Agricultura

Din toate timpurile, principala preocupare a şerbăneştenilor a fost agricultura, timp de secole ei câştigându-şi existenţa cu plugul, secera şi sapa. Totodată, fiecare familie trebuia să aibă o căruţă şi animale de tracţiune, fără de care nu puteai face mare lucru. În plus, în curtea casei, oamenii îşi creşteau şi îşi mai cresc încă animale şi păsări, în special pentru traiul lor zilnic şi nu pentru a face un câştig din vânzarea acestora. Aşadar, cultivarea pământului era şi rămâne încă principala sursă de venituri a şerbăneştenilor. Până la împroprietărirea din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, toți șerbăneștenii lucrau pe moșiile boierești, fiind clăcași ¹⁸⁾.

Solurile întâlnite pe teritoriul comunei Șerbănești pot fi grupate în trei mari categorii [1]⁾:

1. Aluviuni sub formă de mâl (circa 15% din suprafaţa comunei), în stadiu de solidificare definitivă, care se găsesc pe valea Dorofeiului şi pe valea Bungetului şi au un grad ridicat de fertilitate;

2. Brune de pădure podzolice (circa 35%), care au un grad de fertilitate mai mic, funcţie de grosimea stratului cu humus, şi sunt caracteristice zonelor din comună pe unde au fost pădurile seculare de foioase, acum dispărute: Bungetul, Crânguleţele, Albota, Rogojina şi Catargia;

3. Brune de pădure bogate în humus (circa 50%), cu tendinţe cernoziomice, având o fertilitate naturală ridicată, formate din vegetație ierboasă, în condiții de climă temperată, formate, îndeosebi, pe loess şi depozite loessoide (argilă foarte fertilă, constituită din particule fine gălbui de praf silicos şi argilos purtate de vânt).

Fig. 1. Plasarea comunei Şerbăneşti în cadrul Câmpiei Române şi a Câmpiei Boianului

Aşadar, cel mai răspândit tip de sol din comună este cel numit brun de pădure, sol caracteristic zonelor de câmpie înalte (100-150 m), aşa cum este şi Câmpia Boianului în care este integrat teritoriul comunei Şerbăneşti (v. Fig. 1 [2]⁾). Puterea de absorbţie scăzută a acestui tip de sol duce la băltirea apei, în caz de precipitaţii, sau la crăpături adânci şi mari, pe timp de secetă.

Vorbind despre pământul din cătunul Lisa şi din toată zona Boianului, tatăl meu, Călie, avea o vorbă: „Taică, ăsta e pământ al dracu’!”, exprimându-şi astfel întregul of. „Nu merge să faci aici pivniţă că-ţi vine apa în ea! E pământ cleios şi nu se duce apa în jos!”, mai spunea el. Şi că aşa este, au probat-o mai mulţi liseni, printre care şi fratele meu, Marcel, făcându-şi, prin 2006, un fel de subsol tehnic pentru generatorul de curent folosit ca sursă alternativă de energie pentru reţeaua CaTV pe care o deţinea la acea vreme. A turnat pereţi groşi din beton şi a făcut izolaţii dintre cele mai eficiente, dar degeaba: a trebuit să îşi facă, în final, un canal colector al apei de infiltraţie şi, cu o pompă, periodic, să golească această apă...

O hartă a solurilor specifice României (v. Fig. 2) arată, de asemenea, că tipurile de sol preponderente pe teritoriul comunei Şerbăneşti sunt solurile negre şi brune argiloase compacte, slab humifere (vertisoluri) [3]⁾.

Pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, învățătorul Ion M. Leabu consemna, pentru viitorul Dicționar Geografic al Județului Oltu, că pământul Șerbăneștilor ”priește mai tutulor recoltelor și chiar viei. Locuitorii însă au distrus viile, căci cer o muncă cam stăruitoare” [4]⁾.

Fig. 2. Plasarea comunei Şerbăneşti în harta tipurilor de sol din România

Aratul, până la începutul secolului XX se făcea şi la Şerbăneşti, ca peste tot în ţară, cu plugul de lemn cu brăzdar de fier, după care au început să apară unele îmbunătăţiri şi în domeniul uneltelor agricole, cum ar fi plugul din fier, grapa şi rariţa [5]⁾.

Aceste unelte nu erau însă la îndemâna oricui şi, de aceea, localnicii „se întovărăşeau ca să poată să-şi lucreze micile loturi de pământ pe care le deţineau” ⁵⁾. Şi cu toate acestea, plugari se numeau cu toţii – ţăranii ce lucrau pământul...

Cultura cerealelor, pe vremea dacilor, presupunea, în principal, cultura meiului şi a grâului.

Meiul era cel mai des întâlnit aliment în aşezările dacice [6]⁾ şi dominaţia lui în hrana de zi cu zi a şerbăneştenilor, deşi pare incredibil, a durat, totuşi, până la începutul secolului XX. Bunica mea, Budicoaia, de fel din satul Barza, sat vecin cu satul Şerbăneşti de Jos, îşi amintea cu oarecare repulsie de anii copilăriei, când mâncau frecvent acel terci din mei, în loc de pâine sau mămăligă. Deşi nu era bun la gust, meiul era preferat în special în cultura ţăranilor cu pământ puţin, deoarece era foarte rezistent la secetă, putea fi semănat primăvara târziu şi nu necesita o cantitate mare de sămânţă pentru însămânţare, el înfrăţind mai bine decât grâul. În plus, paiele de mei erau foarte bune ca furaj pentru animale, având o valoare nutritivă ridicată; boabele acestuia erau folosite, de asemenea, pentru hrana păsărilor, ca şi grâul sau porumbul [7]⁾. Meiul se uruia la râşniţă sau se sfărâma grosolan la piuă (un alt avantaj al omului sărac!), apoi fiert în apă se transforma într-un terci numai bun de dat la porci, pentru că nu prea avea deloc gust, de parcă ai fi mâncat o buruiană. Totuşi, el „astâmpăra gurile flămănde ale celor care munciau o zi întreagă sub soarele arzător, pe vânt ori pe ploaie” [8]⁾. Aşadar, meiul a fost o cereală cultivată, timp de secole, şi pe teritoriul comunei Şerbăneşti, doar pentru consumul propriu al ţăranului sărac. El nu avea preţ pe piaţă, turcii nu-l primeau drept tribut, iar boierii nu îl consumau sub nici o formă. Dar, odată cu împroprietărirea ţăranilor şi cu introducerea în alimentaţie a porumbului şi cartofului, aduse din America, meiul a pierdut treptat din importanţa sa alimentară ⁸⁾.

Sfânta Hildegard din Bingen (1098–1179), o iubitoare a plantelor vindecătoare şi renumită, în special, în spaţiul Imperiului Roman de neam german, ca bună cunoscătoare a folosirii terapeutice a plantelor, spunea despre mei că “are un efect răcitor şi numai un pic încălzitor căci el nici nu înmulţeşte sângele şi nici carnea şi nici nu are putere şi umple numai stomacul şi diminuează foamea. Meiul nu are gustul necesar de a regenera corpul şi în afară de asta umple creierul cu apă. Face stomacul greoi şi fără simţ şi crează furtună în sucurile care se află în om. Meiul este ca o buruiană şi nu este sănătos pentru om.”

Numai că anumiţi nutriţionişti, speculând, în mod eronat, indicaţiile călugăriţei Hildegard, încadrează meiul în categoria “alimentelor sănătoase şi chiar cu efect vindecător” [9]⁾. Dacă sunt atât de convinşi şi de încântaţi de “uluitoarea” redescoperire cerealieră, să îl consume ei, aceşti nutriţionişti-vegetarieni, şi să fie sănătoşi, că boierii de pe vremuri erau nişte proşti şi nu ştiau ce fac… Pentru şerbăneşteni amintirea meiului se pare că a fost una atât de tristă încât nu au vrut să mai audă de el, nici măcar ca “buruiană de leac” pentru că eu însumi, născut în 1957, nu am mai apucat încă să văd cum arată o cultură de mei… Sperând să nu mai trezesc acele triste amintiri ale începutului de veac XX, rămânând în viaţă, acum, prea puţini dintre cei ce au cunoscut gustul sterp al meiului, în Fig. 3 [10]⁾ am prezentat spicul (paniculul) de mei, care mie îmi aminteşte de seminţele de sorg (materia primă pentru mături)...

Pe vremuri, meiului i se mai spunea, în popor, şi mălai sau păsat, de aici provenind şi porecla Mălai Vodă, dată de saşi şi secui lui Mihai Viteazu, dat fiind că ostaşii lui, spre deosebire de cei străini, mâncau acel batjocoritor terci de mei [11]⁾. Probabil că şi proverbul ”Vrabia mălai visează” se referea, la origini, la acelaşi mei, numit şi mălai, de vreme ce el a fost răstălmăcit, mai apoi, în ”Vrabia Mălai Viteazu”... Ciudată asociere de cuvinte...

Grâul, deşi cultivat încă de pe vremea dacilor, inclusiv pe meleagurile Şerbăneştilor, pe lângă faptul că era greu de făcut făină (morile de făină erau puţine şi uiumul ce trebuia dat li se părea prea mare), era şi pretenţios la secetă şi râvnit, ca dări, pentru

turci, boieri, mânăstiri sau stat, adică peste tot acolo unde ţăranul avea datorii sub formă de taxe sau împrumuturi... Rugăciunea ”Tatăl nostru”, transmisă şi nouă de către evanghelistul Matei de circa două mii de ani, face referire la „pâinea noastră cea de toate zilele”, dar se vede treaba că rugăciunea se referea la greci, evrei sau turci, deoarece pentru majoritatea românilor, pâinea era, totuşi, un lux, o năzuinţă... Şi, ca o răsplată a îndurării străbune, pentru ţăranul şerbăneştean coşmarul acestei pâini „de toate zilele” s-a sfârşit acum, se pare, pentru totdeauna.

Fig. 3. Mei cu panicul răsfirat, mai rezistent la secetă decât cel cu panicul compact

Completa mecanizare a culturii grâului şi utilizarea unor soiuri performante, adaptate condiţiilor de climă şi de sol, au condus, la nivelul anului 2009, la însămânţarea cu grâu a circa 50% din suprafaţa arabilă a comunei, obţinându-se, în 2008, producţii record de aproape 6000 kg/ha [12]⁾.

Orzul, deşi se pare că s-a cultivat încă din epoca de piatră, el nu a ocupat niciodată suprafeţe întinse în Şerbăneşti deoarece nu a fost niciodată un aliment preferat pentru om, el consumându-se, în special, sub formă de arpacaş. A fost folosit însă, în vremurile mai vechi, ca alternativă salvatoare de alimentaţie, atât pentru om cât şi pentru păsări sau animale, având în vedere că el se coace mai devreme cu circa 10 zile decât grâul şi ţăranii ieşeau, adeseori, în primăvară cu hambarele goale... În ultimii ani însă, o utilizare aparte a căpătat orzoaica, o specie de orz folosită la fabricarea berii, având boabele mai bogate în amidon decât cele ale orzului.

Ovăzul şi secara s-au cultivat, de asemenea, pe teritoriul comunei Şerbăneşti, însă în suprafeţe mai mici, în special pentru hrana animalelor, îndeosebi a cailor ⁵⁾.

Porumbul se pare că a fost introdus în Ţara Românească destul de târziu, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino [13]⁾. În Şerbăneşti însă, cu siguranţă, cultura porumbului s-a impus pe vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, succesorul lui Cantacuzino, care avea, printre multe alte moşii, şi câteva moşii aici, incluzând – pe lângă Şerbăneşti – Momicenii și Floru. De la acest moment, se pare că mămăliga a început să marcheze destinul ţăranului român, ei orientându-se rapid către cultura porumbului deoarece nu voiau să mai plătească tribut către turcii, care încă ţineau sub ocupaţie teritoriile româneşti. Aceştia fiind musulmani, ca religie, pretindeau ca tributul să fie plătit doar în oi, vite şi grâne şi ţăranii sperau, astfel, că n-au ce să le mai ia...

Răspândirea rapidă a porumbului s-a datorat faptului că mămăliga făcută din porumb e mult mai bună, ca gust şi ca putere nutritivă, decât mămăliga de mei (terci) pe care o mâncau, de milenii, strămoşii noştri. Porumbul „românesc”, cum îl numeau şerbăneştenii pe când eram eu copil, era un proumb cu boaba lucioasă, cu cocean alb, era mai dulce la gust şi, când puneai boabele la copt pe plita încinsă sau în oala sobei, făcea floricele mari şi multe. Acesta era însă un porumb mai puţin productiv şi, în timp, aproape că a dispărut. Mai uşor de preparat decât pâinea, mămăliga s-a consumat pe meleagurile şerbăneştene, ca şi în toată Ţara Românească, în cantităţi însemnate. Astfel, în 1938, anul de vârf al economiei capitaliste, în România, mămăliga constituia baza alimentaţiei zilnice, ajungându-se, în unele regiuni, la un consum de 3 kg mămăligă pe zi ¹¹⁾. Acest consum exagerat de mămăligă a adus, inclusiv în rândul şerbăneştenilor, acea boală a sărăciei numită pelagra, sau – cum o definea Victor Babeş [14]⁾ - „o boală a mizeriei, a alimentaţiei insuficiente şi unilaterale cu porumb, şi anume cu porumb stricat”, boală care s-a răspândint în mod îngrijorător în ţara noastră în 1907, când România a importat porumb „în mare parte stricat”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, pentru cultivarea porumbului ţăranii din Şerbăneşti şi din satele învecinate obişnuiau să „bage în plug” pentru a putea ara cum se cuvine terenul nedesţelenit. Acest obicei al „băgatului în plug” este explicat de cunoscutul profesor de istorie, Ion S. Floru, născut în 1864 în comuna Floru, comună care, la vremea copilăriei lui, includea şi satul Jarcaleţi (actual Strugurelu), după cum urmează [15]⁾: „Boi n’aveau toţi şi chiar cei cu boi nu arau singuri cu plugul lor, căci pământul vergin era greu de spart, greu de lucrat, boii nu prea erau puternici, încât abia se putea ara cu şase boi la plug. Ca să se adune şase boi se întovărăşeau doi trei cu boi, luau şi pe un al patrulea fără boi, pogoniciu şi arau toţi pe rând. [..] Ordinea de arătură începea dela proprietarul plugului şi al celor mai mulţi boi şi se termina cu pogoniciul, de multe ori om sârman. Pogoniciul pune porumbul. Explic ce va să zică a pune porumb, căci în alte părţi nu se pune ca în Oltenia şi ca la noi. Un om, de obiceiu mai bătrân, poartă, într’o traistă atârnată de gât peste mâna stângă, boabe de porumb ales de sămânţă. El merge în urma plugului, înarmat în mâna dreaptă cu un par, ascuţit la vârful de jos, izbeşte cu parul în brazda moale, aruncă în găurice trei boabe, trage d’asupră-le ţărână cu parul şi cu călcâiul piciorului, căci de obiceiu merge desculţ, înaintează un pas, făcând aceeaş operaţie, apoi alt pas. În acest timp plugul se depărtează, pogoniciul însă înaintează grav şi măsurat, creiator de vieaţă, căci el nu pune porumb pe orice brazdă, ci tot pe a treia, încât, pe când plugurile înaintează mai iute, sau mai încet, pogonicii se văd în urma lor pe câmpie, cum în mod regulat ciocnesc pământul, aruncă boabele aurii, le învelesc, măsoară pasul, iar împrejurul lor, pe arătura neagră se văd berzele albe cum caută râme prin pământul moale, sau prin bolovanii uscaţi.

Ordinea de arătură dă câteodată naştere la certuri. Unul părăseşte pe ceilalţi îşi ia boii, dar cu greu şi iese din plug. Când armonia a ţinut până la sfârşitul arăturilor, este un fel de sărbătoare şi se zice a odorî de plug. Atunci chiar de s’ar sfârşi lucrul la prânz (10 dimineaţa) nu se mai lucrează nimic până seara. Se pune plugul pe cobile (pe nişte lemne pe cari se poate târî) se aduce în bătătură şi stau la masă.

Se bagă în plug, numai pentru arătura de porumb, căci ţăranul ară, ca să aibă ce mânca şi-şi bate puţin capul cu arăturile în vederea câştigului. Adevărat că se gândeşte să are şi de grâu, ca să aibă ceva făină de făcut pomană, căci pomană cu mămăligă nu se pomeneşte, nici porumb fiert nu duce la biserică înloc de colivă; se mai gândeşte să are şi ceva orz, când primăvara e timpurie, ceva ovăz, chiar meiu prin maiu, când porumbul pare compromis de seceta unei veri timpurii, dar arătura şi intratul în plug este al porumbului.”

Pe măsură ce cultura grâului a devenit complet mecanizată, suprafeţele cultivate cu porumb, care până atunci erau majoritare, au devenit din ce în ce mai restrânse, ajungându-se ca în 2009, la nivelul comunei Şerbăneşti, mai puţin de 15% din suprafaţa arabilă să fie ocupată cu porumb ¹²⁾.

Fig. 4. Recoltatul sorgului la Șerbăneștii de Jos, în 2017

Sorgul a fost cultivat pe vremuri, în suprafețe restrânse, în special sorgul pentru mături. Fiind o plantă rezistentă la secetă și la temperaturi ridicate, se pare că șerbăneștenii au redescoperit avantajele acestei cereale, utilă atât pentru semințele sale, râvnite atât de păsări cât și de animale, dar și pentru confecționarea măturilor sau, pur și simplu, ca nutreț pentru animale. Așa, de pildă, prin 2017, la Șerbăneștii de Jos, Nelu Comănescu realiza o producție bună de sorg, după cum se vede în Fig.

4 [16]⁾, iar la recoltat participase, de la mic la mare, întreaga familie...

Cultura oleoginoaselor pe cuprinsul comunei Şerbăneşti s-a axat, în principal, din toate timpurile, pe floarea soarelui şi, în virtutea acestei tradiţii, în perioada interbelică România ajunsese pe primul loc în lume la producţia de floarea soarelui. Soiul de floarea soarelui cultivat la acea vreme era unul care avea o tulpină uriaşă, de peste 2 m înălţime, şi făcea mai multe pălării în vârf (capituli), unele mai mărunte, altele mai mari, dar care era greu de recoltat mecanizat. Prin ziare se mai vorbeşte şi acum de asemenea specii uriaşe de floarea soarelui răsărite, adesea, întâmplător, aducându-ne aminte, parcă, de faptul că strămoşul florii-soarelui actuale era o plantă uriaşă cu mai multe ramificaţii şi cu multe inflorescenţe (capituli). Trebuia tăiată tulpina cu totul, cu grijă să nu se scuture sămânţa, apoi se tăiau de pe ia pălăriile... Sporadic, în Şerbăneşti s-a cultivat şi inul, pe vremea fostului CAP. Cânepa însă, în suprafeţe mici, era cultivată aproape în fiecare gospodărie până prin anii 1960, din ea fâcându-se, ca ultime utilizări, saci, frânghii şi cergi.

Rapiţa a fost cultivată, pentru prima dată, pe teritoriul comunei Şerbăneşti, în perioada anilor 1960, de către fostul CAP, ca furaj pentru animale, mai apoi din seminţele de rapiţă se obţineau uleiuri vegetale pentru consum, care însă erau rele la gust şi la miros... Începutul de secol XXI a marcat însă, clar, o nouă utilizare a uleiurilor de rapiţă: biocombustibilul. Din seminţele de rapiţă se obţine metilesterul, un carburant asemănător motorinei, care, în amestec cu aceasta, se vinde pe piaţa europeană sub denumirea de biodiesel [17]⁾. Şrotul care rezultă după extracţia uleiului din seminţe se întrebuinţează în hrana animalelor, având un conţinut bogat în proteine şi grăsimi. Toate aceste avantaje economice au făcut ca, în anul 2009, de exemplu, suprafaţa cultivată cu rapiţă pe teritoriul comunei Şerbăneşti să ocupe circa 17% din suprafaţa arabilă ¹²⁾.

Cultura leguminoaselor, în special a fasolei, a constituit o preocupare continuă pe vremea fostului CAP Şerbăneşti. În mod tradiţional, fasolea s-a cultivat, cu bune rezultate, intercalat cu porumbul. De regulă, nu se punea pe fiecare rând de porumb, ci din două în două rânduri. Plantarea fasolei se făcea imediat după însămânţarea porumbului, folosindu-se, în acest scop, „parul” descris, mai sus, de Ion S. Floru sau, mai rar, cu „colţul sapei”. Prin miezul verii, când veneau căldurile cele mari, fasolea se cocea şi trebuia recoltată. „Tehnologia” de recoltare a fasolei, astfel plantată, era destul de rudimentară, necesita muncă manuală destul de multă şi în condiţii extreme de temperatură, prin praf şi bolovani şi printre frunzele tăioase ale cocenilor de porumb. Cuiburile de fasole erau smulse cu mâna din pământ, cu vrej cu tot, se adunau pe braţul celălalt, strângăndu-le la piept, până ce se umplea braţul, apoi se lăsa jos pe rând grămada de vrejuri astfel adunată. După ce se termina cu smulsul vrejurilor de fasole, se adunau, tot cu braţul, grămezile de vrejuri lăsate printre rândurile de porumb şi se scoteau la unul dintre capetele tarlalei de porumb. În final, ca să fii sigur că nu s-au uitat ceva grămezi prin lanul de porumb, mai se făcea încă un drum, pe la mijlocul lotului pe care îl aveai în grijă, până la capătul celălalt al tarlalei şi înapoi. Din cauza transpiraţiei, frunzele uscate şi lipicioase de fasole ţi se fixau de piele, împreună cu praful şi mana (polenul florilor de porumb), dar erai fericit că, în sfârşit, ai scos fasolea la capătul locului, înainte să o apuce ploile prin porumbi şi să îi încolţească boabele în teacă. De aici, vrejurile erau încărcate în căruţă şi erau duse în izlaz, unde, pe câte o pătură mai veche, fiecare îşi bătea fasolea, dar nu imediat ce o descărca din căruţă, ci mai către seară, după ce o mai „lua soarele”, ca să se scuture bine tecile. Bătaia fasolei se făcea cu furca sau cu o prăjină lungă şi grea. Boabele de fasole, astfel rezultate, erau apoi vânturate cu grijă, numai când apărea câte o adiere de vânt, după care se cântăreau, fiind predate CAP-ului... Răsplata muncii venea mai târziu, în zile muncă (norme), ce erau plătite, de regulă, în natură sau bani, o singură dată pe an.

Mazărea şi soia s-au cultivat doar din când în când, mai mult experimental, în perioada fostului CAP Şerbăneşti, nefiind o tradiţie locală, în ce priveşte cultura acestor leguminoase.

Cultura legumelor (grădinăritul) pe teritoriul comunei Şerbăneşti a avut o singură perioadă de înflorire, prin anii 1960, când, în cadrul fostului CAP, exista o fermă în care lucrau mai mult oamenii în vârstă (bătrânii) şi care se ocupa, în principal, cu cultura roşiilor, castraveciorilor, ardeiului şi a verzei. „Grădina de legume” a CAP-ului era amplasată pe malul stâng al Dorofeiului în două locuri prielnice: la poalele dealului Tomoaica şi la poalele dealului Boghia. Culturile de legume erau irigate rudimentar din gârla Dorofei, fiind folosite în acest scop diguri special amenajate din bârne şi pământ şi motopompe, fără aspersoare. Legumele astfel obţinute erau valorificate prin intermediul aprozarului ce era amenajat în aceeaşi clădire cu chioşcul de pâine din Şoseaua Mare. Probabil că din cauza inundaţiilor, această practică agricolă a dispărut după câţiva ani. La câmp s-au cultivat, pe suprafeţe mai mari, sfeclă de zahăr, în special, dar şi ceapă, arpagic şi chiar morcovi. Altfel, grădinăritul s-a practicat şi se mai practică încă pe lângă fiecare gospodărie, cultivându-se, în special, ceapa, usturoiul, roşiile, castraveţii şi dovleceii.

La nivelul anului 1940, felul și suprafața culturilor, în fosta comună Șerbăneștii de Jos (incluzând Buta), situația se prezenta precum în Tabelul 1 [18]⁾.

Tabelul 1. Felul și suprafața culturilor în comuna Șerbăneștii de Jos, anul 1940

Zootehnia a vizat, în special, creşterea ovinelor şi bovinelor, atât de către localnici, cât şi de către fostul CAP, care a creat premizele unei zootehnii moderne. În Şerbăneşti au existat dintotdeauna numeroase turme de vaci, de oi şi chiar de capre. Interesant este că toate aceste turme, atunci când vorbim despre animalele sătenilor, se formau dimineaţa, adunându-se animalele de pe fiecare cătun în parte, şi se întorceau seara acasă la stăpânii lor, pentru a le mulge şi a le duce de grijă pe timpul nopţii. În Şerbăneşti, cel puţin în perioada postbelică, nu a fost obiceiul ca ciobanii, de exemplu, să îşi facă stână sau târlă. De aceea, cu oile, până se obişnuiau să se aleagă singure din turmă şi să intră în curtea stăpânului, era o mică problemă, la început, mai ales cu oile tinere, care nu cunoşteau drumul şi casa stăpânului. De aceea, atunci când se apropia turma de poarta stăpânului, acesta începea, dinainte, să-şi strige oile: alig-alig, alig-alig! Adică oile să se aleagă din turmă şi să îşi urmeze stăpânul. Această chemare, avea succes, adesea, pentru că oile fie recunoşteau vocea stăpânului, fie li se atrăgea atenţia asupra porţii pe care nu o mai recunoşteau din neatenţie... Dacă totuşi nu se alegeau singure, atunci se oprea turma în loc şi începea prinsul oilor „neascultătoare”, prindere urmată, fireşte, de o lecţie corectivă, după harul fiecăruia, ca a doua oară oaia „neatentă” să ţină minte şi să fie mai ascultătoare... Caprele şi vacile veneau singure acasă fără probleme.

Pe timpul fostului CAP Şerbăneşti, turmele de vaci erau, de asemenea numeroase, fiind adăpostite în grajduri special amenajate. La câmp erau scoase, de regulă, doar atunci când începea seceratul grâului sau atunci când se cultivau culturi furajere special destinate pentru că, altfel, izlazul comunal era insuficient... Aici erau păscute doar oile saivanelor care au fost localizate, timp de câteva decenii, la marginea izlazului de lângă cătunul Lisa.

Porcii au fost crescuţi, în general, în curtea fiecărui sătean, într-un coteţ special destinat. Pe timpul fostului CAP însă, prin anii 1960, a existat, totuşi, o fermă de porcine („porcărie”), cu grajduri special construite, din cărămidă şi beton, „porcărie” amplasată la nord-vest de cătunul Murgeşti, pe malul stâng al Dorofeiului. Ce s-a întâmplat cu această fermă? A dispărut fără urme din cauze greu de explicat aici şi acum. De altfel, la fel s-a întâmplat şi cu clădirea cazanului comunal de făcut ţuică, ce era amplasat în imediata vecinătate a „porcăriei” în cauză... Că cele două cazane de aramă se pare că au rezistat, fără a mai fi folosite, până prin 2010, când primăria le scotea la vânzare prin licitație publică [19]⁾. Și n-au mai fost folosite că n-aveau cum: ele erau incomplete, la data vânzării, din întreaga instalație de distilare nu mai rămăsese ”decât cazanul de depozitare a borhotului fermentat” ¹⁹⁾.

Despre tradiţia cabalinelor pe meleagurile şerbăneştene, profesorul german Ernst Gamillscheg, care pe la începutul anilor 1930 a studiat graiul localnicilor din zona Şerbăneşti – Tituleşti, susţinea că locuitorii din Şerbăneştii de Jos şi-au păstrat o adevărată predilecţie pentru cai, ei bucurându-se chiar de proasta reputaţie de a fi cei mai primejdioşi hoţi de cai din toată Oltenia [20]⁾. Eu, născut fiind cu câteva decenii mai târziu faţă de perioada în care filologul german cutreiera satele din zonă şi sta de vorbă cu localnicii, nu aş putea împărtăşi, în totalitate, spusele acestuia. Cred însă că, în decursul şederii sale printre şerbăneşteni, Gamillscheg a fost de faţă şi la multe petreceri cu lăutari, de care Şerbăneştii de Jos nu a dus lipsă niciodată, iar atunci, în perioada interbelică, era în mare vogă cântecul lăutăresc „Spune, spune hoţ bătrân”, cântec care face o evocare incredibilă a „talentelor” demne de temut ale hoţilor de cai. Însă originea acestui cântec se pare, totuşi, că este pe undeva prin părţile Teleormanului... Pe de altă parte, neamţul s-ar putea să fi avut dreptate, totuşi! Şi spun aceasta bazându-mă pe două exemple: unul din timpul secolului al XIX-lea, de când s-ar putea să provină, pentru şerbăneşteni, acea proastă reputaţie de „hoţi de cai”, şi altul de dată recentă, din mileniul trei... Aşadar, pentru primul exemplu, citez numai un anunţ publicat de Prefectura judeţului Olt în Monitorul Oficial nr. 19 din 22 aprilie 1882 [21]⁾: „În noaptea de 12-13 Martie, s’a furat locuitorului Păun Popescu, din comuna Şerbănesci-de-Jos, plasa Şerbănesci, acest judeţ, un cal, în păr vânăt deschis, coama în dreapta, ars cu un cerc de jar într’o falcă. Se publică pentru aflarea calului şi prinderea furului”. Ce teamă aveau şerbăneştenii de hoţi, la acea vreme, ne-o spune, fără drept de comentariu, acel „cerc de jar” impregnat într-o falcă a calului... Al doilea exemplu (sper să fie şi ultimul!) l-am aflat mai zilele trecute (în decembrie 2013!), când şerbăneşteanul Radu Popescu, fost poliţist cu rang înalt pe la Slatina şi Craiova, mi-a relatat cu stupoare vestea că la Şerbăneştii de Jos s-au furat iarăşi cai.. Păgubaşi, se pare, că au fost, de data aceasta, Ai lu’ Cosor... Şi eu încercam, mai sus, să-l contrazic pe neamţ, considerându-l răutăcios! Credeţi şi voi, acum, ce vreţi! Eu nu mai cred nimic.

Să credem însă ce ne spuneau, în 1942, învățătorii Ghimișescu, care apreciau că, în special caii, erau bine îngrijiți de către șerbăneșteni și, ca urmare ”La expoziția de vite ce s’a ținut la Slatina în anul 1924, s’au acordat premii la câțiva crescători de cai între care a fost și săteanul Alexandru St. Mirică, care a primit una medalie pentru un cal de călărie.” ¹⁸⁾

Creşterea animalelor, ca şi cultivarea pământului, a fost, aşadar, o preocupare majoră a şerbăneştenilor şi că aşa a fost ne-o spune şi datele statistice din anul 1895, care se prezentau după cum urmează ⁵⁾:

• Satul Şerbăneşti de Jos avea 1500 de locuitori, care posedau: 163 cai, 25 armăsari, 129 iepe, 548 boi, 289 vaci, 39 bivoli, 25 măgari, 20 capre, 5290 oi şi 323 porci.

• Satul Şerbăneşti de Sus avea 450 de locuitori, care deţineau: 120 boi, 75 vaci, 95 cai, 1950 oi şi 201 porci.

Fig. 5. Măgarii din Şerbăneşti ajunşi la televizor cu droaga mileniului trei

De remarcat ar fi, din datele prezentate mai sus, că, în ambele sate, ponderea cea mai mare a animalelor deţinute de localnici, la acea vreme, era aceea a oilor, revenind circa 4 oi pe cap de locuitor. De asemenea, se poate observa că la Sus, de pildă, nu se creşteau bivoli, măgari şi capre... Bivolii au dispărut din peisajul comunei de mai bine de o jumătate de veac, însă măgarii şi caprele au rămas, se pare, în continuare, ca ceva emblematic pentru localnicii de la Jos, în mod special... Fac această ultimă remarcă bazându-mă pe o înregistrare video a postului de televiziune VGTv [22]⁾, înregistare realizată în 2011 şi prezentată în Arhiva mass-media a versiunii on-line a acestei enciclopedii (v. Fig. 5). De fapt, este vorba despre un interviu luat lui Titi Peligrad şi, în timp ce acesta vorbeşte despre realizările şi planurile sale de viitor, ca primar al comunei, pe la minutul 6 al înregistrării, apare acest prim-plan cu o droagă trasă de doi măgari deplasându-se în trap pe Şoseaua Mare, în zona Monumentului... Aşa mi-am adus aminte că, pe când eram copil, prin sat circula o vorbă al cărui tâlc de-abia acum cred că-l înţeleg: Două roate şi-un măgar, atelaj particular! E adevărat că acum, în mileniul trei, ne-am mai modernizat: droaga nu mai are doar două roţi făcute de fierar, ci are patru, cu jenţi şi pneuri de Oltcit şi un măgar putere în plus...

În ce priveşte creşterea păsărilor, şerbăneştenii au avut o tentativă, prin anii 1960, de a dezvolta o fermă avicolă. Această fermă ce aparţinea fostului CAP Şerbăneşti era localizată în marginea cătunului Lisa şi a izlazului comunal din această zonă, vizavi de fostele saivane. Şi această fermă, unde se creşteau găini şi cocoşi de rasă, ca şi ferma de porci, a avut o viaţă scurtă, de numai 2-3 ani, după care a dispărut rapid, la fel de enigmatic... Localnicii au crescut dintotdeauna, pe lângă casele lor, găini, raţe şi gâşte. Mai rar, se întâlneau şi familii care creşteau curci sau bibilici. Una dintre aceste familii era aceea a învăţătorului Petrică Popovici şi tare ne mai amuzam noi, copiii, când veneam de la şcoală, să-i provocăm curcanii la scandal, astfel încât aceştia să se înfoaie spre noi şi să-şi înroşească mărgelele în toată splendoarea lor. Şi ca să reuşim acest „truc”, aveam şi un fel de descântec al nostru cu care să-i enervăm, strigându-le în mod repetat: Sic, curcane, sic! Că tu n-ai mărgele roşii, c-ale mele... Sic, curcane, sic! Că tu n-ai nimic! Sic, curcane, sic! Bineînţeles că această „vitejie” a noastră avea loc în timp ce curcanii erau dincolo de gard, altfel, de frică să nu ne sară în cap, i-am fi ocolit pe departe. Porumbeii erau, de asemenea, crescuţi de către multe familii, îndeosebi de anumiţi pasionaţi ai acestor păsări, desigur fără ca aceştia să ştie, la acea vreme, că erau, de fapt, columbofili...

Tabelul 2. Vitele și păsările din comuna Șerbăneștii de Jos, la 1 ianuarie 1941 ¹⁸⁾

După cum se poate observa din Tabelul 2, la 1 ianuarie 1941, situația vitelor și păsărilor din comuna Șerbăneștii de Jos scotea în evidență câteva lucruri interesante:

- Numărul boilor era de vreo trei ori mai mare decât numărul vacilor;

- Caii erau foarte răspândiți, numărul lor fiind mai mare decât numărul boilor și al vacilor la un loc;

- Dintre păsări, găinile erau cele mai numeroase și cele mai puțin întâlnite erau curcile.

Viticultura a avut o tradiţie îndelungată pe teritoriul comunei Şerbăneşti, începând de la viile domneşti, continuând cu viile localnicilor şi, în cele din urmă, cu viile fostului CAP. Deşi aici nu este o zonă viticolă renumită, despre viile din Şerbăneşti cred, totuşi, că ar fi potrivit să vorbesc mai târziu, într-un documentar separat, deoarece povestea lor este interesantă dar destul de greu de reconstituit ...

Pomicultura a fost mai puţin practicată în rândul şerbăneştenilor. Pomii se cultivau, îndeosebi, în curtea casei fiecărui gospodar, cel mai des întâlniţi fiind bombii, prunii, merii, vişinii, gutuii, nucii şi duzii. Cireşii, perii, caişii sau alte categorii de pomi fructiferi erau destul de rari în comună, până prin anii ’90. Livadă de pomi nu aveau decât câteva familii în comună, restul aveau doar câţiva pomi pe lângă casă. Dar şi în aceste cazuri rare, livada nu era prea mare, întinzându-se tot pe lângă casă. Duzii se cultivau aproape în toate gospodăriile din cel puţin două considerente: a fost o perioadă, pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când luase avânt în comună creşterea viermilor de mătase; în al doilea rând, duzii creşteau relativ repede iar lemnul lor, de esenţă tare, era folosit atât în construcţii cât şi ca lemn de foc. Totuşi, trebuie amintit că fostul CAP a avut o livadă proprie de pruni altoiţi, pe dealul unde îşi avea sediul. Din păcate, aceştia nu erau prea îngrijiţi dar îmi aduc aminte că, prin anii ’70, am fost o dată la cules de prune în această mică livadă a CAP-ului şi am rămas uimit că aceşti pruni făceau nişte prune mari şi dulci, precum nu prea aveam noi prin curţi, la acea vreme...

Apicultura a fost practicată întotdeauna pe teritoriul comunei Şerbăneşti dar numai de către anumiţi localnici, adevăraţi pasionaţi ai albinăritului, care nu urmăreau, de regulă, un profit din această îndeletnicire a lor, mulţumindu-se, cel mai adesea, doar cu satisfacerea nevoilor de miere şi ceară de albine ale propriilor familii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe cuprinsul comunei Şerbăneşti se înregistrau 100 de stupi ⁵⁾. Nu știm exact la ce sate componente ale Șerbăneștilor de atunci se referea această situație dar cert e că, în 1942, în fosta comună Șerbăneștii de Jos, nu existau decât 83 de stupi, dintre care numai 2 erau sistematici ¹⁸⁾, restul – se înțelege! – erau buduroaie...

Silvicultura a fost aproape întotdeauna în grija şi sub controlul statului, pe teritoriul comunei Şerbăneşti existând, pe vremuri, păduri întinse, cum au fost: Bungetul, Crânguleţele, Albota, Rogojina, Momiceni şi Catargia. Acum, pe teritoriul comunei Şerbăneşti, a mai rămas doar pădurea Benga... Dar despre pădurile şerbăneştene şi despre povestea lor interesantă cred că ar fi bine să vorbim, mai documentat şi mai pe larg, într-un alt documentar.

Vânătoarea pe teritoriul comunei Şerbăneşti s-a făcut timp de secole, în special, sub formă de braconaj, vânători autorizaţi, cu puşcă, existând doar câţiva pe vremea când eram eu copil (nu-mi vine-n minte, acum, decât învăţătorul Roşca, figură interesantă a satului, la acea vreme, despre care sper să mai am ocazia să vorbesc, cândva). Braconajul se făcea în special la iepuri, iarna, când zăpada era mare şi iepurii erau încercuiţi de haitele de câini ale braconierilor. Un trofeu de vânătoare râvnit de mulţi şerbăneşteni, cu aproape un secol în urmă, era dropia. Prin anul 1970, cred că am văzut prima şi ultima dată un cârd de 5 – 6 dropii într-un lan de grâu de pe valea Bungetului şi, copil fiind, am fost fascinat de măreţia enigmatică pe care o emanau, nestingherit, aceste păsări. Odată cu mecanizarea completă a recoltării grâului, acestea au pierit, pur şi simplu, nemaiavând timp, probabil, să-şi crească în tihnă puii în cuibul pe care şi-l făceau, întotdeauna, în lanul de grâu... Parcă în amintirea acestei specii de vânat, acum ocrotită de lege, şerbăneştenii Marian şi Florian-Cătălin Neaga (tată şi fiu) au înfiinţat, în 2011, Asociaţia Vânătorilor Dropia Şerbăneşti 1 [23]⁾.

Pe vremuri, locuitorii comunei nu aveau voie să vâneze decât pe terenurile care erau proprietatea lor, altfel intrau în conflict cu stăpânii moşiilor ⁵⁾. Forma de vânat era una primitivă, cu laţuri, curse sau diferite alte capcane. Iarna se vânau vulpi, iepuri, lupi şi potârnichi iar vara, prepeliţe, gugustuci şi ciori, acestea din urmă constituind un real pericol pentru culturile agricole ⁵⁾. Ca şi dropiile, în ultima jumătate de secol, lupii au dispărut aproape complet de prin părţile locului. Pe timp de iarnă însă, aceştia au constituit un adevărat pericol pentru şerbăneşteni, aşa cum povesteau bătrânii, în special pentru gospodăriile aflate la marginea satului şi-nspre pădure, de unde aceştia veneau.

Piscicultura, ca şi vânătoarea, s-a practicat, de asemenea, sub o formă firească de braconaj. Nu au existat, la Şerbăneşti, crescătorii de peşte special amenajate dar peştele, racii şi, mai puţin, scoicile erau din belşug, până prin anii 1970, atât pe gârla Dorofei dar şi prin lacurile şi heleşteiele din zonă. Nu se prindeau peşti mari decât foarte rar iar pescuitul se făcea fie direct cu mâna, întrând în apă, fie cu scârtaşul, cu vârşa sau, mai rar, cu undiţa. Se pescuia, în special, crap, soreaţă, clean, caracudă şi murgoi. În lacul de la Momiceni era foarte întâlnită regina bălţii, un peşte răpitor adus din America şi ajuns în Şerbăneşti pe la începutul secolului XX. Prin anul 1970, când s-a rupt barajul de la Momiceni, era plină valea Bungetului de astfel de peşti, rămaşi prizonieri prin bălţile rămase în urma dezastrului.

Tutunul s-a cultivat pe teritoriul comunei Şerbăneşti doar sporadic, pe la sfârşitul anilor 1960, prin grija fostului CAP. Tehnologia cultivării tutunului nu era o tradiţie în rândul şerbăneştenilor dar, atunci, au învăţat-o repede şi, din câte îmi aduc eu aminte, cred că a dat rezultate. La foarte multe case tutunul era înşirat pe sfoară pe la streşinile caselor, ca să se usuce încet şi la umbră. După ce se usca suficient, tutunul era făcut „păpuşi” şi predat CAP-ului, după care îşi aşteptau răsplata muncii, funcţie de cantitatea predată şi de calitatea tutunului obţinut de fiecare. Locurile unde se planta tutunul erau amplasate pe la marginea satului, în imediata apropiere a caselor, acolo unde dădeau năvală totdeauna animalele şi păsările celor din zonă. Însă tutunul rămânea, întotdeauna, intact, fiind singura plantă de care nu se atinge nici vitele nici vreo pasăre, doar omul...

Sericicultura în comuna Şerbăneşti, deşi nu au existat plantaţii intensive de duzi, a avut, totuşi, scurte perioade de dezvoltare. Mai întâi, pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, apoi prin anii 1960 – 1970. Potrivit datelor furnizate de Dicţionarul geografic al judeţului Olt, apărut în 1895, la acea dată, mai toate femeile din Şerbăneşti se ocupau cu creşterea viermilor de mătase iar producţia anuală de gogoşi era de 3500 kg. În acest scop, tot din aceeaşi sursă, aflăm că în comună erau plantaţi 1000 de duzi iar primarii erau preocupaţi de plantarea acestor arbori pe marginea drumurilor, în folosul sătenilor ⁵⁾. La începutul anilor ’40, deși pe vatra satului Șerbăneștii de jos mai erau încă, în evidențele primăriei, 964 duzi, interesul față de creșterea viermilor de mătase scăzuse. Cauza principală era aceea că Ministerul Agriculturii nu mai da sămânța gratuit. În plus, învățătorii Ghimișescu mai spuneau că o altă cauză era ”luxul (moda după oraș), care a făcut să fie uitat portul românesc cu iea de borangic” ¹⁸⁾.

În etapa a doua a sericiculturii şerbăneştene, viermii de mătase erau crescuţi, în special, în şcoli, pe băncile anumitor săli de clasă, prin grija profesorilor şi a elevilor, care adunau frunza de dud de prin curţile proprii sau ale vecinilor. Viermii aceştia erau scârboşi şi aveau un miros destul de neplăcut iar eu fac parte dintre acele generaţii de şerbăneşteni care îşi amintesc şi acum, fără prea mare plăcere, de obligativitatea hrănirii viermilor de mătase şi pe timpul vacanţei şcolare...

Inventarul agricol cu ajutorul căruia se realizau muncile agricole, la nivelul anului 1942, în fosta comună Șerbăneștii de Jos (care includea și Buta), conform statisticii primăriei, se prezenta după cum urmează ¹⁸⁾:

Pluguri: 296; Grape: 191; Care: 337;

Secerători: 28; Trioare: 8; Vânturătoare: 3;

Boi de jug (perechi): 141; Mașini de treierat: 4; Cai de muncă (perechi): 119.

Știind că, la acea vreme, locurile cultivabile totalizau vreo 3280 ha ¹⁸⁾, un calcul simplu ne arată că la un plug , tras de boi sau de cai, revenea o suprafață de 11 ha, numai că perechile de boi și de cai erau ceva mai puține decât numărul de pluguri... Iar despre mașinile de treierat, care erau doar 4 în toată comuna, învățătorii Ghimișescu spuneau că ”sunt suficiente totuși” dar ”se mai aduc și din comunele limitrofe pentru ieftinitate la oiem” ¹⁸⁾. Ca referință istorică a treieratului cu batoza, trebuie reținut, de exemplu, că ”în anul 1941 oiemul a fost între 1/23 -1/30” ¹⁸⁾.

Inventarul agricol, la acea perioadă, era, așadar, departe de a fi suficient, în pofida fertilității pământului.

În aceeași perioadă, în fosta comună Șerbăneștii de Sus, inventarul agricol, raportat la numărul de locuitori și la suprafața arabilă aferentă, se prezenta ceva mai bine [24]⁾:

Pluguri cu tracțiune animală: 106; Care pentru boi: 98; Cultivatoare: 3;

Pluguri pentru tractoare: 4; Rarițe: 26; Grape cu dinți de fier: 85;

Prășitoare: 5; Secerători simple: 15; Secerători legătoare: 8;

Cositori: 3; Locomobile: 3; Batoze păioase: 4;

Batoze porumb manuale: 2; Batoze porumb cu motor: 2; Vânturători: 3;

Trioare: 5; Selectoare: 1; Mașini de semănat păioase: 6.

Majoritatea acestor echipamente agricole proveneau din inventarul fermei-model de la la Momiceni, administartă de inginerul Dumitru Caciona. La acest inventar se mai adăugau 118 boi și doar 12 cai... Așadar, observația profesorului Gamillscheg, pe care îl citam ceva mai sus, nu era întâmplătoare! Josenii, în raport cu susenii, aveau, într-adevăr, o predilecție către cai.

Irigaţiile pe teritoriul comunei Şerbăneşti au fost făcute doar ocazional şi pe alocuri, de regulă cu motopompa, folosindu-se apa din îndiguirile făcute pe Dorofei. Dacă planurile lui Ceauşescu, privind sistemele de irigaţii, nu erau stopate imediat după Revoluţia din decembrie 1989, probabil că Şerbăneştiul ar fi fost acum racordat la canalul magistral Olt-Argeş, care a apucat să fie construit doar pe o porţiune de 20 km, în zona Drăgăneşti Olt – Stoicăneşti, fără a fi fost însă dat în folosinţă [25]⁾. Pe de altă parte, sistemul de irigaţii la care urma să se racordeze toată zona Boianu, ajunsese să fie construit până în dealul de la Brebeni, în apropiere de Schitu-Greci. Dar asta a fost atunci şi nu se ştie când şi dacă planul, deloc lipsit de sens, al lui Ceauşescu, va mai fi finalizat vreodată...

Ferma-model de la Momiceni. Să nu uităm însă că pe teritoriul comunei Şerbăneşti, potrivit reformei agrare din 1921, a luat fiinţă un lot demonstrativ şi o fermă-model, prin exproprierea unui lot de 20 ha din moşia prințului Brâncoveanu ⁵⁾. Potrivit Legii din 17 iulie 1921, cu aceste loturi demonstrative şi ferme-model se împroprietăreau „absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, ofiţerii invalizi care se obligă a cultiva pământul după condiţiunile impuse de Casa centrală a împroprietăririi”. Aşa s-a ajuns ca lotul demonstrativ de la Şerbăneşti să fie administrat de Dumitru Caciona ⁵⁾, care era absolvent cu diplomă, promoţia 1910, al Şcolii Superioare de Agricultură Herăstrău din Bucureşti [26]⁾. Până atunci, el fusese administrator al moşiilor lui Brâncoveanu ²⁶⁾. Aşadar, Dumitru Caciona (sau Cacionea, cum îi ziceau sătenii) a fost primul inginer agronom al Şerbăneştilor şi misiunea lui, impusă prin lege, era aceea de a da exemplu ţăranilor despre modul cum trebuie făcută agricultura şi cum se poate obţine productivitate în acest domeniu. Lotul demonstrativ era arendat lui Dumitru Caciona pe o perioadă de 25 de ani, începând cu 1 ianuarie 1926 ⁵⁾, şi avea următoarele vecinătăţi [27]⁾: la sud – moşia Momiceni, la vest – loturile localnicilor din comuna Bărcăneşti, la est - loturile localnicilor din Şerbăneştii de Sus iar la nord – (probabil!) drumul ce merge la Slatina. “Ferma-model” a lui Caciona avea în inventar ⁵⁾: 4 boi, 1 cal, 1 vacă, 1 taur, 1 vier, 1 scroafă şi 11 purcei. Ca unelte şi echipamente de lucru, avea: 1 plug de fier, 1 grapă de fier, 1 prăşitoare, 1 semănătoare, 1 secerătoare-legătoare şi 1 trior mic. Pentru anul 1928, arenda pe care trebuia să o plătească Dumitru Caciona era de 12000 lei, iar lotul producea un venit de 5-600 lei/ha ⁵⁾. Aşadar, conform acestor date, Caciona lucra acest lot demonstrativ fie pe degeaba, fie în pagubă… După câțiva ani însă, după cum am văzu ceva mai sus, ferma-model se dezvoltase simțitor.

Fig. 6. Cultura porumbului, la Șerbăneștii de Sus, în 2014

Productivitatea, în agricultura şerbăneşteană, a înregistrat progrese continui, progrese bazate, în special, pe adoptarea unor tehnologii agricole adecvate, printr-o atentă selecţie a soiurilor şi, de ce nu, prin şansa pe care a avut-o agricultura şerbăneşteană de a fi, în continuare, coordonată, şi după desfiinţarea fostului CAP, de către ingineri agronomi cu experienţă, specialişti cu dragoste faţă de pământul locurilor natale, pe care şi l-au dorit cât mai roditor. Mă refer aici, desigur, în special, la inginerii Drăghicescu Longin Mircea şi Bădălan Dumitru, care s-au dedicat de căteva decenii meseriei lor şi au reuşit să obţină rezultate dintre cele mai bune, atât pe vremea fostului CAP, dar mai ales, acum, în perioada post-decembristă, când majoritatea afacerilor de acest fel merg destul de prost. Și totuși, prin 2014, la Șerbăneștii de Sus, ”viața la țară” (v. Fig. 5) mai presupunea încă, de exemplu, ca sapa la porumb să se facă manual, fiind implicați în această muncă toți membrii familiei, de la cel mic (care avea într-o mână sapa și în cealaltă telefonul mobil), la cel bătrân... Agricultura făcea însă progese, din punct de vedere productivitate, că porumbul cules în toamna aceluiași an era cărat din câmp cu remorca, adică recolta fusese destul de bună [28]⁾.

Drumurile agricole de exploatație au intart în preocupările Primăriei Șerbănești ceva mai târziu, până atunci fiind prioritare, ca modernizare, străzile și ulițele satelor componente. Astfel, printr-o hotărâre a Consiliului Local, la finele anului 2010,se aproba demararea procedurii specifice pentru derularea primei investiții ce viza modernizarea drumurilor agricole de exploatație [29]⁾. Cu o lună în urmă se aprobase, de asemenea, elaborarea studiilor topografice și geotehnice necesare privind accesarea de fonduri pe programul Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), pentru 11,5 km de drumuri aflate în extravilanul comunei [30]⁾. În anii următori, rețeaua de drummuri agricole modernizate începea să prindă contur. Un lucru greu de imaginat, cu câțiva ani în urmă, începea să devină realitate!

Un renumit inginer agronom, Paul Pîrşan, născut în comuna Şerbăneşti, la scurt timp după investirea sa în funcţia de rector al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului (în 2012), spunea, într-un interviu [31]⁾, că „...pentru cei care au vocaţie, agricultura nu este grea, este frumoasă, este atractivă, devine o pasiune. Sigur, putem spune că agricultura este complexă. Asta pot spune toţi cei care o practică, având în vedere că în agricultură interacţionează o infinitate de factori, o infinitate de soluţii şi de situaţii. Dacă luăm să analizăm biologia unei plante, oferta mediului şi variaţiile climatice extraordinare care se înregistrează în ultima perioadă, acestea fac ca deciziile care se iau în privinţa tehnologiilor agricole să se bazeze pe un volum extrem de mare de cunoştinţe şi până la urmă este importantă, în decursul anilor şi experienţa pe care o dobândeşti în practica agricolă”. Aşadar, lăsând la o parte experienţa de început a lui Dumitru Caciona, şerbăneştenii se pot mândri, totuşi, că, acum, agricultura practicată aici este pe drumul cel bun. Doamne, ajută!

Craiova, 7 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. BIŢU, M. C. – Aşezarea orizontului local – Comuna Şerbăneşti – Judeţul Olt. SCRIBD, http://www.scribd.com/doc/47738403/ASEZAREA-ORIZONTULUI-LOCAL, accesare 27 ianuarie 2019.

[2]. * * * - Câmpia Boianului. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpia_Boianului, accesare 27 ianuarie 2019.

[3]. * * * - Harta diferitelor tipuri de soluri din România. Centrul pentru Management Agricol, http://www.recolta.eu/harta-diferitelor-tipuri-de-soluri-din-romania/, accesare 2010.

[4]. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I. G. – Dicționar Geografic al Județului Oltu. Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1895.

[5]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[6]. * * * - Hrana în Dacia. Enciclopedia Dacică, http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=701%26Itemid=369, accesare 27 ianuarie 2019.

[7]. POPESCU, V. – Tehnologia de cultivare a meiului. În revista „Lumea satului”, nr. 23, Bucureşti, 2007.

[8]. DASCĂLU, V. – Hrana pentru săraci. Cercetaţi Scripturile – Portal de resurse biblice, http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=5178, accesare 27 ianuarie 2019.

[9]. * * * - Despre alimente din plante. Leacuri.net, http://www.leacuri.net/html/hildegard/alimente1.htm#_Toc175766521, accesare 27 ianuarie 2019.

[10]. * * * - Mei. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Mei, accesare 27 ianuarie 2019.

[11]. * * * - Mămăliga românească a făcut istorie. În ziarul „Evenimentul zilei”, Bucureşti, 25 ianuarie 2004.

[12]. * * * - Drăghicescu, de la Şerbăneşti, a câştigat pariul cu agricultura. În „Ziarul de Olt”, nr. 249, Slatina, 26 iunie – 2 iulie 2009.

[13]. * * * - Șerban Cantacuzino. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98erban_Cantacuzino, accesare 27 ianuarie 2019.

[14]. BABEŞ, V. – Studii asupra pelagrei. Academia Română, Bucureşti, 1911.

[15]. FLORU, I. - Un copil, un sat... Editura Socec, Bucureşti, 1931.

[16]. COMĂNESCU, N. – Postări pe Facebook, 19 august 2017, Șerbăneștii de Jos.

[17]. * * * - Utilizarea rapiţei în industria combustibililor. Romoanserv, http://www.anserv.ro/despre-biocombustibili/utilizarea-rapitei, accesare 2008.

[18]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos, Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[19]. * * * - HCL nr. 39 din 29.10.2010 cu privire la: vânzarea prin licitaţie publică deschisă, cu strigare a două cazane de fabricat ţuică din aramă cu o greutate de 150 kg, respectiv 170 kg. Șerbănești, jud. Olt.

[20]. GAMILLSCHEG, E. - Die Mundart von Serbanesti-Titulesti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). În “Berliner Beitrage zur Romanischen Philologie”, vol. VI, Jena şi Leipzig, Editura Wilhelm Gronau, 1936.

[21]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 19/22 aprilie 1882.

[22]. * * * - Titi Peligrad, un primar demn de invidiat. VGTv, http://www.youtube.com/watch?v=g9NnMZWVKBQ, 2011.

[23]. * * * - Asociaţia Vânătorilor Dropia Şerbăneşti 1. http://www.bizoo.ro/firma/avdropia, accesare 29 ianuarie 2019.

[24]. ȘERBAN, I. – Monografia Comunei Șerbăneștii-de-sus, Județul Olt. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale, 1942.

[25]. GAVRILĂ, M. – Seceta de lângă irigaţii. În “Jurnalul Naţional”, 28 iulie 2007, Special.jurnalul.ro, http://www.jurnalul.ro/special/seceta-de-langa-irigatii-98304.htm, accesare 29 ianuarie 2019.

[26]. * * * - Şcoala Superioară de Agricultură Herăstrău – Bucureşti. Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1928.

[27]. * * * - Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 62, București, 16 martie 1924.

[28]. CHIȚU, V. – Viața la țară. Postări pe Facebook, 27 mai 2014, 27 septembrie 2014, Șerbăneștii de Sus.

[29]. * * * - HCL nr. 52 din 23.12.2010 cu privire la: modernizare drumuri agricole de exploatație în comuna Șerbănești, județul Olt.

[30]. * * * - HCL nr. 47 din 29.11.2010 cu privire la: demararea procedurilor specifice privind realizarea studiilor topografice şi studiilor geotehnice pentru accesarea de fonduri prin programul FEADR, măsura 125 a, pentru drumurile aflate în extravilanul Comunei Şerbăneşti, în lungime de 11.500 m. Șerbănești, jud. Olt.

[31]. FLORESCU, S. – „Pentru cei care au vocaţie, agricultura este frumoasă, ea devine chiar o pasiune” – Interviu cu Paul Pârşan, rectorul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului. În ziarul „Renaşterea bănăţeană”, Timişoara, 3 aprilie 2012.

Accesați fișierul în format pdf: