerbăneștii de Jos s-ar fi înființat ”după reforma învățământului din 1864”, lucru, evident, inexact, deoarece, așa cum spuneam ceva mai sus, începutul învățământului șerbăneștean își are începuturile, totuși, în 1838. Astfel, se știe, de pildă, că ”la deschiderea școlii sătești la 1838 în satul Șerbănești se afla și Popa Scarlat, care va funcționa până în 1843” ⁵⁾. Dar despre alte detalii legate de debutul învățământului de la Șerbănești vom mai vorbi ceva mai încolo...

Așa cum precizam ceva mai ‘nainte, la începuturile învățământului românesc, în mediul rural, școala își începea cursurile la Sf. Dumitru (26 octombrie) și le termina la Sf. Gheorghe (23 aprilie) ³⁾. Desigur că acest calendar școlar era în strânsă legătură cu calendarul agricol, copiii fiind, la acea vreme, un ajutor de nădejde pentru părinții lor, atât la lucrările câmpului cât și la cele gospodărești, de pe lângă casă.

La festivitatea de deschidere a cursurilor participau: învățătorii, elevii, părinții, ”dl proprietar sau arendaș” și preotul ”în odăjdii”, care oficia slujba religioasă ⁴⁾. Cursurile începeau zilnic cu rugăciunea religioasă și se încheiau cu ”rugăciunea de seară”. Tot zilnic, învățătorul își nota în catalog nivelul de pregătire al fiecărui elev, precum și starea lui disciplinară. Duminica, toți elevii, împreună cu învățătorul lor, mergeau la slujba religioasă ce avea loc la biserica din sat. Verificare cunoștințelor elevilor se făcea sub forma unui examen, organizat în perioada dinaintea Paștelui. Examinarea elevilor se făcea la toate disciplinele studiate în timpul iernii iar la examen puteau participa oficialitățile satului sau ”orice persoană de deosebit caracter ce s-ar putea afla în sat sau în apropiere în acea zi” ⁴⁾.

În timpul revoluției de la 1848, activitatea școlilor de la sate a fost întreruptă, fiind redeschisă abia în anul 1857, la solicitarea caimacamului Alexandru D. Ghica. Astfel, în anul școlar 1857-1858, în plasa Șerbănești funcționau 8 școli cu 101 elevi și fuseseră pregătiți 9 învățători. În vara anului 1859, numărul învățătorilor pregătiți pentru plasa Șerbănești ajunsese la 17. În Catalogul școlilor comunale din județul Olt, pe trimestrul I al anului școlar 1861-1862, la Șerbănești erau înregistrați 21 de elevi, toți băieți, evaluați cu calificativul ”bine” la învățătură și ”prea bine” la purtare. Comuna avea, atunci, 204 familii și învățător era Ion Ghioca Râșnețu. Începând cu anul 1862, la Șerbănești sunt școlarizate și fete ³⁾. De aceea, pentru a marca cum se cuvine acest nou început educațional, chiar și în 1942, denumirea oficială a acestei instituții de învățământ era Școala Primară Mixtă din comuna Șerbăneștii de jos, județul Olt ⁶⁾. Până în 1898, când s-a înființat școala de la Șerbăneștii de sus, la Școala Veche învățau carte și copiii de la Sus [8]⁾.

Locație. Școala Veche se afla amplasată pe Șoseau Mică (acum, str. Grădiniței), acolo unde se află acum grădinița. De-a lungul timpului, în această locație au fost construite cel puțin două corpuri de clădiri ce au aparținut, cu precădere, Școlii Vechi. Spun ”cel puțin două” pentru că nu avem încă certitudinea că învățământul șerbăneștean își are începuturile în aceeași locație și nici în vechiul corp al Școlii Vechi... De pildă, din site-ul actual al școlii din Șerbănești ¹⁾ rezultă că ”în 1902 s-a dat în folosință prima școală cu local propriu, dispunând de două săli de clasă”. Aceeași informație, dar sub o formă ușor modificată, ne este furnizată și de o altă sursă demnă de încredere ⁷⁾. Pe de altă parte, profesorul Dumitru Ilie, citându-l pe doctorul în drept Iancu St. Toma (lucrarea: De la Bacea la Titulești, pagini de istorie), ne spune că ”în 1902 în curtea școlii s-a făcut un puț cu pompă și s-a realizat împrejmuirea curții” ³⁾. Încercând să punem cap la cap cele două informații, vom observa, vrând-nevrând, că ceva este în neregulă. Ce anume? Păi dacă, în 1902, s-ar fi construit o școală nouă la Șerbănești, de ce neobositul Iancu St. Toma nu ar fi consemnat acest lucru, ci doar împrejmuirea școlii existente și realizarea fântânii cu pompă manuală (pompă pe care eu, în 1964, evident, nu am mai apucat să o văd de niciun fel!)?... Pentru că, potrivit doctorului în literatură germană, Octavian Nicolae, care a învățat și a copilărit aici, la Școala Veche, ”Fântâna cu pompă din curtea școlii vechi a fost astupată înainte de 1950, avea o roată mare, apa curgea printr-o țeavă, era amplasată în curtea școlii, în partea înălțată dinspre sud, după care venea gardul primăriei cu șirul de pruni. Fântîna cu scripete s-a făcut târziu, până atunci se aducea apă de la fântâna de la Scurtu.” Inițial, am crezut că în 1902 s-a construit corpul nou al Școlii Vechi și cred că am și consemnat, cândva, acest lucru. Acum, făcând uz de harta topografică militară ridicată „pe teren” în 1907, în care nu apare decât localul vechi al Școlii Vechi (v. Fig. 1 [9]⁾) îmi este foarte clar că ceva e în neregulă... În această situație, fie informațiile transmise, peste timp, de Iancu St. Toma nu ar fi prea exacte, fie, până în 1902, așa cum spune cealaltă sursă citată ¹⁾, ”școala a funcționat în local impropriu proprietatea comunei”, local care ar fi putut avea aceeași locație sau... nu. Rămâne de văzut acest lucru! Rămâne de văzut, de asemenea, și când a fost, construit, totuși, localul nou al Școlii Vechi...

Și iată că deosebit de valoroasa monografie a soților Ghimișescu, recent prospectată de mine, la care am mai făcut și voi mai face referire în acest documentar, vine să ne lămurească, oarecum, în această privință! Astfel, în această lucrare se spune că ”De când învățătorii devin de Stat localul de școală a fost în actuala primărie unde a funcționat până în anul 1904 când s’a construit actualul local cu cheltuiala lui Ghiță Dumitrescu, administratorul moșiei Blaremberg, care era arendată de Ștefanache. Localul s’a zidit pe terenul comunei alăturea cu vechiul local și prin donație a devenit proprietatea Statului. Păcat însă că antece[s]orii noștri nu s’au gândit măcar să dea denumirea școalei după numele donatorului ca semn de recunoștiință”

⁶⁾. Referitor la acest pasaj, care pe mine m-a surprins de-a dreptul, neștiind nimic, până acum, despre aceste prețioase detalii istorice, ar fi de făcut, totuși, următoarele remarci:

1. Vorbind despre anul mutării școlii în localul de atunci al primăriei, învățătorii Ghimișescu se refereau, după cum rezultă din context, la anul 1878, când la această școală ar fi venit ”primul învățător de Stat”, Ion Leabu. Acest an de referință indicat de soții Ghimișescu este cumva în contradicție cu data exactă de când învățătorul Ion Leabu a venit la școala din Șerbănești: 15 octombrie 1879, dată indicată în monografia profesorului Dumitru Ilie ³⁾.

2. Învățător de stat era considerat acel învățător care avea o pregătire specială în acest scop (de învățător), pe banii statului, fiind repartizat oficial pe acel post, tot de stat.

3. Despre arendașul moșiei pe care o deținea Maria Blaremberg la Șerbănești, la acea vreme, tocmai am scris în documentarul Răscoala din 1907 și el se numea, cu certitudine, Sterie Paulopulos. Nu este exclus însă ca Maria Blaremberg (născută Băleanu) să fi avut, în același timp, doi arendași pentru moșiile sale de la Șerbănești: Paulopulos și Ștefanache, fiecare cu partea lui de moșie. Sau poate că între cei doi arendași era un contract de subarendare, cum era moda la acea vreme...

Prin urmare, în acest moment, tindem să credem că, în 1907, acest local exista, totuși! Astfel, fie ridicările în teren ale hărții militare (v. Fig. 1) au fost făcute mult mai devreme de 1907 sau nu sunt prea complete, fie anul 1904, indicat de învățătorii Ghimișescu ca an al construirii noului local al Școlii Vechi, nu este prea exact... Dar avem, totuși, certitudinea că, în 2004, conform planului cadastral prezentat în Fig. 2 [10]⁾, cele două corpuri ale Școlii Vechi încă mai coexistau, cu următoarele observații:

1. Limita sudică a terenului aparținând Școlii Vechi a suportat o ușoară deplasare, în detrimentul școlii; această situație a apărut cândva înainte de anul 1964, pentru că eu, când am început școala aici, configurația locului era aceeași cu cea din Fig. 2;

2. Corpului Vechi al școlii i s-a mai adăugat o extensie, spre est, în formă de ”L”, probabil după 1989;

3. În mod inexplicabil, din planul cadastral lipsește ulița ce trece prin spatele fostului corp vechi al Școlii Vechi, încă de la începutul anilor ’60 (v. Fig. 3 [11]⁾).

Pe această uliță ”uitată” de cadastriști se ajungea la gospodăria lui Ionică al Tănțicî (pe numele său adevărat, Dinculescu Ion [12]⁾, cel care era ”electronistul” și ”ceasornicarul” satului, și de aceea, acum câteva decenii, ea n-ar fi putut fi uitată de niciun șerbăneștean.

O hartă deosebit de valoroasă, deși rudimentar întocmită de către învățătorul Petre Ghimișescu în 1942 (v. Fig. 4), ne lămurește clar asupra unui fapt deja relatat și mai sus ⁶⁾:

Corpul vechi al Școlii Vechi a fost primul local de stat destinat școlii din Șerbănești, după care, din 1904, când s-a construit noul corp al Școlii Vechi, în corpul vechi al școlii s-a mutat Primăria comunei. Acest local se pare că a servit drept sediu al Primăriei până prin 1946, când primăria s-a mutat în localul din Șoseaua Mare, de la Monument, vecin cu fosta casă a familiei Popovici. Din acel moment, Școala Veche s-a extins, având în administrația sa cele două corpuri de clădiri din harta învățătorului Petre Ghimișescu (v. Fig. 4): corpul vechi (pe care-l ocupase timp de câteva decenii Primăria, și corpul nou, construit cu donația lui Ghiță Dumitrescu). Această donație avea să vină însă sub forma unei sume de bani, în baza unui testament bine ticluit, cu sprijinul învățătorului Ion Leabu, testament care fusese încheiat încă din 1896, cu circa o lună înainte de moartea donatorului [13]⁾. Controversele iscate de acest celebru testament în rândul oficialităților vremii sunt demne însă de-o nuvelă de-a râsu’-plânsu’, drept pentru care mi-am propus să dedic un documentar separat acestui subiect. Vom înțelege, astfel, și de ce, deși banii din donație au devenit disponibili imediat după moartea lui Ghiță Dumitrescu, în 1896, școala avea să fie gata abia în 1904...

După cum se poate observa din Fig. 3 și Fig. 5 ¹¹⁾, de prin 2010, corpul vechi al Școlii Vechi a dispărut, din păcate, definitiv... În locul lui, dar ceva mai la stradă, s-a construit noua și moderna grădiniță, care a marcat, se pare, mult mai profund conștiința edililor comunei, decât Școala Veche... Altfel, nu se explică, de pildă, de ce această stradă se numește acum strada Grădiniței și nu strada Șoseaua Mică sau strada Școala Veche, denumiri ce ar fi marcat tradiția seculară a locului și nu numai...

Și, dacă vom compara granițele locației din 2004 (v. Fig. 2) cu cele ale locației din 2014 (v. Fig. 5), vom constata că, în 2014, după un deceniu de frământări telurice, s-au conturat, deja două proprietăți: una a grădiniței, care este îngrijită și funcțională, cealaltă a ceea ce a mai rămas din fosta Școală Veche, aflată acum într-o stare de dezolantă paragină... Dacă, pe vremuri, cadrele didactice găsiseră resurse să facă aici o fertilă grădină didactică a școlii, de ce nu s-ar găsi și acum o soluție rezonabilă? Eu însumi, pe când eram elev la cursul gimnazial, veneam să facem orele de practică agricolă aici: plantam pomi, săpam, învățam să fim de ajutor părinților. Tot acolo, mai la vale, spre grădina lui Ionică-al Tănțicî, copiii improvizau adesea un teren de fotbal, care se bucura de un cadru natural deosebit...

Clădirea școlii. În 1844, profesorul Costache Stanciovici, alcătuind o dare de seamă asupra situației clădirilor de școală din județ, arăta că în plasa Șerbănești existau 26 de școli cu câte 2 încăperi și una singură cu 3 încăperi ⁴⁾. La sfârșitul secolului al XIX-lea, școala din Șerbănești funcționa într-o clădire mediocră, proprietatea comunei, și era frecventată de 45 de elevi, 41 de băieți și 4 fete. Totuși, numărul copiilor care aveau vârsta pentru a merge la școală era de 183 (100 băieți și 83 fete) ³⁾. Din cifrele de mai sus, rezultă că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, doar un sfert dintre copiii șerbăneștenilor frecventau școala, restul fiind analfabeți. Mai mult decât atât, doar 5% dintre fete frecventau școala, spre deosebire de băieți, unde procentul de frecventare a școlii era de 41%... Clădirea la care se face referire aici este, desigur, acel corp vechi al Școlii Vechi, corp care, în 1942, ajunsese să fie sediu al Primăriei Șerbănești, cât despre noul local, construit din donația luii Ghiță Dumitrescu, învățătorii Ghimișescu spun, cu cuvinte de laudă ⁶⁾: ”Localul este compus din 2 săli de clasă, cancelarie și coridor, plus locuință pentru director cu 2 camere de locuit, antreu, bucătărie, cămară și pivniță. Este construită din cărămidă, acoperită cu tab[l]ă, destul de spațioasă dar neîncăpătoare pentru numărul elevilor.”

În timpul primului război mondial, școala a fost închisă și, mai mult decât atât, în timpul ocupației germane, din toamna anului 1916 și până în 1917, Școala Veche a servit ca sediu pentru trupele germane. Cu această ocazie, tot mobilierul școlii, materialul didactic și arhiva au fost distruse ^{3) 6)}.

Tot de la învățătorii Ghimișescu știm că ⁶⁾: ”În timpul campaniei de construcții școlare din 1922 la 1924 s’ar fi putut adăuga cel puțin 2 săli la actualul local, dar pentru că atunci aparținea de această comună și Șerbăneștii de sus și Buta s’au construit 2 localuri unul pentru Șerbăneștii de sus cu 2 săli de clasă și altul pentru Buta cu una sală de clasă. În acest fel s’au satisfăcut nevoile de atunci în detrimentul școalei Șerbăneștii de jos.”

În vara anului 1934, Ministerul Instrucțiunii Publice a repartizat 5000 de lei pentru reparația școlii de la Șerbănești de Jos. În această perioadă, director al școlii era învățătorul Petrică Popovici și banii au fost folosiți pentru a se realiza o serie de îmbunătățiri: repararea acoperișului, înlocuirea ferestrelor și dotarea cu mobilier școlar ³⁾. După 1938, în timpul directoratului lui Petre Ghimișescu, s-au mai făcut din nou unele reparații și îmbunătățiri, școala ”fiind acoperită cu tablă galvanizată mai mult de 2/3, construindu-se 2 sobe de teracotă în cele 2 săli de clasă și schimbându-se ferestrele de la ambele săli, la care adăugăm împrejmuirea cu gard din scânduri de brad de 1.75 înălțime” ⁶⁾.

Corpul vechi al Școlii Vechi, după cum ne spun învățătorii Ghimișescu, ”a fost construit pe terenul dat în urma împroprietărirei dela 1864, în timpul când era primar Ion Boiangiu” ⁶⁾. Așadar, având în vedere faptul că Ion Boiangiu a fost primul primar al comunei Șerbănești, în perioada 1864 – 1868 ³⁾, rezultă că acel corp vechi al Școlii Vechi fusese construit în această perioadă. Trebuie știut însă că, la început, această clădire ”a servit ca local de primărie până în anul 1878, când servește ca local de școală până în anul 1904. De la această dată până în anul 1908 servește iar ca local de primărie. Înființându-se judecătorie de pace în acest an acest local este folosit de aceasta până în anul 1934, dată când judecătoria este mutată la Negreni iar localul servește iarăși de primărie unde funcționează și acum [în 1942, n.a.]” ⁶⁾. Prin 1946, așa cum spuneam și mai sus, acest local a trecut din nou în folosința școlii, ca al doilea corp.

Acest local era ”construit din cărămidă cu zid gros de 0.5 m, acoperit cu tablă galvanizată” ⁶⁾. În forma sa organizatorică din perioada 1964-1965, această clădire avea în componență două săli de clasă, o cancelarie, o încăpere destinată depozitării și păstrării materialului didactic, un hol și o prispă întinsă peste toată fața școlii, care, spre capătul estic, ducea la cancelarie (v. Fig. 6). Această prispă, specifică zonei, precum și arhitectura, în general, a acestui vechi local al Școlii Vechi, ne amintesc de casele bătrânești, care încă mai pot fi văzute în Șerbănești (v. Fig. 7 ³⁾). Pe vremea când eu eram elev, aici învățau, dimineața clasele I (A și B) și după amiaza, clasele a II-a (A și B); clasele III-IV învățau, după un orar asemănător, în corpul nou al Școlii Vechi, despre care voi vorbi în cele ce urmează. Cancelaria era comună, atât pentru învățătorii ce predau în corpul vechi, cât și pentru cei ce predau în corpul nou.

În ultimii ani ai existenței sale, acest prim local (cunoscut) al Școlii Vechi a fost destinat grădiniței, până în 2010, când, după ce mai suportase o extindere, ca suprafață, și anumite îmbunătățiri, a fost demolat, fiind considerat ”antic” și construindu-se, în locul acestuia, o grădiniță nouă, considerată de săteni a fi o ”instituție culturală modernă” [14]⁾. Până să ajungem însă la cultură, avem nevoie de educație... Este adevărat: corpul nou al Școlii Vechi, a constituit, cândva, și un mic lăcaș de cultură, despre care voi relata în continuare!

Oricum, cert este că, în inventarul bunurilor imobile ce aparțin domeniului public al comunei Șerbănești, inventar efectuat de expertul tehnic judiciar Nicolae Grosu către finele anului 2010, vechiul local al Școlii Vechi nu mai apare ¹²⁾.

Corpul nou al Școlii Vechi (v. Fig. 8 ¹¹⁾) a fost construit, se pare, în anul 1904, dar sunt încă ceva semne de întrebare, așa cum arătam ceva mai sus. Sper ca, în curând, să ne lămurim pe deplin în ce privește acest an... Tot așa, sper ca să aflăm într-o zi și ce s-o fi întâmplat cu acea ”locuință pentru director cu 2 camere de locuit, antreu, bucătărie, cămară și pivniță” în care locuiau învățătorii Ghimișescu, în 1942, ei fiind din Slatina. Tot în această locuință, probabil, funcționa și cantina școlii…

Îmi puneam aceste speranțe prin 2016 și iată că acum, în 2020, cu ajutorul nesperat al unuia dintre locatarii din urmă ai ”locuinței directorului”, germanistul Octavian Nicolae – fiul învățătorilor Iordache și Iulia Nicolae, despre care vom vorbi în cele ce urmează, începem să ne mai luminăm puțin. Așadar, pe la începutul anilor ’50, această locuință fusese deja redusă, ca dimensiuni, ”camerele fiind transformate în săli de clasă”. Dar, câțiva ani mai târziu, ”locuința directorului” avea să dispară complet, în urma unui incendiu [15]⁾, incendiu despre care vom vorbi, ceva mai în detaliu, puțin mai jos.

Pe de altă parte, conform informațiilor preluate de la Primăria Șerbănești, în inventarul bunurilor imobile ce aparțin domeniului public al comunei Șerbănești, inventar efectuat în anul 2010, la care făceam referire și puțin mai înainte, această clădire, având o suprafață de 185 m², în mod inexplicabil, ar fi intrat în patrimoniul primăriei abia în 1965 ¹²⁾. Așa o fi, dar, cu siguranță, acest corp al Școlii Vechi a fost dat în folosință mult mai devreme....

Aminteam, de pildă, în treacăt, ceva mai sus, despre dublul rol funcțional al acestui corp așa-zis nou al Școlii Vechi. Se pare că de prin anii 1950, acest local a fost conceput ca, pe lângă rolul său educațional, de bază, să aibă și un rol cultural, complementar. Spun acest lucru deoarece, conform planului organizatoric inițial al acestui corp al școlii (v. Fig. 9), așa cum l-am cunoscut eu la începutul anilor 1960, activitatea de învățământ de aici se desfășura în două săli de clasă și, în fiecare dintre aceste clase, erau amenajate și dotările minime necesare pentru anumite activități culturale, atât ale școlii cât și ale comunei. Astfel, în sala de clasă A, dinspre sud, se proiectau filme, dintr-un pod special amenajat, deasupra holului de la intrarea principală; în sala de clasă B, dinspre nord, era amenajată o scenă din lemn cu cortină, unde se dau spectacole, atât de către elevi, cu ocazia serbărilor de sfârșit de an, dar și de către alte formații culturale ale satului. Pe această scenă am văzut, de pildă, cântând formația de fluierași a comunei, care era una cunoscută în toată zona, dar și un spectacol inedit, de iluzionism, realizat de trupa de circ Corbeanu, o trupă locală despre care puțini își mai amintesc și despre care mi-am propus să vorbesc, cândva, într-un documentar separat, special dedicat.

Înainte de 1964, a luat foc acoperișul acestui local al școlii datorită motorului pe benzină cu ajutorul căruia funcționa aparatul de proiecție cu care se dădeau filme, la acea vreme, când nu era încă electrificare în comună... Reparațiile necesare s-au efectuat cu ajutorul meseriașilor locali, care au muncit voluntar (un fel de-a spune!) ¹⁴⁾. Probabil că după acest incident, motorul în cauză s-a mutat într-o anexă zidită din cărămidă, anexă ce era situată la câteva zeci de metri distanță de școală, spre est. Aceasta era situația în 1964, pe când începeam eu școala primară...

Gospodăria școlii. Așa cum aminteam și mai sus, în 1902, curtea școlii a fost împrejmuită și, în interiorul ei, s-a forat un puț, care era prevăzut cu pompă manuală ³⁾. În decursul anului școlar 1939-1940, gardul a fost refăcut cu ajutorul copiilor mai mari, învățătoarea Paula Ghirmișescu afirmând, în memoriul său de activitate, că a ”procurat material pentru împrejmuirea școalei, supraveghind elevii din cursul supra-primar la facerea gropilor și celelalte lucrări necesare” [16]⁾. Școala Veche avea însă și o grădină de zarzavat și un lot școlar de 5 hectare, lot dobândit în urma împroprietăririi din 1921 ³⁾ și care, în perioada 1941-1942, era arendat cu aprobarea Comitetului Școlar Județean ³⁾. Școala avea, de asemenea, în această perioadă, și o cantină proprie, unde elevii serveau masa de două ori pe săptămână și ceai de patru ori. Astfel, în 1942, cantina școlii avea ca provizii pentru iarnă: 300 kg făină, 130 kg cartofi, 20 kg fasole, 20 kg ceapă și 4 kg nuci. Cantina era dotată cu un bordei pentru păstrarea zarzavaturilor și un cuptor de pâine. Pe lângă propriile venituri ale școlii, cantina era subvenționată de primărie și de comitetul de patronaj. Rolul acestei cantine era acela de a ajuta pe copiii ”cei mai săraci” ³⁾. În 1941, învățătoarea Paula Ghimișescu afirma că ”am condus și conduc cantina școlară dela înființarea ei până azi unde au luat masa prin rotație toți elevii școalei” ¹⁵⁾. Despre ce serveau copiii la cantina școlară în această perioadă ne spune, mai în detaliu, înspectorul școlar Dumitru Giuculescu: ”cantina școlară a asigurat copiilor zilnic ceai cu pâine și de 3 ori pe săptămână masă caldă la câte 20 copii sărmani prin rotație” [17]⁾. Dat fiind faptul că învățătoarea Paula Ghimișescu a activat la Școala Veche începând cu 1 septembrie 1932 ¹⁵⁾, înseamnă că înființarea cantinei școlare a avut loc după această dată.

În anul 1942, ”curtea și grădina școalei din jurul localului” aveau o suprafață totală de 3761 m^{2 6)}. Și, conform aceleiași surse, tot în 1942, se spunea că: ”Grădina de zarzavat are 915 m.p. unde se găsesc și câțiva pomi fructiferi. Aci se fac experiențe cu elevii de curs supra-primar – vara – în orele de îndeletniciri practice”. După șapte decenii, în 2011, terenul aferent acestei școli ajunsese la doar 2035 m², atât cât a mai rămas după ce noua grădiniță a fost ”împroprietărită” cu 1200 m^{2 12)}. Diferența de peste 500 m², așa cum arătam mai sus, s-a pierdut, în principal, în virtutea dreptului de servitute al familiei Dinculescu. Din păcate, așa cum relatam și ceva mai înainte, acest teren, ca și ceea ce a mai rămas din vechea școală, nu mai sunt valorificate potrivit acestei tradiții și nici nu-și mai regăsesc rolul educațional și cultural de altădată… Vremurile s-au schimbat, e drept, dar sper într-o schimbare în bine a situației!

Mobilierul și materialul didactic. Potrivit învățătorilor Petre și Paula Ghimișescu, în 1942, Școala Veche avea ”în parte materialul didactic iar ca mobilier este suficient pentru cele 2 săli de clasă dar insuficient pentru numărul elevilor. O parte din mobilier a fost cedat de fosta școală normală, din orașul Slatina, în anul 1932 data desființării ei” ⁶⁾.

Lucrul manual. Pe lângă activitățile din grădina școlii și de pe lotul școlar, iarna elevii lucrau ”împletituri din paie pentru confecționarea pălăriilor de vară” ⁶⁾. Pe de altă parte, fetele lucrau, într-un grup separat, ”cusături naționale iar în toamna anului 1941 s’a dat o mare atenție torsului și confecționării obiectelor necesare ostașilor ca: ciorapi, mănuși și fulare care au fost predate Inspectoratului școlar Olt, spre a fi trimise celor ce se luptă pentru țară” ⁶⁾. În perioada 1964-1965, pe când eu eram elev în clasele I-II, la orele de lucru manual învățătoarea Marușcă Virginia ne învăța să împletim ștergătoare de picioare din foi de porumb, foi pe care trebuia să le aducem de acasă fiecare elev, gata pregătite pentru împletit, ceea ce însemna o ușoară umezire a lor cu apă, ca să se înmoaie, și o fâșiere longitudinală la o lățime adecvată, de aceasta depinzând grosimea ștergătoarelor confecționate de noi...

Biblioteca. În 1941, învățătoarea Paula Ghimișescu spunea că ”am condus biblioteca școalei și am înființat o bibliotecă a clasei, compusă din 80 volume” ¹⁵⁾. Ea împrumuta cărți, la acea vreme, atât școlarilor cât și sătenilor ¹⁶⁾. În 1942, biblioteca Școlii Vechi era o ”bibliotecă școlară și populară cu un număr de 120 volume date de Casa Școalelor” ⁶⁾. După mai bine de un deceniu, în 1959, Școala Veche era înregistrată cu o bibliotecă școlară ce deținea un număr de 1090 volume. În aceeași perioadă, biblioteca avea 254 de cititori și 640 de cărți împrumutate ³⁾. În perioada când eu eram elev la această școală (1964-1968), nu îmi aduc aminte de existența acestei biblioteci: poate că se mutase deja la Școala Nouă... Știu însă că respectabila mea învățătoare din clasele I-II, Marușcă Virginia, venea destul de des cu cărți la ea din care ne citea povești de tot felul, la ora de lectură, dar, uneori, ne și dădea aceste cărți să le citim acasă, pentru ca apoi să-i povestim cele citite. Erau, în general, niște cărticele ilustrate din colecția ”Traista cu povești”. Acum, această bibliotecă, mutată în localul Școlii Noi (la centru!) are deja un fond de carte de peste 4500 volume ¹⁾.

Cooperativa școlară. În baza legii învățământului primar din 26 iulie 1924, Ministerul Educației Naționale a luat măsuri ca să se înființeze cooperative școlare după modelul celor sătești, scopul lor fiind acela de a crea ”mediul favorabil pentru dezvoltarea cooperației în școală și în afara școlii prin atragerea părinților, autorităților și tuturor celor care sprijină școala” [18]⁾. Cooperativa școlară de pe lângă fosta Școală Veche a fost înființată în anul 1936 ”cu un capital social de 679 lei, societari fiind elevii școalei. Din bilanțul încheiat la 15 iunie 1941, reiese că în prezent cooperativa are un sold de lei 2421” ⁶⁾. Cu ocazia inspecției speciale de înaintare la gradul I a învățătoarei Paula Ghimișeascu, inspectorul școlar Dumitru Giuculescu făcea următoarea mențiune în procesul-verbal aferent: ”D-sa s’a mai interesat și de funcționarea în bune condițiuni a instituțiunilor anexe școalei ca: a) cooperativa școlară are registre în regulă și mai ales, în timpul concentrării soțului său, a condus-o cu multă competință, inițiind pe copii în spiritul economic și educativ” ¹⁶⁾. Așadar, în 1942, când avea loc această înspecție de îaintare în grad, cooperativa școlară de la Șerbăneștii de jos era condusă de directorul școlii de atunci, Petre Ghimișescu, care în perioada 1939-1940, când a fost concentrat, a lăsat și această misiune în sarcina soției sale, Paula Ghimișescu ¹⁵⁾. Cooperativa școlară ”Economia”, de la Șerbănești, și-a încetat, se pare, activitatea în 1945 ¹⁷⁾.

În principal, cooperativele școlare se ocupau de aprovizionarea elevilor cu rechizite școlare, îmbrăcăminte și încălțăminte la prețuri mai mici, aprovizionate fiind de la magazinele cele mai apropiate, prin intermediul Federației Cooperativelor Școlare. Activitatea acestor cooperative școlare a încetat, oficial, în anul 1949 ¹⁷⁾.

Învățători. După Regulamentul organic (1830). Așa cum spuneam ceva mai înainte, începuturile învățământului șerbăneștean este legat de numele lui popa Scarlat, pe numele său adevărat, Scarlat Ghioca, fiul preotului Ghioca. Astfel, la deschiderea școlii sătești, în 1838, la doar 19 ani, el era singurul ”candidat de învățător” ⁵⁾. În 1842, el se afla, pentru ultima dată, pe lista candidaților la postul de învățător și avea, atunci, 23 de ani, era căsătorit și profesa deja, ca învățător, la școala aflată pe moșia lui Costache Crețulescu, unde învățau 10 elevi ⁵⁾. Pe lista candidaților din 1844, doi ani mai târziu, apare și cel de-al doilea fiu al preotului Ghioca, Gheorghe Ghioca, de 19 ani, necăsătorit, preot, ca pregătire, dar profesând ca învățător încă din mai 1843 ⁵⁾. Chiar din 1843, acesta a început să-și atribuie, ca și fratele său, Scarlat, numele de Popescu, în loc de Ghioca. Cei doi frați, Popescu alias Ghioca, au ales, în cele din urmă, cariera preoțească ³⁾. După ce Gheorghe Popescu se preoțește, din aprilie 1845, îi urmează ca învățător, Ion Boiangiu, care își desfășoara activitatea la Școala Veche până în 1848, când activitatea școlară la sate s-a întrerupt în toată Țara Românească ³⁾. Cum spuneam ceva mai sus, acesta avea să devină, după câțiva ani, primul primar al comunei Șerbăneștii de Jos. Datorită revoluției de la 1848, la Șerbănești, activitatea școlară, a fost oprită, fiind reluată abia în 1859, când candidatul Costache Gheorghe, din Șerbănești, devenea învățător, obținând calificativele ”prea bine” la aritmetică și citire și ”bine” la celelalte discipline (istorie, geografie, religie și caligrafie). În perioada imediat următoare, au funcționat, ca învățători la Școala Veche, Ion Ghioca Râșnețu și Anghel Simion. Deocamdată, știm cu exactitate doar că, în anul școlar 1861-1862, învățător era Ion Ghioca Râșnețu ³⁾.

După Reforma lui Cuza (1864). La 15 octombrie 1879, a fost repartizat la Școala Veche institutorul Ion M. Leabu, primul învățător din comună absolvent de școală normală ³⁾. Acesta și-a întemeiat o familie la Șerbănești și, timp de aproape trei decenii, el a marcat în mod lăudabil viața socială și culturală a comunei. De aceea, învățătorului Ion M. Leabu mi-am propus să îi dedic un documentar separat, fiind foarte multe de relatat în legătură cu activitatea sa educațională, culturală și protestatară, de adevărat intelectual al comunei Șerbănești...

În 1888, ca urmare a implicării lui în mișcările țărănești ce au avut loc și în Șerbănești, Ion M. Leabu este nevoit să facă schimb de posturi cu învățătorul din comuna Sâmburești, Dima Petrescu. Urmare a memoriilor adresate ministerului de către Leabu, această detașare nu a durat, din fericire pentru el și pentru comuna Șerbănești, decât câteva luni ³⁾. În 1899, cu ocazia următoarelor mișcări țărănești ce au avut loc și la Șerbănești, mereu-răzvrătitul Ion Leabu, sub un alt pretext, este exclus din învățământ pentru o perioadă de 5 ani, în locul lui venind, ca învățător, Ion Nicolescu. Totuși, potrivit învățătorilor Ghimișescu ⁶⁾, Ion Leabu ar fi fost, pentru a doua oară, exclus din învățământ în anul 1897, când în locul lui figura, ca învățător la Școala Veche, Ioan Popescu (anul școlar 1897 – 1898), după care, în anul școlar 1898 – 1899 îl regăsim, ca învățător pe postul I, pe Ion Nicolescu, despre care se vorbește și în monografia profesorului Dumitru Ilie. Pe de altă parte, potrivit învățătorului Grigore Șerban, în lucrarea sa monografică dedicată Școlii de la Sus, se spune că ”la 18 octombrie 1899 se schimbă învățătorul Ion Popescu, care trece la Șerbăneștii de jos” ⁸⁾. Probabil că el a venit pe postul I, deoarece, în perioada 1899 – 1903, învățătorii Gimișescu ne spun că postul II a fost ocupat de învățătorul Dinu Petrescu. O fi, oare, acest învățător, același cu învățătorul Dima Petrescu, de care aminteam mai sus? Rămâne de văzut și de cercetat... Înainte de 1899, fără a avea date certe, trebuie să fi activat ca învățător la Școala Veche și Ioan Popovici, tatăl cărturarului Dumitru Popovici, care datorită participării la mișcările țărănești din 1899, a fost, se pare, detașat, la Dăneasa pentru o perioadă de câțiva ani. Așa s-ar explica, de pildă, de ce în 25 octombrie 1902, când se năștea Dumitru Popovici, el era învățător la școala din Dăneasa, județul Olt. În 1905, învățătorul Ion Nicolescu s-a transferat la Crâmpoia și, în locul lui, este numit Păun Vlădescu. Tot în 1905, prin reînființarea postului de învățător II, care mai funcționase și în perioada 1898-1900, revine la Școala Veche, pe acest post de învătător II, Ion Leabu, care va înceta din viață la 10 aprilie 1908 ³⁾. Potrivit soților Ghimișescu ⁶⁾, învățătorul Ion Leabu s-ar fi reintegrat la Școala Veche, totuși, încă din 1904, pe postul I, pe care îl deținuse înainte, și rămâne pe acest post până în 1908, când a murit. În locul lui, a venit învățătorul Mihail Dumitrescu ⁶⁾, care, în 1924, era și diriginte al acestei școli [19]⁾. Pe de altă parte, în lucrarea profesorului Dumitru Ilie se spune că ”Mihai Dumitrescu a venit pe postul lui Păun Vlădescu, care se transferase în 1909 în localitatea Poiana – Olt” ³⁾. În ce privește transferul învățătorului Vlădescu, cam același lucru rezultă și din monografia învățătorilor Ghimișescu, numai că aceștia îl numesc ”M. Vlădescu, normalist cu diplomă” iar tansferul ar fi avut loc la Radomirești – Olt. Poiana este însă un sat aparținând de Radomirești, deci ambele informații sunt credibile, numai că, în acest moment, nu mai știm exact cum îl chema pe acest învățător... Mihai Dumitrescu a fost participant la primul război mondial, fiind și prizonier al nemților ³⁾. În 1932, el se transferă, la cerere, la Școala nr. 36 din București.

În perioada premergătoare primului război modial, au mai predat, ca învățători la Școala Veche, postul II ⁶⁾: Averia Pârvulescu (1909 – 1910), Cleopatra Dumitrescu (1910 – 1918, cu mici întreruperi), Elena Coveanu (1911 – 1912), preotul Ioan Angelescu (4 feb. 1912 – 31 mai 1912). Tot în această perioadă a predat la această școală și Vasilica Leobeanu ³⁾.

După Primul Război mondial (1918). Pe postul I, după plecarea lui Mihai Dumitrescu, în 1932, locul său de învățător a fost ocupat de Petre M. Ghimișescu, iar învățătorul Petrică Popovici devine directorul școlii ³⁾. Petre Popovici fusese încadrat ca învățător pe postul II, imediat după război, începând cu 1 noiembrie 1918 ⁶⁾. În perioada 1939 – 1940, când Petre Ghimișescu a fost concentrat, conform declarației pe care o făcea soția sa, Paula Ghimișescu, cu ocazia memoriului laudativ de promovare la gradul didactic I, aceasta i-ar fi ținut locul, ea afirmând (v. Fig. 10) ¹⁵⁾: ”În anul școlar 1939-1940, directorul școalei fiind concentrat am girat direcția și am îngrijit de toată gospodăria școalei având în tot timpul anului și o frequență [frecvență] bună urmând regulat aproape 300 elevi. Am cultivat grădina de zarzavat și am făcut în fața școalei o grădiniță de flori...” Pe de altă parte, în lucrarea profesorului Dumitru Ilie se spune ³⁾: ”Izbucnind cea de-a doua conflagrație mondială, configurația cancelariei școlii din Șerbăneștii de Jos s-a schimbat și în locul lui Petre Ghimișescu este numit Marin Stroe din Movileni (Tâmpeni), care va fi și directorul școlii„. Probabil că, și în această situație, adevărul este pe undeva pe la mijloc... Oricum, pe 1 septembrie 1942, după perioada de concentrare, Petre Ghimișescu revine pe postul său ⁶⁾.

Astfel, în 1942, învățătorul Petre Ghimișescu, care era din nou și director al școlii, împreună cu soția sa, Paula Ghirmișescu, au obținut gradul didactic I cu lucrarea Monografia comunei Șerbăneștii de jos, prima lucrare monografică dedicată comunei Șerbănești ⁶⁾. Despre această lucrare, deosebit de importantă pentru comuna Șerbănești, am crezut, personal, o bună vreme, că nu mai există sau că, dacă ea mai există, nimeni nu o va mai scoate la iveală. Dar iată că acum, în 2016, prin amabilitatea neobositului căutător de mărturii istorice de pe meleagurile Oltului și Romanațiului, profesorul Ion Tîlvănoiu din Găneasa, am intrat în posesia unei copii electronice a acestei valoroase lucrări, document descoperit în Arhivele Naționale de la București... Începând cu 1 septembrie 1945 [20]⁾, Petre Ghimișescu a fost transferat, se pare, la Institutul de Reeducare de la Slatina, de unde revine la școala din Șerbănești începând cu 1 septembrie 1947, pe un alt post [21]⁾.

Pe postul II, așa cum spuneam și mai sus, începând cu 1 noiembrie 1918 a venit Petre Popovici (Petrică, cum îi spuneau sătenii). El a activat aici timp de 20 de ani, după care, începând cu 1 septembrie 1932, se transferă, la cerere, la Școala nr. 36 din București, acolo unde se transferase și colegul său, Mihail Dumitrescu ^{6) 3)}. Locul lui Petre Popovici a fost luat de învățătoarea Paula Ghimișescu, soția lui Petre Ghimișescu, care, până atunci, funcționase ca detașată de la școala din Schitu-Greci, pe postul III, în perioada 1 septembrie 1932 – 1 septembrie 1938 ^{6) 15)}.

Începând din 1 noiembrie 1918, la Școala Veche s-au înființat încă două posturi de învățători: postul III și postul IV ⁶⁾. Astfel, pe postul III au fost încadrați, în perioada interbelică, următorii învățători ⁶⁾: Constantin Nițulescu (1 noiembrie 1918 – 15 septembrie 1925), Ion E. Alexandrescu (20 sep. 1925 – 1926), Ioana Mihai (suplinitoare, 1 sep. 1926 – 6 nov. 1926), Marin M. Zanfir (1 sep. 1926 – 6 nov. 1926, Stănica Ionescu (suplinitoare, 6 nov. 1926 – 1927), Florica Morărescu (1 sep. 1928 – 1 sep. 1932), Florea Fetelor (suplinitor pe perioada de concediu a Floricăi Morărescu, 1931 – 1932), Paula Ghimișescu (detașată de la Schitu – Greci în locul lui Aristotel Voiculescu, 1 sep. 1932 – 1 sep. 1938), Aristotel Voiculescu (1 sep. 1938 – 1 sep. 1940, când era transferat de la școala din Șerbănești la școala din Perieți [22]⁾).

În anul şcolar 1939-1940, a funcţionat, ca detaşat la Şcoala Veche, învăţătorul Burcă N. Constantin, originar din comuna Bălteni, judeţul Olt. El ajunsese aici în urma evacuării părţii de nord a Bucovinei, când şi-a pierdut catedra din jud. Cernăuţi [23]⁾. Probabil că acesta a figurat tot pe postul III, în locul lui Aristotel Voiculescu, care se poate să fi lucrat, ca detașat la Perieți, încă din 1939, iar în anul școlar 1940 – 1941, în mod curios, învățătorii Ghimișescu, în a lor monografie mereu citată aici, nu indică numele învățătorului care a ocupat postul și nici nu amintesc nimic despre învățătorul Burcă N. Constantin...

Postul IV a fost ocupat, în ordine, de următorii învățători ⁶⁾: Cleopatra M. Dumitrescu (suplinitoare, 1 nov. 1918 – 1 sep. 1923), Maria I. Leabu (1 sep. 1923 – 1 sep. 1926), Vasilica Drăghicescu (suplinitoare – fiica învățătorilor Leabu ¹⁵⁾, 1 sep. 1926 – 1 sep. 1928), Ioana Marin (devenită, după căsătorie, Ioana Gr. Șerban [24]⁾) (1 sep. 1928 – 1 sep. 1929), Gh. M. Dumitrescu (suplinitor, 1 sep. 1929 – 1 oct. 1929), Florica Tănăsescu (suplinitoare, 1 oct. 1929 - 11 ian. 1930), Eugenia M. Dumitrescu (11 ian. 1930 - 15 sep. 1930), Spiridon Drăguț (15 sep. 1930 – 1 sep. 1931), Maria Chirițescu (1 sep. 1931 – 1 sep. 1932), Gheorghe Pătrașcu (1 sep. 1932 – 1 sep. 1940) și Marin G. Stroe (1 sep. 1940 – 1 sep. 1941).

Tot înainte de 1945, au mai activat aici: Iordache Nicolae (definitivat); Iulia Nicolae (definitivat), soția lui Iordache Nicolae, Nicolae Gheorghe și Silvia Popescu ³⁾. Iordache și Iulia Nicolae ”au venit din Cadrilater, după cedarea județelor către Bulgaria”, ei fiind repartizați, inițial, în Vitănești ¹⁵⁾.

După Al II-lea Război mondial (1945). În anul școlar 1957-1958, la Școala Veche activau 9 învățători ³⁾: Nicolae Domnica, Chitucea Ana, Popescu Sava, Coșoi Ilinca, Marușcă Virginia, Nicolae Iulia, Calangiu Ștefania, Ștefănescu Aurelia și Drăgănescu Elena. Înainte de 1957 însă, mai activaseră, la Școala Veche, Titina Pătrașcu și Maria Călin, care i-au fost învățătoare germanistului Octavian Nicolae ¹⁵⁾. Tot acesta ne mai spune că ”Trei tinere fete din sat, Elena Ciobanu, surorile Elena Nunuța și Sava Popescu au fost angajate învățătoare după reforma școlară din 1948 și s-au calificat dând diferite examene. Elena Ciobanu a continuat făcând Institutul Pedagogic de 3 ani în București, unde preda Matei Vlad, și a continuat studiul la Universitatea din Iași unde a redactat lucrarea de diplomă tot despre Șerbănești, cred că la prof. Dumitru Rusu”.

În perioada anilor 1960, la Școala Veche a activat și un învățător numit Roșca, ce locuia în Șoseaua Mare într-o casă vecină, spre nord, cu casa Peligrad, dar și învățătoarele din Șerbăneștii de jos, Micu Ioana și Rotaru Lelioara.

Începând din 1976, timp de peste două decenii, a activat ca învățător la Școala Veche, printre alții, și șerbăneșteanul Marian Neaga, cel care, în cele din urmă, va renunța la învățământ, devenind un prosper om de afaceri la nivelul comunei. Tot din aceeași perioadă, începând cu 1978, și-a început activitatea la Școala Veche și învățătoarea Stoica M. Irina, soția regretatului profesor de matematică Marin Stoica, fost director al școlii și fost elev al acestei școli, precum și Gheorghe Berbecaru, care, în cele din urmă, s-a transferat la Drăgășani, el fiind din comuna Poganu, jud. Olt [25]⁾.

După Revoluția din Decembrie 1989. Pe lângă deja amintiții șerbăneșteni, Marian Neaga și Irina Stoica, începând din 2006, și-a desfășurat activitatea de învățător, la Școala Veche, și slătineanul Selu T. Ion, un om ce s-a implicat profund, potrivit menirii sale de dascăl, în viața educațională, culturală și socială a comunei [26]⁾. Și, pentru a nu greși prea mult, mă opresc, deocamdată, aici cu enumerarea învățătorilor ce au activat la fosta Școală Veche... Poate că cineva din actuala cancelarie a școlii de la Șerbănești mă va ajuta să întregesc, măcar în parte, istoria zbuciumată a acestei perioade postdecembriste, când învățământul primar s-a scindat între Școala Veche și Școala Nouă.

Dar, referindu-ne acum la toate perioadele istorice menționate mai sus, și citândul din nou pe venerabilul Octavian Nicolae, ”cadre didactice necalificate au fost extrem de multe”...

Maestre de lucru. Potrivit învățătorilor Ghimișescu, de-a lungul vremii, la Școala Veche ”pe lângă numărul posturilor de învățători au mai funcționat și maiestre de lucru” ⁶⁾. Astfel, potrivit aceleiași surse, se știe că au ocupat acest post următoarele maestre de lucru:

1. Vasia Suvalcea, suplinitoare, numită în 1907;

2. Elena Buruiană, în decursul anului 1908;

3. Cleopatra M. Dumitrescu, în decursul anului 1908;

4. Alexandrina G. Popescu, maestră de gospodărie, de pe 15 feb. 1934 până, la finele anului școlar 1933-1934.

Profesori. Până în 1961, când s-a dat în folosință Școala Nouă, la Școala Veche funcționa atât cursul primar (clasele I-IV), cât și cel gimnazial (la vremea aceea, clasele V-VII). Cursurile primare aveau loc în corpul vechi și cele gimnaziale, în corpul nou al Școlii Vechi. În anul școlar 1957-1958, la Școala Veche activau 6 profesori: Nicolae Iordache (muzică), Câmpeanu Florea (română), Câmpeanu Elena (științe naturale-geografie), Gheorghe Moscă (rusă), Gălătescu Ștefania (matematică), Dumitrescu Emilia (istorie și educație fizică) ³⁾ și, până atunci, mai activase, de asemenea, Gălătescu Constantin (limba română), soțul Ștefaniei Gălătescu ¹⁵⁾.

Diriginți și directori. În faza de început a învățământului șerbăneștean, nu era desemnat un director sau diriginte de școală, activitatea școlară fiind destul de restrânsă, demarând, așa precum am vazut, cu un singur învățător, și acela, preot de profesie. În perioada imediat următoare, directorii de școli primare rurale se numeau diriginți. Când a apărut însă învățământul gimnazial, unde predau profesorii și fiecare clasă avea un diriginte, ca și acum, vechiul înțeles al funcției de diriginte a dispărut, directorul școlii preluând sub conducerea sa atât învățământul primar, cât și pe cel gimnazial. Acest lucru s-a întâmplat și cu activitatea școlară din Șerbănești.

Primul diriginte al Școlii Vechi a fost învățătorul Mihail Dumitrescu, care, în 1924, figura deja pe această funcție ¹⁸⁾. Așa cum spuneam și ceva mai înainte, el a rămas diriginte al școlii până în 1932, când se transferă la Școala nr. 36 din București ³⁾. După plecarea sa, învățătorul Petrică Popovici devine dirigintele școlii și rămâne pe această funcție până în 1938, când se transferă și el tot la Școala nr. 36 din București ³⁾. În locul său este numit director al Școlii Vechi învățătorul Petre Ghimișescu ³⁾. În perioada 1939-1940, acesta a fost concentrat, postul de director fiind girat de soția sa, Paula Ghimișescu ¹⁵⁾.

Această transformare, de la diriginte la director, avea să vină odată cu Legea învățământului primar și normal din 27 mai 1939 și, tot cu această ocazie, clasele ”supra primare” ale Școlii de la Sus au trecut la Școala Veche, de la Jos, unde se crease, după cum cerea acest decret-lege, un ”centru pentru cursul supra primar” ⁸⁾. După directoratul lui Petre Ghimișescu, a urmat, se pare, ”doamna Stângu”, care ”preda limba română” ¹⁵⁾. Iar, în 1956, ”Gălătescu era director la Ciclul II, urmând lui Stângu” ¹⁵⁾. Este vorba de profesorul de limba română, Constantin Gălătescu.

În anul școlar 1957-1958, director al școlii era Iordache Nicolae ³⁾. După directoratul acestuia, Școala Veche a avut la conducere, în ordine, pe Elena Câmpeanu, Ileana Ciobanu, Ilie Ștefan, Marin Stoica și, în cele din urmă, Carmen Jianu și Doru Eleodor Marcu. Începând cu directoratul lui Elena Câmpeanu, sediul școlii din Șerbănești s-a mutat la Școala Nouă, Școala Veche fiind subordonată aceluiași director. Interesant de menționat ar fi faptul că, poate nu întâmplător, directoarea Elena Câmpeanu își avea casa undeva în apropierea noii locații a școlii pe care o conducea la acea vreme. Această casă a familiei Câmpeanu era o casă mare, boierească, construită din cărămidă, casă situată pe malul stâng al Dorofeiului, care mai există și astăzi, renovată fiind, în același stil, de noii proprietari.

Elevi. În Tabelul 1, este prezentată o situație statistică a numărului de elevi ce erau înscriși la Școala Veche în 1942 ³⁾. Din această situație rezultă clar că, încă din 1942, numărul claselor era deja o problemă, în situația în care, la acea dată, exista doar corpul nou al Școlii Vechi, corpul vechi fiind alocat primăriei (v. Fig. 4)... Și, deși numărul elevilor cuprinși în învățământul gimnazial era încă mic, abligatorii fiind doar 4 clase, la acea vreme, totuși, o mutație, în bine, avusese loc: numărul fetelor ce frecventau școala era, deja, aproape egal cu numărul băieților.

Tabelul 1. Situația elevilor înscriși la Școala Veche în anul 1942

Tabelul 2. Situația școlară la Școala Veche în perioada 1911 – 1942 ⁶⁾

Din Tabelul 2, preluat întocmai din Monografia comunei Șerbăneștii de jos a soților Ghimișescu, se pot face următoarele observații referitoare la istoricul Școlii Vechi:

1. În timpul primului război mondial (anul școlar 1916 - 1917), activitatea școlii a fost complet închisă, așa cum menționam și ceva mai sus;

2. Deși numărul de posturi de învățători erau doar două, în perioada 1911 – 1918 au funcționat, totuși, 5 clase de elevi;

3. Pe aproape întreaga perioadă a anilor 1918 – 1940, din totalul copiilor recenzați doar circa 60% se înscriau la școală și urmau cursurile;

4. Din 1918 și până în 1942, la Școala Veche au funcționat 4 posturi de învățători iar în anul școlar 1936 – 1937 au fost chiar 5 posturi de învățători dar, începând din 1926, erau 7 clase de elevi, ceea ce însemna că un învățător preda la două clase în același timp...

În ce privește procentul celor ce se înscriau la școală din totalul copiilor recenzați, o remarcă trebuie făcută, totuși, și o vom face folosind, din nou, sursa citată mai sus ⁶⁾: ”Disproporția constă în aceia că în formularele de recensământ sunt trecuți în rubrică aparte și cei cu vârsta dela 5-7 ani, care ar urma să fie înscriși la grădina de copii mici, plus copiii dela 16-18 ani, obligați a urma cursurile pentru întregire sau neștiutori de carte.” Aceasta înseamnă că, încă din perioada interbelică, statul avea în grijă permanentă, atât copiii de vârstă preșcolară cât și pe cei care abandonau școala sau refuzau să vină la școală, preferând să rămână analfabeți. În ce privește promovabilitatea, vorbind despre aceeași perioadă istorică prezentă în Tabelul 2, învățătorii Ghimișescu fac următoarea observație ⁶⁾: ”Când școala a funcționat cu 4 clase, dintr’un număr de 1197 elevi înscriși au absolvit 81, ceea ce dă un procent de 7%; când școala a funcționat cu 7 clase, din 7432 elevi înscriși nu și-au terminat cursul supra-primar complect, decât 73 elevi, ceeace ne dă un procent aproximativ de 1%. La aceștia trebuie adăugat și numărul elevilor ce se retrag după absolvirea celor 4 clase, urmând la școli secundare.” Și tot acești învățători, explicau situația jalnică a învățământului de atunci în modul următor ⁶⁾: ”Rezultatul dat de școală nu este mulțumitor. Vina nu este a învățătorului ci a țăranului care vede în școală o pacoste pe capul său. Legi pentru obligativitate au fost totdeauna; dar au rămas literă moartă pentru că perceptorul refuză încasarea în termenul legal; iar atunci când încearcă să-și facă datoria (excepții) e prea târziu; copilul nu are cărți, nu face nici un progres și învățământul nu și-a ajuns scopul. Atâta timp cât părinții nu vor fi convinși că știința de carte e cel mai prețios dar ce-l pot da copiilor, truda celui mai bun învățător între bănci goale este un glas în pustiu.” Și, ca o consolare, soții Ghimișescu concluzionau ⁶⁾: „O justă apreciere nu putem face judecând numai după numărul absolvenților ci și după numărul știutorilor de carte. Vom observa la «Situația știutorilor de carte» că rezultatul este mulțumitor.” Adică, majoritatea copiilor din Șerbănești își începeau școala, făceau câteva clase pentru a învăța să scrie și să citească, după care o abandonau... Și aceasta cu consimțământul clar al părinților, care săraci fiind și neajutorați, faptul că nu mai aveau copii analfabeți îi mulțumea pe deplin. La ce le-ar fi folosit să termine copiii lor 4 clase sau 7 clase? Important era să nu rămână analfabeți, precum fuseseră ei! Cam aceasta era mentalitatea, din păcate, atunci... Și, pentru a fi mai clar, misiunea perceptorului acuzat de soții Ghimișescu, în citatul prezentat mai sus, că nu își face treaba potrivit legii, era aceea de a încasa amenzile ce se dădeau părinților care nu își trimiteau copiii la școală... Asta le mai lipsea!

Comitetul școlar. Începând cu 1 septembrie 1919, în baza Decretului-Lege nr. 3138 din 23 iulie 1919, a luat ființă comitetul școlar, care venea să preia gestiunea Școlii Vechi, până atunci ”toate necesitățile ei fiind îndeplinite de Primărie” ⁶⁾. Acest comitet era ales odată la 4 ani de către locuitorii din comună cu drept de vot și avea în componența sa reprezentanți ai corpului didactic și ai autorităților locale, săteni și părinți ai elevilor [27]⁾. Din cadrul acestui comitet astfel ales se numea un președinte, care conducea și reprezenta acest comitet. În perioada interbelică, acest comitet a avut următorii președinți ⁶⁾:

1. Nicolae St. Costac[h]e, 1 sep. 1919 – 1 mar. 1922, care în perioada aceasta era și primar al comunei;

2. Ion Șnaider, 1 mar. 1922 – 6 oct. 1929, care, cu o scurtă întreupere, a fost și primar al comunei în toată acea perioadă;

3. Pascal Popescu, 6 oct. 1929 – 5 oct. 1930, care era și primar în acea perioadă;

4. Anastasie Sardescu, 5 oct. 1930 – 10 mar. 1935, care a fost primar doar în perioada 1932 - 1933;

5. Ilie Ghiochianu, 29 mai 1938 – în funcțiune în 1942, care fusese primar doar pentru o scurtă perioadă, în februarie 1938, după care a devenit notar.

În perioada 10 martie 1935 – 29 mai 1938, ”Comitetul n’a procedat la alegerea unui nou președinte. De altfel, în acest timp și gestiunea comitetului a fost neglijată, școala având venituri după bunul plac al edililor comunali pe care o subvenționau după prietenia politică pe care o aveau sau mai bine zis n’o aveau cu învățătorii. Este dealtfel un adevăr necontestat că școala era privită ca o povară, bună pentru a servi ca local de vot, oridecâte ori era nevoie” ⁶⁾. Și, pentru a înțelege mai bine rolul acestui comitet, voi continua citatul de mai sus, în care învățătorii Ghimișescu își fac cunoscut punctul lor de vedere ⁶⁾:

”Activitatea comitetului s’a reliefat între anii 1925 – 1928 când s’a construit cele 2 localuri de școală dela Șerbăneștii de sus și Buta. În colo s’a mărginit la împlinirea nevoilor și administrarea bunurilor școalei. Când președintele a fost și autoritate comunală (primar sau notar, cum este azi), primăria a vărsat la timp cotele cuvenite iar școala n’a avut prea mult de suferit. Comuna deși este mare și bogată, Bugetul ei fiind destul de mare, totuși Autoritățile administrative nu aprobă sumele propuse de consiliul comunal pentru școală. Este cazul anului 1940 și 1941 și spre a ilustra aceasta, vom da ultimul Compt de gestiune încheiat de acest comitet.”

În Tabelul 3, este reprodus, întocmai, spre exemplificare, acest ”Compt de gestiune” la care fac referire învățătorii Ghimișescu ⁶⁾. Din acest bilanț contabil al școlii, specific perioadei interbelice, demn de reținut ar fi următoarele aspecte:

- Școala avea propriile ei venituri, care proveneau, în principal, din venitul comunei (o cotă parte de 14%) dar și din folosința terenului școlii și din amenzile școlare aplicate;

- Din veniturile școlii erau plătiți doar servitorii, nu și învățătorii;

- Încasare amenzilor școlare era în sarcina perceptorului comunal, contra unui comision (”remiză”) de circa 4% din valoare încasată.

Concluzia soților Ghimișescu față de acest bilant este una amară ⁶⁾: ”Așa dar din prevederi s’au încasat cu ceva mai mult de ½. Rezultă de aci, că toate nevoile școalei au fost împlinite pe jumătate. Să nu surprindă pe nimeni faptul că acest comitet administrează 2 școale; iar când sumele nu ajung, directorii se văd nevoiți a suporta ei anumite cheltuieli.” Cele două școli la care se face referire, în acest context, erau școala de la Jos și cea de la Buta.

Tabelul 3. Bugetul de venituri și cheltuieli al Comitetului școlar în perioada 1940 – 1941 ⁶⁾

Absolvenți de elită. Într-o situație aproximativă, cu multe omisiuni și fără nominalizări, situație făcută în 1942 de către învătătorii Ghimișescu ⁶⁾ și referindu-se la absolvenții Școlii Vechi, aceștia spuneau că ”au urmat învățătura mai departe, obținând titluri superioare următorii:

3 licențiați în drept dintre cari 2 avocați și un magistrat;

3 studenți (doi dintre ei funcționari în Ministerul Aerului și Marinei).

Curs secundar și normal: 1 școala militară (sublocotenent), 1 elev școala militară, 1 absolvent al Școalei Superioare de Comerț.

5 școala normală (învățători) dintre aceștia 1 licențiată a Academiei pedagogice.”

După cum se poate observa, din această înșiruire de absolvenți ai Școlii Vechi, care și-au continuat studiile, absolvind licee, școli militare sau facultăți, lipsea tocmai referirea la Dumitru Popovici, de pildă... Totuși, printre numele de marcă de foști elevi ai Școlii Vechi, se numără, după cum se știe, criticul literar Dumitru Popovici (promoția 1914), istoricul Matei D. Vlad și germanistul Octavian Nicolae, autori a numeroase cărți, nume de referință în domeniile lor de activitate.

Activități extrașcolare. În perioada de început a regimului comunist dar și mai apoi, elevii trebuiau să participe la o serie întreagă de activități extrașcolare, cum ar fi: lucrări în grădina școlii, culesul plantelor medicinale, vizite la unitățile socialiste, strângerea de fier vechi, de sticle și borcane ³⁾. Tot în acea perioadă, în scopul culturalizării maselor, se organizau matinee pentru vizionarea filmelor recomandate minorilor. La aceste spectacole-matineu, organizate duminica sau în timpul vacanțelor, nu aveau voie decât elevii, însoțiți fiind de către cadrele didactice desemnate supravegherii lor.

Serbările școalare erau un tip de activitate extrașcolară ce implicau activ atât pe elevi cât și pe profesori. Erau instruite cu aceste ocazii, în afara orelor de program, corurile, echipele de dansuri populare ori brigăzile artistice ale clasei sau ale școlii. Această instruire începea cu câteva săptămâni înainte de data când era planificată serbarea. Dintre toate aceste serbări, cea mai importantă era socotită serbarea de sfârșit de an școlar.

Șezătorile erau, de asemenea, manifestări culturale pregătite și organizate de învățători, mai târziu și de profesori, cu participarea sătenilor mai în vârstă. Acestea erau organizate îndeosebi în perioada iernii, când șerbăneștenii nu erau ocupați cu muncile câmpului.

Concluzii. Fără a fi, nici pe departe, un subiect complet dezvoltat, concluzia principală a acestui documentar este, deocamdată, una pur nostalgică:

Ceea ce a mai rămas din fosta Școală Veche nu pare să mai prindă viață vreodată, ca locaș de învățământ (și nici nu se merită!), dar ca muzeu al satului sau al școlii de-altădată ar putea renaște miraculos din praful Șoselei Mici... Că un curcubeu dublu cum rar se poate vedea, încadrând din văzduh Școala Veche (v. Fig. 11 [28]), prevestea parcă, prin vara lui 2011, un viitor mai bun! Și, totuși, nu trebuie să uităm niciodată că, până la începutul mileniului III, când a fost demolat, vechiul local al Școlii Vechi și al Primăriei de-altădată era cea mai veche clădire din Șerbănești, mai veche chiar decât Biserica din Dealul Papii, care acum, din fericire pentru noi șerbăneștenii, este declarată monument istoric...

Iar dacă bustul cărturarului Dumitru Popovici și-a găsit un loc de cinste în actuala locație a Școlii Noi, nu trebuie uitat, totuși, că el nu are nimic comun cu această locație a școlii, toată educația sa primară fiind făurită pe băncile fostei Școli Vechi, școală care, acum, e pe cale să dispară pentru totdeauna. Istoria ei va trebui însă să rămână scrisă, cât mai în detaliu! Eu am încercat, prin acest documentar, să scriu doar primele file ale acesteia...

Craiova, 5 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - Repere cronologice. Școala Gimnazială ”D. Popovici” Șerbănești, jud. Olt, https://www.sites.google.com/site/scoaladinserbanestijudolt/, accesare 11 martie 2018.

[2]. IORGA, N. – Istoria învățămîntului românesc. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

[3]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[4]. PÂRNUȚĂ, Gh. și BĂRBOI, V. – Învățământul și cultura în județul Olt (secolul XIII-1864). Editura Hardiscom, Pitești, 1997.

[5]. MIHAI, Gh. ş.a. – Dumitru Popovici: Omul şi opera. Editura Fundaţiei “Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2002.

[6]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[7]. * * * - OT-F-00327 Școala primară Șerbăneștii de Jos, 1914-1945 (niv. Fond). ANR Olt.

[8]. ȘERBAN, Gr. – Monografia Școalei Șerbăneștii de Sus – Olt. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale, 1942.

[9]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Planul director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 14 februarie 2018.

[10]. * * * - Plan Urbanistic General (preliminar). Comuna Şerbăneşti. Primăria Şerbăneşti, 2004.

[11]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, 2012-2015.

[12]. * * * - Aprobarea Inventarului Bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Şerbăneşti, Judeţul Olt. HCL nr. 1, Consiliul Local Șerbănești, 31.01.2011.

[13]. * * * - Corespondenţă între Prefectura Judeţului Olt și Administraţia Casei Şcoalelor referitoare la donaţia testamentară a lui Ghiţă Dumitrescu, pentru construirea unei şcoli în comuna Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt; testamentul lui Ghiță Dumitrescu. SANIC: Inv. 639/1, nr. UA: Nou 81, Vechi 31.

[14]. FRANZ, Gh. - Școala noastră – scara desăvârșirii inteligențelor. În revista ”Petale de iris”, Școala cu clasele I-VIII ”Dumitru Popovici”, Şerbăneşti, 2011.

[15]. NICOLAE, O. – Corespondență, e-mail, Germania, 24 iunie 2020.

[16]. GHIMIȘESCU, Paula – Memoriu de activitate. Șerbăneștii de sus, 2 noiembrie 1943. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[17]. GIUCULESCU, D. – Proces-verbal de inspecție specială de înaintare la Gr. I, înv. Paula P. Ghimișescu. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[18]. * * * - OT-F-01014 Cooperative școlare – Jud. Olt, 1906-1949 (niv. Fond). ANR Olt.

[19]. * * * - Anuarul “Socec” al României-Mari 1924-1925, vol. II - Provincia. Editura “SOCEC & Co” SA, Bucureşti, 1925.

[20]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 230, Bucureşti, 9 octombrie 1945.

[21]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 296, Bucureşti, 22 decembrie 1947.

[22]. TRUŢĂ, C. T. şi BARBU, M. - Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt. Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2013.

[23]. TÎLVĂNOIU, I. şi RADIAN, V. – Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (II). În revista ”Memoria Oltului” nr. 4 (38), Găneasa, aprilie 2015.

[24]. ȘERBAN, I. – Memoriu de activitate. Șerbăneștii de jos, 20 septembrie 1941. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale și al Cultelor -1945, Direcția Direcția Învățământ Primar Normal, dosar 24, fascicola 43, litera Ș.

[25]. * * * - Gheorghe Berbecaru. Facebook, https://www.facebook.com/gberbecaru1955/about?lst=100006000634429%3A100007319027325%3A 1593281600, accesare 27 iunie 2020.

[26]. * * * - Lista posturilor ocupate din Județul Olt, ordonate după disciplină și numele ocupantului. Titularizare 2006, http://titularizare.edu.ro/2006/generated/files/j/OT/po_do/page_16.html.

[27]. * * * - Studiu de caz: Comitetele școlare din perioada interbelică. Asociația Super Tineri ASIRYS, 6 ianuarie 2014, http://asirys.blogspot.ro/2014/01/studiu-de-caz-comitetele-scolare-din.html.

[28]. POPESCU, S. – Curcubeul... Șerbănești, 23 iulie 2011. Facebook, https://www.facebook.com/photo.php?fbid=259763090707000&set= a.259763007373675.82199.100000199336446&type=3&theater, acccesare 15 martie 2018.

Accesați fișierul în format pdf: