Dumitru Caracostea

Despre relaţia complexă și de lungă durată, ce a existat între academicianul Dumitru Caracostea şi comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, nu s-au scris prea multe până acum. Şi, până la revoluţia din decembrie 1989, nici şerbăneştenii nu ştiau mare lucru despre această personalitate de seamă a culturii româneşti. Îmi aduc aminte că, prin 1970, când eram elev la gimnaziu, venerabila profesoară de limba română, Peligrad Gherghina, ne-a întrebat dacă ştim care a fost cea mai cunoscută personalitate a comunei Şerbăneşti şi, a mai menţionat ea, că este vorba de un „mare cărturar”. Deoarece niciunul dintre noi nu am avut vreun răspuns pe măsura aşteptărilor sale, profesoara Peligrad ne-a dat această „temă” pentru acasă, cerându-ne să întrebăm părinţii sau bunicii noştri pentru a afla răspunsul corect la întrebarea pe care ea ne-o adresase. Când am ajuns acasă, am încercat să aflu răspunsul corect întrebând, mai întâi, pe mama mea, Ecaterina Ivaşcu (născută Sardescu). Ea copilărise în Şoseaua Mare şi, vecină fiind cu familia Popovici (popa Gogu), răspunsul ei a venit direct: „unu’ dintre băieţii lu’ Popovici, îl chema Dumitru”.  În mintea mea însă, Popovici era unul singur, cunoscut de toată lumea: învăţătorul Petrică Popovici, care îşi avea gospodăria la poalele dealului Miculeşti... Întrebând acelaşi lucru şi pe bunică-mea, Ioana Ivaşcu (zisă Budicoaia), mi-a confirmat, oarecum, acelaşi lucru dar şi falsa mea credinţă că Dumitru era unul dintre băieţii lui Petrică Popovici (de fapt, Dumitru şi Petre erau fraţi; v. documentarul Dumitru Popovici). Mamare, cum îi ziceam, noi nepoții, bunicii dinspre tată, provenea din satul Barza, comuna Tufeni, şi, prin căsătoria cu bunicul meu, Marin Ivaşcu (zis Budică) pe care eu nu l-am cunoscut, murind pe când tatăl meu avea doar 14 ani, ajunsese să locuiască în Dealu Papii, undeva lângă biserică şi lângă cimitirul satului. Grădina casei ei se întindea însă până la Pojorâta şi, dincolo de Pojorâta şi de drumul Drăgăneştilor (acum str. Lisa), era gospodăria lui Petrică Popovici. De aceea, poate, explicaţiile ei au fost cât se poate de convingătoare pentru mine: „pe băiatu’ ăsta alu Popovici l-am văzut mai dămult la cimitir, când veneau femeile la tămâiat; mai era cu unu’ de la Bucureşti, şi registrau femeile cum îşi jăleau morţii”. Din documentările mele de până acum, nu am reuşit încă să mă dumiresc prea bine în legătură cu adevărata identitate a celor două personaje interesate de bocetul şerbăneştenilor, dar cert este că atât Dumitru Popovici cât şi Dumitru Caracostea aveau în jurul lor prieteni titraţi, pasionaţi de tot ce însemna folclor autentic românesc... Cât despre răspunsul aşteptat de profesoara Peligrad de la noi, mi-a rămas în minte doar dilema iscată de noi, colegii de clasă: mai toţi copiii de la Jos spuneau că Dumitru Popovici ar fi cel mai mare cărturar pe care l-a dat ţării comuna Şerbăneşti (deşi nu ştia nimeni mai nimic despre activitatea sa cărturărească), în timp ce copiii de la Sus susţineau că profesorul Mitică Caracostea ar fi fost acel „mare cărturar”... În faţa acestei dileme neaşteptate, în mod prudent şi împăciuitor pentru toată lumea, iscusita profesoară a evitat să ne confirme care era, de fapt, răspunsul corect şi, mai ales, a evitat să ne dea detalii despre vreunul dintre cei doi mari profesori, aduşi în discuţie de noi, copiii... Eu însă despre Caracostea nu ştiam, la acea vreme, decât că fusese un neam de boieri, cunoscuţi mai ales la Şerbăneştii de Sus şi în comuna Movileni... Mai târziu, pe când eram elev la liceu dar şi în perioada studenţiei, am încercat să descopăr ce legătură avea Dumitru Caracostea, originar din Slatina, cu Şerbăneştiul şi, spre dezamăgirea mea, nu am găsit, la acea vreme, nicio referire la acest subiect... Profesorul Dumitru Ilie, născut fiind la Şerbăneştii de Sus şi ceva mai în vârstă decât mine, în lucrarea sa monografică dedicată comunei Şerbăneşti [32], spunea însă despre Dumitru Caracostea următoarele:

„Dumitru Caracostea a fost strâns legat de meleagurile judeţului Olt, în special de comuna Şerbăneşti, şi celor care ne tragem din aceste locuri ne face o deosebită plăcere să cunoaştem activitatea ştiinţifică a profesorului Caracostea, dar îl simţim foarte apropiat pe omul Dumitru Caracostea, care avea aici o moşie apreciabilă şi un conac boieresc cu o arhitectură deosebită. Profesorul poposea la Şerbăneşti atât pentru că satul îi oferea condiţii bune pentru cercetările folclorice şi pentru scris, dar şi pentru a-şi întâlni rudele: Constantin la Movileni şi Nicolae la Buta. Îmi amintesc cu o mare plăcere deplasările pe care le făceam, elevii din Şerbăneşti de Sus, la conacul lui Dumitru Caracostea, care era în vecinătatea Şcolii primare din comună. Profesorul Mitică Caracostea, cum îi spuneau localnicii, obişnuia să poarte lungi discuţii cu dascălii satului sau cu oamenii simpli, care constituiau pentru el şi o sursă de culegere a folclorului nostru, sau de studiere a obiceiurilor locale. Din păcate, nicio construcţie din cele care au aparţinut conacului Caracostea nu se mai păstrează. Dar amintirile despre profesorul Caracostea au rămas în memoria oamenilor mai în vârstă din localitate. Ei nu au uitat că profesorul a ajutat şi îndrumat paşii unui şerbăneştean de-al nostru, Dumitru Popovici, care din învăţător suplinitor la Buta, student la Bucureşti, a ajuns apoi profesor la Universitatea din Cluj, în acelaşi domeniu – filologia.”

Pornind de la aceste informaţii preţioase, am început, practic, documentarea mea despre Dumitru Caracostea, voind să descopăr, în primul rând, cât mai multe amănunte legate de însemnătatea lui Dumitru Caracostea pentru comuna Şerbăneşti. Şi iată că acum, după mai bine de un an de căutări, încep să înţeleg mai bine cine a fost, cu adevărat, Dumitru Caracostea, ce l-a legat pe acesta de plaiurile comunei Şerbăneşti, ce a făcut el pentru comuna Şerbăneşti şi, mai ales, încep să trag nişte concluzii surprinzătoare pentru mulţi dintre noi, şerbăneştenii...

Dar să o luăm pe rând, pe înţelesul tuturor, şi să descoperim împreună toate aceste lucruri!

Locul şi data naşterii. Dumitru Caracostea s-a născut pe 10 martie 1879, la Slatina, într-una din vechile case ale familiei Caracostea, aşa cum rezultă din actul său de naştere redat în cele ce urmează, [37]:

„Registru stărei civile pentru născuţi, din anul una mie optsute şaptezeci şi nouă, luna martie, ziua unsprezece, ora patru meridian. Act de naştere al lui Mitică, ortodox, de sexu bărbătescu, născut ieri, în oraşul Slatina, la casa părinţilor săi din strada Rătescu, fiu al domnului  Nicolae  Caracostea, vârsta treizeci şi patru de ani, funcţionar, domiciliat  în această comună şi al doamnei  Eufrosina  Caracostea, născută Blechan, vârsta douăzeci  şi patru de ani, domiciliată  în  această comună după declaraţiunea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul”. Martorii care semnau acest act de naştere erau [18]: Costache Caracostea, în vârstă de 64 de ani, “proprietar, domiciliat în comuna Şerbăneştii de Sus”, unchi al lui Nicolae (frate cu Hristudor Caracostea, bunicul lui Mitică, cel abia născut), şi maiorul Constantin Maican, de 46 de ani, şi el unchi al lui Nicolae Caracostea, domiciliat în Slatina.

De fapt, aşa cum voi încerca să demonstrez în cele ce urmează, cei doi soţi Caracostea (Nicolae şi Eufrosina), la acea vreme, domiciliau într-una din „casele Cracostea” de la Slatina, case ce aparţineau, de drept, lui Hristudor Caracostea, tatăl lui Nicolae Caracostea şi bunicul lui Dumitru Caracostea.

Numele de botez al lui Dumitru Caracostea, precum rezultă din actul său de naştere citat mai sus, era, de fapt, Mitică Caracostea, aşa cum îl cunoşteau şi şerbăneştenii [32], iar numele de Dumitru este numele pe care el l-a adoptat şi agreat, nume sub care a intrat în viaţa publică, universitară şi academică, deși a fost oficializat abia în 1950, „printr-o decizie a comunei Bucureşti-Ilfov”, [17]. Ca şi în cazul lui Dumitru Popovici (v. documentarul Dumitru Popovici), de multe ori, Dumitru Caracostea a fost numit, în mediul publicistic, şi Dimitrie Caracostea, iar el a publicat, cel mai adesea, sub acronimul D. Caracostea.

Dar, revenind la „casele Caracostea” de la Slatina, pentru a înţelege mai bine mediul în care se năştea Dumitru Caracostea, trebuie spus că, în toamna anului 1875, profesorul Ion S. Floru venea pentru prima dată la oraş, de la Floru, ca elev în clasa I de liceu, şi tatăl său îi găsise o gazdă în vecinătatea acestor case. Iată ce-şi amintea acesta, ceva mai târziu, despre acele locuri şi case din Slatina, [28]:

Nu văzusem oraş. Auzisem numai că mergi pe piatră şi nu calci deloc pe pământ (...) După ce am văzut de departe gara cea mare şi după ce am trecut calea ferată, am apucat pe şoseaua care duce în oraş şi care mi s’a părut foarte lungă, până ne-am oprit înaintea unei căsuţe pe stânga, cu faţa spre şosea, cu o prăvălioară la care obloanele albastre stau lăsate, cu un coridor în lungul casei şi fără niciun gard în faţă.

Proprietarul, cârciumar, murise de mai mulţi ani, purta porecla Podereanu. Avusese un băiat, care a plecat la Bucureşti, a intrat în administraţie, ajunsese subprefect pe la Olteniţa, dar mise pare că nu mergea bine, căci mama lui ofta şi lăcrăma, de câte ori îi pomenea cineva de el. Aveau şi o fată, pe care am văzut-o şi eu odată şi care se măritase la ţară spre Alimăneşti, se înstrăinase de mamă-sa, încât nu ştiu dacă-şi scrieau o scrisoare pe an. Dealtfel mergea bine.

Proprietăreasa şi gospodăreasa casei se chema jupâneasa Chira, scurtă, groasă, albă, pelângă cincizeci de ani. Casa jupânesei Chira avea o prăvălioară cu borcane şi cu sticle goale pe rafturile din fereastră, la care obloanele stau lăsate totdeauna. Alături cu prăvălia erau alte două camere, fiecare cu uşă în coridor, camera mică cu o ferestruică în prăvălie servind ca locuinţă proprietăresei, cealaltă mai mare cu două paturi mari de scânduri fixate pe pari, acoperite cu rogojini, cu o singură masă de brad, drept toată mobila, servia de odihnă călătorilor mai de jos, cari se culcau de-a latul, 7, 8, 10, ţărani cu opinci, soldaţi cu cisme pline de noroiu. Camera mai mică avea saltea de lână, macat şi plapomă la capul despre perete se mai găsea o plapomă, câteva perine şi cearşafuri suplimentare, căci, deşi numai cu un pat, servia şi ea de odihnă altor pasageri (...)

Curtea din spatele casei era îngustă, dar tot era bună de alergat, căci altceva nu se găsea în ea decât o mică şandrama de scânduri pentru o persoană şi un grajd, înalt de cel mult doi metri dar cu înveliş înalt, ca să încapă fân, căci jupâneasa Chira ţinea fân de vânzare cu zece bani ocaua veche.

Peste şosea erau casele vechi, cu ziduri groase, în două etaje, p’împrejur cu vie cât o câmpie, prin ea cu nuci şi feluriţi pomi roditori, proprietatea familiei Caracostea, iar lângă gardul nostru, către oraş, se întindea, din nenorocire, o câmpie cu gard rupt, cu case vechi ruinate, casele familiei Valipati.

În primăvara anului următor, 1876, cu trei ani înainte de naşterea lui Dumitru Caracostea, continuându-şi amintirile, Ion S. Floru face următoarea mărturisire interesantă, [28]:

O amică a lui Caracostea rămăsese singură acasă şi m’a cerut de la mama Chira, ca să dorm cu dânsa să-i ţiu de urît. Nu mi-a fost urît în casele acelea mari şi goale, dar înălţimea camerelor, grosimea zidurilor, răsunetul duşumelelor mă izbeau în mod cu totul străin. Cucoana nu ştia carte, m’a pus să-i citesc calendarul amuzant pe 1874 şi făcea mare haz de un articol, ecoul (...) I-am citit până noaptea târziu şi apoi am dormit dus. A doua zi cucoana mi-a dăruit calendarul, pe care l-am păstrat mulţi ani.

Refăcând acest drum al lui Ion S. Floru pe o hartă a oraşului Slatina de la sfârşitul veacului al XIX-lea [136] şi cunoscând locaţia actuală a casei Caracostea, am încercat să reconstitui, topometric, locul naşterii lui Dumitru Caracostea (v. Fig. 1). Tot aici, pornind de la descrierea făcută de Poboran [42], am figurat şi vestita stradă Rătescu de care se aminteşte în actul de naştere al savantului. Despre această stradă, în cartea sa monografică intitulată „Istoria oraşului Slatina”, Poboran spunea că: „are o lungime de 1200 metri şi coprinde 25 case. Această stradă se desparte din strada Gării şi merge spre nord, printre vii şi ese tot la gară. Se numeşte ast-fel după numele vechei familii boereşti Rătescu, care a avut proprietăţi pe dânsa.” De remarcat că ridicările în teren, ce se regăsesc în harta din Fig. 1, s-au făcut în perioada 1880-1883, adică la numai câţiva ani după naşterea lui Dumitru Caracostea.

În ce priveşte casa în care s-a născut Dumitru Caracostea, ea nu poate fi decât una dintre casele acelea vechi, „mari şi goale”, cum le văzuse Ion S. Floru cu ochii săi de copil venit de la ţară. Ale cui erau însă acele case şi de ce erau ele goale? Aşa cum rezultă dintr-un anunţ de licitaţie publică din 1883 [108], redactat (foarte posibil!) de însuşi Nicolae Caracostea, tatăl lui Dumitru Caracostea, aceste case erau parte „a averei imobilă a debitorului Hristodor Cara-Costea, de profesie proprietar, domiciliat în comuna Floru, cătunul Negreni-Şerbăneşci, plasa Mijlocu, judeţul Olt, care avere se compune ast-fel: O casă construită de zid, acoperită cu şiţă veche, coprinzând într'ânsa etagiul de jos un antre principal, corespunzând în 3 camere, pardosite cu scânduri, ferestrele cu 2 rânduri de geamuri, sobele complecte la camere, în dosul acestora se găsesc alte 2 odăi şi o cuhnie, cu intrarea pe din dos şi din cuhnie intră în pivniţă dedesubtul caselor, construită tot de zid, etagiul de sus se compune din un antre cu scară de lemn, din care corespunde într'o sală despărţitoare a 4 camere şi un salon, toate pardosite cu duşumele, uşile cu 2 canate şi ferestrele cu 2 rânduri de geamuri, lângă aceste case se ţine un pălimar acoperit cu şiţă, conducător la 2 retirade, lângă acestea se află un şopron şi o magasie, construite de scânduri de brad nuoi, acoperite cu scânduri, lângă acest şopron şi magasie se află o magasioară şi un grajd vechi, construite de scânduri vechi şi acoperite cu şiţă veche, la poartă, tot în curtea acestor case, se mai află clădit un bordei în pământ, de martaci de lemn, pentru servitori; despre apus, alături cu casele, este o grădiniţă de flori, curtea acestor ecarete este împrejmuită cu ulucă de scânduri de brad. Vecinătăţile imobilului sunt: la răsărit se învecinesce cu via debitorului

Fig. 1. Locaţia caselor Caracostea la începutul sec. XX, [136]

Hr. Cara-Costea, în care vie esistă şi locul de casă dat de debitor D-lui N. Cara-Costea, prin actul legalisat de acest tribunal la No. 3,239 de la 8 Ianuarie 1876, şi se desparte această vie de case şi împrejmuirile arătate mai sus printr'o închisoare de ulucă, la miază-noapte se învecinesce cu casele şi locul D-ei Elena Fântâneanu, la apus se învecinesce cu şoseaoa ce trece şi este vis-a-vis cu otelul Concordia, strada Vintilă-Vodă, mahalaoa Roşie, şi la miază-zi se învecinesce cu şoseaoa gărei. Acest imobil este situat în oraşul Slatina, strada Vintilă-Vodă, plasa Mijlocu, judeţul Olt. Această avere s'a urmărit şi se vinde spre despăgubirea D-lui Nicolae Cara-Costea, de profesiune liberă, domiciliat în oraşul Slatina, plasa Mijlocu, judeţul Olt, în basa actului ipotecar legalisat de acest tribunal la No. 7 din 1882, pentru suma de lei 7,000 cu dobânda legală de 10 la sută până la achitare. Se somează toţi aceia cari ar pretinde vre-un drept de proprietate, usufruct, chirie, privilegiu, servitute, ipotecă sau ori-ce alte drepturi din cele prescrise la art. 506 din proc. civilă, asupra zisului imobil, să se presinte la acest tribunal mai înainte de zioa vînzărei, căci în urmă ivindu-se nu li se vor mai considera. Se notează însă că căutându-se registrele de popriri de la acest tribunal, s'au găsit următoarele sarcini: 1. Hristudor Cara-Costea, averea sa zălog pentru Ion Tudor, No. 896 din 1837, al registrului de popriri. 2. Ipotecă idem notată mai sus către fiul său N. Cara-Costea. No. 5,580. 1883, Aprilie 6."

Aşadar, casele în cauză, la vremea când se năştea Dumitru Caracostea, erau casele lui Hristudor Caracostea, în timp ce Nicolae Caracostea, fiul său, avea doar un loc de casă, în interiorul acelei vii „cât o câmpie”, cum o descria Ion S. Floru în amintirile sale. Acest loc de casă fusese donat lui Nicolae de tatăl său, Hristudor, din 1876, dar acesta nu apucase să-şi construiască încă o casă a sa...

De ce erau casele Caracostea „goale”, cu doar câţiva ani înainte de naşterea lui Dumitru Caracostea? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Hristudor Caracostea îşi petrecea aproape tot timpul la conacul său din Jarcaleţi, unde îşi avea moşiile şi domiciliul (v. actul de ipotecă de mai sus; la acea vreme, Jarcaleţii se mai numeau şi Şerbăneşti-Negreni şi era un cătun ce aparţinea de comuna Floru). Pe de altă parte, copiii lui erau deja la rostul lor, inclusiv Nicolae, care, până în 1878, lucrase ca magistrat, în Roşiorii de Vede (v. [10] şi [100]). Aşa se face că, în timpul războiului de independenţă (războiul ruso-turc din 1877-1878), o parte dintre casele de la Slatina ale lui Hristudor Caracostea au fost rechiziţionate pentru cancelaria armatei ruseşti, [81].

Dar despre periplul profesional al lui Nicolae Caracostea şi despre casele Caracostea de la Slatina voi mai vorbi, cu siguranţă, şi în paragrafele care urmează. Ne vom lămuri, cu această ocazie, mult mai bine, că Dumitru Caracostea nu era, de fapt, „originar din satul Şerbăneştii de Sus”, aşa cum se mai afirmă încă uneori [58] dar că el se considera, totuşi, a fi din Şerbăneşti... Astfel, cu puţin timp înainte de moarte, Caracostea făcea următoarea mărturisire şocantă, [48]: „Puşcariu, conducînd Atlasul limbii române, îmi spuse că, ştiind că eu eram din judeţul Olt, şi anume din Şerbăneşti, - ştiind lucrul acesta prin prietenul nostru comun Capidan – îmi spune că anul acesta şi că în vacanţa aceasta, Sever Pop, care conducea cercetările pe teren, are să lucreze în judeţul Olt, şi anume chiar în plasa de unde eram eu. Şi că ar fi bine să văd şi eu ceea ce face.” Aşadar, Caracostea se considera a fi din Şerbăneşti şi nu din Slatina, acelaşi lucru știindu-l şi prietenii săi apropiaţi...

Părinţii lui Dumitru Caracostea, aşa precum rezultă din cele prezentate mai sus, nu au fost, nicidecum, „primii caracosteşti stabiliţi în Slatina” [65], documentele care amintesc despre „casele Caracostea” datând de la 1848 [42] şi chiar mai devreme, de la 1837, aşa cum rezultă, indirect, din registrul de popriri existent pe numele lui Hristudor Caracostea, document citat mai sus, [107].

Tatăl lui Dumitru Caracostea se numea Nicolae şi era fiul lui Hristudor şi al Despinei Caracostea (v. Fig. 2), proprietarii moşiei Şerbăneşti-Negreni (Jarcaleţi). Documentele istorice arată că familia sa era originară din regiunea Epir (Grecia) şi purta, iniţial, numele Bălan, nume devenit apoi Ioan (nu se știe de când și de ce) şi schimbat, din nou, la începutul secolului al XIX-lea, în Caracostea, după porecla dată de turci unuia dintre membrii acestei familii (Costea Bălan), [33]. Aşadar, străbunicul lui Caracostea (Costea Bălan) era negustor macedonean (aromân) şi se stabilise în zona Şerbăneşti, după 1770, cumpărând aici mai multe moşii (Şerbăneşti, Stoicăneşti, Perieţi, Moşteni, Floru, Buta, Boianu, Jarcaleţi şi Făgeţel), [33]. Costea mai avea un frate, Ghiorghi, ambii ocupându-se cu negostoria şi făcând des drumul între Istambul şi Ţara Românească. Deoarece Costea era ceva mai brunet decât fratele său, Gheorghe, pentru a-I deosebi de acesta, partenerii turci îi ziceau “Kara-Costea”, adică Costea cel Negru, “kara” însemnând, în limba turcă, printre altele, şi “negru”, [33]. Această explicaţie este dată chiar de Dumitru Caracostea dar, coincidenţă sau nu, tot în limba turcă, “kara” înseamnă şi “teren, pământ, moşie”, adică porecla i se potrivea numai bine, putând fi interpretată şi altfel; de pildă, “Costea moşierul”… Altfel, gândind ceva mai româneşte, dacă acel Costea era brunet de-a binelea, numele de Bălan nu prea i se potrivea, iscând o antiteză puţin jenantă! Dar hai să revenim, mai bine, la tatăl lui Dumitru Caracostea!

Iată ce îşi amintea Dumitru Caracostea, mai târziu, despre bunicii săi de la Şerbăneştii de Sus [14]:

Bunicul meu era din Epir, dintr-un sat numit Negadis, şi el avea rude prin părţile acelea. Îmi povestea tata – şi bunicul lui îi povestea – c-avea oi acolo, şi [că] oile erau ţinute – cum ziceau ei în dialect macedonean – «în valea armânilor» [sau în jurul ei].

Bunică-mea era o fire cu totul deosebită de el. Din folclor ea reţinuse – după câte mi-aduc aminte – unele maxime, unele norme de conduită, conţinute în proverbe. Ea fusese destinată de părinţi să intre în tagma călugărească, însă bunicu-meu, întâlnind-o tocmai cînd o ducea familia la mănăstire, a oprit convoiul şi l-a transformat în convoi de nuntă. Ea a păstrat însă cuta călugărească, pentru că în biserica clădită de bunicu-meu la Şerbăneşti ea a ţinut să fie zugrăvită ca ctitoră, în haină de călugăriţă. În odaia specială [din Şerbăneşti?], păstrată pentru fata ei, cînd venea s-o viziteze, era pe masă un maldăr de cărţi greceşti, pe care ea le adusese din munţii Pindului, [cărţi] pe care le răsfoia adeseori. Şi mi-aduc aminte că nu o dată îi răsunau proverbe luate de acolo; mi-aduc aminte că o dată, dus cu unele amintiri ale mele, [după ce] citisem ca copil Aladin şi lampa fermecată, dimineaţa, văzând pe florile din grădină strălucind roua, în amintirea strălucirii bijuteriilor în [povestea lui] Aladin, m-am dus şi i-am spus: - Mamă-mare, afară sînt o grămadă de diamante! Ea, ţin mine, a ieşit afară, s-a uitat şi a văzut că era rouă; şi atunci, mi-a repetat nu ştiu pentru a cîta oară proverbul: - Măi, zice, nu tot ce zboară se mănâncă!

Dar despre bunicii lui Caracostea şi povestea lor de viaţă, ruptă parcă din poveşti, voi încerca să discut, mai pe larg, într-un alt documentar...

 Fig. 2. Hristudor şi Despina Caracostea, bunicii de la Jarcaleţi ai lui D. Caracostea, [93] 

Nicolae Caracostea (Nae) s-a născut, conform actului de naştere al lui Dumitru Caracostea (redat mai sus), în anul 1845 (având 34 de ani, în 1879), sau, conform arborelui genealogic al familiei Caracostea, în 1853 [93]. Potrivit altor suse, Nicolae s-ar fi născut în anul 1843, [7]. El a mai avut încă patru fraţi (Mihail, Costică, Iancu şi Polihron) şi o soră (Smaranda), Nicolae fiind al doilea dintre cei şase copii ai lui Hristudor şi ai Despinei,  [93]. Despre locul

Fig. 3. Avocatul Mihail Caracostea şi soţia sa, Constanţa, unchiul şi mătuşa lui D. Caracostea, [93] 

naşterii lui Nae nu sunt, deocamdată, informaţii dar acesta nu putea fi decât Slatina sau Şerbăneşti, acolo unde tatăl său, Hristudor, avea mai multe case şi proprietăţi. În orice caz, în copilăria sa, tatăl lui Dumitru Caracostea, petrecea mult timp pe la conacul din Jarcaleţi, împreună cu  ceilalţi fraţi ai săi, îndeosebi pe durata vacanţelor şcolare. Dar să vedem, mai întâi, în câteva cuvinte, care erau fraţii lui Nicolae Caracostea şi ce se ştie, deocamdată, despre fiecare dintre ei! Aşadar:

Mihail (numit, uneori, şi Mihalache sau Mihăilache, v. Fig. 3) era născut în 1851, a fost avocat renumit şi, în 1883, avea domiciliul în Bucureşti, str. Sfinţii Voivozi, nr. 58 [109]; mai târziu, în 1891, el locuia pe str. Sculpturei/Sălciilor, nr. 11 [61]. A fost căsătorit cu cântăreaţa Constanţa Caracostea (născută Dristorian, [96]) şi a fost ales deputat de Olt, colegiul III, în anii 1889 [61], 1890 [62], 1891 [63], reprezentând judeţul Olt în Adunarea Deputaţilor (v. [112] şi [63]). Mihalache a murit pe 22 iulie 1906, la Jarcaleţi [93], unde moştenise de la tatăl său, Hristudor, 300 pogoane din moşia Şerbăneşti-Negreni şi parte din casele acestuia [106]. După moartea lui Mihalache, soţia sa s-a stabilit în Franţa, la Paris, cunoscută fiind sub numele de Constance Dristorian (v. Fig. 3), [93].

În 1904, cu doar doi ani înainte de moartea sa (moarte ce avea să-l surprindă, prematur, chiar la casa părintească de la Jarcaleţi), într-un articol din cotidianul „Adevărul” [38], articol dedicat sculptorului român Constantin Gănescu, sculptor stabilit, la acea vreme, în Paris, se spunea că acesta avea în atelierul său de creaţie, printre altele, şi „bustul advocatului romîn Caracostea”. Autorul acestui articol era nimeni altul decât Constantin Mille, directorul ziarului „Adevărul”, la acea vreme, ziarist, nuvelist, poet, militant socialist şi, nu în ultimul rând avocat... Lucrând în aceeaşi breaslă şi bucureşteni fiind, se pare că Mille îl cunoştea destul de bine pe Mihail Caracostea. Susţin acest lucru deoarece, la descoperirea bustului lui Caracostea, Constantin Mille exclamă în mod patetic: „Priviţi capul advocatului Caracostea, uitaţi-vă la privirea lui, examinaţi trăsăturile gurei – şi rămâneţi minunaţi. Cine nu cunoaşte modelul este dispus să creadă că este o fantezie sculpturală în care artistul a voit să creeze un tip original dar neexistent. Cine cunoaşte modelul însă îşi poate numai decît da seama, cît talent trebue ca să redai figura aceasta extrem de interesantă şi plină de expresiune. ” Pe unde a ajuns acest bust al lui Mihail Caracostea, sculptat de Constantin Gănescu (la comandă, probabil!), e greu, deocamdată, de dat un răspuns...

 

Costică (Constantin) era revizor în cadrul Biroului vamal din Bucureşti şi, în anii 1892-1893, locuia pe str. Călăraşilor, nr. 95, [64]. El a fost căsătorit cu Sia Caracostea, [93].

Iancu a murit de tânăr, în 1880, flăcău fiind, [93].

Polihron era născut la Şerbăneşti şi, se pare, că a murit, de asemenea, de tânăr, neştiindu-se despre el prea multe, [93]. Se pare, totuși, că a murit împușcat, [7].

Smaranda a fost căsătorită în Bucureşti, iniţial, cu un aristocrat numit Mitilineu şi, în cele din urmă, cu colonelul Vîrvan, [93]. Pentru ea păstra Despina Caracostea acea „odaie specială” din conacul de la Jarcaleţi...

Luând în seamă declaraţiile lui Nicolae, referitor la profesia sa (v. actul de naştere al lui D. Caracostea citat mai sus, [37]), el era, la acel moment, funcţionar sau, ceva mai târziu, liber profesionist (v. [105]). Şi, într-adevăr, despre Nicolae Caracostea se poate spune că, în scurta sa existenţă, a avut un periplu profesional destul de interesant. Astfel:

În ianuarie 1871, el lucra ca suplininte la Tribunalul districtului Teleorman [102] iar în 22 septembrie 1878, este numit director la Prefectura judeţului Olt, [99].  După nici un an, în 10 august 1879, Nicolae Caracostea este demisionat din funcţia de director (v. [99]) dar, este clar că atunci când se năştea fiul său, Dumitru, el era funcţionar, aşa precum declara... După această demisionare, se pare că el s-a întors la Roşiorii de Vede, în 1881 el figurând ca magistrat  la Tribunalul judeţului Teleorman, [103]. Pe 6 februarie 1882, Nicolae Caracostea, „fost membru de tribunal şi judecător de ocol” este numit „judecător la ocolul Roşiorii-de-Vede, judeţul Teleorman”, [104]. Două săptămâni mai târziu, pe 19 februarie 1882, acesta este numit „jude la ocolul Slatina, judeţul Olt”, [104]. El rămâne pe acest post până pe 31 martie 1883 [106], după care, începând cu 17 aprilie 1883, este numit controlor fiscal la Bucureşti, în cadrul Ministerului de Finanţe [106], post pe care rămâne până în 13 martie 1884, [112]. După acest moment, Nicolae Caracostea, se pare că s-a reîntors la Slatina pentru că în ianuarie 1885 el era prezent, împreună cu soţia sa, Eufrosina, la balul funcţionarilor publici, [115]. La un an după acest bal, în 1886, el moare, lăsând în urma sa soţia cu trei copii minori.

Ajuns la anii bătrâneţii, în legătură cu tatăl său, Caracostea făcea următoarea mărturisire, [14]: „Îmi aduc aminte că, la Slatina, printre cărţile care se găseau în familie era şi o ediţie mare a lui Bolintineanu şi cred că tatăl meu trebuie să fi fost un bun recitator. Şi astăzi îmi cîntă-n minte, chiar în momentul acesta, cum citea din Bolintineanu; şi mă impresionau ca copil versuri ca acestea:  Un harap ciudat, Negru şi buzat... Lucruri de felul acesta veneau din partea tatii. Din partea mamei, veneau cărţi...”

Mama lui Dumitru Caracostea, cum aminteam, în treacăt, şi puţin mai înainte, se numea Eufrosina (v. Fig. 4), născută Blehan (sau Blechan), şi era descendenta unei cunoscute familii de aristocraţi bucureşteni. Ea s-a născut în anul 1855 (conform declaraţiei soţului său, Nicolae, cu ocazia naşterii lui Dumitru Caracostea, [37]) sau în 1850, conform arborelui genealogic al familiei Caracostea, [93]. Potrivit altor surse, Eufrosina s-ar fi născut în anul 1846, [7]. Aşadar, dacă ar fi să judecăm după declaraţia lui Nicolae Carcostea, ea era cu 10 ani mai mică decât acesta; dacă vom lua însă în considerare informaţiile venind din rândul membrilor familiei [95], Eufrosina era mai mare decât Nicolae cu trei ani sau (de ce nu?!) mai  mică cu trei ani, [7]... Oricum ar fi fost însă, cert este că ea era o femeie deosebit de frumoasă. Astfel, în 1885, cu un an înainte de moartea soţului său, la balul funcţionarilor publici de la Slatina, Eufrosina Caracostea era remarcată de presa vremii, spunându-se despre ea că "se distingea prin frumuseţe şi bogatul său costum de saten-noire", [132].

Mama lui D. Caracostea era, ca pregătire, profesoară de limba franceză [32] însă, cel puţin după căsătoria sa cu Nicolae Caracostea, nu a profesat această meserie, ea ocupându-se, la început, de creşterea şi educarea celor trei copii ai săi şi, după moartea lui Nicolae, s-a ocupat, în mod special, de administrarea moşiei de la Şerbăneştii de Sus şi a caselor de la Slatina, dobândite de soţul său din partea tatălui, Hristudor Caracostea. Astfel, la cinci ani de

la moartea soţului său, Eufrosina Caracostea făcea demersuri pe lângă Prefectura judeţului Olt, unde Nicolae lucrase ca înalt funcţionar, pentru a-i cumpăra un imobil din Slatina „spre a servi ca local de casarmă pentru dorobanţi”,

demersuri aprobate de Ministerul de Interne prin decretul nr. 1438 din 9 mai 1891, [115]. Cu banii din această tranzacţie şi moştenind, se pare, casele şi locul de case de la Slatina, care erau scoase la licitaţie în perioada 1883 – 1884 (v. [106], [107] şi [108]), ea şi-a construit propria casă de la Slatina. Această casă are cu o arhitectură deosebită (v. Fig. 5) a fost finalizată în 1902 (v. [99]), când Dumitru Caracostea avea deja 23 de ani. Acum, această casă este declarată monument istoric (cod: OT-II-m-B-08632), fără a se mai aminti însă, măcar şi în treacăt, că este vorba, de fapt, de casa Caracostea, fiind numită, pur și simplu, ”reşedinţă episcopală a Slatinei”, reşedinţă amplasată pe bulevardul Nicolae Titulescu, nr. 24, [99]... În perioada comunistă și până prin anii ‘90, din câte îmi amintesc eu, în această casă îşi avea sediul „Centrala industrială pentru metale neferoase şi rare”.  Tot prin această perioadă, mama lui Caracostea, construind mereu, avea nevoie de bani și poate că așa se face că, în 1899 [49], ”revizoratul școlar pune în vedere dirigintelui [de la școala Șerbăneștii de sus, n.a.] că dacă localul de școală nu corespunde cerințelor, să ia materialul să se mute în casele d-nei Eufrosina Caracostea”.

Așadar, tot în perioada sfârşitului de veac XIX – început de veac XX, ea a construit, se pare, şi conacul de la Şerbăneştii de Sus, care era amplasat în apropierea şcolii din acest sat (v. Fig. 7) şi care avea, de asemenea, „o arhitectură deosebită” [33] (v. Fig. 6, [7]). În legătură cu această ultimă realizare a Eufrosinei, în mărturisile sale, D. Caracostea spunea că „era tocmit cu anul [un om] care locuia în casa făcută de mama mea la Şerbăneşti; pentru că mama şi noi nu veneam acolo decît vara. Îl chema Pavel Şchiopu.”, [14]. Aşadar, la Şerbăneştii de Sus, nu era „conacul lui Dumitru Caracostea” (v. [33]), ci al Eufrosinei Caracostea, mama acestuia, care a murit în 1934, la vârsta de 84 ani, [95]. După moartea Eufrosinei, conacul de la Şerbăneştii de Sus şi casa de la Slatina, au rămas, drept moştenire, celor trei fii ai săi: Dumitru (Mitică), Teodor şi Nicolae (Nae). Dumitru Caracostea se pare, totuși, că își construise la Șerbăneștii de Sus, în 1925, și o casă a lui, pe locul unde fusese casa bunicului său, Hristudor (zis Caval). Aceasta se întâmpla după ce casei

Fig. 5. Casa Caracostea (1902), acum monument istoric, [43] 

Fig. 6. Casa Eufrosinei Caracostea din Șerbăneștii de Sus, [7]Fig. 7. Locaţia conacelor Hristudor Caracostea şi Eufrosina Caracostea la începutul sec. XX, [139]

bătrânești, a lui Hristudor Caracostea, i se dăduse foc în timpul răscoalei din 1907, [7]. În 1921, într-adevăr, Dumitru Caracostea apărea ca proprietarul de drept al acestui loc de casă („lotul No. 2”), [117]. 

Dar iata ce ne mărturisea, după ani şi ani, Dumitru Caracostea despre mama sa, [14]:

Mama îşi făcuse şcoala secundară întreagă la şcoala din Bucureşti «Azilul Elena Doamna», cam aşa [ceva]. Când a isprăvit, [se gândea] să devină profesoară de limba franceză acolo. Nu-mi mai aduc aminte despre părinţii ei. Se pare că unele amănunte le-a consemnat Slavici într-una din amintirile lui. Tatăl ei se pare că era funcţionar la Ministerul Instrucţiei de atunci, ceea ce [ar] explica şi faima pe care o avea internatul acesta şi pregătirea ei pentru cariera didactică. Măritându-se a renunţat la învăţământ...” Când mama sa l-a mutat pe Mitică de la Slatina la Bucureşti, probabil că părinţii ei deja muriseră deoarece, aşa cum rezultă din citatul anterior, Caracostea nu îşi mai aduce aminte de ei şi, mai mult decât atât, în amintirile

sale, el vorbeşte despre „casa mamei”, nu despre casa bunicilor, [14]: „În casa mamei, de la Bucureşti, am găsit o atmosferă deosebită.” Această atmosferă, se pare, că a fost cea care i-a marcat viaţa, pentru totdeauna, lui D. Caracostea. Aşa se face, de pildă, că, la câţiva ani după moartea mamei sale, în 1938, Caracostea făcea următoarea dedicaţie, [13]: „Amintirii mamei mele Eufrosina N. Caracostea”. Iar această dedicaţie era făcută pentru una dintre lucrările sale de referinţă: Arta cuvântului la Eminescu
Făcând ceva incursiuni prin familia Blehan din care provenea Eufrosina Caracostea, am aflat că, într-adevăr, tatăl său lucrase la Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor și se numea Vasile Blehan, [59]. În 1883, el era șeful Diviziei Cultelor și al Comptabilității, din cadrul acestui Minister [133], și, în 1885, el se pensiona de pe această funcție, în timp ce locuia în București pe str. Dorobanții, nr. 74, (v. [59] și [110]). În perioada când fusese înalt funcționar al Ministerului sus-menționat, Vasile Blehan făcuse un credit ipotecar de 20.000 lei noi la Societatea creditului funciar urban din București, [111]. Deoarece, după pensionarea sa, se pare că el nu a mai putut face față datoriilor pe care le avea, în 1888, i se scotea la vânzare prin licitație averea, după cum urmează: ”vânzare cu licitație a caselor cu locul lor din comuna Bucuresci, suburbia Precupeți-Noui, strada Herăstrău No. 74, coloarea de Galben, averea D-lui Vasile Blehan, proprietar și domiciliat chiar în acest imobil, a cărui vânzare s’a încuviințat prin jurnalul încheiat de această secție sub No. 2.327 din 1888. Acest imobil se compune din 3 corpuri de clădiri, și se învecinesce la miază-noapte cu proprietatea D-lui I. Otopeanu, la miază-zi cu proprietatea D-nei Zinca Mănescu, la răsărit cu proprietatea Schitului Ghigiu și la apus cu strada menționată; primul corp de clădire este construit de zid și paiantă, compus din 3 camere, un antreu și o pivniță de zid neboltită; al doilea corp este construit de zid masiv, învelit cu metal, care are 2 etage, un etagiu de jos are 5 camere, cu galerie și etagiul de sus 4 încăperi cu galerie, al treilea corp construit de zid masiv, este destinat a deveni grajd și șopron, toate aceste construcții sunt împrejmuite cu lemn, având și un puț în curte. Terenul ocupat de aceste clădiri se urcă la 362 m. și 55 c.m. pătrați.”, [111]. Cu mențiunea că str. Herăstrău s-a desprins, se pare, din str. Dorobanți, cam acesta era mediul bucureștean și casele în care se născuse și crescuse Eufrosina Caracostea… Nu știm exact dacă această vânzare la licitație a averii lui Vasile Blehan a avut loc sau nu dar, cert este că, în 1905, pe când era încă student și își depunea declarația de căsătorie, Mitică Caracostea (cum se numea încă atunci!) locuia într-o altă zonă a Bucureștiului – suburbia Sfinții Voievozi, [116]. Știm, de asemenea, că Eufrosina a mai avut o soră, Aurelia, care, în 1886, era încă domnișoară și locuia la aceeași adresă: str. Dorobanților, nr. 74, [127].

Fraţii lui Dumitru Caracostea. Dumitru Caracostea (Mitică) era primul dintre copiii lui Nicolae şi ai Eufrosinei Caracostea. După el au mai urmat alţi doi băieţi: Teodor şi Nicolae, în total ei fiind trei fraţi, [95].

Teodor Caracostea s-a născut în 1880, la un an după Dumitru, a fost căsătorit cu Gertrud Blase şi a murit în 1963, [93]. El absolvise clasa I şi a II-a liceală la Liceul „Cantemir Vodă” din Bucureşti, [120] şi lucra, la un moment dat, ca profesor suplinitor de violină la Liceul CFR „Aurel Vlaicu” din Bucureşti, [130]. Începând din 1927 el a dirijat orchestra Școlii Comerciale Superioare nr. 1 de Băieți din București (v. Fig. 8, [126]), orchestră atunci înființată, cu ajutorul Grupării de Crucie Roșie a școlii – Secțiunea Tinerime, [126]. Tot aici, la această școală, în 1935, își termina studiile și unul dintre copiii săi, Alfred Caracostea, [126].

Nicolae Caracostea (Nae) s-a născut în 1883, a fost căsătorit cu Maria Anghelescu [93]/Angelescu [58] şi a murit în 1971, [67]. În perioada 1904-1906 era impiegat (funcţionar de rang inferior) la „Înalta Curte de Compturi”, şi locuia în Bucureşti pe str. Chimistului, nr. 4 (v. [60] şi [65]). În 1919 era numit agronom regional în judeţul Olt [119]. Pentru perioade scurte, între anii 1931-1938, Nicolae Caracostea a fost primar al comunei Şerbăneşti de vreo patru ori (v. [31] și [33]) iar în 1945 el lucra ca pedagog la Liceul teoretic „Mihail Eminescu” din Bucureşti, [124]. În mod oarecum curios, în 1924, Nae Caracostea figura, în Anuarul „Socec” al României Mari [66], ca fiind singurul proprietar de moşie, din neamul lui Caracostea, de pe teritoriul comunei Şerbăneşti. El deţinea atunci 100 ha din moşia Rogojina. Tot în mod destul de curios, în lucrarea sa monografică dedicată comunei Şerbăneşti [33], profesorul Ilie Dumitru afirmă, în legătură cu Dumitru Caracostea, că acesta “poposea la Şerbăneşti atât pentru că satul îi oferea condiţii bune pentru cercetările folclorice şi pentru scris, dar şi pentru a-şi întâlni rudele: Constantin la Movileni şi Nicolae la Buta“. Având în vedere faptul că la Buta aveau moşii anumite rude prin alianţă ale familiei Caracostea (fraţii Volga) dar nimeni din această familie nu purta numele de Nicolae [93], nu ne rămâne decât să credem că acel Nicolae, care locuia la Buta, era, de fapt, fratele lui Dumitru Caracostea… Trebuie reamintit, ca argument în plus, că, la acea vreme, Buta era un sat ce aparţinea de comuna Şerbăneşti.

Copilăria lui Dumitru Caracostea a început, aşa precum arătam ceva mai înainte, în casele Caracostea de pe coasta dealului din Slatina unde se află acum Parcul Esplanada şi reşedinţa episcopală (v. Fig. 9). Deoarece, aşa cum spuneam şi mai sus, casa Caracostea în care se află acum reşedinţa episcopală a Slatinei a fost finalizată de Eufrosina pe când Dumitru Caracostea era deja student, copilăria lui nu este legată, nicicum, de această fastuoasă casă, ci de acele case descrise de Ion S. Floru, aşa cum îl citam mai sus, dar şi de conacul bunicilor săi de la Jarcaleţi...

Despre anii copilăriei sale, D. Caracostea îşi amintea, mai târziu, că „Slatina, în vechea ei aşezare, e un oraş-amfiteatru. De nicăiri nu i se vede pitorescul mai bine, decât depe platoul

Fig. 8. Orchestra Școlii Comerciale București sub conducerea lui Theodor Caracostea, [126]

Fig. 9. Slatina - Locul naşterii şi copilăriei lui D. Caracostea, [135]

Grădiştei, care se ridică, asemenea unei insule masive, dela nord la sud, între valea principală a oraşului de azi şi albia Oltului. (...) Am străbătut multe meleaguri. Dar nicăiri n’am văzut o aşezare la fel ca a Slatinei. Casa veche părintească stetea pe dealul opus Grădiştei şi de acolo se vede că mi-a rămas pentru totdeauna în suflet icoana Slatinei, cu povârnişuri multiple de amfiteatru, cu podişul Grădiştei şi cu acea nemărginire plină de taină a luncii Oltului, dincolo de care ochiul se pierde în zăvoaie, lanuri şi zarea jucăuşă. În copilăria mea, care a fost departe, departe de a fi fost fericită, farmecul Slatinei sta mai ales în prezenţa continuă a Oltului, care atunci trecea exact pe la marginea oraşului şi înfăţişa o

oglidă abruptului nisipos al Grădiştei. (...) De sigur, nu le vedeam toate atunci aşa cum le

înfăţişez aici, dar mă pătrundeau pe o altă cale, dominată de farmec. Două lucruri însă mi se întipăreau atunci mai mult decât aş putea s’o spun astăzi: nemărginirea înstelată deasupra acestui peisaj şi uimirea pe care o aveam uneori, când soarele asfinţea într’o glorie de culori. (...) Dar dintre multe catastrofe pe care mi-a fost dat să le trăiesc în acest oraş, una mi-a răscolit deosebit de adânc sufletul de copil: prăbuşirea vechiului pod de peste Olt. El fusese inima oraşului. Pe vadul acesta, mi-am dat mai târziu seamă, trecuse generaţii de generaţii, din spre apus spre răsărit şi înapoi. De pe podul acesta priveam adesea Oltul, şi în spre puterea biruitoare a izvoarelor şi spre ceaţa care-l absorbea în vale. Iar în amurgurile de vară, când mama mea şi prietena ei străbăteau podul, întovărăşite de copii, văd silueta adolescentei care nu mai isprăvea povestindu-mi şi aud glasul care mi-a rămas în suflet, neşters ca şi prima întipărire a cerului înstelat.”, [15]. Momentul evocat aici face referire la perioada anilor 1888–1891, când s-a construit podul de fier de peste Olt şi când Caracostea era încă elev în Slatina, dar şi la perioada premergătoare, când vechiul pod din lemn, finanţat de domnitorul Gheorghe Bibescu, a fost luat de ape.

Dar, tot din perioada copilăriei, Caracostea îşi aduce aminte detalii şi întâmplări de la Şerbăneşti, care l-au marcat toată viaţa. De pildă, el relatează, la un moment dat [20], despre un detaliu ce îl sesizase la grinzile unui bordei: „Eu însumi am văzut în copilărie, în Şerbăneşti-Olt, regiune odinioară vestită pentru păstorit, pe o astfel de grindă o figură căreia copiii îi ziceau berbecul”. Dar, mult mai relevantă, este evocarea pe care D. Caracostea o face acelui Pavel Şchiopu, care îi marcase copilăria şi de care aminteam şi ceva mai înainte, [14]: „Cu un picior nu putea să meargă şi [cu] celălalt, săltând, se rezema într-o bîtă. Acest beteşug, care îl împiedica de la muncă, se transformase la el într-o excepţională îndemânare de a hălădui în lumea basmelor. Nu am putut întâlni un mai minunat povestitor decît acela. [Basmele] mi le spunea în vacanţă, pe prispa casei, seara; şi basmele erau însoţite de mimică. Îmi aduc aminte că, în momentele principale, cînd era ceva neobişnuit în basm, el căuta să completeze povestea cu-n gest. De pildă, de zînele care zburau zicea: - Zburau cu părul... Şi însemna aşa, deasupra spatelui, mişcarea, ca [şi] cum s-ar [fi] mişca[t] părul în timpul zborului, părul fiind aripi.

În ce priveşte lecturile în timpul copilăriei: mi-au căzut [atunci] în mînă culegeri de povestiri. Vorbeam de Aladin şi lampa fermecată, pe care am găsit-o într-un pod. [Lectura acestei cărţi] a fost o întâmplare de neuitat. Cînd [citeam că] se cobora în pivniţa aceea Aladin cu comorile, le vedeam înaintea mea, parcă luceau, şi i-am spus bunicii că sînt în curte mărgăritare şi diamante. Mi-au mai căzut în mână şi cărţi de Anton Pann; şi, cu aceste reduse amintiri, închei tot ce am putut să recoltez în tot timpul cît am stat la Slatina, pînă cînd am trecut la liceu, în Bucureşti.”

Şcoala primară. În perioada 1885–1889, Dumitru Caracostea a fost elev la renumita Şcoală „Ionaşcu” din Slatina [50], instituţie cunoscută, la acea vreme, şi sub numele de „Şcoala mare din vale”.  În 1894, la câţiva ani după absolvirea ei de către D. Caracostea, această şcoală se demolează, construindu-se, în locul acesteia, un local cu o arhitectură deosebită, care mai există şi astăzi – „Şcoala de băieţi nr. 1 Ionaşcu” (actual, Casa Corpului Didactic), [136]. După ce absolvise clasa I, tatăl său moare, el şi ceilalţi doi fraţi mai mici rămânând în grija mamei lor, Eufrosina. Acest trist moment din viaţa sa i-a marcat, cu siguranţă, copilăria, constituind unul dintre acele „multe catastrofe”, care îi fuseseră date să le trăiască în Slatina, aşa cum îl citam mai sus.

Liceul. După absolvirea celor patru clase primare, lui Mitică Caracostea i s-a eliberat certificatul cu numărul 72/1889, certificat în baza căruia se înscrie la Gimnaziul real de băieţi „Radu Greceanu” din Slatina, în clasa I de liceu, [50]. Printre disciplinele studiate aici se numărau: religia, limba română, limba franceză, limba germană, geografia, istoria, matematica, ştiinţele naturii, desenul, caligrafia, cântul şi gimnastica, după cum rezultă din foaia matricolă pentru anul şcolar 1889-1890, [50]. Materiile la care Caracostea a obţinut la sfârşitul primului an de liceu cele mai mari note sunt: istoria - 8,13; religia - 7,63 şi ştiinţele naturii - 7,58. Media cea mai mică a obţinut-o la “cântare”, terminând anul cu media 5, [50]. 

După terminarea primului an de liceu la Slatina, mama sa hotărăşte să îl mute pe Mitică la Liceul “Sfântul Sava” din Bucureşti, pentru restul anilor de studiu, el absolvind acest liceu în 1900 (după 11 ani de studiu, faţă de 8 ani, cât era durata normală la acea vreme, având, probabil, ceva întreruperi), [19]. Referitor la perioada anilor de liceu, D. Caracostea relata, către apogeul carierei sale, că “Şi astăzi mai păstrez unele imagini pline de iubire pentru Slatina. Între altele, o compoziţie făcută sub formă de carte, pe care am înmânat-o profesorului meu de geografie în clasa IV-a de liceu.”, [15]. Tot de atunci datează şi proiectul unei trilogii dramatice inspirate din istoria zbuciumată a podului de peste Olt de la Slatina, trilogie al cărui erou se chema Bucur Pantea şi era, de fel, din Slatina, [15].  Despre lecturile din perioada sosirii sale la Bucureşti, ca licean, Caracostea îşi amintea că, [14]: “În Bucureşti, n-am mai avut decât rare cărţi româneşti în familie.” Se subînțelege consecința…

Debutul publicistic al lui D. Caracostea avea să vină în 1896, în perioada ultimilor ani de liceu. Astfel, în „Adevărul ilustrat” din 14 octombrie 1896, el a publicat, sub pseudonimul Gheorghe Bălan (pseudonim amintind, oarecum, de originile sale), o „mică povestire sentimentală, jumătate fabulă, jumătate poem în proză, intitulată Cimitirul rozelor”, [5]. Patru săptămâni mai târziu el publica din nou, de data aceasta sub nume propriu, un poem în proză similar, intitulat Poveste de toamnă, [5]. După cum spune criticul Mircea Anghelescu, „acest debut fără consecinţe directe, niciodată revendicat de critic şi trecut cu vederea de posteritate, dovedeşte însă că înregimentarea lui în falangele modernismului românesc nu era circumstanţială, ci reflecta o opţiune mult mai veche şi chiar o oarecare experienţă artistică directă”, [5].

Armata. Potrivit propriilor declarații (v. Fig. 21 și Fig. 22), Caracostea nu a făcut armată, fiind ”dispensat” de această îndatorire cetăţenească în anul 1900, când devenea deja student al Universităţii din Bucureşti.  Care sunt motivele exacte pentru care el obținuse această scutire, nu știm, deocamdată, dar trebuie semnalat, totuși, faptul că pe 9 mai 1942, prin decret semnat de regele Mihai I, Dumitru Caracostea este numit membru al ordinului „Steaua României” cu grad de Comandor [120]. El a fost decorat, de asemenea, cu „Coroana României” în grad de ofiţer, [46]. Și de menţionat ar fi, aici, faptul că cele două ordine atribuite lui Caracostea erau decoraţii de război ce se atribuiau doar ofiţerilor activi sau în rezervă, [93]...

Facultatea. După terminarea liceului, în 1900, Dumitru Caracostea se înscrie la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti. În mod oarecum inexplicabil, el termină această facultate abia în 1907 (după 7 ani, tot cu ceva întreruperi!), când îşi trece examenul de licenţă cu o lucrare premiată de către facultate, [19]. Aici i-a avut, ca profesori de seamă, pe Titu Maiorescu, Ovid Densuşianu şi Pompiliu Constantinescu, [50]. Sudent fiind, pentru a-şi câştiga singur existenţa, deşi mama îl mai ajuta încă financiar, cu siguranţă, el se angajase copist la Curtea de Conturi, [10]. Preocupările sale literare se pare că au fost, totuşi, principala motivaţie a întârzierii unor examene, aşa cum avea să dezvăluie mai târziu în lucrarea Olutul se’ntoarce la matcă, [15]: „Eram în ultimul an al vremii de studenţie. Plin de lecturi din tragicii lumii, cu capul în tumult şi cu examenele aproape netade, îmi legasem mari planuri literare de oraşul de unde am purces.”, fiind vorba aici, desigur, de oraşul Slatina. Şi, tot în acelaşi context, el continua cu o mărturisire ce vine să explice esenţa năzuinţelor sale: „Eram pe cale să isprăvesc Universitatea. Literatura vremii nu mă îndestula. Visam o renaştere în sens modern a mitului românesc. (...) Visam o artă care, ca într’un mister, să te înalţe, să te adâncească în esenţa lumii şi să te izbăvească. Nu exista în jurul meu. Era nevoie de un suflet modern, dar în acelaş timp şi înrădăcinat într’alte realităţi româneşti decât cele convenţionale ale vremii.”, [15].

În 1904, student fiind, Caracostea redactează un memoriu pe care l-a înaintat, împreună cu semnăturile unora dintre colegii săi, conducerii societății studențești de atunci a Facultăților de Litere și Filozofie, [29]. ”Memoriul începea cu constatarea că, în cursul anului precedent, începuse la şedinţele societăţii un ciclu coordonat de conferinţe privitoare la psihologia poporului român. Alegerea subiectului se făcuse sub impulsul imprimat studiilor de psihologie prin venirea la catedră a lui C. Rădulescu-Motru care înnoise, după cum am arătat, studiul acestei discipline în România. Se adăuga, însă, faptul că, dacă alegerea subiectului fusese un omagiu adus profesorului Motru, totuşi, un asemenea subiect nu avea premise de cunoaştere suficiente, în starea de atunci a adunării, a materialului folcloristic. Ar fi fost necesar să se înceapă cu o perioadă de documentare în şedinţe închise, după care să

se treacă, în şedinţe publice, la analiza şi coordonarea materialului adunat. În altă ordine de idei, memoriul semnala şi insuficienţa pregătirii, în rândul studenţilor de la Litere, în ceea ce priveşte studiul limbilor şi literaturilor străine.”

Căsătoria lui Dumitru Caracostea cu Lucia Antoneta Walter a intervenit destul de curând, student fiind, în 1905, [19]. Deşi, în acea perioadă, Caracostea era, formal, angajat la Curtea de Conturi, în declaraţia pe care el şi Lucia au depus-o la Oficiul Stărei Civile, în cursul săptămânei 26 martie - 1 aprilie 1905, el se considera, evident, încă student. Astfel, în declaraţia lor de căsătorie se spune, la modul oficial, că se căsătoreşte „D. Mitică N. Caracostea, june, student, domiciliat în suburbia Sf. Voevozi; cu d-ra Lucia Antoneta Walter, jună, studentă, domiciliată în suburbia Creţulescu”, [116].  La momentul căsătoriei, Mitică și Lucia erau colegi de an și unirea lor a fost apreciată a fi o ”unire pe care ... numai moartea a putut să o dizolve”, [29].  

Soţia lui Dumitru Caracostea fusese colegă de facultate cu acesta, mai mică însă cu trei ani [39] şi, înainte de căsătorie, se numea Lucia Antoneta Walter [116], fiind, de fel, din Iaşi, [38]. Ea s-a născut în anul 1882, [93]. În perioada studenţiei, înainte de 1907, Lucia Caracostea a colaborat la revista literară „Convorbiri”, [133]. După căsătoria sa cu Dumitru Caracostea, Lucia a devenit casnică, ocupându-se de copii şi ajutându-l, în mod consecvent, pe soţul său să-şi transcrie, revizuiască sau traducă manuscrisele de tot felul. În acest sens, el făcea, de pildă, la un moment dat, următoarea mărturisire, [13]. „Cine m-a ajutat însă mai mult ca toţi este soţia mea: a copiat întreaga lucrare, unele capitole le-a răscopiat; şi a făcut toate corecturile.” Ea l-a însoţit pe profesorul Caracostea peste tot unde călătorea, l-a menajat, l-a aşteptat, s-au bucurat sau au suferit mereu împreună. Pe când era student la Viena, de pildă, Caracostea povestea, la vârsta senectuţii, următoarea întâmplare ce îl marcase [48]: „Nevastă-mea făcea gospodărie şi eu urmam cursurile şi lucram, cînd, într-o duminică, pe la orele 12, aud sunînd. Deschid uşa. Şi pe cine văd în faţă? Pe marele Meyer-Lübke. Am rămas încremenit şi n-am putut decît să exclam: Herr Hofrat! Parcă văd surîsul lui, barba lui aşa şi, în spatele lui, soţia, doamna Meyer-Lübke.” Şi, cu această ocazie, profesorul Meyer-Lübke îi propunea lui Caracostea „să te abilităm docent pentru limba şi literatura română, că noi avem aicea un conferenţiar docent pentru italiană. S-avem şi unul pentru română. – Pentru asta trebuie să capăt concediu. Îmi dădusem doctoratul. Am venit în ţară. Nevastă-mea aştepta acolo să mă întorc cu rezultatul când, în absenţa mea, a izbucnit războiul mondial şi s-a isprăvit...”

Potrivit datelor consemnate în Fişa matricolă penală a lui D. Caracostea (v. Fig. 21), Lucia nu ar fi deţinut pe numele său niciun fel de avere. Se pare însă că în acest document nu erau vizate decât terenurile, câtă vreme nu sunt consemnate case sau alte bunuri ce făcuseră parte, evident, din averea lui Caracostea, aşa cum voi arăta ceva mai departe... Ea a murit în 1971, la vârsta de 89 ani, [93].

Primul copil al lui D. Caracostea a fost Lucia (v. Fig. 10), care s-a născut pe 20 iunie 1906 la Bucureşti, pe când părinţii săi, Dumitru şi Lucia Antoneta, erau încă studenţi, [83]. Potrivit unor surse apropiate familiei Caracostea (familia Niculescu, din București), Lucia s-ar fi născut, totuși, pe 29 iulie 1906, avându-l ca naș de botez pe scriitorul și preotul ortodox de origine aromână, Gala Galaction, [7]. În copilărie, Lucia era o fetiță cochetă, ușor durdulie, acest ultim atribut nemaicaracterizând-o după aceea (v. Fig. 12). Ea a absolvit, ca şi părinţii săi, Universitatea din Bucureşti, în 1928 fiind studentă bursieră a acestei instituţii de învăţământ şi, în ianuarie 1929, luându-şi examenul de licenţă, [141]. Pe 4 mai 1929, ea se afla deja la Veneţia, N. Iorga consemnând în Memoriile sale, [37]: „Găsesc casa noastră mobilată cochet de fosta mea elevă Lucia Caracostea.” Este vorba, desigur, aici, despre „Casa romena N. Iorga” din Veneţia, [51], unde ea fusese numită directoare, [88]. Pe 1 decembrie 1929, Lucia Caracostea s-a căsătorit cu inginerul bucureștean Emil Protopopescu (n. 19.02.1900 – d. 26.01.1978), avându-l ca naș de cununie, de data aceasta, chiar pe Nicolae Iorga, [7].

Iată ce consemna presa vremii, în 1930, în legătură cu Casa romena ”N. Iorga” şi cu Lucia Caracostea, [51]: „Casa e formată dintr’o prăvălie, închiriată, apoi are o intrare splendidă, cu pătrate mici de marmoră alb şi roşu pe jos. Întîia uşe te duce în mezzanin unde se află sala de mâncare, bucătăria, camere pentru personalul de serviciu, precum şi un muzeu format din puţinele lucruri date de Ministerul Agriculturii şi Industriei. O frumoasă scară urcă la apartamentele de sus. Unul, mobilat mai simplu, e format din nouă camere de locuit. Tot aici se află şi un început de bibliotecă. Acest apartament, întâiul cumpărat, a fost îngrijit şi mobilat, de prima locatară a Casei Româneşti, d-ra Lucia Caracostea, o distinsă licenţiată a Facultăţii de Litere din Bucureşti, fata d-lui prof. Caracostea. Al doilea apartament, care formează punctul de mândrie al casei, e compus din patru camere de locuit, birou, cameră de primire, de mâncare, bucătărie. Acesta e apartamentul de recepţie şi tot aici se află şi camerele de locuit ale d-lui prof. N. Iorga. Farmecul apartamentului îl dau cele şease uşi din lemn de nuc cu pervazul de marmură de Verona, adevărate opere de artă ce-au atras atenţa tuturora. La acesta se mai adaugă şi tavanele a două camere făcute în stilul sette cento. Pe unul din zidurile scării s’a vopsit stema ţării, iar sub ea se află o efigie cu figura d-lui prof. N. Iorga în metal, zidită într’o mare bucată de marmoră de Verona. Efigia a fost adusă de studenţii prahoveni, în Aprilie 1930, în numele studenţimii române şi a fost făcută la stăruinţa studentului Paltin Munteanu. Marea placă de marmoră a fost cumpărată din banii excursioniştilor Universităţii Populare din Vălenii de Munte şi zidirea s’a făcut de cel care semnează aceste rânduri [Barbu Theodorescu] în prezenţa autorităţilor locale, a excursioniştilor şi a d-lor miniştri: Titulescu, Mironescu, Lugojanu şi Savel Rădulescu, în ziua de 24 August 1930. Scopul pentru care a fost făcut acest institut a fost scris chiar de d-l prof. N. Iorga într’un articol din Neamul Românesc:

Casa noastră dela Veneţia. Două linii Rador au anunţat că avem, că Institutul sud-est european al mieu are – are pentru toţi cari pricep – o casă la Veneţia, o casă de douăzeci şi cinci de odăi care se chiamă un Palat, un vechiu şi frumos palat. Din veniturile Institutului însuşi, din darurile bine întrebuinţate, dela ziarul Universul până la al Băncii Naţionale, aşa de bogat, palatul României, singurul palat strein în Veneţia, s’a cumpărat. Studenţii aleşi pot veni pentru cercetări în arhive. Absolvenţi ai Academiei de Comerţ se pot pregăti mai departe. Cei ieşiţi din şcoli de meserii pot învăţa sculptura în lemn, dantele, lucrul sticlei, specialităţi glorioase ale Veneţiei. Călători culţi şi cuviincioşi, capabili de a respecta Casa şi de a onora ţara, pot fi găzduiţi cu douăzeci de lire pe zi (în loc de vre-o şaizeci sau o sută la hotele), cu permis dela Institut (Str. Banu Mărăcine No. 1). Pot fi găzduiţi, orientaţi şi conduşi. O spun spre ştiinţă publică. O ctitorie românească s’a îndeplinit şi sunt mândru că am făcut-o.

Am reprodus aici un pasaj mai lung din lucrarea citată pentru a înţelege mai bine misiunea Luciei Caracostea, în acea perioadă, precum şi faptul că ea era, de fapt, angajata Institutului de Studii Sud-Est Europene , fondat de Nicolae Iorga încă din 1914. Aici, se pare că Lucia a avut şansa să studieze arhivele acestui institut, aşa cum îşi dorea Iorga. În perioada 1930-1961, Lucia a activat ca profesor secundar la Cluj şi Bucureşti; ea a fost membră a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, [83].

Lucia Caracostea a devenit, după căsătorie, Lucia Protopopescu (v. Fig. 11), stabilindu-se în București, şi sub acest nume s-a făcut cunoscută în lumea ştiinţifică a vremii. Ea a făcut cercetări privind Şcoala ardeleană, aducând în circuitul documentar, un vast material arhivistic, având o activitate notabilă de investigarea în arhivele din Veneţia şi Viena, [83]. Principalele sale lucrări sunt: Constribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, 1774-1885, Bucureşti, 1966, 354 p.; Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai Deleanu. Documente inedite, Bucureşti, 1967, 304 p., [89]. Într-o recenzie a lucrării „Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania (1774-1805)” [2], în legătură cu volumul imens de documentare şi investigare, se spunea că „e de-a dreptul impresionantă această muncă. Citirea a mii de documente latine, germane şi ungare din arhivele Vienei şi ale Budapestei, sute de alte lucrări aferente subiectului, scrise în aceleaşi limbi, au cerut ani îndelungaţi de efort. Desigur, fără o mare pasiune nu s-ar fi ajuns la aceste rezultate.”

Soțul său, Emil Protopopescu, a murit în anul 1978, lăsându-i, printre altele, moștenire Luciei și un teren de 308 mp, în cartierul Primăverii, nr. 51, vizavi de vila unde a locuit Nicolae Ceaușescu, [47]. În 1980, după moartea soțului, Lucia a plecat din țară, stabilindu-se în Republica Federală Germania și, sub acest pretext, a pierdut acest teren, fiind obligată de stat să îl cedeze Consiliului Popular al Municipiului București, [47]. În Germania, ea și-a schimbat numele, devenind Lucia Rauwolf, după numele de familie al soacrei sale (mama lui Emil Protopopescu), [7]. După căderea comunismului, în 1994, ea a deschis proces pentru recuperarea ternului din Bulevardul Primăverii, proces pe care l-a câștigat în baza unei sentințe civile din 13.03.1996, [47]. Nonagenară fiind, Lucia a vândut cest teren, la doar două luni de la dobândire, soților Firea  Răsvan Ion și Firea Gabriela, care, la rândul lor au revândut terenul, după numai o săptămână, sirianului Hassoun Ghassan, [47]. Începând din anul 2000, controversatul om de afaceri, Hassoun Ghassan, a ridicat aici o clădire cu cinci niveluri. Această tranzacţionare a fost considerată a fi suspectă de către presa vremii, fiind implicată, indirect, şi cunoscuta jurnalistă de la TVR, Gabriela Firea, devenită, mai apoi, Gabriela Vrânceanu-Firea, prin recăsătorire, dar şi senator PSD, [47]. Oricum, ce este demn de remarcat, din toată această relatare recentă, este faptul că nimeni nu amintea, măcar și în treacăt, că acea „bătrână de 90 de ani” era, de fapt, fata lui Dumitru Carcostea şi că, la rândul ei, a însemnat ceva pentru cultura românească... Nici ea, se pare, că nu a dorit să-şi dezvăluie, în vreun fel, adevărata identitate. Dintr-o replică ulterioară a jurnalistei Gabriela Firea, aflăm că ”Din câte îmi aduc aminte, soțul meu a cumpărat acel teren de la o vecină, care voia să dea banii obținuți copiilor”, [47]. Acea ”vecină”, în 1996, a familiei Firea era, de fapt, fata lui Dumitru Caracostea iar copiii, despre care jurnalista vorbește, se numesc, [92].: Maria Protopopescu (căsătorită cu Victor Sahini, și, mai apoi, cu Hans Jurgen Willtsky) și Mihai/Michael Walter (căsătorit cu Rodica Ioana Niculescu). La câteva luni după această tranzacție, pe 12 decembrie 1996, Lucia Protopopescu a murit, [7]. Curios și destul de greu de înțeles destin a avut, se pare, Lucia...

Stagiatura. Imediat după absolvirea facultăţii, în 1907, Caracostea a activat ca profesor la diferite şcoli particulare din Bucureşti, [10]. După doi ani de profesorat, în 1909, D. Caracostea îşi susţine examenul de capacitate, având ca specialităţi principale româna şi franceza. Ca urmare, el este numit profesor de limba română la Şcoala Normală din Buzău, [19]. Deoarece în acelaşi an, 1909, D. Caracostea obţine, prin concurs, o bursă de studii de trei ani la Universitatea din Viena, în vederea specializării în filologie romanică, el nu va mai ajunge să profeseze la Buzău, [19]. Deşi, iniţial, această bursă era destinată pentru filologie romanică la Paris, Caracostea a optat însă pentru Viena, unde era profesor renumitul romanist Wilhelm Meyer-Lübke, [9]. Aceasta înseamna, desigur, că, la acea vreme, Caracostea stăpânea, la fel de bine, atât franceza, cât și germana.

 Fig. 12. Dumitru Caracostea împreună cu soția (Lucia), fiica (Lucia) și mama (Eufrosina), în 1908 

Din această perioadă datează și fotografia din Fig. 12, în care apare Dumitru Caracostea împreună cu familia sa, familie ce se compunea atunci (în 1908) din soția sa, fiica și mama sa (Eufrosina), de care a fost, întotdeauna, foarte legat, [7]. În această fotografie, soția lui Caracostea, Lucia, era însărcinată, se pare, născându-l pe Andrei chiar în acest an, 1908.

Al doilea copil al lui D. Caracostea (şi ultimul) avea să vină destul de repede, la doar doi ani după primul, şi a fost băiat, numit fiind Andrei Nicolae. Caracostea Andrei Nicolae s-a născut, aşadar, pe 8 decembrie 1908 (v. Fig. 13), la Bucureşti [81]. După absolvirea facultăţii de construcţii din Bucureşti, în 1936, el îşi termină armata, cu termen redus, fiind înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă în anul 1936, [123]. Pe data de 30 mai 1937, Andrei Caracostea, inginer fiind, se căsătoreşte cu Veturia Florica Ardeleanu, care primea o dotă de circa 3 milioane de lei, martori fiind generalul doctor Mihai Negoescu şi profesorul universitar Theodor Capidan, [85].

În 1942, scriind despre prăbuşirea vechiului pod de peste Olt de la Slatina, D. Caracostea spunea: “Câtăva vreme, când mă opream trist la mal, vedeam lucrătorii care se străduiau să bată stâlpii pentru noul pod, de astă dată de lemn. Maiurile ridicate pe scripete loveau buştenii aduşi de plutaşi. Dar nu ştiu de ce silinţele lor, întovărăşite de svâcnirea refrenului: ohei, rup – ohei, zdrup! rămâneau zadarnice. Peste câteva zile, şuvoiul înghiţea stâlpii, asemenea unor catarge de naufragiu. Urmăream de pe mal truda aceasta, mereu reîncepută zadarnic. S’ar fi zis că duhurile apelor şi ale străvechiului vad nu erau împăcate. Sau, poate, nu era ochiul care să ştie unde să clădească pe vechile temelii. Aşa a durat multă vreme. În locul podului vechi apăruse un îngust şi smolit pod umblător. Toată viaţa şi largul vechiului pod trebuia să încapă acuma pe îngustul câtorva stânjeni. Ca arha lui Noe, podul umblător mergea pe locul unde fusese vechii stâlpi. Iar buştenii noi erau pe rând smulşi din nisipurile neospitaliere. Dela o vreme, munca celor ce băteau cu maiul în nisipuri a încetat. Şi am aflat că podul începea să fie clădit mult mai departe de marginile oraşului, pe nişte prundişuri, unde trebuia să i se croiască Oltului albie nouă. Matca străvehe era astfel părăsită. Când şi eu am părăsit Slatina, lucrul nu era încă isprăvit, dar am aflat că au fost lupte învierşunate. S’au creat diguri, care să îndrepte apele spre noul lor făgaş. Dar când apele veneau mari, digurile erau covârşite. Ca spre un drum familiar, valurile tindeau spre vechea matcă. Dela o vreme, stăvilarele au fost întărite, iar când picioarele podului au fost gata, apele au fost împinse într’acolo. Pe unde trecuse, veacuri de-a-rândul, cortegiul valurilor, acum se’ntindeau smârcuri de apă stătută. Deasupra lor s’a creat, ca un nou dig, şoseaua care unea vechiul cap de pod cu cel nou, s-au plantat zăvoaie, s’au încercat drenajuri... Când, după ani de zile, m’am înapoiat la Slatina şi am alergat la Olt, mi se părea că din tufişurile zăvoiului vechiu, cunoscut de mine, ies glasuri de bucurie şi mă întâmpină ca pe un prieten. Dar am rămas uimit pe mal, când, în loc de cântecul undelor am auzit orăcăitul broaştelor. Din vechea matcă, ici şi colo, câte un izvor ţâşnea limpede din adâncuri şi parcă-şi căuta şovăind albia, dar se pierdea în apele stătute, deasupra cărora hălăduiau ţânţarii. Dar icoana Slatinei vechi îmi rămânea adânc întipărită. Şi când am trecut podul cel nou, am avut o mişcare de duşmănie. Mi-am simţit ceva din instinctul anarhic de a sfărâma. Treceau plutaşi devale, dar ei nu mai opreau la marginea oraşului. Iar Grădiştea, pe care o cutreerasem copil, avea acum un aspect întristător. Râpa de nisip prăvălită de pe platou nu se mai oglindea în valuri, ci se surpa, încet-încet în mocirlă. Oameni cu figuri pălite de malarie şi smolite de politicianism sporeau aspectul sumbru.“, [15].  În aceeaşi lucrare profetică pentru fiul său, Andrei, după circa patru decenii, Caracostea conchidea, în mod aluziv parcă: “A rămas totuşi în mine, nestrămutat, imaginea inginerului care-şi închină viaţa ştiinţei, ca prin ea să izbăvească rătăciri trecute.”

La un an după ce tatăl său punea pe hârtie aceste gânduri, în 1943, Andrei Caracostea era inspector în cadrul Direcţiunii Podurilor CFR (v. [125]) şi asistent titular provizoriu la catedra de poduri şi construcţii metalice a Facultăţii de construcţii din Bucureşti, [136]. Tot în 1943, se năştea Mihaela, primul copil al lui Andrei şi al Floricăi Caracostea, [87].  Andrei Caracostea a avut, împreună cu soţia sa, Micuţa (cum i se spunea în familie, [24]), două fete: Mihaela şi Andrea, [93].

După ce, în 1947, Andrei devine asistent titular definitiv pe postul menţionat mai sus, în cadrul Facultăţii de construcţii [138], mai apoi el a promovat, rând pe rând, devenind, în cele din urmă, profesor universitar la București, elaborând studii și lucrări de referinţă în domeniul rezistenței materialelor și al calculului construcțiilor. El a fost cel care a introdus sudura și plăcile ortotrope la podurile de la Cîineni (1963) și Giurgeni-Vadul Oii (1970), [81]. 

În 1952, la doi ani după arestarea politică a lui Dumitru Caracostea, este arestat şi fiul acestuia, Andrei Caracostea, fiind întemniţat pentru 24 de luni la penitenciarul Mânăstirea, penitenciar cunoscut mai mult sub denumirea de închisoarea Văcăreşti. El era considerat

Fig. 13. Fişa matricolă de arestare politică a lui Andrei Caracostea, [84]

“element dubios”, dată fiind originea sa “mic burgheză” (v. Fig. 13). În 1953, Andrei este transferat de la închisoarea Văcăreşti la colonia de muncă forţată Borzeşti, apoi, după trei luni, la colonia de la Oneşti, [84]. Dacă ar fi să dăm crezare datelor consemnate în această fişă de detenţie, în momentul arestării, Andrei Caracostea era deja profesor universitar şi a fost eliberat din închisoare după doar un an şi jumătate, probabil datorită muncii prestate…

În 2005, într-un interviu acordat de profesorul englez Dennis Deletant (ginerele lui Andrei şi soţul Andreei), acesta făcea următoarea mărturisire cu caracter anecdotic referitoare la “păţaniile” profesionale ale lui Andrei Caracostea, [79]:

“În anul 1956, a căzut cupola de la centrul de expoziţii din Bucureşti. Şi, el fiind principalul constructor al cupolei, a fost chemat la Dej, care l-a întrebat de ce a căzut. Socrul meu a explicat că proiectul era ceh şi fusese pus în practică de români. S-a constituit o comisie să analizeze problema şi s-a descoperit că, de fapt, proiectul era de vină, nu constructorii români ce îl puseseră în practică. În anul 1985, Ceauşescu voia să construiască podul de cale ferata de la Cernavodă. Şi, iarăşi, socrul meu a fost unul dintre inginerii implicaţi îndeaproape în construirea podului. Ceauşescu a venit la Cernavodă şi a spus, facînd nişte valuri cu mîna: „Vreau un pod aşa“. Socrul meu i-a explicat că nu se poate face «un pod aşa», pentru că trebuie analizate vibraţiile. Doamna Ceauşescu, de faţă şi ea la discuţie, i-a spus socrului meu: «Fugi de-aici, nebunule!». Iar Ceauşescu a repetat şi el: «Fugi, sa nu te mai vad!». E o anecdotă adevărată, care arăta că Dej, deşi era un om foarte crud, totuşi era deştept, spre deosebire de Ceauşescu. El era şi crud, însă nu întotdeauna deştept.”

În pofida anilor de detenţie nemeritată, regimul comunist a apreciat, totuşi, în cele din urmă, meritele sale profesionale. Astfel, printr-un decret semnat de Nicolae Ceauşescu, în 1972, Andrei Caracostea primea Ordinul Muncii clasa a II-a, el fiind atunci “inginer, profesor, şef de catedră la Institutul de construcţii din Bucureşti” și unul dintre specialiştii ce contribuiseră la “realizarea podului de şosea peste Dunăre la Giurgeni-Vadu Oii, [77]. El a murit în anul 1996, la vârsta de 88 de ani, [93].

Sudenţia la Viena. După cum spuneam şi mai devreme, în 1909, Caracostea obţinea o bursă de studii la Viena, unde va lucra sub îndrumarea directă a filologului elveţian Wilhelm Meyer-Lübke. În 1912, după terminarea perioadei iniţiale de studii, lui Caracostea i se mai prelungeşte cu un an bursa de studii din acelaşi fond Hillel, cum fusese şi iniţial alocată, [70]. După patru ani de studii la Universitatea din Viena, în 1913, Caracostea reuşeşte să obţină două doctorate: unul în filozofie (pe 10 iunie) şi altul în filologie romantică şi istoria artei (în 26 iunie), [19]. În acelaşi an, profesorul W. Meyer-Lübke îl însărcinează pe Caracostea să predea un curs de folclor românesc (curs vizând, în mod special, balada), numindu-l asistentul său la catedra de filologie romanică, [19]. Fotografia din Fig. 14 îl prezintă pe Caracostea în perioada sudenției sale la Viena, [6].

În 1914, teza sa de doctorat în filologie romanică este publicată în analele institutului român din Viena. Aceasta se intitula „Wortgeographisches und Wortgeschichtliches vom Standpunkte der Homonymität” (Geografia şi istoria cuvintelor din punct de vedere al omonimităţii), [19]. Tot în acelaşi an, 1914, W. M. Lübke îl invită să redacteze împreună un studiu asupra lui Creangă, Lübke ocupându-se de sintaxă şi Caracostea de stil, propunându-l, în acelaşi timp, docent pe lângă catedra lui, [10]. Izbucnind însă primul război mondial, el este nevoit să se întoarcă în ţară, unde este numit profesor de română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, [19].

Prietenia cu Gamillscheg. Așa cum arătam și puțin mai sus, la Viena, Dumitru Caracostea s-a bucurat de aprecierea profesorului său, Wilhelm Meyer-Lübke, acesta numindu-l asistentul său, alături de alți doi filologi romaniști de marcă, Leo Spitzer și Ernst Gamillscheg, [129]. Cu Gamillsched, care vorbea foarte bine româneşte, Caracostea s-a împrietenit în mod deosebit, locuind, la un moment dat, amândoi în aceeaşi cameră. În 1929, Gamillscheg devenea membru corespondent al Academiei Române, [57] şi, mai apoi, ataşat cultural german la Bucureşti, iar, din 1940, director al Institutului de cultură germană din România, atunci înfiinţat.

În vara anului 1935, Gamillscheg a efectuat un studiu despre graiurile din localităţile Şerbăneştii de Sus, Şerbăneştii de Jos, Jarcaleţi, Tâmpeni, Bacea, Floru şi Tituleşti, [30]. În toată această perioadă el a fost cazat în casa de la Sus a mamei lui D. Caracostea și poate că nu întâmplător, cam în aceeași perioadă, Caracostea făcea următoarea constatare: ”...oricine, fără multă școală filologică, poate face o probă. Să asculte neștiut, cum am făcut adesea în vacanțele mele, vorbirea țăranilor noștri la muncă, la fântână, la târguri și la ei acasă și să noteze cât procent este comunicare intelectuală și cât reprezintă expresie afectivă.  Faţă de aceasta, restul este minim. Iar psihologia cât şi filosofia vin să confirme primatul afectivităţii, deci al expresivităţii”, [13]. 
 
 Fig. 15. Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, pe vremea când D. Caracostea era profesor aici, [80]
 
Tot în același context, Caracostea găsea prilejul să îi aducă unele îndreptățite mulțumiri bunului său prieten: ”Mai presus de toţi, îmi fac o plăcută datorie să mulţumesc aici călduros şi recunoscător domnului Ernst Gamillscheg, profesorul de filologie romanică de la Berlin - pentru sugestiile date mai ales în ce priveşte verbele mediale în limbile moderne, procurându-mi şi lucrările ieşite din seminarul său în această chestiune. Să-mi fie deci îngăduit să-i spun aici domnului E. Gamillscheg în limba mea maternă: în ultimul capitol al lucrării de faţă sunt pagini la care «a luat sufleteşte parte ca şi autorul lor».", [12]. 

Activitatea de profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr”. În 1914, Caracostea îşi începe activitatea de profesor de limba română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (v. Fig. 15). Aici, el i-a avut ca elevi pe George Călinescu şi Tudor Vianu, [19]. În 1924, Caracostea mai activa încă la Liceul „Gheorghe Lazăr” [58], ca profesor de limba română, deşi, încă din 1920, devenise docent la catedra de istorie a literaturii române şi folclor a Universităţii din Bucureşti, [50]. În anul următor (1925), el îşi încheie, practic, activitatea de profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr”, dedicându-se activităţii universitare. În Fig. 16 îl putem vedea pe Dumitru Caracostea într-o fotografie de grup a profesorilor ce activau, în 1921, în cadrul Liceului ”Gheorghe Lazăr”, [45].

Fig. 16. Dumitru Caracostea între profesorii Liceului “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, în 1921, [45]

În paralel cu activitatea de profesor titular la Liceul ”Gheorghe Lazăr”, în perioada 1914-1923, D. Caracostea avea cumul de ore și la Liceul ”Mihai Viteazu” din București, [75].

Activitatea de profesor la Şcoala Superioară de Război. Pentru o scurtă vreme, în perioada 1919-1923, în timp ce era profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” (dar și la Liceul ”Mihai Viteazu”), D. Caracostea a predat, la Şcoala Superioară de Război, un curs de psihologie, curs ce a stat la originea unei cărţi „unice şi foarte originale”, carte apărută în 1922 şi intitulată Aspectul psihologic al războiului, [9]. Acest curs a fost destinat viitorilor ofiţeri superiori de stat major şi îl obliga pe Caracostea să valorifice experienţa tristă a primului război, punând bazele psihologiei militare, ca ramură a psihologiei sociale, [9]. Din motive neînţelese, deocamdată, această carte deschizătoare de drumuri a rămas într-un suspect anonimat. Mai mult decât atât, într-o autobiografie a sa, Caracostea însuşi spunea, în mod ciudat, despre acest curs că era „un curs de folclor aplicat la experienţa primului război mondial”, [10]. Aceasta ar însemna, cu alte cuvinte, că psihologia ar fi un fel de folclor aplicat... E drept că, necitind cartea, mi-e greu să mă pronunț asupra acestui subiect. În anul școlar 1922-1923, Dumitru Caracostea este numit, de asemenea, profesor la această școală, predând un curs numit Psihologia și literatura română și un alt curs numit Psihologia și logica, [118].

Cariera universitară a lui Dumitru Caracostea (v. Fig. 17) începea să se contureze încă din 1909, când el primea acea bursă de studii la Viena, pe trei ani, bursă alocată din fondul „Hillel”, „cu obligaţiune de a obţine gradul de doctor”, [66].

Aşa se face că, încă din 1920, Caracostea colabora, ca docent numit prin concurs, cu catedra de istorie a literaturii române şi folclor a Universităţii din Bucureşti, catedră ce era condusă, atunci, de Ion Bianu, [19].

În 1921, D. Caracostea este numit profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Roma, dar anumite considerente îl determină să renunţe şi să rămână în ţară, [10]. Pe 8 aprilie 1922, Nicolae Iorga comunică Ministerului Instrucţiunei Publice hotărârea Consiliului Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti de creare a unei conferinţe de istoria literaturii române moderne şi folclor, recomandându-l, ca docent, pe D. Caracostea, [96]. În baza acestui demers, se pare că, în 1923, la catedra de „Istoria literaturii române” a profesorului Ion Bianu s-au adăugat „două conferenţe”: una pentru „Istoria literaturii române moderne şi folclor”, încredinţată lui D. Caracostea, şi alta pentru „Istoria literaturii române vechi”, încredinţată lui N. Cartojan, [46]. Astfel, în acest an, începând cu 1 noiembrie, Caracostea devine, conferenţiar suplinitor la această catedră şi, din 1 noiembrie 1926, devine conferenţiar cu drepturi depline, [139]. În acest an el ţinea un curs despre Evoluţia poeziei lirice în sec. XIX, [46].

În perioada pe când era încă doar conferențiar suplinitor, Caracostea l-a remarcat pe Dumitru Popovici, care îi era student, și l-a numit asistentul său onorific, [27].

Pe 1 august 1925, N. Iorga consemna în Memoriile sale, [36]: „Seara, conferinţa lui Caracostea despre Emineascu arată că bucăţi ca Mortua est şi Împărat şi proletar au fost scrise în prima lor formă când poetul avea abia şaisprezece ani.” În 1928, D. Caracostea era, de asemenea, conferenţiar la Catedra de Istoria Literaturii Române, catedră care era condusă de Nicolae Iorga, profesor însărcinat cu suplinirea lui Ion Bianu, care fusese numit secretar general al Academiei Române.

În 1930 Dumitru Caracostea se destăinuia filologului Alexe Procopovici de la Universitatea din Cluj că are „trei catedre”, ceea ce îi răpeşte mult timp, în defavoarea activităţilor editorial-ştiinţifice, [40]. Într-adevăr, începând cu 1 ianuarie 1930, el devenea profesor titular la catedra de istorie a literaturii române moderne şi folclor, fiind, în acelaşi timp şi directorul seminarului afiliat acestei catedre dar, totuşi, acest document al Universităţii nu face referire decât la o singură catedră, celelalte fiind suplinite, probabil, vremelnic, de către profesorul Caracostea, [69]. În aceeaşi situaţie didactică se află Caracostea şi în anul 1931, [70].

În perioada 1931–1940, Caracostea activează, în calitate de conferenţiar, şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (actual, Academia de Studii Economice din Bucureşti), unde a ţinut cursul de Limba română, [10].

În 1932, profesorul D. Carcostea preda la Universitate cursul de Baladă poporană română, în cadrul aceleiaşi catedre pe care o conducea, [71] iar în 1933, el preda două noi cursuri: Istoria literaturii române în timpul Regelui Carol şi Istoria Renaşterii ardelene în sec. al XVIII-lea şi urmările ei, [72]. În 1936 el era profesor la aceeaşi catedră şi director al Seminarului de Istorie a Literaturii Române Moderne şi Folclor, având asistent pe Mihai Pop [74], cel care avea să devină, mai târziu, continuatorul său la catedră, [8]. El şi-a susținut activitatea de profesor universitar la această facultate până în 1944, când a fost pensionat, oficial, începând cu 1 octombrie 1944, urmare a cererii pe care o depusese pe 9 iunie, [19].

Despre cum era Dumitru Caracostea, ca profesor, ne-a lăsat mărturii profesoara emerită Maria Novac din Timișoara, o fostă studentă de-a acestuia, care îl descria astfel, [22]: ”sobru la examene, puțin comunicativ, își prelungea prea mult prelegerile, despre Alecsandri a vorbit un an întreg, spunea că dacă Goethe ar fi trăit ca Eminescu n-ar fi existat”.

Retragerea sa din învăţământul superior românesc s-a făcut într-un mod lamentabil, sub presiunea epurărilor dorite de regimul comunist. Şi este de ajuns să cităm, în acest sens, următoarea relatare, [41]:

i la Bucureşti, comandourile de agitatori comunişti treceau peste legi, făcând singuri "dreptate" şi epurând ei universitatea de "trădători". Văzând că măsurile de epurare întârzie, studenţii Facultăţii de Litere au luat iniţiativa unui gest: prinzându-l pe culoarele Facultăţii pe ilustrul Caracostea, prietenul intim al lui Gamillscheg, l-au condus cu alai până la uşa de la ieşire, rugându-l - desigur, în bătaie de joc - să mai poftească şi altădată."

Afirmarea ca critic şi istoric literar. În 1915, în revista “Convorbiri literare”, încep să apară capitole din studiul monografic “Mioriţa în Moldova”, continuate cu “Mioriţa în Muntenia şi Oltenia”, [19]. În 1921, la Editura “Viaţa Românească”, apare monografia critică intitulată “Poetul Brătescu-Voineşti”. În 1924 apare lucrarea întregită (de această dată), „Mioriţa în Moldova, Muntenia şi Oltenia”. În 1926, apar lucrările despre Eminescu: Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, Izvoarele poemei „Luceafărul” şi Personalitatea lui Eminescu. În perioada 1932-1933 elaborează lucrarea „Balada poporană română”. În 1938, apare „Arta cuvântului la Eminescu”.

Dovedit a fi o personalitate de marcă a culturii româneşti, în perioada 1939-1940 Dumitru Caracostea (v. Fig. 18) a susţinut prelegeri la universităţi europene de prestigiu, cum ar fi cele din: Berlin, Roma, Florenţa, Geneva, Berna şi Zürich, [33].

Activitatea de cercetare. În 1932, [19] (după alte surse, în 1933), D. Caracostea a fondat, pe lângă catedra sa, Institutul de Istorie Literară şi Folclor, institut care avea să funcţioneze fără subvenţii oficiale sau particulare. Oricum, cert este că în 1935, de pildă, la editura acestui institut apărea volumul lui Dumitru Popovici intitulat „Santa Cetate” între utopie şi poezie, volum purtând numărul 8 al seriei de publicaţii ale acestui Institut (v. Fig. 19) iar în anuarul din 1936 al Universităţii din Bucureşti se face precizarea că „în 1934, au început publicaţiile Institutului de istorie literară şi folklor”, [73]. Se pare însă că D. Caracostea și-a rezervat numărul 1 al seriei de publicații ale Institutului (v. Fig. 19), din moment ce acesta apare abia în 1938, sub titlul Arta cuvântului la Eminescu.

De altfel, pricipalul obiectiv, declarat, al acestui institut a fost, pentru Caracostea, acela de a stimula activitatea studenţilor şi colaboratorilor săi, publicând, aici, o serie de monografii valoroase, printre care şi Ideologia literară a lui I. H. Rădulescu a fostului său student, Dumitru Popovici, ajuns profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Cluj, [10].

Sub patronajul acestei instituţii de cultură, la iniţiativa şi sub coordonarea lui D. Caracostea, va apărea, printre altele, seria de „Mărturisiri literare” ale unor scriitori români contemporani consacraţi (Octavian Goga, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, George Bacovia, Cezar Petrescu etc.). Referitor la această iniţiativă, Caracostea făcea observaţia că „scriitorii înşişi preţuiesc acest fel de biografii a operei împletită cu istoria propriei vieţi şi nu le socotesc literatură dirijată”, [11].

În calitatea sa de director al acestui institut, Caracostea a colaborat, la un moment dat, şi cu etnomuzicologul Constantin Brăiloiu şi, cu ocazia unor înregistrării folclorice făcute de acesta în comuna Şerbăneşti, Caracostea făcea următoarea observaţie despre şerbăneştenii chestionaţi: „Cum au auzit cum din gramofon a răsunat primul cîntec înregistrat, a fost o întrecere nu între flăcăi şi bărbaţii care ascultau, ci între femei şi fete”, [23]. Studiile sale asupra baladei populare (v. Balada poporana romana, 1932-1933) au pus bazele unei noi metode de cercetare, aceea a geografiei folclorice. La conducerea acestui institut se vor perinda, mai apoi, nume ilustre ale culturii româneşti, precum George Călinescu, Alexandru Dima, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Eugen Simion, [26].

 

Fig. 19. Volumele lui D. Popovici și D. Caracostea purtând numerele 8 și 1 din seria publicațiilor Institutului de Istorie Literară și Folclor, institut înființat și condus, la vremea aceea, de D. Caracostea

 

Activitatea academică. În semn de recunoaştere a meritelor sale, pe 26 mai 1936, Dumitru Caracostea (v. Fig. 20) este ales membru corespondent al Academiei Române iar, peste doi ani, pe 26 mai 1938, el devine membru titular al acestui înalt for cultural şi ştiinţific, [75]. Pentru o vreme, în perioada 1945–1948, el a fost şi preşedinte al Secţiunii Literare a acestei instituţii şi, la iniţiativa sa, în cadrul Academiei Române, s-a demarat proiectul naţional major, Corpus Carminus Romaniae, [10].  Acest proiect a demarat cu alcătuirea unui „catalog tipologic şi bibliografic al baladei populare”, document elaborat de către Arhiva de folclor din Cluj a Academiei Române. El a propus şi un sistem de clasificare a materialelor folclorice, cu totul original, sistem bazat, în întregime, pe relaţiile sociale, [9]. În Fig. 21 este prezentată o fotografie de album preluată dintr-o ediție recentă a revistei Memoria Oltului și Romanaților [132], fotografie ce îi reprezintă pe academicienii Constantin Rădulescu-Motru – președintele de atunci al Academiei Române (în centru, pe scaun), D. Caracostea (în stânga acestuia) și Theodor Capidan (în dreapta președintelui), îmbrăcați în hainele lor festive de odinioară. Și tot din aceeași sursă [132] este preluată și fotografia din Fig. 22, care îl reprezintă pe Dumitru Caracostea ţinând un discurs la Academia Română, avându-i printre auditori pe scriitorii Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu.

În timpul celui de-al doilea război mondial, profesorul austriac Friedrich Kainz, de la Universitatea din Viena, i-a cerut lui Caracostea permisiunea de a-i traduce şi publica lucrarea Expresivitatea limbii române, dar acesta a preferat să o traducă singur, însă nu a apucat să publice decât un capitol din aceasta, Typologie des mots roumains (Tipologia cuvintelor româneşti) în revista “Langue et Littérature”. În cadrul Academiei Române, Caracostea a iniţiat şi condus lucrările de redactare a bibliografiei periodicelor româneşti până în 1900, [10]. După 23 august 1944, marii intelectuali ai vremii, printre ei numărându-se şi Caracostea, au fost ţinta unor atacuri scandaloase. Astfel, în 1944, Geo Dumitrescu afirma în ziarul “Victoria” că “Academia Română este un cuib penibil de reacţionarism şi senilitate”, fiindcă îl adăposteşte pe D. Caracostea, Sextil Puşcariu şi Alexandru Brătescu Voineşti, [8]. La câţiva ani după aceea, urmare a prevederilor art. 3 din Decretul nr. 76/9 iunie 1948, Caracostea a fost suprimat ca academician, imediat după apariţia acestui act legislativ emis de noua putere, [41]. Motivul invocat de acel art. 3 era acela că “nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului şi reacţiunii, dăunând prin aceasta interesele ţării şi ale poporului”.

După ce s-a pensionat, academicianul Caracostea a continuat să vină la casa mamei sale de la Şerbăneştii de Sus, deşi aceasta murise de ani buni… Astfel, studiul Ion Bianu şi problemele bibliografiei române, deşi rămas nepublicat, se pare că a fost definitivat la Şerbăneşti. Acest studiu cuprinde 71 de pagini, parte din pagini fiind autografe iar restul fiind transcrise de Lucia Caracostea, soţia savantului. Unele dintre pagini conțineau întregiri şi corecturi ale acestuia iar, pe ultima pagină a manuscrisului în cauză, după semnătură, Caracostea consemna: 7 mai, 1948, Şerbăneşti, [19]. De remarcat că acest studiu a fost rostit de D. Caracostea, ca discurs de recepţie la Academia Română, în 23 mai 1941, dar în varianta intitulată Balada poporană română, [19].

 Fig. 22. Academicianul Dumitru Caracostea ţinând un discurs la Academia Română

Activitatea ministerială. Cunoscut fiind ca un filogerman convins, imediat după demisia guvernului Tătărescu, începând cu 4 iulie 1940, D. Carcostea a fost numit ministru al educației naționale în noul Guvernul Ion Gigurtu, guvern pro-nazist de sacrificiu şi de tristă amintire, care a rezistat doar 40 de zile, până pe 4 septembrie 1940, când a fost nevoit să demisioneze urmare a marilor proteste împotriva acceptării arbitrajului lui Hitler prin care România a cedat Ungariei 43492 km2 din teritoriul Transilvaniei, [93], [94]. El a mai rămas ministru, ocupând acelaşi portofoliu, încă 10 zile, şi în Guvernul General Ion Antonescu (1), până pe 14 septembrie 1940, când România a fost declarată stat naţional-legionar, locul său fiind luat, în Guvernul General Ion Antonescu (2), de către profesorul universitar din Cernăuţi, Traian Brăileanu, cunoscut om politic legionar, Ministerul educaţiei naţionale comasându-se cu cel al cultelor şi artelor, [90], [91]. La câteva zile de la instalarea sa ca ministru al educaţiei, ziarul german Deutsche Allgemeine Zeitung, din data de 17 iulie 1940, publica următoarea corespondenţă din Bucureşti, [128]:

Prof. Caracostea, ministrul Educaţiunii Naţionale a stabilit un program, după care orice licean la terminarea şcoalei trebue să ştie atâta germană, încât să aprecieze contribuţia Germaniei în cultura Europei şi ca cel puţin jumătate din elevi să cunoască atâta germană încât să poată, în cursurile superioare, să înţeleagă orice operă de care va avea nevoie. Pentru moment însă lipsa profesorilor împiedică limba germană să ajungă pe acelaşi nivel cu limba franceză. În 1888 s’a făcut prima încercare sub Carol I, însă n’a dat nici un rezultat. Până acum se învăţa germana sau italiana în clasele V-a VIII-a, dar majoritataea elevilor alegeau italiana, fiindcă le venea mai uşor. De acum înainte se va învăţa, tot benevol, însă din cl. IV-a, şi este obligator ca cel puţin ½ din elevi să urmeze la germană, iar orele de germană vor fi mai multe decât cele de italiană, fiind o limbă mai grea. Afară de aceasta

 Fig. 23. Fragment dintr-un document al iubirii de patrie, semnat de ministrul D. Caracostea, [25]

pentru profesori se vor face cursuri speciale. În acest sens, D-l Caracostea contează să invite specialişti din Germania, pentru ca profesorii români să observe modul acestora de predare. Cea mai importantă din aceste decizii este ca din Decemvrie în clasa VIII-a să se introducă o oră în care elevii să primească o imagine a lumii germane. Ceeace D-l Caracostea urmăreşte este cunoscut tuturor – el fiind prieten al Germaniei – o legătură cât mai strânsă între Germania şi România.”

În scurta sa perioadă de înalt demnitar în guvernul României, într-o perioadă dramatică pentru România, Caracostea a avut tăria de a reacţiona într-un mod înţelept, cu iubire părintească, atunci când a fost vorba de educaţia copiilor proveniţi de la fraţii de peste Prut. Într-un document păstrat în arhiva Liceului Titu Maiorescu din Bucureşti (v. Fig. 23, [25]), document semnat de D. Caracostea pe 30 august 1940, pe vremea când era ministru, se face dovada curajului şi a demnităţii acestuia, atunci când era vorba de solidaritatea de neam, dând în grija şcolii anumiţi copii refugiaţi din teritoriile ocupate, Basarabia şi Bucovina, copii care luaseră drumul pribegiei în Ţara liberă, Ţara – mamă: România.

Urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei de Nord, inclusiv Clujul, a fost cedat Ungariei, Caracostea a semnat un ordin, în 2 septembrie 1940, prin care s-a dispus mutarea la Sibiu a centrului universitar Cluj, unde era profesor consăteanul său, D. Popovici,  [51]. Tot urmare a acestui nefericit dictat, Caracostea a hotărât şi transferarea cadrelor didactice de la Chişinău la Bucureşti, [1]. Acestea erau printre ultimele ordine date de el din postura de ministru al educaţiei în Guvernul Antonescu.

Activitatea de la Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale. La 10 aprilie 1941, odată cu înfiinţarea Uniunii Fundaţiilor Culturale Regale, la recomandarea generalului Ion Antonescu, Dumitru Caracostea a fost numit director general al acesteia prin Înalta Dicizie Regală nr. 6/15.04.1941, decizie semnată de Regele Mihai I al României, [121]. Această numire, pe care el şi-o dorise, se pare, destul de mult, avea să-i aducă însă lui Caracostea o mulţime de necazuri neaşteptate… În fapt, Caracostea şi-a preluat această funcţie abia pe 19 mai 1941, conform Jurnalului lui Mihail Sebastian [48] sau, potrivit altei surse, pe 20 mai 1941, [3]. Personal, tind să cred Mihail Sebastian avea, totuşi, dreptate, deoarece, chiar la momentul respectiv, într-o zi de luni, 19 mai 1941 el consemna, laconic şi ironic: “Rosseti înlocuit la editura Fundaţiilor cu Cacaprostea” (porecla atribuită lui Caracostea, în mediile literare). Şi tot el, pe 25 mai 1941, consemna [48]: “Prima măsură luată de Cacaprostea la Fundaţie: scoaterea capitolelor privitoare la scriitori evrei din Istoria lui Călinescu, care se afla sub tipar” (ştiut fiind că și Mihail Sebastian era evreu). În realitate, “Istoria literaturii române…” a lui Călinescu a apărut, totuşi, în întregime, în acelaşi an, dar Mihail Sebastian era nemulţumit de felul cum era apreciată opera lui în acestă carte, [48]. Pe această funcţie, Caracostea a rămas până în 1944 [40], devenind, mai apoi, şi redactor şef la “Revista Fundaţiilor Regale”, [19].

Studii semnate de el începuseră să apară, sporadic, la "Revista Fundaţiilor Regale", încă din 1937. Odată cu numirea sa la conducerea Fundaţiilor şi până în 1944, el va publica însă în mod constant în paginile revistei, uneori chiar şi două texte în acelaşi număr. De remarcat că, odată cu crearea acestei uniuni, Cracostea prelua, practic, funcţia pe care o deţinuse, până atunci, Alexandru Rosetti, dispărând Fundaţia pentru Literatură şi Artă, unde acesta fusese director…

De aceea, la momentul preluării acestei funcţii, Rosetti îl descria pe Caracostea, uşor ironic, la modul următor, [4]: “un bărbat de talie mijlocie, puţin obez şi smolit la faţă, cu o privire nesigură şi înlăcrimată, ceva între profesorul de provincie şi funcţionarul din arhiva prăfuită a vreunui minister. Noul director mi-a declarat că râvnea de mult un post de conducere la o mare editură, căci intenţia lui era de a îndruma spre noi ţeluri literatura română (de fapt, directoratul său s-a soldat cu publicarea câtorva volume proprii). I-am urat deplină reuşită şi m-am retras fără întârziere.” Surse diverse afirmă că, după câteva zile, Caracostea, în calitatea sa de director al Fundaţiei, alertează autorităţile regimului antonescian cerând confiscarea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Cartea tocmai ieşise de sub tipar la editura Fundaţiei şi, prin denunţul său, Caracostea cerea autorităţilor, pe lângă confiscarea cărţii în cauză, şi urmărirea în justitţie a autorului (G. Călinescu) şi a editorului (Al. Rosetti), [4]. Din fericire, spun aceleași surse, ordinul de confiscare a cărții a venit, se pare, prea târziu deoarece, publicarea ei, “provocând senzaţie”, a dispărut rapid din librării. Bineînțeles că, pentru George Călinescu, acesta a fost un motiv de “jubilaţie” şi de “îndreptăţită maliţiozitate la adresa lui Caracostea”, [54].

În realitate, Caracostea, cu bună ştiinţă, a tras de timp, în fel şi chip, pentru a făcea scăpat de sub control acest eveniment publicistic mult-aşteptat. Astfel, deşi numit director la Fundaţie, prin decizie regală, încă din 10 aprilie 1941, el s-a prezentat la post după mai mult de o lună, după care au mai trecut alte două luni până când avea să facă publică, în Revista Fundaţiilor Regale noile directive ale acesteia, [16]:

Începând cu numărul acesta, primul alcătuit conform indicaţiilor date de noua direcţie, se suspendă, timp de şase luni, colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale, a criticilor de formaţiune fie estetizantă, fie liberalizantă până la simpatii faţă de ideologia şi literatura semită. Aceasta până ce directivele noi, care au început să fie date din Aprilie 1941, vor fi suficient de cunoscute prin revistă.

Dela această dată, revista, urmărind nu să strice tot ce a fost bun, dar să împlinească, va primi colaborările vechilor critici numai în măsura în care se face dovada că ei recunosc cerinţele literare ale vremii. Ţinând seamă de imperativele conştiinţei estetice, fără de care nu este durată, critica revistei afirmă că literatura nu este un mijloc de destrămare şi nici un simplu joc singularizant, ci o funcţiune de expresie adânc omenească şi românească totodată, fără de care poezia nu poate fi integrată în cultura neamului.” Erau vizaţi, în acest mesaj, criticii de orientare democratică: Tudor Vianu, Vladimir Streinu, George Călinescu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, [142].

Valul de nemulţumiri, urmare a numirii lui Caracostea la conducerea Fundaţiei, a venit, în mod special din partea lui Călinescu şi a lui Rosetti, care fuseseră afectaţi în  mod direct. Iată, de pildă, ce îi scria Călinescu lui Rosseti, în acea perioadă, [43]: “Odată consolidat eu, K.K. e un om mort. Îi voi face situaţia intenabilă, nu-l voi slăbi o secundă. (…) Toată dezarmarea mea actuală vine din aceea că K.K. îmi poate dăuna indirect la Minister.” De remarcat că, în corespondenţa dintre ei, Călinescu şi Rosetti, deopotrivă, îl numeau pe Caracostea, în mod zeflemist, K.K. sau, şi mai rău, Cacaprostea (poreclă născocită, conform spuselor lui Rosetti, de către N. Iorga). Porecla K.K. provenea de la abrevierea unei formule rebusiste inventată de Călinescu: KK pro ê, în loc de Cacaprostea

Trebuie spus, totuşi, că în momentul sosirii lui Caracostea la conducerea Fundaţiei, Istoria lui Călinescu era culeasă la tipar doar pe jumătate, iar, prin amploarea sa şi prin nenumăratele intervenţii ale autorului, tipărirea ei bloca editura de câţiva ani. Graţie venirii lui Caracostea, cu sau fără voia acetuia, Istoria a fost finalizată urgent, la 31 iulie volumul ieşind de sub tipar sub forma lui completă, [3]. În acest scurt timp, ce a trecut de la înlocuirea lui Rosetti de către Caracostea, Călinescu a mai continuat să facă drumuri la editură, până la finalizarea completă a tipăririi, şi, după un astfel de drum, îi prezenta lui Rosetti, noua atmosferă de la Fundaţiei în acelaşi stil batjocoritor, [43]: „mobilată cam ţipător (stambă roşie, lumînări de seu, loji de scîndură). Pentru Caracostea e un interior de Halima: vine de la nouă şi stă vrăjit pe fotoliu, ca într-un feredeu... şi pute a ceapă”.

Reacţiile, la apariţia acestui volum mult-aşteptat, au fost diferite: unii au scris laudativ despre acesta, alţii n-au fost însă aşa de entuziasmaţi. Ba, mai mult, Călinescu este acuzat, de unii, de naţionalism şi este catalogat ca fiind filosemit, de către alţii. Această reacție neașteptată îl făcea pe Călinesu să-i scrie, în mod patetic şi polemic, aceluiaşi Rosetti următorul mesaj: [3]: “Când văd cum unii ţipă că sunt filosemit, iar alţii că sunt antisemit, îmi frec mâinile”…

În pofida tuturor acestor răutăți venite din partea lui Călinescu, care-i fusese elev, Caracostea i-a apreciat scrierile și ”a recomandat promovarea lui pe postul de profesor titular la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași în primăvara anului 1944, iar mai târziu - la sfârșitul lui mai 1948 - îl propune și susține, împreună cu alți academicieni, să fie ales membru titular al Academiei Române, ceea ce se și înfăptuiește în ziua de 29 mai 1948”, [53]. La rândul lui, ceva mai târziu, și Călinescu îi cerea lui Pavel Țugui să sublinieze în referatul pe care acesta urma să-l facă, în 1955, că «„G. Călinescu recomandă călduros“ Guvernului pe D. Caracostea, „cărturar de valoare națională“, pentru a i se acorda o pensie specială de stat», așa precum acesta solicitase, după eliberarea sa din închisoare, [53]. 

În 1942, la editura Fundaţiilor Regale, Caracostea publică lucrarea Expresivitatea limbii române (v. Fig. 24). La aceeaşi editură, în anul următor, îi apar volumele Creativitatea eminesciană şi Critice literare, I. După încă un an, pe 1 mai 1944, el îşi dă demisia de la Fundaţie, urmare a conflictului declanşat de articolul Forme de critică, articol ce apăruse în Revista Fundaţiilor Regale din 1 martie 1944, [18]. Tot în 1944 îşi publică, la editura Fundaţiilor, volumul Critice literare, II.

Activitatea politică. În 1936, Dumitru Caracostea simpatiza deja cu liderii Mişcării Legionare, aşa cum se poate observa în fotografia din Fig. 25, fotografie făcută în faţa sediului legionar din str. Gutenberg nr. 3, [93]. În centrul imaginii se află căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, în stânga sa aflându-se prof. Dumitru Caracostea iar, ceva mai departe, în dreapta sa, prof. Horia Sima. Pe de altă parte, în declarația sa de acuzat al noului regim, politicianul de extremă dreapta Mihai Antonescu făcea următoarea declarație ce vine să lămurească anumite lucruri, privind poziția politică a lui Caracostea, [12]: ”Abia în 1942, după ce am luptat contra ideii creării în România a “Legiunii Ion Antonescu” şi a Partidului naţional-socialist, sau a unei Federaţii Naţionaliste (o altă soluţie sugerată de germani şi sprijinită de Cuza, Gigurtu, Vaida, Cuza, Manoilescu şi alţii), am înfiinţat Asociaţia Româno-Germană a cărei activitate s-a redus la o şedinţă de constituire (la care au luat parte mulţi dintre amatorii de a forma un partid politic) şi la un concert şi o conferinţă.” Din nefericire pentru Caracostea, printre cei care au ”aderat” la Asociația Româno-Germană se număra și el, ceea ce avea să constituie, după aceea, ”culpa lui politică de neiertat”, [53]...

Așa se face că, pe 2 decembrie 1944, s-a publicat Lista de autori ale căror cărţi erau interzise în şcoli, facultăţi sau librării, D. Caracostea figurând în această listă, [8]. Prin intermediul ziarelor „România liberă”, „Scânteia” şi „Victoria” s-a practicat defăimarea lui şi a altor eminenţi profesori, spunându-se despre ei că erau „nuli ca valoare ştiinţifică, ajunşi la catedră prin concursuri măsluite, prin protecţie şi învârteli”, [8]. Ziarul  „România liberă” din 21 septembrie 1944 îl prezenta pe Caracostea astfel: „…fostul ministru al Culturii, fost profesor al studenţimii şi fost preşedinte al mai multor comisii şi comitete hitleriste şi prohitleriste, este în fapt un mistificator. Un mistificator josnic sau un înapoiat iremediabil… istoria literară îl va uita… îl va uita foarte curând… fiindcă dl. Caracostea nu a constituit nimic valabil culturii… Lupta profesorului Caracostea a fost o trădare. Şi ca trădare trebuie pedepsită!

Dacă ar fi să ţinem seama de informaţiile consemnate în Fişa matricolă penală a lui Dumitru Caracostea (v. Fig. 26 şi Fig. 27), ar rezulta, pe de o parte, că el nu a avut vreodată o aparteneţă politică, nici la data arestării şi nici în trecut (v. Fig. 27) dar, pe de altă parte, factura lui politică este una destul de neclară (v. și mâzgălelile din Fig. 26)...

 Fig. 25. D. Caracostea alături de fruntaşii Mişcării Legionare, [94]

Persecuţia comunistă. Luând în discuție ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor Regale”, unde Caracostea fusese director, ziarul „Scânteia tineretului“ din 12 noiembrie 1944 își arăta nemulțumirea la descoperirea unor lucrări semnate de nume precum Ion Vinea, Tudor Arghezi sau Petru Comarnescu. Pe de altă parte, ziarul „România Liberă“ lansase, în cadrul unei uriaşe campanii de demascare, rubrica intitulată „Figuri de trădători“. Printre cei vizaţi se număra și Dumitru Caracostea, [21]. Ca o consecință imediată, în data de 2 decembrie 1944, Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor aprobă raportul Comisiei speciale, care stabileşte drept dăunătoare pentru educaţie manualele semnate de mai mulți intelectuali români, printre care se număra și D. Caracostea, [21]. Această campanie de denigrare a fost urmată de interogatorii nemeritate și de dosare fără temei ale procurorilor, care îl aduseseră pe Caracostea în pragul suportabilității și al răbdării. Astfel, în 1946, el se adresa Parchetului General al Curții de Apel București pentru a i se elibra un ”certificat constatator al rezultatuli cercetărilor înteprinse”, și răspunsul a fost unul clar, [6]: ”Din examinarea lucrărilor fostului Tribunal al Poporului din Bucureşti şi cele ce formează obiectul dosarului NO. 2270/946, al acestui Parchet General, nerezultând nici o probă în contra d-lui Dumitru Caracostea, profesor universitar onorariu, că D-sa, ar fi comis vre un fapt care să se încadreze în dispoz. Legii 312/945, pe timpul de la 4 iulie – 14 sept. 1940 când D-sa a fost Ministru al Educaţiei

Fig. 26. Fişa matricolă penală (document inițial) a lui D. Caracostea

Fig. 27. Fişa matricolă penală (document transcris) a lui D. Caracostea

Naţionale în guvernul I. Gigurtu, afacerea a fost clasată de noi, prin ordonanţa de clasare NO. 10461 din 28 august 1946. Și cu toate acestea, deşi avea 71 de ani la acea dată, în cadrul operaţiunii din noaptea de 5 spre 6 mai 1950 („noaptea demnitarilor”), printre mulţi alţi intelectuali şi foşti demnitari, a fost arestat şi Dumitru Caracostea, fiind trimis la penitenciarul Sighet pentru 5 ani, fără a fi judecat, [82]. Practic, la acea vreme, nu exista nicio prevedere legală, în Codul Penal, care să justifice arestarea acestor demnitari, ei fiind închişi doar  pe baza unor ordine ale Ministerului de Interne, aşa cum rezultă şi din Fişa matricolă penală a lui D. Caracostea (v. Fig. 26 – document iniţial și Fig. 27 – document transcris, [84]). Tot din acest document rezultă că Dumitru Caracostea a fost întemniţat la penitenciarul Sighet în celula 79, având situaţia juridică de „internat” din ordinul Ministrului de Interne, la 5 mai 1950, și că era suferind de insomnii grele (în transcriere, „insomnie”, şi atât), bronșită cronică și tahicardie. În plus, se mai poate deduce că, înainte de naționalizare, Caracostea deținuse, în comuna Șerbănești, 50 de pogoane de teren arabil, partea lui de moștenire dinspre tată, în timp ce părinții săi deținuseră 300 de pogoane teren arabil.

Penitenciarul de la Sighet era considerat a fi centrul de încancerare a celor pe care regimul comunist îi considera a fi cei mai periculoşi oponenţi şi fusese astfel destinat datorită apropierii sale de Uniunea Sovietică, [24]. Nora lui D. Caracostea (Micuţa, soţia lui Andrei) îi

povestea ginerelui său, englezul Dennis Deletant (soţul Andreei), că deţinuţii de aici erau repartizaţi, de regulă, câte doi în celulă şi li se cerea să facă diverse activităţi de autogospodărire, cum ar fi să gătească, să facă curăţenie pe coridoare sau să aducă apă de la o fântână cu pompă de mână aflată în curtea închisorii, [24]. „Ei erau pedepsiţi şi pentru cea mai mică abatere de la regulile închisorii, cum ar fi vorbitul în timpul exerciţiului. Infractorii, şi Caracostea se afla printre ei, erau biciuiţi şi făcuţi să acţioneze ca un «cal» atunci când temnicerii arcuiau biciul asupra lor”, [24].

În penitenciarul Sighet, el s-a convertit la catolicism prin intermediul preotului profesor Ioan Vultur din Blaj. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în arest şi el în aceeași închisoare, [82]. Acest lucru se dorea, probabil, a fi un ultim gest al pornirilor sale germanofile, prin care-și propunea o alipire sufletească veșnică la credința și cultura poporului german pe care, cu atâtea sacrificii, îl admirase…

Activitatea publicistică. Dumitru Caracostea a colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Drum drept”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Langue et littérature”, „Mit-teilungen des Rumänische Instituts und der Universitat” (Viena), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa nouă”, „Viaţa Românească” etc.   Dintre acestea, Gândirea și Revista Fundațiilor Regale (al cărui director a fost) erau considerate publicații legionare.

Casele lui Dumitru Caracostea. În 1923, Dumitru Caracostea locuia, împreună cu soţia sa, în Bucureşti, pe bulevardul General Anghelescu, nr. 23 (fost str. Sculpturei, stradă pe care locuise, cu ceva ani în urmă, şi unchiul său, avocatul Mihail Caracostea); tot la aceeaşi adresă locuia şi câţiva ani mai târziu, [44]. Din mediul academic aflăm, de asemenea, că Dumitru Caracostea avea o casă de vacanţă la Buşteni, [40].

Totuși, în baza Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950, lui Caracostea i se naţionalizau 10 apartamente deţinute în Bucureşti str. Cezar Boliac, nr. 13-15 şi str. Unirii, nr. 83, [78]. Motivaţia de confiscare a locuinţelor în cauză, ca şi a multor altora, potrivit decretului menţionat era una uluitoare: “Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R.; Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile; Pentru a lua din mîna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”... Şi dacă ne referim din nou la casa de la Buşteni, aflăm, din acelaşi decret, că acea casă era, de fapt, pe numele fiului său, Andrei Caracostea, căruia i se naţionalizau 6 apartamente situate unele în Buşteni, str. Moraru, nr. 4 şi altele în Bucureşti, b-dul Ana Ipătescu, nr. 28, [78]. Așa cum vom vedea ceva mai jos, casa de la Bușteni îi revenise lui Andrei conform testamentului scris de Dumitru Caracostea încă din 1943, [7].

Înainte de a fi arestat politic (în 1950), Dumitru Caracostea locuia pe bulevardul Kogălniceanu nr. 95 (fost B-dul 6 Martie, v. Fig. 26 și Fig. 27), iar, după ce s-a întors din închisoare, a locuit pe strada Ana Ipătescu nr. 28, împreună cu fiul său, inginerul Andrei Caracostea, [35]. Nu știm, deocamdată, nimic despre ce s-a întâmplat cu casele mamei sale, Eufrosina, în ce privește succesiunea proprietății, după moarte acestuia; este vorba, desigur, despre cele două case cu arhitectură deosebită despre care vorbeam mai înainte, case aflate una la Slatina și cealaltă la Șerbănești. Altfel, e clar, că și ele au avut aceeași soartă: naționalizarea… Și totuși, referindu-ne doar la casele de la Șerbănești ale mamei lui Caracostea, așa cum arătam și mai sus, învățătorul Grigore Șerban de la Școala Șerbăneștii de Sus ne informează despre posibilitatea pe care o oferea revizoratul școlar ca, prin anul 1899, în cazul în care ”localul de școală nu corespunde cerințelor”, acesta ”să se mute în casele d-nei Eufrosina Caracostea”, [49]… Așadar, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Eufrosina Caracostea deținea la Șerbăneștii de Sus cel puțin două case!

Ultimii ani de viaţă. După ieşirea din închisoare, Caracostea (v. Fig. 28) a continuat să ducă o viaţă intelectuală activă. Astfel, octogenar fiind, în 1959, el încheie redactarea studiilor Doina şi Problemele tipologiei folclorice, studii publicate postum (1969 şi 1971), [19].

De remarcat că studiul intitulat Problemele tipologiei folclorice a fost publicat postum de către unul dintre discipolii săi, Ovidiu Bârlea, iar, în prefaţă [20], acesta precizează că elaborarea manuscrisului lui Caracostea a început în anul 1958 „şi a fost sistată în 1 februarie 1959, în pragul sărbătoririi celor 80 de ani, la pagina 263 a manuscrisului care se încheie cu enunţarea capitolului următor, Conflictele de clasă. Lectura manuscrisului s-a dovedit enorm de dificilă. El a fost descifrat şi copiat după multă trudă de soţia sa, Lucia D. Caracostea.” Totuși, starea sa materială, după ieșirea din închisoare, îl supăra, se pare, destul de mult, astfel încât, în septembrie 1957, apela la tânărul scriitorul (pe atunci) Petru Dumitriu, pe care îl promovase pe vremea când era director la Revista Fundațiilor Regale, rugându-l să îl îndrume ce ar trebui să facă pentru obținerea unei ”pensii speciale de stat”, deoarece pensia de profesor universitar pe care o primea nu îi permitea un trai decent, [53]. După lungi consultări și diverse recomandări, unele de o grea importanță (ca cea a academicianul Iorgu Iordan și a lui George Călinescu), Caracostea primește, în sfârșit, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, acea pensie specială pe care și-o dorea, [53].

La vârsta senectuţii, mai precis ”în dimineața zilei de 10 decembrie 1963, cu cîteva luni înainte de moartea sa”, intervievat fiind de folcloristul Ion Nijloveanu [14], savantul declara: „Consemnînd cele mai vechi amintiri ale mele în legătură cu folclorul, trebuie să relevez că bunicul meu, Hristudor Caracostea, a avut o deosibită înclinare pentru muzica populară. Sătenii îi dăduseră bunicului meu porecla Caval, pentru că îi plăcea să cânte din caval. Și astăzi, cine se va duce în satul Șerbănești-Olt și va căuta fântâna care era la marginea curții lui va afla – cred – că fîntînii îi zice Fîntîna lui Caval. Era fîntîna zidită de el. Îmi aduc aminte [că la] cătunul Jarcaleți, așezat și întemeiat de el la circa 300 – 400 de metri de curtea lui, avea și cîțiva țigani – de unde și numele de Jarcaleți - și [că] printre ei era un cântăreț din vioară care adeseori venea la petrecerile lui.” Şi, tot aşa, într-un interviu realizat de Petre Stroe, Caracostea mărturisea: „...am pus pe primul plan literatura noastră populară”.  Profesorul Petre Stroe a fost asistentul şi finul lui D. Caracostea [39] şi, cu doar o lună înainte de moartea lui Caracostea, a reuşit să înregistreze pe bandă magnetică ultimul interviu luat marelui savant, [48]. De aici, din acest ultim interviu, luăm la cunoştinţă despre o mare părere de rău a lui Caracostea: „...n-am publicat Balada populară română. Rămîne colo, colo... cine ştie cînd şi cum!?” La doi ani după moartea sa, în 1966, unul dintre foştii săi studenţi, folcloristul şi istoricul literar Gheorghe Vrabie, a publicat, în concepţie proprie, volumul intitulat chiar Balada populară română [88], venind, parcă, să-i împlinească dorința fostului său profesor... Dar, revenind puțin la profesorul Petre Stroe, într-o fotografie de la nunta acestuia (v. Fig. 29), îl regăsim pe academicianul Dumitru Caracostea în postura laică de naș, pe la începutul anilor ’40, purtându-și reverențios pălăria în mână pe ulițele prăfuite ale Dioștilor, unde se celebra nunta finului său după tradiția locului, [6]... Era, desigur, în perioada sa de glorie, înainte de a trece prin închisoarea de la Sighet și de a se converti la catolicism... Și, tot despre Petre Stroe, un  amănunt în plus: el a fost tatăl celebrului oltean, profesorul Corneliu Stroe, președintele legendarei echipe de fotbal Craiova Maxima, [38]...

 Fig. 29. D. Caracostea naș al fostului său student și asistent, Petre Stroe, la Dioști (jud. Dolj), [6]

Potrivit folcloristului Ovidiu Bârlea, copii ale înregistrărilor pe bandă magnetică ale celor două interviuri „se află în păstrarea familiei profesorului Caracostea şi în arhiva „Institutului de etnografie şi folclor”, [19]. Înregistrări audio ale lui Dumitru Daracostea sunt păstrate şi în Fonoteca de Aur a Societăţii Române de Radiodifuziune, [85].

Testamentul. Încă de pe când avea doar 64 de ani, mai precis pe 18 iunie 1943, Dumitru Caracostea a ținut să lase scris, prin testament, copiilor și soției sale, ce ar dori să se întâmple cu averea sa, [7]. Și, așa cum vom vedea, el se gândea, în primul rând, la moștenirea sa de la Șerbănești... Iată, așadar, care a fost testamentul lui Caracostea, [7]:

”Las iubitei mele fiice Lucia Protopopescu, în afară de dota ei de 70 de pogoane şi tot locul de casă din Şerbăneşti, circa cinci pogoane împreună cu casa, acareturile, uneltele şi vitele ce se află în curte. Îi mai las apartamentul din Bucureşti, Bulevardul Elisabeta 95 A, cu tot ce se află în el, cu condiţia ca scumpa, buna şi credincioasa mea soţie să aibă uzufructul acestui apartament cât va trăi ea, având în grija ei pe mult iubita noastră Mariela. Mai las Lucichii şi toate drepturile mele de autor. Las scumpului meu fiu Andrei D. Caracostea restul de cincizeci şi patru de pogoane din moşia părintească. Îi mai las vila de la Buşteni cu tot ce se află în ea. Rog pe Lucica să lucreze pământul în bună înţelegere cu Andrei, punându-i frăţeşte la dispoziţie magaziile şi odaia lui. Rog pe Andrei să puie frăţeşte la dispoziţia Lucichii, odaia ei de la Buşteni, împreună cu bucătărioara mică, de câte ori va avea nevoie pentru ea şi ai ei. Doresc ca Lucia şi Andrei să lucreze pământul în bună înţelegere, iar dacă unul din ei n-ar putea ţine pământul, să-l vândă celuilalt ca să rămâie în familie. Îi sfătuiesc să nu facă împrumut în contul moşiei şi îmbunătăţirile să le facă din venitul ei. Acest testament s-a făcut în trei exemplare: unul Luciei, altul lui Andrei şi altul în păstrarea iubitului meu prieten şi coleg T. Capidan, pe care-l rog să ia din biblioteca mea douăsprezece volume, în amintire, după alegere.

D. Caracostea”

Emoționantă dovadă de iubire de pământ și de vatră strămoșească! Ce s-a ales însă din toată moștenirea și agoniseala lui Caracostea? S-a văzut deja…

Moartea lui Dumitru Caracostea, în pofida tuturor vicisitudinilor vremii, a survenit în mod subit, după ce acesta împlinise 85 de ani şi dusese o viaţă intelectuală activă până în ultimele clipe ale vieţii. Așa precum se poate vedea și în fotografia de familie prezentată în Fig. 30 [6], cu doar o lună înainte de moartea ce avea să vină, el părea un om normal, ducând o viață liniștită alături de soția sa, Lucia Caracostea. Cu toate acestea, în seara zilei de 2 iunie 1964, în timp ce se afla la masa de lucru, în locuinţa sa din Bucureşti, discutând cu un fost student de-al său – istoricul literar Ion Dumitrescu – asupra tezei de doctorat  pe care acesta o pregătea, la un moment dat Caracostea îl avertizează pe Dumitrescu că nu se simte bine. Acesta i-au chemat soţia şi fiul, însă nu s-a mai putut face nimic: o hemoragie internă i-a curmat viaţa în numai o jumătate de oră, [40]. El a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, [51].


Ce a urmat. După cum am văzut,
Caracostea a fost dezagreat de Putere, după 1944, pentru ca reconsiderarea lui (începută, ceva mai curajos, după 1980) să se înece în excese pasionale după 1989, [11]. Așa încerc să îmi explic acum de ce, în 1970, răspunsul la acea întrebare pe care ne-o adresase distinsa profesoară Peligrad, referitoare la cel mai mare cărturar al comunei Șerbănești, rămăsese învelit în mister...

 

 

Fig. 31. Statuia lui D. Caracostea din faţa Căminului Cultural din Şerbăneşti, [129]

 

În perioada 1998–2003,  au fost organizate de către Primăria Şerbăneşti, în colaborare cu diverse instituţii culturale ale judeţului Olt, Zilele “Dumitru Caracostea”. Astfel, în 1998, cu ocazia primei ediţii a manifestării culturale Zilele “Dumitru Caracostea” a fost dezvelit bustul lui D. Caracostea, bust situat în faţa Căminului Cultural din Şerbăneşti (v. Fig. 31, [129]). Acesta este realizat din bronz de către cunoscutul artist plastic oltean, Nicolae Truţă [32]. Tot de atunci, biblioteca comunală din Șerbănești, poartă numele marelui cărturar, numindu-se acum Biblioteca comunală ”Dumitru Caracostea”, [32].

Din 2010, odată cu apariția primei nomenclaturi stradale a comunei Șerbănești, strada principală din satul Șerbănești de Sus, în apropierea căreia a fost cândva conacul Eufrosinei Caracostea, se numește acum strada Dumitru Caracostea, [91]. Și, dacă din fostul conac boieresc de la Sus, unde Dumitru Caracostea își petrecea vacanțele, nu a mai rămas nimic, poate că ar fi bine, pentru posteritate, măcar un mic însemn memorial să marcheze, cumva, acel loc…

Concluziile acestui inedit documentar sunt greu de punctat și de sintetizat dar, încercând să fiu cât se poate de obiectiv, aș reliefa, totuși, câteva idei fundamentale:

1. În centrul activităţii lui Caracostea au stat, în permanență, trei procupări majore: tradiționalismul, modernismul și Eminescu. Scriitoarea Claudia Voiculescu, care a fost prezentă și la manifestările Zilelor ”Dumitru Caracostea” organizate de Primăria Șerbănești [32], spunea, legat de acest aspect, următoarele: „Din cele 66 de fişe bibliografice – câte erau cu puţin timp în urmă în Biblioteca Academiei Române – o treime privesc relaţia cercetătorului cu literatura tradiţională, o altă treime cu istoria şi filosofia limbii şi literaturii moderne şi, în sfârşit, prima şi nu ultima treime, cu simbolurile şi cu arta cuvântului la Eminescu.”, [55].

2. Dumitru Popovici a fost unul dintre primii adepţi ai lui Carcostea şi, în lucrarea sa Eminescu în critica şi istoria literară românească, el afirma că „în evoluţia ei, critica lui Caracostea este mărturia celei mai torturante căutări de sine din ştiinţa românească”; Frumos spus și, nu întâmplător, cei doi iluștri cărturari au ajuns să se ”privească” de pe piedestaluri apropiate: Caracostea, în fața Căminului Cultural, și Popovici, la nici 100 de metri mai în jos, în fața Școlii Noi...

3. Dumitru Caracostea s-a bucurat de anturajul şi aprecierea celor mai de seamă personalităţi ale vremii: regele Carol al II-lea, regele Mihai I, generalul Ion Antonescu, Nicolae Iorga, George Enescu şi, nu în ultimul rând, liderii Mişcării legionare - Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima. Citându-l pe criticul literar Nicolae Scurtu, Caracostea ”a cunoscut şi a preţuit pe unii dintre confraţii săi, pe care i-a citit, i-a publicat şi despre care a scris pagini memorabile, ce se constituie, astăzi, în contribuţii, esenţiale, privind profilul lor intelectual şi cultural”, [45]. Cu toate acestea, sătenii din Șerbănești și, mai cu seamă, jarcalețenii, au fost cei mai aprope de sufletul său, ascultându-i, analizându-i și valorificându-i ca parte însemnată a unui laborator al cercetărilor sale de folclor.

4. Pe de altă parte, Caracostea a dovedit, față de anumiți colegi mai tineri de-ai săi, unii foști studenți, o ”grijă aproape părintească”, așa cum spunea unul dintre favoriții săi, geograful și publicistul Marin I. Popescu-Spineni, [45]. În plus, trebuie amintite aici, alte câteva nume de elită, apreciate, îndrumate și urmărite îndeaproape de profesorul Caracostea: criticul literar Dumitru Popovici, folcloristul Ovidiu Bârlea, profesorul Petre Stroe, istoricul literar Ion Dumitrescu etc.

Și, ca o concluzie finală, citând-o, din nou, pe Claudia Voiculescu, ”Caracostea e uimitor. Până azi el nu are niciun rival în materie de Eminescu.”, [55]. ”Caracostea s-a desprins de pe uliţa copilăriei lui şi a apucat-o pe magistralele însorite ale celor aleşi – desprinderea aceasta fiind hotărâtoare în împlinirea unui destin creator.”, [55]

După ieșirea din închisoare, confiscându-i-se casele de la Slatina și de la Șerbănești, case ce aparținuseră mamei sale, dar și datorită vârstei înaintate și a stării sale de sănătate, Caracostea, se pare, că nu a mai apucat să ajungă vreodată la Șerbănești. Trebuie știut însă că el a murit, totuși, gândindu-se mereu la Şerbăneşti, povestind şi făcând mărturisiri, pline de învăţăminte, referitoare la aceste locuri. Așa se face că, în aprilie 1964, cu puţin timp înainte de moarte, când dădea acel lung interviu fostului său student, profesorul Petre Stroe [48], ultimele sale vorbe înregistrate erau acestea: „...pe câtă vreme, cum ţi-am arătat, la Şerbăneşti...” şi-aici, în mod fatidic, banda magnetică s-a terminat...


Ediția: 09.04.2016

Enciclopedia comunei Serbanesti (EcS), jud. Olt

  Web-Stat web tracking Real Time Web Analytics

Clicky

Comments