Cătunul Comănești

A fost odată, în Șerbăneștii de Jos, o oază de verdeață și de liniște, un loc minunat ce se transforma însă – adesea – într-o insulă odioasă, răvășită de apele capricioase ale Dorofeiului. Se numea cătunul Comănești – acum, dispărut... De acolo, din acele locuri de vis și de coșmar, deopotrivă, a pornit și s-a răspândit – în sat și, mai apoi, în lumea largă – neamul Comăneștilor de la Șerbănești. Tot am promis, cu diverse ocazii, să scriu câte ceva despre istoria acestui cătun intrat deja în anonimat, și, iată că acum i-a venit, în sfârșit, rândul acestui documentar! Pentru că nu e drept ca acest cătun să intre definitiv în uitare, mai ales că, de-a lungul existenței sale, a fost îndeajuns de urgisit de vitregiile vremii... Impulsul mi-a fot dat de veteranul inginer șerbăneștean, Florea Pisăru (alias Fane Pisăru), care a copilărit – mai mult decât mine – în preajma acestui cătun, pe când acesta era încă plin de viață și de speranță! Fane Pisăru mărturisea decurând, un lucru minunat, care m-a pus pe gânduri: „Nu voi intra în amănunte, dar cătunul Comăneștiului mi-a fost foarte drag, deoarece acolo au locuit atât bunica mea adevărată – Zamfira Comănescu, soră cu Anton al lui Rebeagă, cât și bunica mea vitregă – Badea Alexandra” [1]⁾. Adică, ar cam fi momentul să scriu acest documentar, acum – nu mai târziu, cât timp mai avem încă amintiri de fapte trăite, nu doar povestiri din spusele altora...

Istoric. Prima atestare documentară identificată, deocamdată, în ce privește cătunul Comănești, datează din 1 aprilie 1864, când apărea Legea comunală a lui Cuza [2]⁾. Se spunea, cu acea ocazie, că în „vechime” satul Șerbănești de Jos s-ar fi numit și Stîrcu, Surcilești sau Comănești ²⁾. De fapt, acestea erau cătune ale satului, dar nu erau singurele. Că Surcilești sau Surcelești, de pildă, se numea actualul cătun Miculești... Ca și în cazul Surceleștilor, Ivăneștilor, Miculeștilor, Murgeștilor, Dumitrăneștilor, Vișineștilor sau Baboieștilor, Comăneștii a fost – cum spuneam – un cătun unde au locuit, la începuturi, toți cei din neamul lui Comănescu de la Șerbănești. Mai apoi, dată fiind expunerea frecventă la inundații a acestui cătun, cât și întinderea acestuia – limitată de configurația locului, neamul Comăneștilor s-a întins în toată comuna Șerbănești, atât la Jos cât și la Sus, dar și prin alte locuri din țară. Pe de altă parte, trebuie știut că numele de Comănescu și de Coman, în Șerbănești, sunt atestate documentar încă din 1831. Se cunoaște, de pildă, că: „În aprilie 1831 Elena Crețulescu și fiul ei, comisul Costache Crețulescu a făcut o datorie la părintele Ioanichie Stratonichie de la biserica Crețulescu din București și punându-i-se sechestru pe venitul moșiei au fost luați chezași 11 clăcași din Șerbănești. Clăcașii respectivi aveau o situație economică înfloritoare și prezentau garanții pentru achitarea împrumutului contractat de proprietarii moșiei.” ¹⁹⁾ Printre acești clăcași de nădejde ai boierilor Crețulești, proprietarii de atunci ai moșiei Șerbănești-Domnești (Șerbăneștii de Jos), se numărau și Radu Comănescu (50 ani) și Stan Coman (40 ani). Cât de „înfloritoare” era starea materială a acestora, ne-o spune doctorul în drept Iancu St. Toma în sursa citată ¹⁹⁾: Radu Comănescu lucra, pe moșia boierului, câte două pogoane de grâu, porumb, fân și orz, și creștea 10 cai, 4 boi, 6 vaci și 200 de oi; Stan Coman lucra 4 pogoane de porumb, 2 de grâu și 2 de fân, iar, ca animale, creștea 4 cai, 2 boi, 2 vaci, 30 de oi și 3 porci.

Istoricii și lingviștii, deopotrivă, susțin că numele Comănescu ar deriva din cuman [3]⁾, amintind de perioada ocupației cumane, a căror stăpânire a durat „cam două sute de ani, până la marea invazie tătară din anul 1241” [4]⁾. Asta ar însemna, pe de o parte, că istoria comunei Șerbănești este una destul de veche și, pe de altă parte, ar mai însemna că, după înfrângerea suferită de „cumanii conduşi de regele lor Cuthen” ⁴⁾, ceva cumani au mai rămas ”rătăciți” pe valea Dorofeiului și nu numai... Că, pe lângă numele Comănescu, întâlnit atât la Sus cât și la Jos (nu și la Buta!) și Coman (nume acum dispărut din Șerbănești), în zona Câmpiei Boianului mai sunt cunoscute și două toponime cu aceeași origine cumană: Comani (de la cumani, numiți și comani [5]⁾) și Coteana (de la regele cuman Cuthen, numit și Cotean [6]⁾). În documentarul intitulat Șerbănești, cu câțiva ani în urmă, făceam o expunere prin care încercam să argumentez că însăși denumirea de Șerbănești ar fi tot de origine cumană, fără a ști, atunci, că și savantul germano-austriac, Ernst Gamillscheg, afirmase cam acelasi lucru, pe la începutul secolului XX. Mai precis, el fiind prieten cu Dumitru Caracostea, în vara anului 1935 își petrecuse mai multe săptămâni printre șerbăneșteni, pentru a le studia particularitățile graiului, în conexiune cu cele ale locuitorilor din alte sate de pe valea Dorofeiului, cazat fiind la casa de la Sus a lui Caracostea. Cu acea ocazie, pornind atât de la argumente lingvistice, cât și de la o observație făcută la fața locului, el susținea că „și Șerbăneștii-de-Jos este de origine cumană” [7]⁾. Și argumentul aflat la fața locului, invocat de Gamillscheg, era faptul că „Cumanii au avut un cult special de cai, şi chiar până în zilele noastre, locuitorii din Şerbăneştii-de-Jos şi-au păstrat o adevărată predilecţie pentru cai” ⁷⁾. Adevărat...

Amplasament. Cătunul Comănești era amplasat între vechea vale a Dorofeiului și cătunul Dumitrănești. În Fig. 1, am făcut uz de harta militară a comunei Șerbănești, ridicată în teren în 1907, pe care am evidențiat locația acestui cătun aflat, atunci, încă în plină dezvoltare. Se pot observa vreo 10–11 locuințe ridicate, de-o parte și de cealaltă a uliței Comăneștilor, și mai multe parcelări pentru grădini și locuri de casă. Revenind, mai în detaliu, asupra hărții topografice militare de la 1907 (v. Fig. 2), ar fi de remarcat următoarele amănunte:

- Ulița care se desprindea din drumul Comăneștilor și ducea la neamurile lui Troașcă și Misalau nu exista, atunci – la începutul secolului XX, accesul la cele două proprietăți făcându-se direct din Șoseaua Mare, traversând locul târgului și Dorofeiul; se observă însă că pe proprietatea lui Troașcă era ridicată deja o construcție, chiar pe malul gârlei, construcție care ar trebui să fie acea troașcă de la care provenea porecla proprietarului, troașcă însemnând ferăstrău mecanic, acționat hidraulic [8]⁾, adică de apa Dorofeiului;

- Intrarea cu căruța în acest cătun se făcea, ca și pe vremea anilor ‘60 – ‘70, când mi-l amintesc eu, fie direct pe drumul Comăneștilor, ce se desprindea din drumul Dumitrăneștilor, la podul de la Școala Nouă, fie pe ulița de la Boncea, care era însă prea abruptă și plină de șanțuri săpate de șuvoaiele de ape pluvile, ea fiind o continuare a drumului ce urca în Dealul Papii; altfel, pe timp de secetă, se putea intra pe drumul Comăneștilor și direct din actuala stradă Lisa (v. Fig. 3 [9]⁾), prin spatele grădinii lui Poașcă, dar – încă de la 1907 –, se poate observa că Dorofeiul avea o albie auxiliară croită pe acest drum, în caz de inundații, chiar de lângă ulița ce cobora din Dealul Papii – loc unde gârla făcea un cot și se apropia foarte mult de drumul Comăneștilor.

Comăneșteni. Încercând să adun la un loc numele mai multor familii de șerbăneșteni care au locuit în fostul cătun Comănești, în ultima lui perioadă de existență, constat că nu e deloc ușor, dar o voi face, totuși, cu gândul că, în timp, voi dobândi mai multe informații și voi face completările sau corecturile necesare. Că mai bine-i să avem ceva istorie scrisă, decât nimic! De altfel, istoria – întotdeauna, se știe – este o carte începută și neterminată... Așadar, începând de la nord spre sud, dintre locuitorii cunoscuți ai fostului cătun Comănești au fost identificați, până acum, următorii:

Neamul lui Dopea locuia la intrarea în Comănești, pe partea dreaptă cum se vine dinspre Șoseaua Mare (actual, str. Dumitru Popovici), la urechea podului de lângă Școala Nouă (v. Fig. 4). Numele de familie al acestui neam a fost, evident, Comănescu, Dopea fiind doar o poreclă... Eu l-am cunoscut pe fiul acestuia, Ilie a-lu’ Dopea (Ilie Comănescu), care a locuit – împreună cu familia sa – în acel loc până prin 1975, când au avut loc inundații dezastruoase în majoritatea zonelor țării. Și pentru că, atunci când venea apa mare, Dorofeiul mai forma o ramificație prin fața curții acestuia, rămânându-i locuința izolată pe insula formată de apele umflate ale acestuia, își făcuse o punte de la urechea podului și până lângă casă, pe care o folosea adesea – ca scurtătură –, când venea de la Școala Nouă, unde lucra ca om de serviciu, chiar și atunci când nu era drumul Comăneștilor inundat. La podul de la Dopea, în spatele casei lui Ilie Comănescu, prin anii ’60, sătenii încă mai puneau cânepă la înmuiat în gârla care făcea acolo un gropan numai bun pentru așa ceva.

Neamul lui Rebeagă se întindea, cu câteva locuri de casă, pe partea stângă a drumului Comănești, cum se vine de la Școala Nouă (v. Fig. 2). Pe numele său real – Dumitru Comănescu, Rebeagă a avut cu Rebegoaia cel puțin trei copii: Anton Comănescu (Anton a-lu’ Rebeagă), Zamfia Comănescu și Ion Comănescu (Ionică a-lu’ Rebeagă), băieții fiind stabiliți – amândoi – în cătunul Comănești. Nepotul lor, Fane Pisăru, ne spune că a cunoscut-o pe Rebegoaia, care „era o persoană minunată și toată lumea îi spunea Moașa. Fără să aibă pregătire de specialitate, era renumită în toată zona pentru această meserie. Îi plăceau chefurile și din memorie vă spun că a trăit în jur de 100 de ani” ¹²⁾.

Anton Comănescu a fost căsătorit cu Maria Anton D. Comănescu (zisă Mița), cu care a avut 10 copii [10]⁾. Familia Anton și Mița Comănescu avea locuința în apropierea podului de la Dopea, acolo unde locuise Rebeagă. La Anton Comănescu, cunoscutul bănățean Florea Pisăru (zis Fane), plecat din Șoseau Mare, își amintește că se ducea și dormea foarte des, Lolu – unul dintre fiii acestuia, fiind colegul său de clasă, timp de 7 ani ¹⁾. Tot acolo, în Comănești – lângă neamul lui Rebeagă și pe malul drept al gârlei, Ilie și Ioana Pisăru – părinții lui Fane, aveau un loc de casă, unde cultivau diferite legume ¹⁾. Și-și mai amintește acesta că „Nenea Anton, tatăl lui Lolu, ne învăța cum să prindem pește cu niște coșuri confecționate din nuiele de salcie” ¹⁾, coșuri numite vârșe. Acum, în 2021, Lolu Comănescu „e stabilit la Craiova, unde a fost șeful depoului CFR” [11]⁾. Rada Comănescu, „care a murit la inundațiile din anul 2005” era, de asemenea, unul dintre copiii lui Anton D. Comănescu (zis Anton a-lu’ Rebeagă) [12]⁾. Dar și cunoscutul om politic, Ion Comănescu, a fost tot fiul lui Anton a-lu’ Rebeagă; despre el însă mi-am propus să vorbesc ceva mai jos, într-un paragraf separat, fiind mai multe de relatat. Un alt băiat de-al lui Anton se numea Vasile Comănescu, plecat și el din comună. Iar Mircea Comănescu era, se pare, cel mai mare dintre feciorii lui Anton Comănescu. Acesta din urmă ajunsese la București, fiind – pe la începutul anilor ‘50 – unul dintre șoferii lui Emil Bodnăraș ¹¹⁾, pe când acesta era ministrul forțelor armate. Cu ocazia revoltei femeilor de la Șerbănești, din 1954 ¹¹⁾, când au fost sparte magaziile [13]⁾ întovărășirii agricole atunci înființate ¹⁹⁾, Mircea Comănescu „și-a pierdut postul deoarece s-a observat că știa drumul spre Șerbănești” ¹¹⁾. Adică, Bodnăraș personal s-a deplasat atunci la Șerbănești să vadă ce s-a întâmplat și, observând că șoferul său cunoștea prea bine drumul, i s-a părut ceva suspect, nebănuind că el era șerbăneștean. Deoarece „regimul a trecut totul sub tăcere” ¹¹⁾, în legătură cu acest prim conflict al colectivizării forțate, doar Mircea a simțit că ceva s-a întâmplat...

Zamfira Comănescu a fost căsătorită cu Iancu Pisăru, în Șoseaua Mare, cu care a avut trei băieți: Bratu, Ilie și Ticu ¹⁴⁾.

Ion Comănescu (Ionică a-lu’ Rebeagă) locuia undeva, înainte de ulița ce ducea la Misalu și la Troașcă, spre extremitatea sudică a locurilor de casă aferente celor din neamul lui Rebeagă. Ionică era croitorul satului, „singurul croitor autorizat din comună”, cum spunea el ¹⁾ cu mândrie.

Bonghiță locuia la răspântia drumurilor Comănești cu Dumitrănești (v. Fig. 8). Dar, dat fiind faptul că pe acest loc de casă era ridicată o construcție încă din 1907, ar însemna că întemeietorul de neam nu era Bonghiță, ci părinții acestuia sau poate chiar străbunii... Bonghiță este porecla ultimului proprietar al acelui loc de casă, care s-a mutat, după inundațiile din 1975, vizavi de Școala Nouă, în fosta casă a Linei lui Bordei, acolo unde fusese ”alimentara”, înainte de a se construi magazinul general. Bonghiță avea un băiat, Viorel, născut în cătunul Comănești.

Neamul lui Troașcă locuia pe ulița ce se înfunda chiar acolo unde locuia acest neam (spre nord) și neamul lui Misalau (spre sud), uliță despre care vorbeam și ceva mai sus (v. Fig.2). Troașcă era, evident, o poreclă, pentru că ­– altfel ­– numele de familie al acestui neam era Comănescu... Constantin Comănescu (v. Fig. 4), zis Costică a-lu’ Troașcă, a fost fiul acestuia și a locuit în Comănești, pe locația casei părintești, până la inundațiile din 1975, când s-a mutat în cătunul Giugelani, unde și-a construit o nouă casă. Constantin Comănescu lucra la brutăria CAP-ului, ca brutar, este căsătorit cu Maria Comănescu (născută Turlea, v. Fig. 4) și au împreună trei copii, toți născuți în cătunul Comănești: Gigel (v. Fig. 4), Florin și Irina.

Neamul lui Misalau locuia, cum spuneam, pe aceeași uliță cu neamul lui Troașcă (v. Fig. 2). Pe numele său adevărat, Misalau se numea Constantin Comănescu și, „în aceeași curte cu acesta, dar în case separate”, locuia și Lisandru Comănescu, căsătorit cu Stanca Comănescu, sora Alexandrei Badea – soția de-a doua a lui Iancu Pisăru ¹⁾. Povestea de viață a Alexandrei Badea este una greu de înțeles. După cum își amintește Florea Pisăru, ea „era o femeie iubitoare și blajină, în schimb bunicul era mai tot timpul supărat și nemulțumit, din care cauză se certau foarte des, cred că nici nu se potriveau. Când era certată sau ceva și mai rău, bunica mea mergea la sora ei – Stanca, pe partea cealaltă a Dorofeiului, adică în cătunul Comănești. Acolo, la sora ei, stătea până mergea bunicul s-o aducă acasă; mă duceam și eu, dar fără succes.” [14]⁾ După cum povestește distinsul șerbăneștean Florea Pisăru, „în aceeași curte stăteau doi frați, Costică și Lisandru lui Misalau, acestuia din urmă îi mai spunea și Capră. Costică al lui Misalau avea doi copii, pe Costică si Petre, iar Lisandru lui Misalau (soțul lui Stanca, sora bunicii) avea doi copii, pe Leana și Ion” ¹⁴⁾. În Fig. 5 o putem vedea pe Stanca Comănescu, soția lui Capră (Lisandru Comănescu), în ce privește însă neamul lui Misalau, aceste ultime informații mă pun într-o oarecare confuzie, eu știind că Misaloaica (Floarea Comănescu), rămasă văduvă, se mutase în cătunul Lisa, după inundațiile din 1975, în apropiere de fiul său, Constantin Comănescu (Costică a-lu’ Misalau), care își făcuse casă în Lisa încă din anii ’60, când se căsătorise cu Constantina Comănescu (Didina), care este născută în Floru...

Mișu Comănescu locuia pe drumul Comăneștilor, colț cu ulița ce mergea la Misalau și la Troașcă, spre sud, lângă neamul lui Străinu, despre care vom vorbi în cele ce urmează ¹⁾.

Neamul lui Străinu își avea gospodăria între Mișu Comănescu și neamul lui Becheanu, pe malul drept al vechii gârle. Ultima familie din neamul lui Străinu, care a locuit în Comănești, a fost cea a lui Ion Străinu ¹⁾. După inundațiile din 1975, această familie s-a mutat în cătunul Dumitrănești, în partea de nord a cimitirului din Dealul Papii, pe ulița celor din neamul lui Drugă. Ion Străinu avea un băiat, Aurel Străinu, care era născut în cătunul Comănești. După cum sugerează numele, acest neam era – se pare – la origine, străin, fie de fostul cătun Comănești, fie de comuna Șerbănești...

Neamul lui Becheanu a locuit către extrema sudică a cătunului Comănești, între neamul lui Străinu și Radu lui Floricel ¹⁾. Ultima familie, din neamul lui Becheanu, care a locuit în Comănești a fost familia lui Radu Becheanu (zis Radu lui Gore), fiind fiul lui Gore Becheanu. Radu avea un băiat, George Becheanu, născut, în Comănești. După inundațiile din 1975, s-a mutat în cătunul Giugelani, acolo unde s-au mutat – mânați de necaz – mai mulți comăneșteni.

Radu lui Floricel, al cărui nume de familie nu-l știm cu certitudine deocamdată, a locuit între neamul lui Becheanu și Dumitru Țiganu ¹⁾, pe aceeași parte a drumului Comăneștilor. Acesta avea un băiat înfiat, pe nume Lucică ¹⁾ (zis Belferu). Casa unde a locuit Belferu mai era încă la locul ei, în PUG-ul din 2004 (v. Fig. 8), el refuzând să se mute din Comănești deși trăia singur, neavând propria familie. I se spunea Belferu deoarece el, neînsurat fiind și crezându-se a fi cineva în sat, umbla în zilele de sărbătoare îmbrăcat la costum și cravată, ca un belfer, cum se autointitula el, mai în glumă, mai în serios. Porecla i s-a nimerit deoarece în Șerbănești, la acea vreme, nu purtau cravată decât anumiți dascăli sau funcționari, deci, deși el se considera o persoană care trăiește în lux, sătenii i-au apreciat umorul și i-au atribuit porecla aceasta în sens peiorativ; că nu i se potrivea, desigur...

Lupoaica, pe numele său adevărat Dumitrana Ioana, locuia peste drum de Radu lui Floricel, în spatele grădinii lui Ilie Dumitrana (Ilie a-lu’ Tăbou). A fost căsătorită cu Lilea, care era cioban la oile comăneștenilor și dumitrăneștenilor, și aveau împreună un băiat numit Vasile Dumitrana (Vasilică al Lupoaicii). Cu Vasilică am fost coleg în clasele primare, până prin clasa a treia, când a renunțat la școală, angajându-se porcar, împreună cu tatăl său, la ferma de porci ce se înființase la Crâng, pe malul stâng al Dorofeiului. Lupoaica lucra și ea la muncile câmpului și prin sat, pe unde era solicitată, ca ajutor, dar avea anumite furii de nebunie, când arunca cu bolovani după copiii care strigau după ea Lupoaica, numai așa ca s-o enerveze... De ce i se spunea Lupoaica nu prea știu, dar am reținut că avea o vorbă ușor răgușită, bărbătească, adică vorbea de parcă ar fi văzut lupul, iar lui Lilea al lui Bâzgan – soțul ei, nimeni nu-i zicea Lupu... Am fost la ei în casă de câteva ori, o dată cu învățătoarea mea, Virginia Marușcă, care dorea să-l convingă pe Vasilică să vină la școală, că începuse să absenteze frecvent. Trăiau într-o colibă amărâtă, neîngrădită și neîngrijită de niciun fel…Pe Vasilică nu-l mai trimiteau la școală că nu aveau bani să-i cumpere încălțăminte și haine, iar lui i se făcuse rușine să mai vină desculț la școală, nespălat și îmbrăcat zdrențuros. Altfel, Vasilică era băiat isteț, nu își făcea temele, că nici rechizite școlare nu prea avea, dar prindea din zbor tainele învățăturii destul de ușor.

Dumitru Țiganu, al cărui nume de familie nu-l cunoaștem încă, a locuit lângă Radu lui Floricel, locuința sa fiind ultima de pe drumul Comăneștilor – partea stângă, venind dinspre Școala Nouă. Acesta era om muncitor, „mare meșter în reparat căruțe” ¹⁾ și, locuind în fundul grădinii lui Ilie Pisăru, „cât era ziua de mare” el se auzea bocănind ¹⁴⁾. Dumitru „avea trei băieți și o fată”, iar familia și casa lui au dispărut subit, ca un blestem, prin anii ‘60. Eu eram copil atunci și mă aflam în Dealul Papii, la mamarea Budicoaia, când s-a dus vestea în sat, din câte reținusem eu, că Dumitru Țiganu a fost găsit spânzurat în podul casei. Respectabilul inginer Florea Pisăru mărturisește însă că „de la mama știu, că nu el s-a spânzurat, ci soția lui, dintr-un motiv oribil, pe care nici hârtia nu-l suportă să-l scriu și că, chiar Dumitru Țiganul ar fi ajutat-o să facă acest gest” ¹⁴⁾. Oribil, într-adevăr, acest deznodământ! După acest sinistru eveniment, locuința lui Dumitru Țiganul a dispărut fără urmă și locul său de casă îl luase în stăpânire fostul CAP, că – prin 1970 – ne ducea cu clasa să cultivăm ceapă pe acel loc, când aveam ore de agricultură. Tot pe acolo, se pescuia în Dorofei, se scăldau copiii – vara, iar femeile băgau cânepa la înmuiat.

Neamul lui Boncea, neam numit Comănescu, a locuit, la început, pe drumul Comăneștilor (partea dreaptă, venind dinspre Școala Nouă), așa cum se poate observa în harta militară din Fig. 2. Mai târziu, datorită inundațiilor, casa a fost mutată mai în deal, cu ieșire în drumul Dumitrăneștilor, acolo unde, sub o formă nouă – renovată, se mai află încă și acum. Boncea a avut trei băieți: Marin (zis Sulă), Stan și Costică. Sulă a-lu’ Boncea își făcuse casă în dealul Miculeștilor, iar Stan și Costică (neînsurat) au rămas în casa părintească, ce fusese integrată, cum spuneam, în cătunul Dumitrănești.

Pe partea dreaptă a drumului Comăneștilor, venind dinspre Școala Nouă, au mai locuit, cu siguranță, și alte familii – neidentificate, deocamdată, ca nume –, așa cum rezultă din Fig. 2. Tot pe partea dreaptă a acestui drum, în apropierea uliței de la Misalau, era și o fântână cu cumpănă, de care se foloseau comăneștenii.

Ion Comănescu. Dacă ar fi să vorbim despre cea mai importantă personalitate pornită pe drumul afirmării profesionale de pe ulița Comăneștilor, atunci ar trebui să începem, fără doar și poate, cu Ion Comănescu. Despre „Nelu (Ioan) Comănescu”, prietenul și verișorul său, Florea Pisăru, spune că „a fost un om de valoare, o spun cu toată convingerea. Am avut multe întâlniri cu el, am făcut revelioane, la Craiova sau la București, a fost de două ori la Timișoara, am fost la nunta lui la Sighișoara și, cu mare regret o spun, am fost și la înmormântarea lui.” ¹²⁾ Așadar, Ion Comănescu ne-a părăsit... Să vedem însă, în câteva cuvinte, cine a fost, de fapt, Ion Comănescu!?

Ion Comănescu s-a născut pe 9 mai 1941 [15]⁾, în cătunul Comănești, fiind fiul lui Anton și al Mariei Comănescu. El a absolvit Facultatea de Economie Industrială, Construcții și Transporturi, obținându-și doctoratul în acest domeniu ¹⁵⁾. În 1960, când avea doar 19 ani, a devenit membru al Partidului Comunist Român, după care a fost promovat, rând pe rând, în diverse funcții de partid și de stat. După regula acelor ani, pentru a putea deține aceste funcții, a trebuit să frecventeze și Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“ ¹⁵⁾. Dintre funcțiile deținute de Ion Comănescu, s-ar putea aminti următoarele: membru al Biroului C.C. al U.T.C., adjunct de șef de secție la C.C. al U.T.C. (1971 – 1974) [16]⁾ [17]⁾; secretar cu probleme organizatorice în Comitetul de partid al sectorului 2 al P.C.R. (1982) [18]⁾; ministru secretar de stat la Ministerul Comerțului Interior (18 apr. 1985 – 15 apr. 1987); membru al Comisiei pentru analiza activității de soluționare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii adresate Consiliului de Stat (din 4 iul. 1985); membru al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare (din 24 sept. 1985); secretar pentru probleme organizatorice al Comitetului județean de partid Olt (15 apr. 1987–1989); membru al C.C. al P.C.R. (24 nov. – 22 dec. 1989) ¹⁵⁾. În Fig. 6, datorată verișorului său, inginerul Florea Pisăru, îl putem vedea pe Ion Comănescu pe când era ginere, alături de doi dintre frați, Lolu Comănescu (dr.) și Vasile Comănescu (stg.), și de soțiile lor. Din funcția de secretar cu probleme organizatorice la Comitetul județean de partid Olt, Ion Comănescu „a ajutat foarte mult comuna, fapt ce l-a determinat pe primarul Titi Perigrad să-i acorde titlul de cetățean de onoare” ¹¹⁾. Aceasta se întâmpla în iunie 2003, cu ocazia aniversării a 490 de ani de la atestarea documentară a comunei, când i se conferea acest titlu, de cetățean de onoare, și istoricului Matei D. Vlad ^{11) [19])}. Fotografia din Fig. 7, datorată aceluiași inimos șerbăneștean, Florea Pisăru – invitat la eveniment, reprezintă o secvență desprinsă din ceremonia de acordare a titlului de cetățean de onoare celor două personalități șerbăneștene: Matei D. Vlad și Ion A. Comănescu. Alături de primarul Titi Peligrad, printre participanții ce apar în această fotografie, îi putem vedea pe Ion Comănescu – central și în plan secund, purtând o insignă în piept –, și – pe rândul din față, ultimul din dreapta, surprins privind spre cineva din spate –, Lolu Comănescu.

Din câte rețin eu că se vorbea în sat, prin anii ’80, Ion Comănescu ar fi fost cel care a facilitat demararea lucrărilor de deviere și drenare a apelor Dorofeiului, lucrări care au presupus proiecte, aprobări, resurse și fonduri însemnate alocate de la stat. Ba, mai mult, se vorbea atunci că întreg cătunul Comănești, unde se născuse și copilărise Ion Comănescu, era în plan să devină parc comunal... S-a făcut ceva, și atunci și după aceea, după cum vom vedea – ca amenajări de îmbunătățiri funciare –, dar mai e încă mult de lucru cu apele Dorofeiului.

Devierea Dorofeiului. După inundațiile catastrofale din vara anului 1975, s-a pecetluit – în mod trist și irevocabil – soarta cătunului Comănești. Atunci era momentul în care Ceaușescu a cerut să se treacă la sistematizarea satelor. În primele zile ale anului 1976, în județul Olt avuseseră loc „dezbateri publice privind schiţele de sistematizare”, iar după 1980 se prevedea ca Șerbăneștii să devină oraș [20]⁾. Cu acea ocazie au fost puse restricții de a se mai construi în zonele inundabile ale comunei

și, mai mult de atât, introducerea electrificării, care atunci era în derulare, nu s-a mai făcut pe ulițele Comăneștilor. S-a gândit, de asemenea, un plan de deviere și drenare a apelor Dorofeiului, astfel încât casele și grădinile celor din cătunele Comănești, Dumitrănești, Murgești și Șoseaua Mare să fie cât mai puțin afectate. Dar directivele acestui tip de plan erau deja trasate de Ceaușescu, tot după inundațiile din 1975, când indica – la Iași, „în legătură cu lucrările de îmbunătățiri funciare care urmează să se execute”, ca acestea „să fie revizuite împreună cu specialiştii de la Consiliul Naţional al Apelor în vederea identificării celor mai avantajoase soluţii din punct de vedere economic” [21]⁾. Și, tot atunci, Ceaușescu spunea că „într-o primă etapă trebuie să ne gîndim la amenajarea unor lacuri mari, care să rezolve definitiv problema apărării localităţilor de inundaţii şi cea a aprovizionării cu apă industrială şi potabilă, urmînd ca într-o fază ulterioară să se treacă la regularizarea sistematică a rîurilor prin corectarea cursului lor, adîncirea şi lărgirea albiei, înălţarea unor diguri suficient de puternice ca să reziste la viituri oricît de mari” ²¹⁾. De aceea, acest plan, din considerente economice și de exproprieri, nu a fost respectat, dar el a fost preluat întocmai (în mod inexplicabil) în PUG-ul din 2004 al comunei Șerbănești (v. Fig. 8). Iar, în prima etapă a programului trasat de Ceaușescu, nu se amenajase decât barajul de pe Pojorâta, de la marginea vestică a satului Șerbănești... Comparând, așadar, zona fostului cătun Comănești, așa cum este ea reglementată prin harta urbanistică din Fig. 8, cu vederea din satelit a acesteia (v. Fig. 9 [22]⁾), se pot observa lesne două mici anomalii:

1. Drumul Comăneștilor și drumul ce mergea la neamul lui Craiu, legând actualele străzi Dumitrănești cu Murgești, trebuiau să rămână neafectate de lucrările de deviere a Dorofeiului (mai puțin ulița de la Misalau, care nu mai apare);

2. S-a neglijat complet faptul că în bucla nordică, scurtcircuitată, a Dorofeiului, se varsă valea Ceairului, la nord de fostul cătun Comănești, un afluent important, cu o lungime de peste 3 km, în care ar trebui să se verse, dirijat, Gropăriile dar și toate scursurile de pe dealul Stârcului.

În fapt, noua albie a Dorofeiului a fost croită chiar peste drumul Comăneștilor și peste ulița de la Craiu, pe unde apa își crease deja vad în decursul frecventelor inundații, iar drumul de acces la proprietățile comăneștenilor, izolate prin această deviere, a urmat noile maluri ale Dorofeiului.

E clar că astfel de erori s-au făcut din cauza proiectanților și a topometriștilor, care parcă nici nu ar fi fost la fața locului vreodată, iar lacurile acelea mari de care vorbea Ceaușescu, ar fi trebuit să preia, pe sub un pod în toată regula, scursurile de pe valea Ceairului și să se integreze peisagistic în acel parc de vis despre care se vorbea cândva (v. Fig. 8).

Dispariția cătunului Comănești. Prin 2004, după cum se poate vedea în Fig. 8 [23]⁾, conform Planului Urbanistic General (PUG) al comunei Șerbănești, ar rezulta că pe locația fostului cătun Comănești mai erau încă „în picioare” vreo 5–6 locuințe, deși ulița Comăneștilor devenise de ani buni albia principală a Dorofeiului... Constrângerile urbanistice amintite ceva mai sus, îi determinaseră pe majoritatea comăneștenilor să își aleagă un alt loc de casă, din cele oferite de primărie. Pe 2 iulie 2005, într-o zi de sâmbătă, s-au produs cele mai cumplite inundații cunoscute în istoria comunei Șerbănești, cantitatea de precipitații ajungând atunci la 168 l/m² în 24 ore [24]⁾. Ca urmare, barajele de la Potcoava și Movileni [25]⁾, dar și cel de pe valea Pojorâtei, de care aminteam ceva mai sus, au cedat. Pe 5 iulie, presa relata de la fața locului că „la douăzeci și patru de ore de la revărsarea apelor”, comuna Șerbănești arăta „ca un cîmp de bătălie” [26]⁾. Atunci au murit, din cauza inundațiilor, nevrând „să plece de la casele lor pentru nimic în lume”, trei localnici: Rada Comănescu, Aurelia Nicola și Gheorghe Vizitiu ²⁶⁾. Rada Comănescu (fata lui Anton a-lu’ Rebeagă) era ultimul locuitor al cătunului Comănești… Locuința ce marca locul de unde please în lume neamul lui Rebeagă se mai putea vede încă, în ruinare, până prin anul 2016 (v. Fig. 9 [27]⁾). Acum, din păcate, „nu mai locuiește nimeni” în fostul cătun Comănești (v. Fig. 10) și „toată zona este plină de buruieni și bălării” ¹⁾.

Concluzii. Deși despre cătunul Comănești se va vorbi, de acum înainte, doar la modul trecut, toți șerbăneștenii din neamurile lui Comănescu n-ar trebui să uite niciodată că prin acele locuri își au rădăcinile. Iar dacă acest documentar, din lipsă de informații, are încă multe omisiuni ori ceva erori, am speranța că, încet–încet, cu ajutorul cât mai multor șerbăneșteni, el se va întregi și perfecționa, astfel încât să redea imaginea cât mai fidelă a unui trecut zbuciumat, ce nu trebuie uitat. Mi-aș dori, de asemenea, ca în acest mod, să motivez – cumva – perpetuarea toponimului Comănești pe meleagurile șerbăneștene. În rest, Dumnezeu cu mila! Scenarii optimiste sunt suficiente.

Craiova, 25 septembrie 2021

Referințe documentare:

[1]. PISĂRU, Florea și Vasile, Pisăru – Corespondență. E-mail, Timișoara, 15 mai 2021.

[2]. * * * - Indicele comuneloru României după noua organisare a Legei comunale. Ministeriulu de Interne, Agricultură și Lucrări Publice, Imprimeria Statului, Bucuresci, 1865.

[3]. DRĂGANU, Nicolae – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei. Imprimeria Națională, București, 1933, p. 529.

[4]. * * * – Cumani. Enciclopedia României, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cumani, accesare 29 august 2021.

[5]. HOWORTH, H.H. – The Comans and Petchenegs. În „Journal of the Ethnological Society of London” nr. 1, Vol. 2, Londra, aprilie 1870, p. 88.

[6]. DIACONU, Petre – Cumanii și originea familiei lui Dobrotiță. În „Revista istorică”, Tom 5, Editura Academiei Române, București, martie-aprilie 1994, p. 286.

[7]. LANGE-KOWAL, dr. Ernst Erwin - PROBLEME ROMÂNEŞTI PRIVITE DE STRĂINI. În revista „Sociologie Românească” nr. 4, București, 1 aprilie 1937, pp. 190-191.

[8]. * * * – DEX. Dexonline.ro, https://dexonline.ro/definitie/troa%C8%99c%C4%83, accesare 8 septembrie 2021.

[9]. * * * – Șerbănești. Google Maps, imagine captată în octombrie 2019.

[10]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[11]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 5 aprilie 2021.

[12]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 16 aprilie 2021.

[13]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 24 iunie 2020.

[14]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 20 mai 2021.

[15]. * * * - Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989. Dicționar. CNSAS, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 170.

[16]. * * * - Plenara C.C. al U.T.C. În ziarul „Scînteia tineretului” nr. 6769, București, 23 februarie 1971, p. 1.

[17]. * * * - Cronica UTC. În ziarul „Scînteia tineretului” nr. 7928, București, 16 noiembrie 1974, p. 5.

[18]. GEORGESCU, Oprea - Din zori pînâ-n seară, din seară pînă-n zori. În revista „Flacăra” nr. 41, București, 15 octombrie 1982, p. 10.

[19]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[20]. ROUĂ, Emilian - OLT: Schiţele de sistematizare a localităţilor îndezbatere publică. În ziarul „Scînteia” nr. 10390, București, 3 august 1978, p. 1.

[21]. * * * - Vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu în județe din Moldova. În ziarul „Steaua Roșie” nr. 169, Târgu Mureș, 20 iulie 1975, p. 1.

[22]. * * * – Șerbănești. Google Earth Pro, data imaginilor: 17 august 2018.

[23]. * * * – Plan Urbanistic General (preliminar). Comuna Şerbăneşti. Primăria Şerbăneşti, 2004.

[24]. * * * – Hotărârea Consiliului Local nr. 8, privind aprobarea Planului de Analiză şi Acoperire a Riscurilor

al Comunei Şerbăneşti. Consiliul Local Şerbăneşti – județul Olt, 26 februarie 2010.

[25]. * * * – Memoriu de prezentare al județului Olt. Comitetul Județean Pentru Situații de Urgență Olt, Slatina, 2006, http://arhiva.rowater.ro/daolt/Planuri%20judetene%20aferente%20bazinului%20hidrografic%20Ol/Plan%20Ap%C4%83rare%20Jude%C5%A3ul%20Olt/3_MEMORIU.pdf, accesare 21 august 2021.

[26]. * * * – Prima zi după potop. În ziarul „Gazeta de Sud”, Craiova, 5 iulie 2005, https://www.gds.ro/Local/2005-07-05/Prima-zi-dupa-potop/, accesare 17 august 2021.

[27]. * * * – Șerbănești. Google Earth Pro, data imaginilor: 18 aprilie 2016.

Accesați fișierul în format pdf: