Șerbănești

Conform Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România [27] şi în acord cu informaţiile furnizate de Wikipedia [33], Şerbăneşti este numele pe care îl poartă, în momentul de faţă (anul 2012), o singură comună din România, comuna Şerbăneşti, judeţul Olt. Totuşi, dacă vorbim de satul Şerbăneşti, conform aceloraşi surse, în România mai sunt încă alte nouă sate purtând (exact) acest nume, dintre care patru sunt numai în judeţul Vâlcea.

Aşadar, atunci când se vorbeşte de comuna Şerbăneşti la timpul prezent, fiind singulară, nu mai este nevoie, practic, să se menţioneze judeţul din care aceasta face parte dar, atunci când vorbim de satul Şerbăneşti, trebuie ştiut că, în România, sunt 10 sate purtând acest nume şi, ca urmare, pentru identificare, se impune, obligatoriu, menţionarea comunei din care acesta face parte. Acestora li se adaugă satul Şerbăneştii de Sus, sat aparţinând de comuna Şerbăneşti şi despre care o să mai vorbim, într-un alt context, în cele ce urmează.

Cele 10 sate din România purtând numele Şerbăneşti sunt următoarele (v. [27] şi [34]):

  1. Satul Şerbăneşti (de Jos), comuna Şerbăneşti, judeţul Olt;
  2. Satul Şerbăneşti, comuna Poienarii de Muscel, judeţul Argeş;
  3. Satul Şerbăneşti, comuna Rociu, judeţul Argeş;
  4. Satul Şerbăneşti, comuna Lieşti, judeţul Galaţi;
  5. Satul Şerbăneşti, comuna Zvoriştea, judeţul Suceava;
  6. Satul Şerbăneşti, comuna Lăpuşata, judeţul Vâlcea;
  7. Satul Şerbăneşti, comuna Păuşeşti, judeţul Vâlcea;
  8. Satul Şerbăneşti, comuna Sălătrucel, judeţul Vâlcea;
  9. Satul Şerbăneşti, comuna Ştefăneşti, judeţul Vâlcea;
  10. Satul Şerbăneşti, comuna Corbiţa, judeţul Vrancea.

Trebuie menţionat însă că, în oraşul Bacău, judeţul Bacău, există un cartier faimos care se numeşte, de asemenea, Şerbăneşti şi despre care se vorbeşte frecvent în mass-media [17]. La fel, în comuna Ştefăneşti, judeţul Vâlcea, există renumitul schit de călugări Şerbăneşti [9], acum cunoscut şi sub denumirea de schitul Şerbăneşti-Morunglavu, după numele boierului Matei Morunglavu, cu banii căruia a fost construit acest schit [31].

Dacă este vorba însă despre trecutul mai îndepărtat, anterior anului 1968, situaţia este cu totul alta. Astfel, conform cu Marele Dicţionar Geografic al României [9], editat în 1902, aflăm următoarele:

1. Până în martie 1886, în judeţul Dâmboviţa a mai fost o comună Şerbăneşti, aparţinând de plaiul Ialomiţa-Dâmboviţa, comună care s-a unit, atunci, cu comuna Podurile, formând comuna Şerbăneşti-Podurile. Astfel, această comună Şerbăneşti devenea satul Şerbăneşti, sat aparţinând comunei Şerbăneşti-Podurile. În anul 1911, comuna Şerbăneşti-Podurile a primit numele de Pucioasa; actual, oraşul Pucioasa, judeţul Dâmboviţa [21]. Numele localităţii, staţiune balneară cunoscută acum, ca şi atunci, s-a luat însă de la apa minerală numită „Pucioasă”, deşi staţiunea trebuia să se numească Şerbăneşti, ca numele satului din care făcea parte staţiunea [9]. Astfel a dispărut, pentru o perioadă, din toponimia zonei, comuna Şerbăneşti, judeţul Dâmboviţa, după care s-a reînfiinţat în 1934 [26], când “satele Şerbăneşti în limita care se va stabili pe teren, Diaconeşti, Niculeşti şi Bela, pendinte de oraşul Pucioasa, se deslipesc de oraş şi formează o singură comună rurală cu denumirea Şerbăneşti, cu reşedinţa în satul Şerbăneşti”. În 1968, această comună dispărea din nou…

2. Satul Şerbăneşti, comuna Lieşti, exista sub aceeaşi formă administrativă, ca şi acum, cu deosebirea că, la acea vreme (1902), comuna Lieşti aparţinea de judeţul Tecuci, plasa Bârlad [9].

3. Tot în acea perioadă exista plasa Şerbăneşti, cu reşedinţa în comuna Şerbăneşti de Jos, unitate administrativ-teritorială care făcea parte din judeţul Olt şi cuprindea 9 comune [9]: Şerbăneşti de Jos, Şerbăneşti de Sus, Crâmpoia, Mihăeşti de Sus, Mihăeşti de Jos, Seaca, Tâmpeni, Tituleşti şi Văleni.

4. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în judeţul Argeş, exista o comună Şerbăneşti, aparţinând de plasa Loviştea. Această comună, fiind compusă din satele Şerbăneşti şi Păţeşti, a mai fost cunoscută şi sub numele de Şerbăneşti-Păţeşti. După 1968, această comună dispare, satele Şerbăneşti şi Păţeşti fiind preluate de comuna Sălătrucel, judeţul Vâlcea [27].

5. A mai existat, de asemenea, o comună (şi sat) Şerbăneşti aparţinând de plasa Gălăşeşti, judeţul Argeş. În anul 1810, această localitate făcea parte din plasa Gălășești, județul Vlașca [34], după care, în 1968, se regăseşte ca sat aparţinând de comuna Rociu, judeţul Argeş [9].

6. A existat şi o comună Şerbăneşti aparţinând de plasa Mijlocul, judeţul Vâlcea. Până în 1875, această comună a figurat ca având în componenţă satele Câmpeni şi Bugiuleşti. În  anul  1875,  această comună a  fost desfinţată,  iar   cele  două  sate  componente  au   fost   arondate   comunei   Zătreni, judeţul Vâlcea [11]. Această subordonare administrativă a durat până în anul 1881, când comuna Şerbăneşti a fost reînfiinţată [11]. În 1907, această comună a fost arondată comunei Tetoiu, judeţul Vâlcea, iar între anii 1930-1932 reapare comuna Şerbăneşti, separată de Tetoiu [11], după care a fost preluată din nou de comuna Tetoiu, denumirea de Şerbăneşti dispărând, rămânînd în toponimia locului doar satele care o alcătuiau: Bugiuleşti şi Câmpeni. Din anul 1957 până în anul 1968, când a avut loc ultima mare împărţire administrativă a ţării, comuna Tetoiu a purtat chiar numele de Bugiuleşti, de la vechiul cătun ce aparţinuse fostei comune Şerbăneşti [11]. Motivul supravieţuirii numelui de Bugiuleşti, în loc de Şerbăneşti, poate fi acela că, la Bugiuleşti, în 1962, s-au găsit cele mai vechi urme de fosile umane din Europa (Homo Olteniensis), estimate că ar data de circa 2 milioane de ani înainte de Hristos [37], [24].

7. Tot în judeţul Vâlcea, plasa Ocolul, a existat o comună Şerbăneşti alcătuită din satele: Cernelele, Buzduganul, Şerbăneşti, Bugiuleşti şi Lunca [9]. Până la 1850, satele Cernelele şi Serbăneşti se conduceau de delegaţi aleşi, nefiind unite. Cu ocazia împroprietăririi de la 1864, aceste sate se unesc formând comuna Şerbăneşti. În anul 1875, această comună Şerbăneşti s-a unit cu comuna Surupatele, formând comuna Surupatele-Şerbăneşti, pentru un singur an, apoi s-au despărţit [15]. Între 1876 şi 1906, localitatea în cauză a devenit din nou comună de sine stătătoare, după care se uneşte cu comuna Păuşeşti-Otăsău, formând comuna Păuşeşti-Şerbăneşti [15]. La 1 ianuarie 1925 se reînfinţează această comună Şerbăneşti, rămânând sub acest nume până în anul 1953, când se reuneşte din nou cu comuna Păuşeşti [15]. După 1968, această fostă comună Şerbăneşti se regăseşte doar ca sat aparţinând comunei Păuşeşti.

8. A existat, de asemenea, un sat Şerbăneşti aparţinând de comuna Letea, plasa Bistriţa de Jos, judeţul Bacău [9]. Acest sat a devenit, în prima jumătate a secolului al XX-lea, cartier al oraşului Bacău, ca efect al politicii de sistematizare din acea vreme [20].

9. În plasa Berhometele, judeţul Dorohoiu, au existat două sate numite Şerbăneşti şi Şerbăneşti-Slobozia, sate aparţinând de comuna Zvorăştea [7]. Aceste sate se regăsesc acum tot în componenţa comunei Zvoriştea (aceeaşi cu fosta comună Zvorăştea), judeţul Suceava, satul Şerbăneşti-Slobozia numindu-se însă, simplu, Slobozia, evitându-se astfel orice confuzie [27].

10. În judeţul Ilfov, plasa Dâmboviţa, exista un sat Şerbăneşti, făcând parte din comuna Bobeşti-Bălăceanca [9]. În fapt, este vorba despre comuna Bobeşti-Bălăceanca, plasa Dâmboviţa, care a luat fiinţă în 1864, la est de Bucureşti, şi care se compunea din 8 cătune: Bălăceanca, Bobeşti, Berceni, Glina-Gherman, Glina-Macri, Manolache, Potoceanca şi Şerbăneşti [3]. Totuşi, numele de Şerbăneşti, se pare că nu este corect folosit aici deoarece în volumul 4 al Marelui Dicţionar Geografic al României [8], editat în 1901, găsim informaţia că din judeţul Ilfov, plasa Dîmboviţa, făcea parte comuna Bobeşti-Bălăceanca, având în componenţa sa cătunele: Bălăceanca, Berceni, Bobeşti, Glina-Gherman, Glina-Macri, Manolache, Potoceanca şi Şerbănica. Această informaţie este, se pare, mult mai precisă deoarece se ştie că, din 1937, comuna Bobeşti-Bălăceanca a devenit comuna Căţelu, având în componenţă satele Glina, Bobeşti, Şerbănica, Manolache şi Căţelu [17]. Apoi, dezvoltându-se în jurul cătunului Şerbănica, din 1968, comuna Căţelu capătă denumirea de comuna Glina, cuprinzând trei sate: Căţelu, Glina şi Manolache.

11. În comuna Poenari, plasa Argeşelul, judeţul Muscel, exista un sat Şerbăneşti, acelaşi cu cel care acum se regăseşte în comuna Poenarii de Muscel, judeţul Argeş. În timpul lui Constantin Brâncoveanu, acest sat era doar un cătun ce aparţinea mănăstirii Câmpulung.

12. În judeţul Roman, plasa Siretul de Jos, exista un sat Șerbănești aparţinând de comuna Onişcani. Acest sat, atestat documentar încă din 1634, acum a dispărut. El se situa între satele actuale Onişcani şi Hârleşti; mai precis, acum acel sat constituie partea nordică a satului Onişcani, comuna Filipeşti, judeţul Bacău [4].

13. Actualul sat Şerbăneşti, comuna Corbiţa, judeţul Vrancea, exista sub aceeaşi formă administrativă, ca şi acum, cu deosebirea că, la vremea aceea (1902), comuna Corbiţa aparţinea de judeţul Tecuci, plasa Zeletinul [9].

14. În judeţul Vâlcea a existat, de asemenea, un sat Şerbăneşti aparţinând de comuna Broşteni, plasa Cerna de Sus [9]. Acum, acest sat Şerbăneşti aparţine de comuna Lăpuşata, judeţul Vâlcea [27].

15. Şerbăneştii de Jos, la vremea editării Marelui Dicţionar Geografic al României (1902), era comună separată, aparţinând de plasa Şerbăneşti, judeţul Olt, a cărei reşedinţă era. Locuitorii mai denumeau comuna lor, la acea vreme (neoficial), comuna Domneşti-Şerbăneşti şi aceasta se compunea din 6 cătune: Măgura, Linia, Stârcul, Ivăneşti, Baboeşti şi Murgeşti [9]. Actual, fosta comună Şerbăneşti de Jos este satul Şerbăneşti, aparţinănd de comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, aşa cum a fost reglementat prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului [27].

16. Şerbăneştii de Sus, în aceeaşi perioadă, era, de asemenea, comună separată, aparţinând tot de plasa Şerbăneşti, judeţul Olt. Această comună se compunea din 3 cătune: Buta, Şerbăneşti de Sus şi Momiceni iar reşedinţa ei era în cătunul Buta. Până în 1875, această comună fusese unită cu Şerbăneştii  de Jos formând comuna Şerbăneşti-Domneşti  [9]. Actual, fosta comună Şerbăneşti de Sus s-a destrămat în trei direcţii diferite: 1) Cătunul Şerbăneşti de Sus s-a dezvoltat, constituind satele Şerbăneşti de Sus şi Strugurelu (fost Jarcaleţi), sate aparţinănd de comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, aşa cum a fost reglementat prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului [27]; 2) Cătunul Buta a devenit satul Buta, aparţinând de comuna Crîmpoia, judeţul Olt; 3) Cătunul Momiceni a devenit acum un simplu toponim amintind de comuna Vîlcele, satul Bărcăneşti, judeţul Olt. Pe de altă parte, din aceeaşi sursă [9], ni se spune, destul de confuz, că Şerbăneştii de Sus era un sat (nu cătun!), care aparţinea de comuna cu acelaşi nume, judeţul Olt.

Dacă ar fi să ne raportăm însă şi la alte surse (v. [5] şi [7]), în judeţul Olt, până prin secolul al XII-lea, a mai existat un sat care se numea Şerbăneşti şi cu care se confundă adesea referinţele istorice ale actualei comune Şerbăneşti. Acel sat Şerbăneşti, acum dispărut, era amplasat pe malul Oltului, între Slatina şi Curtişoara, şi despre el Ion Ionaşcu spunea că era amplasat „în hotarul Dobrotinetului şi la Curtişoara, ambele limitrofe cu Priseaca şi Buiceşti” [7]. Despre confuziile create în istoria comunei noastre de către acest sat, demult dispărut, vom avea însă ocazia să vorbim, în detaliu, la momentul potrivit. Oricum, în prima hartă detaliată a Ţării Româneşti (Valahia), hartă comandată, se pare, de către domnitorul Constantin Brâncoveanu [13] și întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, sunt figurate, în ţinutul/judeţul Olt, ambele aşezări numite Şerbăneşti şi atât... În rest, în toată Ţara Românească nu se mai regăsesc alte localităţi purtând acest nume!

Tot prin raportare la alte surse (v. [1] şi [2]), altele decât Marele Dicţionar Geografic al României, în Moldova, a mai existat (până prin secolul al XVIII-lea) un sat numit, cel mai adesea, Şărbăneşti, sat care a aparţinut de comuna Bogdana, judeţul Vaslui. Trebuie reţinut însă că, în vorbirea curentă din vremurile arhaice, dar şi mai recente, numele de Şerbăneşti era pronunţat, adesea, Şărbăneşti. La fel, sursa [22] face referire (în anul 1636) la un sat Şerbăneşti, acum dispărut, sat amplasat pe actualul teritoriu al comunei Mătăsari, judeţul Dâmboviţa, lângă satul Teţcoi. În sursa [22] aflăm însă că, în 1444, exista un sat Şerbăneşti şi în judeţul Botoşani, pe actualul teritoriu al comunei Coţuşca, lângă satul Crasnaleuca.

Ceva mai recent, conform Legii administraţiei locale din 1931 [36], despre satele şi comunele numite, la acea vreme, Şerbăneşti aflăm următoarele:

1.      În judeţul Argeş exista satul Şerbăneşti ce aparţinea de comuna Sălătrucel (acum dependent de judeţul Vâlcea) şi o comună numită Şerbăneşti, compusă din satele Şerbăneşti şi Gliganu de Sus.

2.      În judeţul Bacău exista un sat numit Şerbăneşti, sat ce aparţinea de comuna Săuceşti.

3.      În judeţul Dorohoi exista satul Şerbăneşti aparţinând de comuna Zvoriştea (acum aflate în judeţul Suceava).

4.      În judeţul Olt existau comuna Şerbăneşti de Jos, compusă din satele Şerbăneşti de Jos şi Buta, precum şi comuna Şerbăneşti de Sus, compusă din satele Şerbăneşti de Sus şi Jarcaleţi.

5.      În judeţul Roman exista satul Şerbăneşti ce aparţinea de comuna Cârligi.

6.      În judeţul Tecuci existau satul Şerbăneşti, aparţinând de comuna Corbiţa (acum, în judeţul Vrancea) şi comuna Şerbăneşti, constituită doar din satul Şerbăneşti.

7.      În judeţul Vâlcea existau un sat Şerbăneşti ce aparţinea de comuna Broşteni şi o comună Şerbăneşti, compusă din satele Şerbăneşti şi Cernelele. Mai exista, de asemenea satele Şerbăneşti, aparţinând de comuna Ştefăneşti şi Şerbăneşti, aparţinând de comuna Tetoiu.

Fig. 1. Locaţia comunelor şi satelor purtând numele de Şerbăneşti, după 1968

Cea mai veche referire documentară la un sat numit Şerbăneşti (mai exact, Şărbăneşti) datează din 7 iulie 1430 [21], de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, fiind vorba de satul Şerbăneşti ce aparţine de comuna Zvoriştea, judeţul Suceava.

După cum se poate observa din Fig. 1 şi Fig. 2, atât înainte de 1968, când a avut loc ultima mare reformă administrativ-teritorială a ţării, cât şi după acest moment, numele de Şerbăneşti s-a folosit, îndeosebi, în Ţara Românească, mai puţin în Moldova, şi deloc în Transilvania. Comunităţi mai mari, purtând numele de Şerbăneşti, au existat mai ales în zona Olteniei, în Moldova existând, din toate timpurile, doar sate purtând numele de Şerbăneşti, nu şi comune.

Etimologic vorbind, denumirea de Şerbăneşti provine de la numele propriu Şerban la care s-a adăugat sufixul colectiv –eşti [4]. În cazul comunei Şerbăneşti, judeţul Olt, numele propriu de care este legată, etimologic, denumirea sa, se spune că ar fi acela al domnitorului muntean Radu Şerban (1602-1611), aici aflându-se una dintre moşiile sale (v. [9], [10] şi [21]). Totuşi, prima atestare documentară a comunei Şerbăneşti, ne spune una dintre sursele menţionate mai sus [21], o găsim la 23 iulie 1513 într-un document prin care Neagoe Basarab închina Mănăstirii Cutlumus de pe muntele Athos satele: Călugăreni, Cireaşov, Dăneşti, Şerbăneşti şi altele. Aceasta înseamnă (în mod contradictoriu, desigur!) că numele comunei Şerbăneşti era folosit, totuşi, cu mult timp înainte ca Radu Şerban Vodă să se fi născut… Despre această dublă eroare voi încerca însă să scriu, atât în cele ce urmează dar şi cu o altă ocazie, dorind să susţin, cu mai multe argumente, că numele comunei Şerbăneşti şi atestarea sa documentară sunt confuzii datorate, pe de o parte, acelui fost sat Şerbăneşti, plasat pe malul Oltului, lângă pădurea Strehareţi, pe drumul ce duce spre Curtişoara, sat despre care tocmai am vorbit ceva mai înainte, şi, pe de altă parte, datorate informaţiilor false ori confuze emise de multe surse demne de încredere (v. [9], [10] şi [21]).

Fig. 2. Locaţia comunelor şi satelor purtând numele de Şerbăneşti, înainte de 1968

Mai întâi, trebuie să elucidăm o eroare legată de faptul că Şerbăneştiul ar fi fost, cândva, moşia domnitorului Radu Şerban. Iată care este adevărul, de fapt, în această privinţă! După ce am petrecut mai bine de un an umblând pe această pistă falsă, a fost imposibil să găsesc vreun document din care să reiasă, clar, că Radu Şerban ar fi avut, cândva, moşie în Şerbăneşti. Am găsit, în schimb, un document (v. Fig. 3), mai mult decât credibil [14], din care rezultă clar că Radu Şerban nu a avut niciodată moşie în Şerbăneşti! Din harta prezentată în Fig. 3 se poate vedea că domeniul boieresc al lui Radu Şerban, deşi destul de bogat, nu cuprindea, totuşi, în judeţul Olt, decăt un singur sat: Cireşovul din Deal. Acest studiu [14], conţinând 22 de pagini, este dedicat, în totalitate, domeniului boieresc al domnitoruilui Radu Şerban şi este elaborat, în 1970, de profesorul Constantin Rezachevici, doctor în istorie al Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei Române; deci, este o sursă bine documentată şi la obiect. Trăgând această concluzie clară, cum că domnitorul Radu Şerban nu a avut niciodată moşie la Şerbăneşti, pică, evident, şi presupunerea că numele Şerbăneşti ar proveni de la numele acestui domnitor. La fel şi presupunerea că numele mai vechi de Şerbăneşti-Domneşti (sau Domneşti-Şerbăneşti) ar proveni de la numele domnitorului Radu Şerban. Nici vorbă, aşadar! Numele domnitorului de la care provenea denumirea de Şerbăneşti-Domneşti este cel al lui Constantin Brâncoveanu, lucru despre care o să vorbim însă, pe bază de documente, ceva mai târziu. O altă sursă, de dată mai recentă și demnă de încredere, fiind vorba de unele precizări venite din partea Arhivelor Naționale ale României, filiala Olt [29], ne informează despre comuna Șerbănești că este ”considerată a fi una dintre cele mai vechi comune ale județului Olt, fostă proprietate a domnitorului Șerban Basarab, de unde se pare că îi vine și denumirea”. Domnitorul Constantin Șerban Basarab (1654-1658), numit și Cârnul, era fiul lui Radu Șerban, domnitorul la care tocmai am făcut referire ceva mai sus. Nu știm pe ce se bazează această informație și, de aceea, punctul meu de vedere rămâne același… Această confuzie a fost creată, se pare, de către o mențiune făcută în Marele Dicționar Geografic al României, cum că, potrivit tradiției, la Șerbănești ar fi existat, pe vremuri, un mare lac numit Heleșteul Domnesc, heleșteu care producea peştii cei mai gustoşi, cari se puneau la masa Domnitorului Şerban-Vodă, proprietarul acestei moşii”. În legătură cu această informație însă, însuși marele istoric Constantin C. Giurescu își punea o întrebare retorică firească, [6]: ”E acest Șerban vodă, Radu Șerban sau Constantin Șerban Basarab sau Șerban Cantacuzino? Un răspuns sigur nu se poate da deocamdată.

Într-adevăr, Şerban este un vechi nume românesc întâlnit frecvent, începând cu Evul Mediu. Astfel, în Ţara Românească şi Moldova, documentele de până la 1500 atestă existenţa a 13 persoane numite Şerban sau Şărban (prima atestare datând din 1392) dar şi a 3 toponime Şerbăneşti (de la Şerban) [32]. Şerban este însă un nume mult mai vechi în Transilvania, unde apare în documente încă din secolul al XI-lea [31]. Despre numele de Şerb şi derivatul său Şerban se crede, în general, că provin de la substantivul şerb [32]. În acord cu Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX ’98), “şerb” însemna, în orânduirea feudală, “ţăran legat de pământul moşierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta”. Potrivit altor surse [25], şerb (din latinescul servus) este un sinonim, folosit îndeosebi în Transilvania, pentru iobag, în timp ce, în Ţara Românească, iobagii se numeau rumâni, iar în Moldova, vecini

Se poate accepta, aşadar, că şerb, având înţelesul prezentat mai sus, a devenit, la acea vreme, supranume pentru un ţăran iobag sau fost iobag. Însă aici apar, în mod firesc, două întrebări: 1. Dacă-i aşa, de ce din documentele vechi, amintite mai sus, numele de Şerban era purtat numai în familiile de boieri, chiar membri ai sfatului domnesc? 2. De ce în Transilvania, acolo unde era folosită, cu precădere, denumirea de şerb în loc de iobag, nu se regăseşte nici înainte şi nici după 1968, nici măcar o localitate purtând numele de Şerbăneşti? (v. Fig. 1 şi Fig. 2) Este greu de crezut, de exemplu, că persoane cu un înalt rang social, aşa precum se amintea mai sus, ar fi primit numele de botez Şerban, chiar în perioada iobăgiei, făcându-se aluzie la semnificaţia cuvântului şerb. De aceea, consider că mult mai credibilă ar fi derivarea numelui Şerban din limba turcă veche, limbă specifică cumanilor, popor migrator care a invadat teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XI-lea. În limba cumanilor ser, folosit ca prefix, însemna şef, căpetenie sau comandant [32] iar ban însemna domn sau  persoană foarte bogată [17]. Aşadar, prin înlocuirea lui s cu ş, într-o traducere intuitivă, Şerban ar însemna, la origine, domn bogat, alternativă lingvistică mai credibilă, parcă, decât aceea de căpetenie foarte bogată.  Această etimologie ar explica şi de ce numele de Şerban şi Şerbăneşti se regăsesc cu precădere în Ţara Românească, mai puţin în Moldova şi aproape deloc în Transilvania dar ar răspunde, desigur, şi la întrebarea de ce, la început, doar marii boieri din Ţara Românească purtau numele de Şerban. Cam în acelaşi timp, acest nume s-a extins, ca utilizare, şi pentru oamenii de rând, atât ca nume onomastic cât şi ca nume de familie, fiecare muritor având, până la urmă, dreptul să aspire la această titulatură de domn bogat.

Ce explicaţie plauzibilă ar putea fi dată, totuşi, pentru denumirea comunei Şerbăneşti? Dacă ne gândim, de pildă, la faptul că actualul teritoriu al comunei Şerbăneşti a fost invadat, în secolul al XI-lea, de cumani, populație de neam turcic care, în parte, a fost asimilată de localnici, poate că o explicaţie am putea găsi. Că aşa a fost ne spune etimologia unor nume precum Şerban, Comănescu sau Ciobanu, nume de familie de provenienţă cumană regăsite de secole pe teritoriul comunei Şerbăneşti. Despre Şerban tocmai am vorbit în paragraful de mai sus, numele de Comănescu are însă provenienţa chiar de la numele de cuman, numit şi coman, prin adăugarea sufixului –escu şi transformarea lui s în ş (transformări lingvistice specific româneşti). Familii purtând numele de Ciobanu sunt, de asemena, foarte multe în comuna Şerbăneşti iar, etimologic, cuvântul cioban provine din limba turcă, unde înseamnă, ca şi la noi, “persoană care paşte, păzeşte şi îngrijeşte oile” [DEX ‘98]. În Şerbăneştii de Jos a existat un cătun pe care eu, copil fiind, l-am cunoscut, şi care se numea Comăneşti deoarece locuiau pe acolo multe familii purtând numele de Comănescu. Ce s-a întâmplat cu

Fig. 3. Satele şi bălţile ce aparţineau domeniului boieresc al lui Radu Şerban, [14]

acest cătun? Intenţia mea este să povestesc, într-un cadru separat, istoria acestui cătun, atât cât am reuşit eu să-l cunosc… În orice caz, referindu-mă la denumirea, de-a lungul vremurilor, a unor nume similare de cătune aparţinând de satul Şerbăneştii de Jos, aş constata următoarele:

  1. Cătune precum Baboeştii şi Ivăneştii au dispărut, ca denumire, forma sub care se regăsesc astăzi fiind aceea de Dealul Papii şi, respectiv Miculeşti. Denumirea de Baboeşti provenea de la numele mai multor familii de Baboi care locuiau şi mai locuiesc încă în vârful dealului cu acelaşi nume, Dealul Baboeşti, acum numit Dealul Papii. Cum a dispărut denumirea de Baboeşti şi a apărut aceea de Dealul Papii probabil că vom încerca să aflăm, împreună, ceva mai târziu. Denumirea de Ivăneşti provenea tot de la numele unor familii Ivănescu care locuiau în vârful dealului cu acelaşi nume. Denumirea actuală provine de la numele mai multor familii de Micu, toate situate pe dealul numit, acum, Dealul Miculeştilor.
  2. Cătune precum Murgeşti, Comăneşti, Dumitrăneşti şi Rasolani (fost Măgura) îşi au originea tot în numele unor familii mai numeroase care locuiesc sau au locuit în zonele respective (Murgea, Comănescu, Dumitrana şi, respectiv, Rasol).
  3. Cătunul Linia, despre care se vorbea la sfărşitul secolului al XIX-lea [9], eu l-am cunoscut sub denumirea de Şoselani, compus fiind, la rândul lui, din Şoseaua Mare (strada principală) şi Şoseaua Mică (acum Strada Grădiniţei, grădiniţă amenajată pe locaţia fostei Şcoli Vechi). Acest cătun a constituit, practic, centrul comunei Şerbăneşti de Jos, devenită acum satul Şerbăneşti.

După cum se poate observa, cu excepţia Stârcului şi a Şoselanilor, toate celelalte cătune ce alcătuiesc satul Şerbăneşti sau au alcătuit comuna Şerbăneşti de Jos îşi au la origine un nume de familie, la fel ca şi numele de Şerbăneşti. De aceea, este de presupus că, la origine, Şerbăneşti a fost denumirea purtată de cătunul Şoselanilor, unde locuiau, cu siguranţă, şi atunci ca şi acum, mai multe familii purtând numele de Şerban. Ca centru al comunei, este de crezut că numele de Şerban, semnificând „domn bogat”, aşa cum am încercat să arăt mai sus, era cel mai potrivit acestei locaţii. Odată cu întemeierea şi organizarea teritorială a Ţării Româneşti, cel mai probabil pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, numele acestui cătun s-a confundat cu însăşi denumirea comunei. După care, apărând sau dezvoltându-se celelate cătune, ca părţi componente ale comunei Şerbăneşti, fostul cătun Şerbăneşti, a devenit cătunul Linia, apoi Şoselani.

În ceea ce priveşte satul Şerbăneşti de Sus, istoria este oarecum asemănătoare, denumirea satului fiind legată tot de numele Şerban al unor localnici, existând şi acolo familii purtând acest nume dar şi familii numite Turcu, ce aduc aminte de aceeaşi invazie a cumanilor, care s-au stabilit, în bună parte, şi prin aceste locuri.

Trebuie ştiut însă că există şi o legendă despre numele satului Şerbăneşti, legendă publicată, în anul 1900, de către folcloristul teleormănean Cristea N. Ţapu [16]. În esenţă, această legendă spune că pe locul unde astăzi se află satul Şerbăneşti ar fi trăit, în vremurile îndepărtate, un vestit scripcar cu numele Şerban, care trăia într-o colibă săracă, în inima câmpului. Acest lăutar român (nu ţigan!) era plin de har, atât într-ale cântatului cu vioara dar şi cu gura, şi era nelipsit la toate petrecerile satului Şerbăneşti, dar şi prin satele de prin jur, cântând şi înveselind atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi. De unde apăruse acest lăutar, nimeni nu ştia dar toată lumea ştia că acestuia cel mai mult îi plăcea cântecul „Amărâtă străinătate”, pe care îl cânta cu mult foc, amintindu-şi, parcă, de copilăria sa nefericită. La un moment dat, tânăr fiind, acest lăutar s-a îndrăgostit de fata unui „grec turcit”, care era frumoasă fără seamăn dar şi şireată pe măsură, având, pe deasupra, şi darul de a cânta minunat, ca şi Şerban. Această „ciocoaică fată”, care îi căzuse cu tronc lui Şerban, locuia într-o casă boierescă de la marginea comunei Şerbăneşti şi, într-una din zile, a venit la curtea „veneticului grec” un „turc bogat şi cam chefliu”, căruia fata i-a pus imediat „gând rău”, încercând să-l cucerească cu farmecul şi cântecele sale. Aşadar, „ciocoaica” a pus de un chef în cinstea turcului abia-venit şi, ca veselia să fie deplină, a trimis argaţii după scripcarul Şerban, despre care ştia că e nebun după ea. Aceştia l-au luat pe scripcar pe sus, mai mult fără voia sa (el presimţind, parcă, ceva!) şi l-au adus la curtea boierească. Când a ajuns aici, Şerban şi-a aruncat privirile rătăcite asupra oaspeţilor aflaţi în toiul chefului şi vede, printre aceştia, „mutra turcului ciorbagiu şi a iubitei lui ciocoaice”. Aceştia îşi spuneau vorbe dulci, giugiulindu-se ca doi porumbei. Ieşindu-şi din minţi şi turbat de mânie, Şerban a scos un răcnet ciudat, ca „de câine turbat”, a aruncat vioara cât colo şi s-a năpustit asupra turcului pe care l-a sugrumat „cât ai clipi din ochi”. Înmărmuriţi de spaimă, toţi s-au retras în mare grabă, furişându-se „ca puii de potârniche”, care pe unde apucau. De frică,  „ciocoaica fată” a murit pe loc în braţele turcului, Şerban plângând-o apoi amarnic, „în hohote şi suspine”. Văzând aceasta, el şi-a luat scripca, de unde o aruncase, şi a plecat nebun prin lume, nimeni nemaiştiind, nicicând, nimic despre el. Sătenii povesteau însă că vara, când se întorceau târziu de la muncile câmpului, pe lângă sat, acolo unde a fost cândva curtea boierească, s-auzea un cântec jalnic ca de vioară. Alţii povesteau că, printre ruinele acelui conac, au văzut chiar o „umbră de lăutar”, care cânta în adâncul nopţii „de-ţi rupea inima”. „Şi ca-n veci să se pomenească de vestitul scripcar Şerban, un bătrân după acele vremuri, om chiabur, a numit satul întreg , Şerbăneşti, după numele de botez al lui Şerban.

Aceasta ar fi, pe scurt, legenda comunei Şerbăneşti, pe care îmi propun să o public însă, mai târziu, în întregime, şi să o analizez, cât mai obiectiv, încercând să aflu cât adevăr şi câtă imaginaţie se împletesc în ea. După care, vom trage, poate, nişte concluzii de natură să schimbe puţin lucrurile... Cine ştie?!

Locuitorii comunei Şerbăneşti se numesc, în mod firesc, şerbăneşteni; cei din Şerbăneştii de Sus sunt denumiţi suseni iar cei de din Şerbăneştii de Jos, joseni; aşa îşi zic ei între ei şi aşa le zic localnicii din comunele vecine. Când vorbesc însă despre cele două sate principale tradiţionale ale lor, Şerbăneşti de Jos şi Şerbăneşti de Sus, ei le spun simplu: La Jos sau La Sus.  În mass-media însă, din păcate, cuvintele şerbăneştean sau şerbăneşteni nu se prea regăsesc. În acest scop, în ianuarie 2012, am făcut o încercare de a căuta pe Internet, în Google, ceva scris despre „şerbăneşteni” sau despre vreun „şerbăneştean” şi rezultatul a fost unul singur: „Pe şerbăneşteni i-au ajutat localităţile învecinate, neafectate de inundaţii...” Era un reportaj despre inundaţiile din 2 iulie 2005 [12]. Sper ca, în viitor, să citim mai multe despre şerbăneşteni şi, mai ales, să auzim numai de bine despre ei... 

Ediția: 07.02.2016

Enciclopedia comunei Serbanesti (EcS), jud. Olt

  Web-Stat web tracking Real Time Web Analytics

Clicky

Comments