Florea Pisăru

Tot auzeam eu, încă de prin anii de liceu, de un anume șerbăneștean, băiat de-al lui Ilie Pisăru, care ajunsese om cunoscut și respectat prin părțile Timișoarei, dar nu-mi imaginam, la acea vreme, că voi ajunge vreodată să-l cunosc sau să scriu despre el, ca despre o legendă șerbăneșteană încă vie, urzită – poetic – lângă apa Dorofeiului și săvârșită ­– epopeic –, printre apele Banatului. Dar, iată că minunea s-a întâmplat, totuși! Încet-încet, am început să-l descopăr – cât de cât – pe inginerul hidrotehnist Florea Pisăru, care se află în spatele acestei legende. Povestea lui de viață și reușita sa profesioală merită a fi cunoscute de către toți șerbăneștenii și nu numai, mai ales că – după cum vom vedea – Florea Pisăru a avut interferențe interesante cu alți intelectuali de elită ai comunei Șerbănești, din generația sa sau ceva mai tineri. Hai să-l cunoaștem, așadar, pe inginerul Florea Pisăru!

Fig. 1. Casa lui Ilie Pisăru, august 2012 (stg.) vs. octombrie 2019 (dr.)

Locul și data nașterii. Florea Pisăru s-a născut pe 14 octombrie 1937, în satul Șerbăneștii de Jos. Era o zi de sărbătoare – marea sărbătoare ortodoxă a Sfintei Paraschiva – și zi în care la Drăgănești era mare târg, unde șerbăneștenii mergeau pentru a-și face ceva provizii pentru iarnă. Că drumul Drăgăneștilor era, atunci, mult mai scurt – direct peste câmpul Boianului –, cale de vreo 15 km de mers cu căruța. Părinții săi i-au zis Fane – deși îl botezaseră Florea, nu Ștefan; îi ziceau Fane „după cum îl chema pe prietenul lor, Fănică al lui Adam” [1]⁾. Și tot cu numele de Fane îl știam și eu, dar și șerbăneștenii care îl cunosc. Casa în care s-a născut și în care a copilărit Florea Pisăru se mai află încă în Șoseaua Mare, acum str. Dumitru Popovici nr. 111 (v. Fig. 1 [2]⁾). În fotografia din stânga, datând din august 2012, când mama lui Florea Pisăru – Ioana, încă mai trăia, casa părea mai plină de viață, iar banca de la poartă – dimensionată pe măsura divanului ce se întrunea acolo, cândva – încă mai exista. În octombrie 2019 (fotografia din dreapta), Ioana Pisăru murise de câțiva ani, casa intrase deja în ruină, iar banca de la poartă dispăruse, dându-se uitării divanul care era odată la Ilie Pisăru... Ca o speranță, totuși, pentru Șerbănești și șerbăneșteni, în fotografia din dreapta se poate observa, parcă, o transformare urbană ce vine din spate!

Părinții. Neamul lui Pisăru – din Șerbănești – a fost grupat, inițial, în Șoseaua Mare, undeva pe malul Dorofeiului, în apropiere de fostul parc și de actualul loc al târgului, după care s-a extins și peste stradă (lângă neamul lui Schneider), dar și prin Stârcu sau prin alte locuri din țară. Când se năștea Florea Pisăru, în 1937, părinții săi, Ilie și Ioana, erau destul de tineri: tatăl avea 25 de ani, iar mama doar 19 ani, Fane fiind primul lor copil.

Tatăl, Ilie Pisăru, s-a născut în satul Șerbăneștii de Jos, în anul 1912 și era fiul lui Iancu Pisăru, cu care a trăit în aceeași curte, lui Ilie rămânându-i – în cele din urmă – casa bătrânească. Iancu Pisăru, pe care îl putem vedea în fotografia de familie din Fig. 2, a avut trei băieți: Bratu, Paraschiv (zis Ticu) și Ilie. El a fost căsătorit cu Zamfira Comănescu (fata lui Rebeagă), cu care a făcut cei trei copii. Mai târziu, Zamfira murind de tânără, Iancu Pisăru s-a recăsătorit cu Alexandra Badea, femeia care apare lângă el, în fotografia din Fig. 2, și care i-a devenit bunică vitregă lui Florea Pisăru.

Bratu lu’ Iancu era băiatul cel mare al lui Iancu Pisăru și îi făcuse casă lângă a lui, spre nord, tot pe malul Dorofeiului. Înainte de 1947, atât Bratu, cât și „soția lui, Maria, și fiica lor Ioana, au murit de tuberculoză”, unul după altul, „în câteva luni de zile” ²²⁾, fapt ce îl marcase profund pe copilul – de atunci – Fane Pisăru.

Ticu lui Iancu, al doilea dintre băieții lui Iancu Pisăru, se numea, de fapt, Ivănescu Paraschiv și „avea acest nume deoarece a fost înfiat de familia Ivănescu, din cătunul Miculești” ²²⁾. După ce „a terminat școala primară, a plecat la București, unde a învățat cizmăria” ²²⁾. Prin 1947, s-a întors însă în Șerbănești, „împreună cu fiica și soția sa” și, după cum își amintește Florea Pisăru, acesta „nu a mai vrut să meargă la familia Ivănescu și bunicul meu – Iancu Pisăru –, l-a primit cu brațele deschise, oferindu-i loc de casă lângă el”, acolo unde stătuse Bratu Pisăru, fratele cel mare. Atunci, când unchiul său – Ticu se întorcea de la București, Florea Pisăru vedea „prima dată un aparat radio, VICTORIA scria pe el, și bunicul [Iancu Pisăru] a spus că ar fi mare minune dacă cel care se aude s-ar mai și vedea” ²²⁾. Și minunea aceasta avea să se întâmple cât de curând, că – în 1957 – apărea Televiziunea Română... Mai târziu, „după moartea lui Ticu Ivănescu și a soției sale, fiica lor a vândut proprietatea” unuia dintre nepoții lui „Gheorghe al lui Neacă” (Gheorghe Andrei). Actual, pe locul unde au trăit Bratu și Ticu, frații lui Ilie Pisăru, „se află unități comerciale” ale acestuia ²²⁾, așa precum se poate observa în Fig. 1 (dr.).

Fig. 2. Membri ai familiei Pisăru, 1939: Ioana, Fane, Ilie, Iancu, Badea și Stanca (soră cu Badea)

Ilie a-lu’ Iancu, cum era cunoscut în comună tatăl lui Florea Pisăru, era băiatul cel mic al lui Iancu Pisăru și era tipul omului care se ocupase cu de toate în satul lui, de la munca câmpului, a pogoanelor pe care le moștenise sau cu care fusese împroprietărit – înainte de colectivizare, la șef de atelaj la CAP – după colectivizare; dar, în permanență, viza mici afaceri, mai mult sau mai puțin licite, deși el era – practic – semi-analfabet. După cum își amintește Florea Pisăru, singura lui pregătire era un curs de alfabetizare, în urma căruia învățase să citească ziarul, dar numai literele mari le cunoștea ¹³⁾. Cu toate acestea, Ilie Pisăru era, în felul lui, un dibaci speculant și, de aceea, lui Fane – copilul lui, nu-i plăcea de el, fiindu-i rușine de oamenii pe care-i coțcărea. Dacă venea un om cu o găină să i-o vândă și îi cerea – de exemplu – 50 de lei pe ea, el îi oferea 10 lei, zicând: „Dă-l, mă, în p...da mă-sii că nu pleacă el înapoi acasă cu ea!” Și, tot așa, făcea cu achizițiile de tot felul: boabe de porumb, grâu, orice ¹³⁾. Prin anii ‘60 – când apăruseră autobuzele RATA și la Șerbănești era cap de traseu, atât pentru ruta de Drăgănești cât și pentru cea de Roșiori – Ilie Pisăru și cu Stan al lui Matei, erau cei care asigurau cazarea șoferilor acestor autobuze, care rămâneau la Șerbănești peste noapte, nefiind din localitate. Era și aceasta o mică afacere! Altfel, când era vorba de bunurile fostului CAP Șerbănești, unde lucra ca șef de atelaj, Ilie Pisăru era om darnic; că „se lăsase greu convins să intre în G.A.C.” [3]⁾. De aceea, când trecea cu căruța plină de porumb, toamna, obișnuia să arunce – întotdeauna­ câțiva porumbi copiilor ce se jucau pe drum, ca să-și ia și ei mere, când veneau merarii de la munte. Și cum copii erau mulți și nu toți apucau să adune de pe jos, câte un porumb, atunci începeau să se roage de el: „Nea Ilie, dă și mie!” Câteodată le asculta ruga copiilor, altădată se ferea să nu fie observat de cineva și să-l pârască la șefii CAP-ului. De aceea, de cum îl vedeau că vine cu căruța încărcată, copiii de pe drum începeau să strige dinainte: „Nea Ilie, dă și mie!”, iar el se amuza, sarcastic și cu amărăciune, de această milogeală rimată a sărăciei de atunci, pe care-o auzea neîncetat, de cum intra în sat cu căruța plină și până ce ajungea la magaziile CAP-ului. Față de fiul său, Fane, după cum vom vedea, a avut un „comportament contradictoriu” ³⁾: se bucura și se lăuda în tot satul cu reușitele acestuia, dar nu l-a îndemnat niciodată să meargă mai departe la studii, gândind că mai bine i-ar putea fi de ajutor acolo, în sat, la muncile câmpului, fiind feciorul cel mare... Altfel, Ilie Pisăru era om muncitor și la locul lui, dar avea și el – ca tot omul – un obicei mai ciudat. Născocise un fel de pedeapsă, pentru copilul său, Fane, pedeapsă de neînțeles chiar și acum: „când era supărat pe mine – și asta se întâmpla foarte des, deoarece eram cam neastâmpărat – mă punea să mut lemnele, care de fapt erau niște surcele de salcie” ³⁾. Și nu pricepea deloc, Fane, de unde atâta grijă pentru acele lemne, că iarna părinții săi făceau focul în sobă cu paie, nu cu lemne, ca toți șerbăneștenii de atunci. Să nu uităm însă că Ilie Pisăru făcuse războiul și fusese luat prizonier „în două rânduri, la Cotul Donului și la Întorsura Buzăului, și de fiecare dată a reușit să evadeze” ³⁾. Deci avea el strategia lui pentru a-i reuși planul... Că de evadat, de sub tutela lui autoritară, a reușit să evadeze, până la urmă, atât Fane, cât și ceilalți feciori ai lui. Altfel, „îi plăcea mult să se distreze și, la toate ocaziile, juca și cânta” ³⁾. Cum nu e de ajuns însă să iubești viața cu toate bucuriile și suferințele ei, Ilie Pisăru a murit în anul 1988, la vârsta de 76 ani, în urma unui accident vascular cerebral ¹⁾.

Mama, Ioana Pisăru (v. Fig. 3), nu era știutoare de carte; „a avut un potențial intelectual mare, dar n-a putut să meargă la școală”, din cauza sărăciei și-a vremurilor de atunci. De aceea, ca o alinare, ea a fost cea care l-a îndemnat pe Florea Pisăru să meargă mai departe, să își continuie studiile. Era născută în anul 1918, în cătunul Stârcu, cu numele de Preda ¹⁾ și se căsătorise cu Ilie Pisăru pe când avea doar 14 ani ³⁾. Pentru că treceau anii și Ioana Pisăru „nu făcea copii”, Ilie Pisăru a vrut să divorțeze de ea de câteva ori, aceasta întorcându-se, de fiecare dată, „acasă la părinții ei” din Stârcu ³⁾. Până la urmă, își amintește Florea Pisăru,

„norocul mamei – dar până la urmă, cred că a fost norocul lui taică-meu – a fost bunica vitregă, Badea, care le-a descântat de multe ori și le spunea că vor avea mulți copii” ³⁾, fapt care s-a adeverit întocmai, după cum vom vedea imediat. Ca orice mamă, Ioana Pisăru își iubea copiii foarte mult și le purta de grijă în permanență. Pentru Florea Pisăru însă, prima și cea mai emoționantă dovadă de iubire și de prețuire maternă se îndreaptă, întotdeauna, spre-o întâmplare de neuitat: „Când am terminat clasa întâia, de la serbarea de sfârșit de an, care a avut loc la monument, m-a dus în brațe până acasă plângând, distanță de aproximativ 300 m, și coronița care am primit-o a stat agățată, multă vreme, deasupra ușii de la intrarea în casă.” Mai târziu, când era elev la București, își amintește Florea Pisăru, mama sa „a venit de mai multe ori cu două papornițe pline cu ouă, mălai și găini pârlite, pe care le vindea în piața Matache Măcelaru, situată la

două stații de tramvai de Gara de Nord. Mai aducea, de vânzare, și lână albă de oaie, toarsă și făcută gheme” ³⁾. Din toată vânzarea sa de precupeață ocazională se alegea cam cu 300 de lei, sumă din care îi lăsa și lui Fane „o cotă bună” ³⁾. Părinții Ioanei Pisăru fuseseră oameni săraci și locuiau undeva, la marginea cătunului Stârcu. În imediata apropiere a casei, „pe deal, aveau o litră de vie”, lângă via lui Bârleanu, care era frate cu bunicul din Stârcu al lui Florea Pisăru. Și, când se cocea via, făceau „pătuiag” pentru a o păzi, în care nepotul Fane „adormea de multe ori, deși era cam strâmt” ³⁾. Îi plăcea să stea la bunicii din Stârcu, mai ales iarna, când rămânea la ei și câte o săptămână, deoarece bunicul îi confecționase sanie și schiuri ³⁾, iar zăpezile de odinioară erau nelipsite.

Fig. 3. Ioana Pisăru, la 80 de ani

Ioana Pisăru a murit în anul 2013, la vârsta de 95 de ani, și, fiind „o femeie foarte vrednică și foarte curată”, s-a întreținut sigură până în ultima clipă ³⁾. Copiii doar au ajutat-o, fiecare cu ce-a putut și când a putut, deși cu toții i-au purtat de grijă, au respectat-o și au ocrotit-o cât timp a trăit.

Frații. Ilie și Ioana Pisăru au avut împreună nouă copii, Florea (zis Fane) fiind cel mai mare dintre aceștia, prilej de mare bucurie în familie. Că am văzut: Ilie Pisăru era disperat că n-o să aibă copii! La Timișoara, alături de Florea Pisăru, mai locuiesc Stanca (n. 1940, fostă muncitoare la hotelul Continental), Gheorghe (n. 1944) și Vasile (n. 1952), ambii foști muncitori la Trustul de Construcții Montaj. Alte trei surori locuiesc, două în Crîmpoia (Maria și Viorica – sora cea mică) și una în Șerbănești (Valerica Turlea), fiecare pe unde s-a căsătorit. Iar doi dintre frați au murit de mici.

Acum, frații Pisăru, mulți fiind și toți în vârstă, se întâlnesc destul de rar, însă – după cum spune Florea Pisăru: „Când eram mai tineri, ne căutam mai mult, mai ales când era nevoie de ajutor.” ⁴⁹⁾ În perioada comunistă, povestește Florea Pisăru, „au venit mulți copii din ȘERBĂNEȘTI, care au făcut școala la Timișoara și o parte din ei nu s-au mai întors acasă. Așa au stat lucrurile și cu trei dintre frații mei și patru veri, care s-au stabilit în Timișoara, având acum familii numeroase.” [4]⁾ Se pare, așadar, că neamul lui Pisăru de la Timișoara s-a înmulțit și s-a împământenit în acele ținuturi, fără loc de întors.

Copilăria. În fotografia din Fig. 2, îl vedem – pe scaun – pe Fane Pisăru la vârsta de 2 ani, când purta rochiță, după moda acelor ani. Că, trebuie știut, „Până în anul 1940, atât fetițele, cât și băiețeii purtau rochițe, deoarece erau mult mai comode, mai ușor de realizat și de întreținut. Abia după anul 1940, baiețeii au început să poarte zilnic pantalonași.” [5]⁾ Acum, în 2021, Florea Pisăru își amintește cu drag de trăirile inocente ale acelei perioade ²²⁾: „În timpul copilăriei am fost fermecat de bunica mea vitregă – Badea, care știa multe povești despre haiduci și Dorofei, avea și o voce plăcută, cântând cu diferite ocazii. Uneori, când eram obosit, mă prefăceam că mă doare capul și îmi descânta cu cântece de leac, adormind în poala ei.” Locul în care a copilărit Florea Pisăru, în prima jumătate a secolului XX, este schițat chiar de el, așa cum se poate vedea în Fig. 4, iar imaginea idilică a copilăriei de atunci ne-o sintetizează, patetic și ușor hazliu, tot el ¹⁾: „Am copilărit pe șoseaua pricipală, aproape de cârciuma lui Ungureanu. Aici mi s-au aprins beculețele și tot aici am jucat poarca, sclimpușul, spârnelul, pietrele și țurca. Aici, pe șosea, am jucat fotbal cu mingi meșteșugite din cârpe sau păr de cal. Aici, în jurul casei părintești, am jucat pitita sau am umblat cu paparuda, cerșind ploaie de la Dumnezeu sau Sfântul Ilie. Aici, în ciuda sărăciei, am trăit cele mai neuitate evenimente din viață.” Și mai are în minte, încă vie, o imagine tristă din anii copilăriei, ce l-a marcat pentru întreaga viață: «În anul 1946, când veneam acasă de la școală, plouase. Sub copertina lui Gheorghe al lui Tănase (care vindea turtă dulce în formă de figurine) stăteau două fetițe, una de 5 ani și alta de 7 ani, care mâncau mămăligă dintr-o cutie de cremă, pe care scria “Guban”. M-am așezat lângă ele și le-am întrebat de unde sunt; și atât de moldovenește vorbeau, că abia am înțeles că vin din comuna Rediu, de lângă Iași. Am așteptat până a venit mama lor și toți patru am mers la mine acasă. Este o întâmplare simplă, dar foarte tristă, care pe mine m-a marcat tot restul vieții. Cred că atunci am înteles ce înseamnă să fii sărac și mai ales ce reprezintă nedreptatea, fie ea venită chiar de la Dumnezeu.» ⁴⁹⁾ Este imaginea foametei din Modova (datorată secetei, care-i gonise pe moldoveni de la casele lor), imagine de coșmar, așa cum a trăit-o Florea Pisăru... În rest, rezumând ceea ce a însemnat copilăria lui Fane Pisăru, nu s-ar putea spune decât că „au fost vremuri foarte grele, era imediat dupa război, se instala cu viteză noul regim, cu a sa dictatură proletară, și a mai fost și colectivizarea forțată.” ⁴⁹⁾

De aceea, copilăria sa „a fost plină de necazuri și neajunsuri; în această perioadă am văzut cum mureau oamenii de tifos și tuberculoză, am suferit când vindeau moldovenii un macat pentru un ciurel de mălai, am răbdat mult de foame” ¹⁾. Și, într-adevăr, copil fiind, Florea Pisăru trăise – mai ales – ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, „toți vecinii făcuseră războiul și mulți dintre ei au fost prizonieri”, inclusiv tatăl său ^{1) 3)}. Altfel, cum povestește el: „Cu toți vecinii eram rude și cu toți am avut relații foarte bune. Vis-à-vis stăteau frații Mișu Pisăru (tatăl lui NEA GENU) [n.a.: apropo de documentarul EcS, „Sulița lui nea Genu”] și Tite Pisăru, amândoi verișori primari cu tata; în stânga locuia fratele lui tata – Ivănescu Paraschiv, iar în dreapta, Costică Pisăru (Tate), un alt verișor al lui tata.” ¹⁾ Iar, „în timpul vacanțelor de vară”, muncea mult pe Câmpia Boianului, „acolo unde tata, după împroprietărire, primise mai multe pogoane de pământ” ¹⁾. Și, pentru că pământul era departe de sat și se pierdea mult timp cu deplasarea, își amintește el, „atât la seceriș cât și la recoltatul porumbului, rămâneam cu aproape toată familia în câmp, mai multe zile și nopți, până se termina munca; și totul se făcea manual” ¹⁾. Ei, da’ era și ceva frumos în toată această aventură câmpenească! Pe vremea aceea, în Câmpia Boianului „erau multe dropii și bunicul meu, care știa locul unde cuibăresc, prindea câte una, spre bucuria tuturor” ¹⁾. În orice caz, conchide el, la modul trist dar, totuși, optimist și demn de o profundă reflecție: „Au fost vremuri foarte grele, era multă sărăcie. Sărăcia era, poate, liantul care îi făcea pe oameni să se ajute unii pe alții. Bunicul meu din Stârcu mi-a povestit că, atunci când s-a însurat, rudele și vecinii i-au clădit casa într-o săptămână, din chirpici și acoperită cu paie. Poate că exagerez, dar tot din spusele bunicilor am tras concluzia că ei au trăit, o parte din viață, în semi-sălbăticie. Fiind curios din fire, i-am întrebat cum au trăit părinții și bunicii lor; răspunsul a fost: bordeie și șatre.” ¹⁾ Cu această imagine tristă a sărăciei de la Șerbănești a ajuns el în Banat, sperând să uite de ea. Acum, acest coșmar s-a sfârșit, desigur, dar așa ceva nu se uită cât timp trăiești.

Fig. 4. Schița zonei din Șoseaua Mare, unde a copilărit ing. Florea Pisăru

Neamul lui Pisăru. Încă de pe când era elev la Șerbănești, Florea Pisăru era urmărit de dorința firească de a cunoaște originile neamului său. Așa se face că, la un moment dat, amintindu-și de o întâmplare cu popa Gică, spune că: „În una din zile, când auzisem chiar de la Sergiu, baiatul lui, că este plecat din localitate, am intrat în biserică, ajutat de omul care făcea curățenie. În registrele de acolo, speram să găsesc de unde provine numele de Pisăru. Lucrurile nu s-au potrivit și m-a prins popa în biserică. Ce s-a întâmplat nu pot spune, treaba a rămas între noi, mai ales că dânsul îmi era dascăl de religie. Eu m-am ales totuși cu ceva: am avut nota proastă la religie. Mult mai târziu, m-a întrebat ce căutam eu în biserică (nu uitase evenimentul!) și când i-am zis, s-a arătat surprins, spunându-mi că era foarte greu să aflu acolo răspunsul.” ¹⁾

Mai târziu, după ce se căsătorise, își amintește el [6]⁾: „Într-o duminică frumoasă, la ȘERBĂNEȘTI, am asistat, fără să scot o vorbă, cum nenea Mișu și nenea Costică se lăudau soției mele că numele de PISĂRU, îl poartă cele mai multe familii din comună, dintre care opt (Iancu, Ilie, Bratu, Oprea, Mișu, Tite, Costică și Aurică) locuiesc, în grup compact, pe Șoseaua Mare.” Sigur că lucrurile nu stăteau chiar așa, în totalitate, dar Florea Pisăru tăcea și râdea în sinea lui, sperând ca, printre glumele lor, să afle și ceva lucruri neștiute încă, despre neamul lui Pisăru... Căci își amintește, de pildă, că bunica sa vitregă, Badea, ­„știa foarte multe cântece și povești despre Dorofei și despre haiduci, la aceștia din urmă, eroul principal fiind Iancu Jianu. În unele dintre cântecele și poveștile ei se pomenea și numele comunei ȘERBĂNEȘTI. Imi aduc aminte de un cântec, în care – spunea bunica –, era vorba chiar de bunicul Iancu. Acesta ar fi fost botezat cu acest nume, în cinstea haiducului, care ar fi fost de mai multe ori găzduit de străbunicul meu.” ⁶⁾ Încercând să mă lămuresc și eu, în legătură cu acest aspect, am constatat că, într-adevăr, ceva adevăr poate exista, în ce privește găzduirea haiduclui Iancu Jianu în casa străbunilor lui Pisăru – pe la începutul veacului al XIX-lea –, dar cam atât! De ce susțin acest lucru? Pentru că este cunoscut faptul că acțiunile haiducești săvârșite de Iancu Jianu – înainte de numirea lui Ioan Caragea ca domn al Țării Românești (1812), dar și după aceea, până prin 1831 –, erau făcute împreună cu cetașii săi și „ajutat de numeroasele sale gazde și admiratori”. În plus, printre „isprăvile” sale din acea perioadă se număra și „atacarea poștalionului ce mergea de la Craiova spre București ducând la vistierie banii birurilor” [7]⁾, iar drumul Craiova-București – numit drumul poștei – trecea prin Șerbănești. Mergând însă puțin mai departe cu speculațiile privind neamul lui Pisăru de la Șerbănești, ar mai fi de făcut următoarele precizări, deloc de neglijat:

Marele filolog Iorgu Iordan spunea despre numele de familie Pisăru că provine din cuvântul «pisăr, variantă a lui pisar „funcționar de cancelarie din trecut care copia sau întocmea acte”» [8]⁾. Se știe – de asemenea – că, pe vremea lui Ștefan cel Mare, „știința de carte” se dobândea în mănăstiri: „aici se pregăteau copiștii (numiți dieci în Muntenia și pisari în Moldova), cântăreții bisericești și preoții” [9]⁾. Mai târziu, tot în Moldova, se vorbește și de pisărul satului [10]⁾, un funcționar ce slujea interesele comunității respective. De aici și de atunci, a apărut – în graiul moldovenilor – și o nuanță ușor ironică a acestui termen [11]⁾, fiind numit pisăr acela care era perceput a fi un fel de scriptolog sau conțopist.

Toate aceste precizări m-au dus cu gândul, evident, într-o altă direcție... Credința mea este, deocamdată, aceea că întemeietorul neamului lui Pisăru s-a instalat la Șerbănești în perioada ocupației militare rusești din 1806-1812, fie ca refugiat din ținuturile Moldovei – afectate primele de armata rusească, fie ca trimis în teritoriu al imperiului rus pentru controlul dărilor ce trebuiau să ia calea Rusiei, pe fostul drum al olacului. Pentru că, în 1809, de pildă, diplomatul francez Meriage spunea despre Valahia că „Armata rusă distruse în așa măsură această țară, încât ea nu mai oferea deja decât imaginea unui deșert” și d-aia, în 1821, când izbucnea revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, Rusia se implicase și ea, susținând mișcarea greacă „Eteria”, condusă de Alexandru Ipsilanti.[12]⁾ Că-și aminteau, cu siguranță, rușii, de cât mai jefuiseră cu ceva ani în urmă... Dar omul Eteriei fusese și Tudor Vladimirescu, iar lui i se alăturaseră, în 1821, și haiducii lui Iancu Jianu!

Studii. Despre dorința acerbă a lui Florea Pisăru, de a învăța carte pentru a evada – cumva – din acea sărăcie lucie în care își trăia copilăria, se pot spune multe. Pe mine m-a emoționat profund peripeția devenirii sale și, hai să vedem de ce!

Școala generală. Florea Pisăru a făcut 5 clase în Șerbănești, la Școala Veche, și clasele a VI-a și a VII-a la Crâmpoia, unde învățau mai mult șerbăneșteni decât crâmpoieni [13]⁾, pentru că la Șerbănești nu erau săli de clasă suficiente, localul vechi al școlii fiind folosit ca sediu al primăriei. Dascăl, în clasele I-V, i-a fost cunoscutul învățător Iordache Nicolae, cel care avea să devină „cel mai influent om” din viața sa ¹⁾. Atunci, la școala primară, a fost „coleg de bancă cu baiatul acestuia, Nicolae Barbu”, cu care a rămas bun prieten până la anii bătrâneții, și, tot cam pe atunci, l-a cunoscut și pe fratele acestuia, Octavian Nicolae, „cel care a ajuns să-i învețe pe nemți limba germană” ¹⁾. La Crâmpoia i-a mai avut colegi pe Gogu Ghiocheanu și pe Marin Ciobanu (Mărin a-lu’ Ciobănelu), fratele Leanei, profesoara ¹³⁾, dar era „coleg și cu alți copii din localitățile vecine: Titulești, Ungurei, Ghimpețeni și Buta […]. Era o întrecere permanentă între localități, nu numai la sport dar și la carte.” ¹⁾ Iar elevul Florea Pisăru participa, încă de mic, la olimpiade, de pe când învățătorul Iordache Nicolae îl remarcase ¹³⁾. Având de mers – până la școală – vreo 10 km, dus-întors, iarna îi duceau părinții cu sania la școala de la Crâmpoia, pentru că pe Boghia mai erau încă lupi, la vremea aceea ¹⁸⁾. Cel mai adesea, îi „ducea cu sania Iancu lui Bleau, care avea doi copii colegi cu mine, pe Gicu și pe Mioara” ¹⁾. Fără a mai pune la socoteală cei 10 km de drum ce trebuiau parcurși zi de zi, Florea Pisăru își amintește, totuși, cu plăcere de acea perioadă ¹⁾: „La școala din Crîmpoia, în clasele VI-VII eram în jur de 30 de elevi din ȘERBĂNEȘTI și ne formasem grupuri de mers, pentru a evita eventuale pericole. La întoarcere, eu și alți doi colegi ne mai odihneam pe dealul Boghia, cu scopul de a întârzia acasă, unde era multă treabă de făcut.” Ghidușii ștrengărești, desigur! Dar, ceea ce este interesant, spune Florea Pisăru: „toți cei paisprezece elevi, colegi de clasă cu mine, din comuna ȘERBĂNEȘTI, care au terminat la Crîmpoia, au mers mai departe cu școala și apoi s-au stabilit în alte localități din țară” ¹⁾. Terminând cele șapte clase, cât însemna școala generală la acea vreme, gândul lui Florea Pisăru era, desigur, să meargă mai departe cu studiile, deoarece – spune el: „Am învățat bine la școală, lucru de care tata era mândru, dar datorită faptului că eram mulți la masă și eu fiind cel mai în vârstă dintre fiii săi, s-a gândit că ar fi bine să ajut familia la muncă. Atunci am simțit, pentru prima dată că nu-l voi asculta pe tata, eu considerând că am altceva de făcut.” ¹⁾ În schimb, „Nenea Costică Pisăru (Tate), când a auzit că voi deveni primul cărturar din neamul Pisăru, mi-a făcut cadou valiza cu care făcuse el armata. Nu am putut să o folosesc deoarece, împreună cu lacătul, îmi depășeau puterile mele fizice.” ¹⁾ Mai apoi, când a ajuns la București, „nea costică Pisăru, care n-a avut copii” îi trimitea, din când în când, și ceva bani. Tot el îl ajutase și când mergeau împreună la seceriș, își amintește Florea Pisăru: „se așeza lângă mine în postață și mă ajuta să nu rămân în urmă” ³⁾.

Dar cel care i-a croit destinul a fost, totuși, învățătorul său, Iordache Nicolae. După ce a terminat clasa a șaptea, acesta l-a pregătit și l-a ajutat să dea „examen la Școala Medie Tehnică de Măsurători Terestre din București (școala de cadastru)” ¹⁾. Deoarece aceasta era, la vremea aceea, „singura școală cu acest profil din țară”, când a văzut câți elevi erau înscriși la admitere, Florea Pisăru își amintește că cu greu s-a abținut să nu renunțe la a mai da examenul... Cel care l-a motivat însă și l-a îmbărbătat a fost același inimos învățător: „Domnul ÎNVĂȚĂTOR mi-a întocmit dosarul și tot dânsul mi-a dat și o scrisoare către un prieten din București” ¹⁾. Acesta era un bun prieten de-al învățătorului Iordache, prieten care nu avea copii, și îl rugase, prin acea scrisoare, să îl aibă în grijă pe copilul Florea Pisăru până ce își dă examenul ¹³⁾. Și, văzându-l „speriat de aventura în care intra”, învățătorul Iordache i-a spus să stea liniștit, „că nu vor fi probleme”, pentru că, dacă va învăța bine, o să primească bursă de la stat, fiindcă era „copil de țăran sărac”, iar „după cel de al doilea război mondial și lucrurile se schimbaseră, în ceea ce privește posibilitatea copiilor săraci de a merge la școală”. ¹⁾. Pe de altă parte, mai spune Florea Pisăru, „Domunul ÎNVĂȚĂTOR și cu mama au fost singurele persoane care au știut că eu voi da examen la școala din București. Spre totala mea surprindere tata nu vroia să mă lase, spunând că e prea departe și se răcește mămăliga. După ce am reușit la examen, s-a lăudat în toată comuna.” ¹⁾ Așa se face că despre reușita lui auzise și nea Mărin Taicaloiu, ultimul șerbăneștean care a trăit într-un bordei. Și – grădinar fiind –, își amintește Florea Pisăru, că „trecea prin fața casei noastre cu cobilița lui și dacă mă vedea, îmi dădea două roșii, spunându-mi că nu vrea bani de la mine, că știe el de ce”. Explicația acestui gest avea s-o afle de la vecinul și ruda lui de peste șosea, Mișu Pisăru: „Nenea Mișu mi-a spus că Taicaloi nu voia bani de la mine, deoarece auzise el că Fane, băiatul lui Ilie Pisăru, învață bine la școală. Această stare de lucruri, pare un fleac, dar pentru mine a rămas o amintire de neprețuit. N-am mai mâncat așa roșii de bune, nici până în ziua de azi.” [14]⁾

Dar, tot despre învățătorul său – Iordache Nicolae – inginerul Florea Pisăru mai spune ceva demn de luat aminte ¹⁾: „M-a urmărit multă vreme, atâta timp cât a putut s-o facă, spunând că eu sunt unul dintre cei mai dragi elevi ai săi, spre cinstea și onoarea mea.” Păi ce recunoștință mai mare și-ar dori un învățător, care ne-a părăsit de ani buni, decât aceasta, a unui fost elev de-al lui, care consideră că-i datorează totul, în ce privește realizările sale de o viață ?!

Studiile medii. În perioada 1952–1955, Florea Pisăru a fost elev bursier la Școala Medie Tehnică de Măsurători Terestre din București. Un ghinion l-a urmărit însă în acea perioadă și, după ce a terminat anul trei, școala aceasta s-a desființat ¹⁾: „mai aveam un an și eram tehnician topometru”... În această situație ghinionistă ciudată, el a fost angajat, totuși, „ca muncitor, la Institutul de Proiectări Agricole (IPA) București și trimis pe șantier, în localitatea Săveni din Bărăgan, la măsurători topografice pentru îndiguirea râului Ialomița” ¹⁾. După cum vom vedea ceva mai jos, în cele din urmă, în toamna aceluiași an, a ajuns la Timișoara, la una dintre filialele institutului unde fusese angajat. La Timișoara, după mai multe aventuri, cu multă suferință și ambițios fiind, a reușit, în cele din urmă, să-și termine studiile medii, pe care le începuse la București. I se deschidea, de acum, o altă perspectivă!

Facultatea. Ajuns tehnician topometru, la Timișoara, gândul lui Florea Pisăru era să meargă mai departe, la facultate, să ajungă inginer în domeniul său de activitate. Și, până la urmă, visul său avea să se împlinească. În 1958, după ce devenise membru de partid ¹⁶⁾, a fost trimis la facultate de către întreprinderea unde lucra ²⁰⁾. Pentru că, la acea vreme, „la recomandarea partidului”, întreprinderile „aveau dreptul să recomande unul, doi sau mai mulţi tineri, în funcţie de mărimea ei, pentru a urma o facultate” [15]⁾. Intrarea în Partidul Muncitoresc Român (PMR), mărturisește Florea Pisăru, a „făcut-o din convingere”, la acea vreme, numai că, mai târziu, „politica a devenit apanajul familiei Ceaușescu”, iar revoluția din 1989, se știe – la Timișoara, „a scos tot orașul în stradă, inclusiv familia Pisăru” ¹⁶⁾.

Așa se face că, în 1958, Florea Pisăru începea, la Iași – în capătul celălalt al țării, cursurile Facultății de Hidrotehnică, ingineri zi. Deoarece se îndrăgostise iremediabil în Banat, în 1961 a decis să se căsătorească cu actuala soție și a fost nevoit să întrerupă cursurile la zi, solicitând să fie trecut la cursuri fără frecvență ²⁰⁾. Așa se face că, în 1965, era – în sfârșit – inginer în meseria pe care și-o dorise încă din copilărie, după cum vom vedea imediat. Pentru Florea Pisăru, acest moment al absolvirii facultății a fost, cum spune el, „o bucurie atât de mare, încât nici azi nu o pot descrie în cuvinte; devenisem licențiat în unul din cei mai importanți factori ai vieții – APA” ¹⁾. Și apa a fost, într-adevăr, factorul cheie al devenirii sale profesionale, apa pe care o iubise și o urâse deopotrivă, în funcție de capriciile Dorofeiului care trecea prin fundul grădinii părintești.

După ce a ajuns inginer, a avut ocazia să călătorească în interes de servicu și să frecventeze numeroase cursuri de formare în Olanda, America și în multe alte țări, cum n-ar fi gândit el niciodată, atunci când părăsea Șerbăneștii, pentru a merge la școală mai departe... Totodată, ca specialist în domeniul apelor – după cum vom vedea – a „participat la toate congresele care s-au ținut, pe linie de agricultură” ¹⁶⁾.

Armata. Deoarece împlinise deja 26 de ani și era încă student la fără frecvență al Facultății de Hidrotehnică din Iași, Florea Pisăru a fost scutit de armată, așa cum era legea de atunci [16]⁾. De aceea, poate, valiza cu lacăt dăruită cu drag de unchiul său – Tate – a rămas nefolosită...

Căsătoria. Încă de când plecase la București, la studii, Ioana Pisăru se gândea că nu ar fi rău să-i găsescă fiului ei o fată din sat de-acolo, de la Șerbănești. Florea Pisăru își amintește, de pildă, că: „Mama avea o prietenă bună – țața Manda, soția lui Gheorghe a lui Tănase, cel care vindea turtă dulce –, care avea o fată colegă cu mine la școala primară – Mărioara Rădulescu o chema. Vorbiseră între ele că ar fi frumos să ne cunoaștem mai bine, că poate cine știe, mai ales că Mărioara venise la București, la o școală profesională de textile. Mă tachina foarte des, spunându-mi că fata este cuminte și frumoasă, iar eu îi răspundeam că este cam grăsuță și m-a lăsat în pace.” ³⁾ De aceea, destinul de familist al lui Florea Pisăru avea să fie altul, nu cel plănuit de mama sa...

Ajuns la Timișoara, deși era plăcut impresionat, Florea Pisăru a „simțit multă vreme o stare de singurătate”. Abia după ce s-a căsătorit și avea deja „mai multe atribuții (salariat, soț, tată și student), lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine” ²²⁾. Soția sa se numește Maria Pisăru (n. 1939, v. Fig. 5), o bănățeancă get-beget, cu care s-a căsătorit în aprilie 1961, în timp ce era student la Iași. Acesta a fost momentul în care a trebuit să decidă asupra continuării studiilor la fără frecvență. Despre familia sa, inginerul Florea Pisăru spune – mai în glumă, mai în serios – că „s-ar putea scrie un roman, dar eu nu mă pricep” ²¹⁾. Ne vom limita, de aceea, doar la o schiță biografică creionată de mine, așa cum am perceput-o și am descoperit-o, de-a lungul sumarei documentări...

Fig. 5. Maria Pisăru

După ce s-a căsătorit, întrucât el a continuat să țină legătura cu acea familie binefăcătoare din București – care îl găzduise pe durata examenului, trimis fiind de învățătorul său, Iordache Nicolae –, aceștia au venit după el la Timișoara și le-a dăruit tinerilor căsătoriți un televizor Cosmos ¹³⁾. Însemna mult pentru Florea Pisăru, la acea vreme, acest cadou, pe care n-avea cum să-l uite, cum nu uitase nici binele pe care i-l făcuse, cândva, acea familie Rădulescu.

Soția sa, Bănățeanca, cum îi zice – în glumă – Florea Pisăru, l-a însoțit – mai apoi – de multe ori la Șerbănești și a fost foarte atentă la oamenii locului, pe care i-a găsit puțin diferiți față de bănățeni. Așa a observat, de pildă, Maria Pisăru, că, la Șerbănești, oamenii au obiceiul de a se cam lăuda, obicei cu care nu prea era de acord și i-l amintește, adesea, soțului său, când încearcă să vorbească despre meritele sale profesionale ⁶⁾. Și n-a uitat Florea Pisăru nici momentul când, în 1961, s-a dus pentru prima dată cu soția la Șerbănești, și a trecut pe la bunicii săi din Stârcu, care „o duceau greu, fiindcă erau săraci” și, simțind că trebuie să-i ajute, le-a dat „200 de lei și au început să plângă”. Era perioada când Florea Pisăru devenise tehnician topometrist, deci avea salariul lui – atât cât să se descurce ca familist, deși era încă student la Iași.

Copiii. Florea Pisăru are doi copii (v. Fig. 6), două fete cu care este foarte mândru că îi seamănă, cum se „laudă” el: „o ingineră și o avocată, de la care am doi nepoți și o strănepoată” ¹⁾.

Diana (căsătorită Jompan) este fata cea mare a lui Florea Pisăru. Este, de profesie, ingineră și are o fată – Anda (căsătorită Lasc), avocată. Diana este cea care a intermediat, în anumite situații, corespondența dintre mine și Florea Pisăru – tatăl ei, deci ei îi datorăm transferul electronic al multora dintre informațiile și fotografiile acestui documentar.

Simona-Alina (căsătorită Julean) este fata cea mică a lui Florea Pisăru, avocată de profesie. Ea este căsătorită cu un cunoscut avocat timișorean, Dorel-Lucian Julean, fost prorector al Universității de Vest [17]⁾.

Ambele fete ale lui Florea Pisăru, precum și nepoata, Anda, lucrează la Societatea Civilă Profesională de Avocatură (SCPA) ”Julean și Gornic” din Timișoara, al cărui reprezentant principal este avocatul Dorel Julean – doctor în drept.

Acum, Florea și Maria Pisăru – bătrâni fiind, sunt – în permanență – sub umbrela protectoare a fiicelor lor, care zi de zi le poartă de grijă, ambele locuind alături de ei, în Timișoara.

Fig. 6. Florea Pisăru împreună cu fiicele sale

Cariera profesională. Lucrul care avea să-i pecetluiască destinul lui Florea Pisăru se întâmplase cândva, în copilărie, când văzuse, pentru prima dată, „un topometru executând măsurători pe moșia lui Pârvulescu”. Atunci a simțit el că aceasta este meseria pe care și-o dorește ¹⁾. Cine era Pârvulescu? Ultimul proprietar al moșiei Șerbănești-Domnești, atât cât mai rămăsese... După cum am văzut însă, ghinionul a făcut ca Florea Pisăru să ajungă, în 1955, muncitor la Institutul de Proiectări Agricole din București, nu tehnician topometru, cum își dorise. Și după ce toată vara și toamna anului 1955 lucrase pe șantierul de la Săveni, din Bărăgan, înainte de venirea iernii acelui an fatidic – 1955, a trebuit să-și caute gazdă în București. Și, tot căutând ceva mai ieftin, a ajuns, fără să știe ce-l așteaptă, în Ferentari. Când a ajuns aici, se înserase deja și „la un moment dat am fost înconjurat de 10-15 băieți mai bruneți și am rămas fără ceva haine” ¹⁾. A doua zi s-a prezentat la Serviciul Cadre, cei ce se ocupau cu personalul, să le spună pățania și să le ceară sprijin pentru problema lui, cu cazarea în București. Aceștia, cum povestește Florea Pisăru, „după ce au tras un râs bun, și-au dat seama că eram de plâns”. Cum „IPA București avea mai multe filiale în țară”, în scurt timp de la acest eveniment, Florea Pisăru a primit „ordin de transfer, începând cu data de 05.11.1955, tocmai la Timișoara”. Aici s-a confruntat, la început, cu aceeași problemă a cazării și, din această cauză, spune el: „după câteva nopți dormite în gara Timișoara, am rămas fără buletinul de identitate. Am primit temporar o adeverință, dar cum aveam domiciliul stabil în județul Olt, trebuia să mă prezint lunar, timp de jumătate de an, la miliția din Slatina, că poate se va găsi buletinul.” ¹⁾ Și când te gândești că, pentru a-și face acest buletin – când împlinise 14 ani, Florea Pisăru mersese pe jos până la Slatina, „o noapte dus și o noapte întors” ¹⁴⁾, parcă îți vine să crezi că ceva necurat se întâmpla!

Dar încă ceva, mai povestește Florea Pisăru: „Când am ajuns în Banat, în toamna anului 1955, parcă eram pe altă lume, atât de diferit era totul, față de locurile din care veneam.” ²²⁾ Era încă portretul lui Tito lipit pe ziduri cu sânge, caricaturizând începutul războiului rece, când Tito era acuzat de trădare a intereselor comuniste [18]⁾. Ba, mai mult, Iosip Broz Tito ceruse lui Stalin alipirea la federația iugoslavă a Banatului românesc, inclusiv Timișoara. În aceste condiții, «sârbii din Banat au fost considerați dintr-o dată inamici, erau „titoiști”, spioni ai sârbilor”, „spionii călăului Tito”» [19]⁾. Iar filiala din Timișoara a Institutului de Proiectări Agricole (IPA) avea șantierul „în zona specială de frontieră, din cauza lui Tito trădătorul care își vânduse poporul” ¹⁾. Numai că, în situația în care se afla tânărul Fane Pisăru – fără act de identitate –, nu putea fi trimis pe acel șantier. De aceea, își amintește Florea Pisăru ¹⁾: „Aceste șase luni au fost o perioadă grea din viață, fiind nevoit să trăiesc cu 150 de lei pe lună. Neputând merge pe șantier, am fost nevoit să execut toate muncile posibile, la sediul filialei.” Ba, mai mult, s-a confruntat cu situații dezolante, când nu a fost servit în magazine, de exemplu, pentru că nu știa o anumită limbă. Încurajat însă de un coleg din Radovan (jud. Dolj), oltean și el, a depășit aceste momente [20]⁾. Mai apoi, povestește Florea Pisăru, „după câteva luni bune de muncă” a avut surpriza să-i întâlnească, chiar la întreprinderea unde lucra, pe inginerul agronom Găina Gheorghe, fiul fostului șef de post al miliției de la Șerbănești, dar și pe „cei doi frați Lichiardopol, care lucraseră, ca mecanici, pe moșia lui Pîrvulescu”. De pe când erau la Șerbănești, se cunoșteau „destul de vag” ¹⁶⁾, dar acum – printr-o minune – deveniseră colegi de serviciu... Mai mult de-atât, Sandu Lichiardopol avea să devină, mai apoi, „șeful Șantierului de irigații prin conducte îngropate, de la IAS Ceala, de lângă Arad”. Aceasta era prima dintre lucrările proiectate de inginerul Florea Pisăru, lucrare care „la recepție a fost cotată cu calificativul excepțional” și avea să constituie, în cariera sa profesională, „punctul de plecare spre funcții de conducere” ³⁾.

Aici, în Timișoara, sarcinile de serviciu l-au „purtat pe tot cuprinsul Banatului (atât cel românesc, cât și cel sârbesc)” și, în acest context, a „întâlnit foarte mulți consăteni, cu unii dintre aceștia devenind prieten” ¹⁾. Și, continuând șirul amintirilor, mai spune el: „Îmi aduc aminte cum câțiva consăteni, unii chiar din dealul Papii, au muncit la viile Recașului.” ¹⁾ Printre aceștia, aș adăuga eu, pentru o scurtă perioadă, se numărase și tatăl meu, Călie, că așa făcuse rost de bani să-și renoveze casa, prin 1971... Oricum, întorcându-ne la inginerul Florea Pisăru, întreaga sa activitate profesională a desfășurat-o „numai în domeniul de îmbunătățiri funciare și de gospodărire a apelor, trecând prin aproape toate funcțiile de execuție și conducere ale meseriei mele, de la muncitor la director” ¹⁾. Ce poate fi mai fascinant, într-o viață de om, decât această evoluție socio-profesională?!

Ca o recunoaștere a meritelor sale, inginerul Florea Pisăru a adunat, de-a lungul timpului, o mulțime de diplome de merit și de medalii [21]⁾, pe care le păstrează cu grijă în arhiva sa de familie și cu care are tot dreptul să se mândrească. Este răsplata muncii sale de-o viață! Pentru că, spune el: „În cei 48 de ani și 6 luni de muncă, sunt foarte multe de spus. Cred că soarta a fost generoasă cu mine și mi-a oferit momente de mare bucurie și satisfacții deosebite, dar și situații foarte critice, în lupta mea cu apele din spațiul hidrografic Banat.” ¹⁾ Și, pentru a ne face o idee despre importanța muncii sale, Florea Pisăru mai menționează: „Ca o curiozitate, vă spun că Banatul are, la numai cei 18.320 km² ai săi, cele mai numeroase lucrări de gospodărire a apelor din România. Până la începutul secolului XVIII, partea de câmpie a acestei regiuni era mai mult mlaștină.” ¹⁾ Mai mult de-atât, principalele lucrări, din această provincie, își amintește inginerul Florea Pisăru, presupuneau, pe vremea sa, gestionarea eficientă a unui imens și valoros inventar ¹⁾:

- 6.296 km – cursuri de apă;

- 1.044 km – cursuri de ape regularizate;

- 1.086 km – diguri de apărare împotriva inundațiilor, unele ajungând până la 15 m înălțime;

- 57 acumulări de apă cu un volum total de 551 milioane de m³;

- 4 noduri hidrotehnice, din care 2 ecluze;

- lucrări de desecare pe aproape 500.000 ha, cu cei peste 9.700 km de canale principale și 91 stații de pompare, unele dintre ele cu până la 27 m³/sec putere instalată;

- multe alte lucrări de irigații, combatere a eroziunii solului, derivații, consolidări de maluri și altele.

Folosind vorbele lui Florea Pisăru, îi înțelegem mândria ¹⁾: „Am avut privilegiul să fiu directorul unei instituții care a ținut în funcțiune un patrimoniu imens și vital pentru bănățeni. Gestionarea acestui arsenal de lucrări, de către cei aproape 7.000 de salariați, a trebuit facută, deseori, în stare de război, din toate punctele de vedere (studii, proiectare, execuție, întreținere și exploatare). Dacă aș avea talent, aș scrie o carte despre inundațiile care au avut loc și la care eu am participat nemijlocit.” Îi înțeleg spiritul de dăruire, în astfel de situații, că doar trecuse, în copilărie, prin atâtea emoții provocate de inundațiile Dorofeiului, ce-i năvăleau adesea în curtea și grădina părintească...

În cei aproape 30 de ani, cât a fost „cadru de conducere”, Florea Pisăru a îndeplinit mai multe funcții ⁶⁾:

– Inginer șef la Oficiul de Îmbunătățiri Funciare (OIF) al județului Timiș (1972-1981);

– Director tehnic la IEELIF Timiș (1983-1990 );

– Director tehnic la Direcția Apelor Banat (1990);

– Director general la Direcția Apelor Banat (1990-2000), post ocupat prin concurs.

Fig. 7. Florea Pisăru în misiune pe râul Timiș, inundații 2000

În toți acești ani, inginerul Florea Pisăru a învățat, cel mai bine, că prevenirea și combaterea inundațiilor presupune – înainte de toate – ca întreg patrimoniul amintit ceva mai sus „să funcționeze perfect, altfel pagubele pot fi destul de mari, chiar și la fenomene locale”. ¹⁴⁾ De aceea, spune el, „am avut emoții disperate la inundațiile care s-au produs, dar mă bucur că în timpul activității mele, nu am avut nici o victimă” ¹⁶⁾. În Fig. 7, îl putem vedea pe directorul Florea Pisăru (stg.) într-una din ultimele sale misiuni de acest fel, ocazionată de inundațiile din 2000. Se executa o breșă în digul Timișului și el era prezent acolo, alături de cei doi vice-președinți ai Comisiei româno-sârbe de gospodărire a apelor trasfrontaliere: Octavian Ciochir (dr.) și Miloš Miloradović (centru) ³⁾.

În această perioadă, mama sa – Ioana Pisăru venea destul de des la Timișoara, deoarece „aici avea deja patru copii și o vedeam cât era de fericită. […] Când devenisem director, îi plăcea să vină în biroul meu și atunci parcă nu mai era țărancă, se simțea bine și îmi punea fel de fel de întrebări; de unele mă apuca râsul, iar ea se distra.” ³⁾ Și, tot atunci, inginerul Domnel Popescu, „născut în comuna Optași, peste drum de Scornicești”, unul dintre prietenii apropiați ai lui Florea Pisăru, cunoscând-o pe Ioana Pisăru la una din întâlnirile de familie, „a rămas impresionat de simplitatea și istețimea” ei. De atunci, de câte ori îl vizita Florea Pisăru, îi punea o casetă cu renumita romanță „A venit aseară mama” ³⁾, pe versurile lui Vasile Militaru. Înduioșau mereu, îndeosebi, primele versuri: «A venit aseară mama, din sătucu-i de departe, / Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „domn cu multă carte”!» Hai, să-l vedem însă pe inginerul Florea Pisăru, așa cum îl vedeaua și cum îl interogau și alții, în acea perioadă, când era mare director bănățean!

Fig. 8. Directorul Florea Pisăru, la 58 de ani

Directorul Florea Pisăru în mass-media. Reputatul și regretatul jurnalist și publicist timișorean, Cezar Ioana – de fel, oltean din Craiova –, spunea despre inginerul Florea Pisăru (v. Fig. 8) – cu care era prieten bun – că el orice ar povesti, „despre trecutul său profesional, miroase a laudă” [22]⁾. Și ar mai fi ceva de menționat. Conform spuselor lui Florea Pisăru, „În tot ce a publicat el despre mine, nu uita să spună și comuna în care m-am născut - ȘERBĂNEȘTI DE JOS, din județul Olt. Nu glumesc! Și o făcea cu atâta grijă, încât nu uita să scrie localitatea mea dragă, cu litere mari, asa cum am făcut eu în toate ocaziile.” ²¹⁾ Că Cezar Ioana era, la vremea aceea, redactor șef la revista „Anotimpuri”, o revistă trimestrială a specialiștilor agricoli din județul Timiș, care avea sloganul „Natura se contemplă! Pământul se lucrează!” [23]⁾. Să vedem însă, ceva mai concret, cam ce s-a scris, de-a lungul vremii, despre directorul Florea Pisăru (atâta cât am reușit să descopăr, deocamdată)! Cu ajutorul fiicelor lui Florea Pisăru – Diana și Alina –, am mai intrat însă, decurând, în posesia altor câtorva materiale de acest gen pe care le-au descoperit – întâmplător – într-un dosar-surpriză pe care Florea Pisăru l-a primit „cadou, la pensionare, din partea șefei personalului (Florea Maria) de la Direcția Apelor Banat” [24]⁾. Acest dosar, care a atras atenția în mod deosebit, conține „vreo două sute de articole din presa locală, publicate în perioada cât [Florea Pisăru] a fost director la Apele Române”. Am reținut, desigur, doar câteva dintre tematicile acestor materiale și câteva fotografii, atât cât să ne dăm seama de personalitatea lui Florea Pisăru.

„Cea mai competentă persoană”. Într-un interviu dat prin luna mai 1985 pentru presa maghiară locală, amintindu-și de seceta din anul precedent, Florea Pisăru – pe atunci, director tehnic la IEELIF Timiș – declara că „rețelele de irigații, în unele locuri, au fost insuficient utilizate, din cauza lipsei de forță de muncă și a altor dificultăți” [25]⁾. Și dădea el atunci, ca exemplu, zona bătrânului sat românesc Chișoda, din Câmpia Banatului și de la periferia sudică a Timișoarei, unde „doar un sfert din planul de irigații a fost îndeplinit anul trecut”. De aici decurgeau, evident, și dificultăți în îndeplinirea planului județean de irigații, cum era atunci... Dar inginerul Florea Pisăru, bine documentat, își susținea cauza: „Nu o spun ca o laudă, dar am reușit să îndeplinim toți indicatorii de plan, în ultimul an. Astfel, am câștigat o poziție de lider în domeniu, ceea ce ne-a dat privilegiul de a invita toate IEELIF-urile din țară la o întrecere socialistă pentru a exemplifica sarcinile de plan din acest an. Apropo, cu ajutorul stațiilor de pompare ale companiei noastre și a altor echipamente, au fost extrase aproximativ 40 de milioane de metri cubi de apă din Mureș, Bega, Timișoara, Bârzava și alte râuri și pâraie și au fost livrate într-o zonă de aproximativ 35.000 de hectare. Majoritatea unităților noastre au operat cu echipamentele de irigație non-stop, în timpul secetei. A fost o mare nevoie de acest lucru, având în vedere că în județul Timiș anul trecut a existat o penurie de precipitații de peste două sute de litri pe metru pătrat.” ²⁵⁾ Iar întreprinderea timișeană condusă de inginerul Florea Pisăru avea, la acea dată, o capacitate de irigare de „2.300 la 2.500 de hectare pe zi”, dar asta – desigur – doar dacă, pentru fiecare fermă, ar fi existat suficienți oameni pentru mutarea aspersoarelor ²⁵⁾. Cum gestiona directorul Pisăru, pe timp de secetă, aceste sisteme de irigații? Ne răspunde tot el, într-un mod aproape neașteptat pentru mine, care prin acei ani lucram tot într-un IEELIF, la Caracal, dar – e drept – ca inginer auto, nu ca hidrotehnist: „Efectuăm măsurători zilnice de precipitații, în cele patruzeci de localități ale județului nostru, iar pe baza acestora pregătim programul săptămânal de consum de apă și planul de udare pentru fiecare fermă” ²⁵⁾. Adică, menționează el, nu putem iriga „orbește”... Numai că apariția articolului respectiv „a acționat ca o mușcătură de viespe în Chișoda”, conducerea fermei considerând criticile aduse de inginerul Florea Pisăru „neîntemeiate” [26]⁾. Că doar raportaseră producții record în anul precedent, dar uitaseră că mai ar fi fost vreo 200 de hectare ce ar fi putut fi irigate, pentru a produce mai mult; și nu au fost. Argumentul aparține unuia dintre editorii ziarului, considerând îndreptățită nota critică a directorului Pisăru, „cea mai competentă persoană” care putea fi intervievată pe acea temă, a irigațiilor ²⁶⁾.

Fig. 9. Directorul Florea Pisăru, aprilie 1995

Calitatea apei este problema principală. Prin aprilie 1995, directorul Florea Pisăru (v. Fig. 9) declara, într-un interviu luat de presa timișeană, că „la nivelul județului Timiș, situația este disperată din cauza poluării ce se produce” [27]⁾. Și mai spunea Florea Pisăru, cu acea ocazie, un lucru grav și deosebit de îngrijorător: „Județul nostru asigură carnea de porc pentru jumătate din țară, poluând județul Timiș proportional cu aceasta. O altă problemă o creează Aquatimul, care aruncă 3 mc/s în Bega, practic fără nici un fel de epurare.” Iar despre nelegiuirea săvârșită de AQUATIM, la acea vreme, ne va da lămuriri, câteva luni mai târziu, tot el, după cum vom vedea în cele ce urmează. De aceea, concluzia era una focusată pe calitatea apei, nu pe cantitate: „Din punct de vedere cantitativ, apa necesară județului Timiș nu este prea multă, dar este suficientă. Trebuie să ne concentrăm toată atenția asupra calității ei!” ²⁷⁾

Peștii morți pe Bega. În vara aceluiași an, 1995, Consiliul Municipal al Timișoarei amenința deja că va da în judecată „Apele Române” pentru un presupus accident ecologic semnalat de prezența peștilor morți pe râul Bega. Florea Pisăru (v. Fig. 10), care era directorul general de la „Apele Române” la acea dată, avea însă o poziție tranșantă, curajoasă, în această problemă: «Eu nu mă tem de judecată. La ora actuală, noi, ”Apele Române”, ar trebui să dăm în judecată, înainte de toate, pe toți agenții economici care consumă apa, întrucât nu respectă legile țării în privința condițiilor de epurare. Spre exemplu, AQUATIM încasează de la diverși agenți economici o anumită sumă de bani pe motivul că le deteriorează rețeaua. Noi primim de la

AQUATIM apă insuficient de bine tratată, pentru care trebuie să-i penalizăm lunar, conform legii, cu 2-3 milioane lei, pe care aceștia preferă să-i plătească, decât să investească sume mai mari, care ar fi necesare unor tratări la parametrii optimi. Bineînțeles că, atât noi cât și ei, suntem guvernați de legile statului și de posibilitățile pe care acesta ni le oferă. Deci problema devine penibilă, deoarece implică niște bani pe care îi așteptăm de la aceeași sursă. Și pe acest motiv ar trebui ca în România să ne dăm toți în judecată. Adevărul e că nu suntem mulțumiți nici de noi nici de alții, dar suntem limitați de posibilitățile statului.» [28]⁾ Povestea aceasta catastrofică se pare însă că este una ciclică, ce se petrece vara nu numai pe râul Bega, ci și pe alte ape, atunci când are loc o creștere accelerată a algelor. De altfel, chiar acum, în vara anului 2021, presa bănățeană vorbește din nou de ”dezastrul” de pe Bega, unde „grămezi de pești morți plutesc pe canal, lângă Timișoara” [29]⁾. Iar firma AQUATIM despre care se vorbește aici – pentru a ne lămuri – este o societate pe acțiuni responsabilă cu alimentarea cu apă și cu canalizarea din toată

zona Timișului, principalul acționar fiind chiar Consiliul Local al municipiului Timișoara [30]⁾. Că d-aia consilierii municipali și primarul Timișoarei, atunci în 1995, nu prea știau pe cine să dea în judecată „și ca să nu se spună că nu ar fi și un vinovat”, au găsit în ”Apele Române” și în Florea Pisăru „țapul ispășitor” ²⁸⁾… Numai că Florea Pisăru a știut să scoată în evidență – într-un mod iscusit – șubrezimea legilor române și neputința statului!

Fig. 10. Directorul Florea Pisăru, iulie 1995

Fig. 11. Directorul Florea Pisăru, 1996

Navigația pe Bega. Prin 1996, la Direcția Apelor Banat se punea, din nou, problema navigației pe canalul Bega [31]⁾ [32]⁾, așa cum fusese el conceput încă de prin secolul al XVIII-lea [33]⁾. Directorul Florea Pisăru (v. Fig. 11 ³¹⁾) atrăgea însă atenția că „Nu putem confunda Canalul Bega cu o cale navigabilă. Acest lucru a fost posibil atunci când transportul se făcea cu bărci care transportau 15 sau 20 de țărani dintr-un sat în altul și servea doar interesele locale, acum însă Bega ar avea nevoie de alte dimensiuni. În acest moment, există secțiuni în care adâncimea apei este de abia un metru.” Se invoca, cu alte cuvinte, necesitatea de fonduri de finanțare, pentru a se putea face ceva durabil și de anvergură. Iar adjunctul său, directorul tehnic Doru Purdea menționa, în acest sens, că „Avem, de asemenea, un rol de întreținere și putem finaliza sarcinile încredințate nouă în termen de trei până la patru ani, dar acesta este doar primul pas către navigabilitate. Va dura cel puțin încă 15 ani pentru ca traficul navelor să înceapă efectiv.” ³²⁾ Despre aceeași problemă se discuta însă și pe 22 iunie 1998, în cadrul Comitetului Director Teritorial al județului Timiș, când directorul Florea Pisăru evidenția „necesitatea reabilitării canalului navigabil Bega, pentru care nu există însă sprijin nici de la Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și nici de la Ministerul Transporturilor” [34]⁾. Și inginerul Florea Pisăru s-a dovedit că avea, din păcate, dreptate: el s-a pensionat, în anul 2000, iar canalul Bega nu a devenit navigabil, în scopuri comerciale, nici măcar în ziua de azi, ci doar pentru agrement... Totuși, prin 2019 se semna un contract pentru proiectul privind „Reabilitarea infrastructurii Canalului navigabil Bega”, în valoare de 13,878 milioane de euro, „din care 85% reprezintă finanțare UE, sumă alocată României și Serbiei, prin Programul IPA” [35]⁾. Cine știe?! Poate, în cele din urmă, se va face ceva...

„Afacerea viermilor” de pe Bega. În primăvara anului 1999, în urma unei licitații publice, între Direcția Apelor Banat și firma Ramiresi BT, din Ungaria, a fost încheiat un contract inedit pentru acea vreme, «prin care filiala timișeană se obliga să recolteze, până în decembrie 2005, din albia râului Bega, nevertebratele acvatice "tubifex". Mai exact, este vorba despre viermi vii, colectați din nămolul din Bega, destinați exportului în țări occidentale, precum Germania, Franța, Olanda sau Belgia, unde constituie una dintre mărfurile favorite ale pescarilor și deținătorilor de acvarii.» [36]⁾

Directorul firmei Ramiresi BT din Ungaria, Gyorgy Gabor, declara că: „În 1999, l-am abordat pe Florea Pisăru, directorul Companiei de Apă Timișoara, care mi-a salutat oferta. Am semnat un contract, am pregătit opt ​​persoane pentru a lucra pentru compania de apă, iar din această afacere – s-au angajat să colecteze nouă sute de kilograme de viermi de apă pe săptămână – companiei de apă revenindu-i un venit net de douăzeci până la treizeci de mii de mărci pe lună” [37]⁾. Afacerile au fost profitabile și au mers bine pentru ambele părți până în noiembrie 2000, când Florea Pisăru s-a pensionat și, în locul său a rămas, ca director interimar, Ovidiu Gabor, care a modificat prețul de vânzare al viermișorilor tubifex (stabilindu-l în euro, trecându-se, între timp, la moneda europeană), dar și termenul de valabilitate al contractului. Antreprenorul maghiar György Gábor ar fi înțeles în continuare afacerea, până când – în 2001 [38]⁾ – scaunul de director a fost ocupat de cunoscutul lider PSD-ist local, Titu Bojin, care nu a mai recunoscut contractul în cauză ³⁷⁾, de aici decurgând un întreg scandal de presă și o condamnare în instanță a companiei de apă din Timișoara, obligată la plata unor daune însemnate către firma maghiară păgubită [39]^{) 36)}. Miza acestui scandal era una cel puțin dubioasă, destul de comentată. În orice caz, ce trebuie reținut de aici, este faptul că dacă în timpul directoratului lui Florea Pisăru, compania de ape încasase niște bani din nimic, după plecarea lui, compania a trebuit să plătească bani, drept despăgubiri... Și mai trebuie reținut, de asemenea, că inginerul Florea Fisăru nu a fost niciodată catalogat drept „râmar de partid”, cum suna titlul unuia dintre articolele de presă apărute la acea vreme ³⁹⁾. Dimpotrivă! Cât timp mai avusese încă o influență asupra afacerilor companiei, lucrurile au mers bine, împăciuind pe toată lumea.

Fig. 12. Directorul Florea Pisăru, ianuarie 2000

Ciondăneala cu asociațiile pescărești. Încă de prin 1999, Direcția Apelor Banat intrase în conflict cu Asociația Pescarilor Sportivi Timișoara, care refuza „încheierea contractelor legale ca urmare a licitației la care a participat”. Ca urmare, directorul Florea Pisăru anunța „controale severe... la apă”, interzicând pescuitul pentru membrii acestei asociații [40]⁾. În replică, cele două asociații de pescuit din zona Timișoarei – Asociația Pescarilor Sportivi Timișoara și Asociația Pescarilor Banatul – au început să dea tot felul de comunicate de presă către membrii lor, cu scopul de a-i informa unde au voie și unde nu au voie să pescuiască, informații derutante și însoțite de cuvinte „folosite fără discernământ profesional” la adresa Direcției Apelor Banat. Neacceptând ca firma pe care o conducea să fie „băgată în mocirlă”, directorul Florea Pisăru (v. Fig. 12), pe 26 ianuarie 2000, a convocat pe șefii „celor două asociații care încearcă să-și atragă membrii prin cuantumul cotizațiilor și nicidecum prin calitatea serviciilor pe care le oferă pescarilor” [41]⁾. Cu această ocazie, „Florea Pisăru nu a uitat să le amintească, muștruluindu-i elegant, că fiecare asociație și-a adjudecat anumite tronsoane de luciu de apă care sunt de fapt gestionate de Apele Române. De asemena, le-a propus să ajungă la o variantă de colaborare care să fie numai în avantajul pescarului.” ⁴¹⁾ Această tentativă de împăciuire, pentru moment, se spunea că rămăsese „în coadă de pește”, dar propunerea lui Florea Pisăru de colaborare a celor două asociații putea conduce la o soluție, în cele din urmă...

Fig. 12. Directorul Florea Pisăru, aprilie 2000

Acuzat că se opune economiei de piață. În aprilie 2000, cotidianul timișorean „Prima Oră” publica un articol de investigație prin care Florea Pisăru (v. Fig. 12), personal, în calitatea sa de director la Apele Române–Banat, era acuzat de o doamnă Oprean – patroană de balastieră – că se opune economiei de piață, deoarece a refuzat să-i vândă utilajele închiriate de firma acesteia sau să-i acorde permisul de exploatare balastieră pe râul Timiș, într-o anumită zonă. Motivul invocat de directorul Florea Pisăru era acela că, pe acel loc, dorea să deschidă balastieră chiar compania pe care o conducea, fiindcă – spunea el – „mă interesează și pe mine banii pentru salariații mei” [42]⁾. Și, referindu-se la IMM-ul doamnei în cauză, directorul Florea Pisăru argumentează decizia luată, în stilu-i specific, de șerbăneștean ușor șugubeț dar plin de carismă: „Nu puteam să-l mai las lângă mine. Ce să fac? Să-l bag la mine în croitorie, să-mi facă tot costume? I-am spus doamnei Oprean, când a venit la mine în audiență, că-i dau cât nisip vrea, dar să-mi aducă beneficiari că eu n-am desfacere. Nu a vrut. E treaba lor că au băgat bani în utilaje! Nu pot fi acuzat de monopol pentru că am cel puțin 30 de alți beneficiari la exploatări. Asta e prostia lui Oprean! Nu e monopol! Păi ce, eu sunt căzut în cap? Dacă vrea, eu pot să-i primesc utilajele acolo, dar asta presupune paza lor.” Grea și delicată misiune a avut inginerul Florea Pisăru!

Fig. 13. Directorul Florea Pisăru, la o întâlnire a Comitetului director al Companiei Naționale "Apele Române"

Conferința de la Bratislava. Chiar înainte de pensionare, în septembrie 2000, îl regăsim pe inginerul Florea Pisăru coautor, alături de alți doi specialiști de la Direcția Apelor Banat, la o lucrare de specialitate prezentată în cadrul Conferinței Țărilor Dunărene, eveniment ce a avut loc în Slovacia, la Bratislava [43]⁾. Această lucrare prezenta managementul apei în bazinul hidrografic al râului Cerna, analize ale situației hidrometeorologice și factorii generatori ai inundațiilor din perioada 11-12 iulie 1999, precum și consecințele devastatoare ale acestora. Era o ultimă amprentă, ca specialist, pe care inginerul Florea Pisăru o lăsa în cariera sa profesională... Pentru că – după cum își amintește – afimarea sa, ca specialist, începuse – de fapt – în urmă cu vreo 35 de ani: „După ce am terminat facultatea, în anul 1965, directorul de atunci al întreprinderii m-a pus la încercare și mi-a încredințat un proiect de irigații prin conducte îngropate, la G.A.S. Ceala, de lângă Arad – primul asemenea proiect din Banat. De aici mi s-au tras mai multe; după recepția lucrării, am fost numit șeful atelierului de proiectare și mai apoi inginer șef, la O.I.F. Timiș”. Pentru că proiectarea, înainte de toate, este domeniul de vârf al ingineriei...

Aniversarea apelor Banatului. Pe 6 noiembrie 2013, „zeci de pensionari, toţi specialişti în apele Banatului, au fost prezenţi la aniversarea de la Administraţia Bazinală Banat, acolo unde a fost sărbătorit un secol de la înfiinţarea primului departament de ape din ţară” [44]⁾. Dintre participanți nu a lipsit, desigur, nici inginerul hidrotehnist Florea Pisăru – „fost director al Direcţiei Apelor Banat din perioada de după Revoluţie”. Cu acea ocazie, el declara ⁴⁴⁾: „Cât timp am fost director, zece ani, am vrut să fac multe investiţii, dar nu am avut bani. Direcţia de Ape nu e chiar aşa de dotată cu lucrări care să genereze venituri, dar erau bani atunci, faţă de perioada de acum când nu mai au bani. Am vrut să repun multe lucrări care erau vechi şi care să ne ajute. Lucrările în general, în proporţie de 90% sunt executate, dar problema este că nu sunt întreţinute.” Spiritul său, ușor critic, l-a

urmărit – se pare – întotdeauna! La evenimentul în cauză a fost prezent şi Titu Bojin, „preşedintele CJ Timiş, care a lucrat mulţi ani aici”, succesorul lui Florea Pisăru de care vorbeam ceva mai sus, care declanșase – cumva – scandalul cu „afacerea

viermilor”. Cu această ocazie, „chiar el a spus că a început cu munca de jos, şi a ocupat mai multe funcţii până a ajuns directorul instituţiei” ⁴⁴⁾. Adică avusese o evoluție profesională oarecum asemănătoare cu a lui Florea Pisăru – fostul său șef, pe vremea IEELIF-ului –, numai că Titu Bojin se implicase profund în politic, atât pe vremea comuniștilor, cât și mai apoi, performând chiar și în mediul universitar ³⁸⁾...

Cât timp a ocupat funcții de conducere, spune Florea Pisăru, „aproape 30 de ani, am fost membru de drept în comisia guvernamentală româno-iugoslavă privind apele de frontieră; am fost membru în Comitetul Director al Regiei Naționale Apele Române; am fost membru în Comitetul Director Teritorial al judetului Timiș” ¹⁾, adică a avut o mulțime de responsabilități, dar și de conexiuni importante, benefice profesiei sale. În Fig. 13 îl putem vedea pe directorul Florea Pisăru (primul din stânga) pozând alături de participanții la una din întâlnirile Comitetului director al Companiei Naționale "Apele Române" ³⁾. Pentru a-și informa beneficiarii, atât Florea Pisăru cât și colegii săi, recurgeau – adesea – la mai multe forme de dialog și, pe lângă interviurile date pentru presa locală, «o formă de dialog foarte eficace era aceea ca, în unele perioade de timp, specialiștii noștri să fie invitați la Radio Timișoara, o oră sau mai mult, în cadrul emisiunii „De vorbă cu ascultătorii”. Apoi a apărut și televiziunea. Toate acestea ne ajutau să cunoaștem situația din teritoriu și să luam măsurile necesare.» ¹⁴⁾ De aceea, inginerul Florea Pisăru s-a bucurat de numeroase aprecieri publice în mass-media locală și națională, dar și în Banatul sârbesc.

Conexiuni de suflet. Școlar fiind, la Șerbănești, Florea Pisăru a fost coleg de clasă cu inginerul Fănică Gălușcan – viitor primar al comunei Șerbănești și cu Gigel (Barbu) Nicolae (fiul învățătorilor Iulia și Iordache Nicolae) ¹³⁾ – viitor profesor de limba română, de „o inteligență sclipitoare” ⁴⁹⁾. Mai apoi, cu frații Marin și Fănică Gălușcan, ajunși la Timișoara, a devenit amic, iar cu Fănică a fost și coleg de serviciu o perioadă ¹⁾, până ce avea să se întoarcă la Șerbănești, ca primar. Pe mama lui Ilie Pisăru, Ioana, „în perioada cât a fost la ȘERBĂNEȘTI și Slatina, Fănică Gălușcan o vizita foarte des” și „odată acesta i-a dus 10 lubenițe și 5 pepeni”, simțind, probabil, că tare îi mai „plăcea să fie băgată în seamă” ³⁾.

Înainte de 1989, pe vremea primarului Ion Dobre – la o manifestare culturală ce se organiza pe atunci, numită Fiii satului –, își amintește că i-a întâlnit pe profesorii șerbăneșteni Dumitru Ilie – cunoscut activist cultural, pe plan local, și Octavian Nicolae – cunoscut germanist, pe plan național și nu numai ¹⁸⁾. Cu Ilie Dumitru, fusese coleg de clasă, „într-o anumită perioadă” și-l regăsea, atunci, ca pe „un om onest, inteligent și foarte prietenos” ¹⁶⁾. Iar cu Octavian Nicolae s-a întâlnit, la București, și acum câțiva ani, când era în vizită la fratele lui – Barbu Nicolae – și au „schimbat multe amintiri” ¹⁾. Acum, Octavian (Tavi) este stabilit în Germania cu toata familia și, în curând, voi face cunoscută șerbăneștenilor și nu numai amețitoarea sa poveste de viață. În Banat, Florea Pisăru a avut relații foarte apropiate și cu bunul său prieten, plecat din Stârcu, „Ilie Pîrșan, care a trăit și muncit în comuna Recaș, de lângă Timișoara”. Mai apoi, prietenia a continuat „cu fiul acestuia, profesorul universitar Paul Pîrșan” ¹⁾.

Datorită funcțiilor deținute, a avut posibilitatea, de-a lungul anilor, să ajute „mulți consăteni” să-i „devină colegi de serviciu, unii rămânând definitiv în Banat” ⁴⁾. Mai ales că, la un moment dat, „Liceul Agricol din Timișoara era sub tutela IEELIF Timiș” ⁴⁾, unde el era director. Tot în această conjunctură, a avut ocazia să-l cunoască îndeaproape și pe fostul președinte Ion Iliescu ¹⁶⁾, știut fiind că, înainte de 1989, el avusese funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș (1971–1974) și, mai apoi, fusese numit președinte al Consiliului Național al Apelor (1979–1984) [45]⁾. De aceea, spune Florea Pisăru, „De la domnul Iliescu am primit două cărți, din cele scrise de dânsul, cu dedicație specială” ¹⁶⁾. Probabil că sunt cărți politice, nu tehnice, deși Ion Iliescu, este știut, și-a obținut „diploma de inginer hidrotehnist în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti şi la Institutul Energetic de la Moscova” [46]⁾... Adică are aceeași pregătire profesională ca inginerul Florea Pisăru.

La 83 de ani, Florea Pisăru mărturisește că „Cu toate că am trăit și muncit în Banat, am fost foarte des în comuna mea, unde trăiam de fiecare dată emoțiile revederii cu cei dragi. Când mă apropiam de ȘERBĂNEȘTI DE JOS, era nevoie să opresc de multe ori mașina, deoarece îmi tremurau picioarele.” Emoția revederii locurilor natale și a celor dragi îl copleșea de-a binelea... Și această conexiune de suflet este singura care a rămas neschimbată.

Pensionarea. După pensionarea din noiembrie 2000, inginerul Florea Pisăru a mai activat, aproape un an de zile, în calitate de „consilier al Regiei Autonome Apele Romane pentru partea de vest a țării, în probleme de gospodărire a apelor” ²¹⁾. Apoi s-a retras definitiv, concluzionând – clar – că apa a fost „filozofia vieții” sale și, nu întâmplător, celebra poezie a lui Mihai Codreanu o poartă mereu în suflet, ca pe un laitmotiv:

Bătrânii spun că apa trece

Şi spun că pietrele rămân,

Dar lucrul altfel se petrece

Pe vechiul nostru glob bătrân.

Că piatra, orişicât de tare,

Se macină şi trece stând,

Iar peste trista-i măcinare

Doar apele rămân curgând.

În Fig. 14 îl putem vedea pe pensionarul Florea Pisăru, în 2006, stând pe bancă, la poarta casei părintești, alături de sora sa, Valerica Turlea. Era perioada când el venea la Șerbănești destul de des, căci mama sa, Ioana Pisăru, încă mai trăia și, fără să vrea, reușea să își atragă – în permanență – copiii alături de ea.

Privind în urmă, Florea Pisăru trage, acum, o concluzie ușor șugubeață: la vremea aceea – când a ajuns el în Banat –, orice oltean muncitor reușea, putea face ceva, iar despre el spune, în stilu-i specific: „M-am născut cu un fel de ambiție, care pe aici nu se prea găsește.” ²⁰⁾ Că nu întâmplător a apărut, desigur, gluma, pe care am auzit-o decurând: „Cum își fac oltenii cruce? – În numele Tatălui, în fruntea Banatului, dacă nu director, măcar inspector... Amin!” Am văzut însă că Florea Pisăru a ajuns director în Banat, fără a-și face, totuși, această cruce oltenească, neortodoxă desigur...

Fig. 14. Florea Pisăru cu sora sa, Valerica

Acum, de când este pensionar, spune el, „au fost situații când foștii mei colegi mi-au arătat că n-am trăit degeaba”. Și, în acest context, se face referire, probabil, și la anumite acțiuni creștinești și civice datorate lui Florea Pisăru: „Dacă ar fi să mă laud, deși este perfect adevărat, ar trebui să spun că am fost unul din ctitorii principali ai bisericii ortodoxe române din piața Badea Cârțan – Timișoara sau că am sponsorizat forajul care asigură alimentarea cu apă a mănăstirii Șag-Timișeni.” ⁶⁾ Asta se întâmpla, desigur, după ce ajunsese director general... Iar, din postura sa de „cadru de conducere”, a ajutat „multă lume, în situații diverse”. Așa se face, de pildă, că „și acum, după 20 de ani, primesc vizite și multe semnale, de la oameni cu care am muncit și colaborat, care dovedesc că n-am trăit degeaba, dar din păcate din ce în ce mai puține, deoarece timpul trece.” ¹⁶⁾ Într-adevăr, e mare lucru să ajungi la vârsta bătrâneții și să poți concluziona, cu satisfacție, că nu ai făcut umbră pământului degeaba, cum spun șerbăneștenii adevărați, croiți pe treabă...

Fig. 15. Florea Pisăru distrându-se alături de fiica sa – Diana (stg.) și de cântăreața Matilda Pascal Cojocărița (dr.)

Fig. 16. Florea Pisăru distrându-se la Șerbănești – în Stârcu (stg.) și în Șoseaua Mare (dr.)

Pasiuni. Lui Florea Pisăru, fire sensibilă, i-a plăcut – de mic copil – poezia. Își amintește că „au fost câteva încercări, unele poate reușite, dar nu faci două lucruri bune în același timp, așa că am rămas la prima dragoste”, prima dragoste fiind – se înțelege – meseria de inginer hidrotehnist. În rest, s-a consolat cu versurile unei melodii de neuitat: „Că nu e om să nu fi scris o poezie / Măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui…” Iar viața sa o consideră o luptă permanentă, asemeni altor copii săraci, plecați de acasă: „Cunoscând mai mulți consăteni stabiliți pe alte meleaguri, pot afirma că viața mea a fost foarte asemănătoare cu a multor copii săraci născuți în comuna noastră. Am dus o luptă permanentă între a fi sau a nu fi...”; dar, cu o fărâmă de noroc, gândește el, „soarta m-a ajutat de multe ori” ¹⁾.

Mai apoi, pe când era elev la Școala de Cadastru și nu împlinise încă 16 ani, a încercat să meargă la clubul de fotbal Dinamo București, dar – cum, cu haz, spune el –, „după trei ședințe de selecție, Băcuț II, antrenor care jucase la echipa mare, m-a respins, deoarece nu aveam decât ambiție”. Așa a devenit, acum, un consecvent privitor, la TV, al știrilor sportive...

Lui Florea Pisăru îi place veselia, cântecul și buna-dispoziție (v. Fig. 15), caracterizându-se prin îndrăzneală și personalitate, deopotrivă: „am fost și sunt o fire veselă și optimistă, parcă mi-a plăcut să lupt cu greutățile, am făcut tot ce a depins de mine ca societatea în care am trăit și am muncit să se simtă bine” ⁶⁾. Așa se face că, în fotografiile alăturate, îl vedem bucurându-se fie la microfon, alături de fiica sa – Diana, fie lângă cântăreața Matilda Pascal Cojocărița, fostă Miss România. Și, tot așa, în Fig. 16, îl putem vedea distrându-se, atunci când ajungea la Șerbănești. În fotografia din dreapta, datând de prin 1982, îl putem vedea mimând o beție cu nea Costică a-lu’ Troașcă, la cununia civilă a nepoatei Georgeta, fiica sorei sale Valerica Turlea, din Stârcu. În spatele lor, le putem vedea pe Constanța Turlea (mătușa și moașa mea), pe Paula (fata lui Bratu Pisăru) și pe Ioana Pisăru (mama lui Florea Pisăru). Iar în fotografia din dreapta, unde Florea Pisăru era fotograful, putem vedea un grup de vechi prieteni: în prim plan – central, prof. Barbu (Gigel) Nicolae – băiatul cel mare al învățătorului Iordache Nicolae, în planul secund, frații Ion (Nelu) Comănescu – în stâga, și Lulu Comănescu – în dreapta, băieții lui Anton al lui Rebeagă și verișorii lui primari. Cheful acesta, din urmă, era organizat în Șoseaua Mare, la Cafe Bar Central – o ultimă „afacere” a lui Ilie Pisăru (înainte de a muri), împreună cu fiul său, Vasile Pisăru [47]⁾.

Fig. 17. Florea Pisăru (stg.) vizitând fostul lagăr de concentrare nazist de la Auschwitz

Îi place, de asemenea, să călătorească, să vadă lucruri și locuri noi. De aceea, de câte ori călătorea în interes de serviciu, nu pierdea ocazia de a vizita și locuri memorabile, așa cum a făcut și atunci când, ajungând în Polonia, vizita și fostul lagăr de concentrare de la Auschwitz (v. Fig. 17 ³⁾). Cred că este primul șerbăneștean care a juns să viziteze acest „cel mai mare lagăr de exterminare nazist” [48]⁾, despre care eu – printr-o coincidență stranie – cam în aceeași perioadă, citeam primele destăinuiri și mă îngrozeam!

Fig. 18. Florea Pisăru în călătoriile sale, după pensionare: Mexic (stg.) și Egipt (dr.) – alături de soția sa, Maria Pisăru

Iar, după pensionare, a avut mai mult timp să călătorească, să vadă lumea (v. Fig. 18, Fig. 19 și Fig. 20): „eu și soția mea am vizitat multe țări, din Egipt și până în Mexic și aproape toată Europa. Am fost și în Israel, într-un pelerinaj pe urmele lui Isus. Acum, ne-am mai potolit, deoarece nu prea ne mai ascultă picioarele.” ²¹⁾ Că până la vârsta pensionării, cum spuneam, călătoriile prin lume au fost doar acelea făcute în interes de serviciu...

Fig. 19. Florea Pisăru în călătoriile sale, după pensionare: Roma (stg.) și Veneția (dr.)

Fig. 20. Florea Pisăru în călătoriile sale, împreună cu soția, după pensionare: Pisa – Câmpul miracolelor

Concluzii. După toată această viață tumultuoasă, dar plină de realizări profesionale și personale, Florea Pisăru parcă tot mai are un vădit regret, acela că nu a putut contribui cu nimic concret la dezvoltarea comunei natale ¹⁾... Dar câți dintre noi, șerbăneștenii plecați de-acasă, nu simțim, la un moment dat, acest regret?! Când vorbim însă despre inginerul Florea Pisăru, trebuie să înțelegem că lucrurile stau, de fapt, cu totul altfel. El este un om mărinimos și de o naturalețe absolut fermecătoare și, oricât de mari i-au fost funcțiile, a rămas întotdeauna același om simplu, fără cravată și țol festiv. De aceea, șerbăneștenii nu l-au ocolit niciodată, l-au căutat de câte ori considerau că ar putea să-i ajute să treacă peste te miri ce necaz, iar el făcea tot posibilul să le rezolve doleanțele. Dar cea mai emoționantă situație de acest gen se întâmpla atunci când, vecina și colega sa de clasă, Lidia Schneider („căsătorită cu un băiat din ȘERBĂNEȘTI DE SUS, pe nume Truică”) l-a căutat, pentru a o ajuta să-și angajeze fiul în Timișoara (ea locuind, acum și atunci, în Arad), „pentru a putea urma, la seral, cursurile Facultății de Mecanică.” Revederea, după 30 de ani, cu „cea mai bună prietenă din copilărie” a fost una de neuitat, cu „lacrimi de bucurie” ⁴⁾. Că nu degeaba, iubind poezia, un pasaj din „Rugămintea din urmă” a lui Coșbuc, îl tot obsedează: „Du Oltului din partea mea / O caldă salutare...” Iar atunci când scrie despre locul nașterii sale, Florea Pisăru folosește doar litere majuscule, adică ȘERBĂNEȘTI, sugerând, parcă, întruchiparea – în această denumire – a unui loc sacru, demn de o aleasă prețuire... Și el trăiește, în permanență, acel „fior de mândrie că sunt ȘERBANEȘTEAN, care nu mă va părăsi niciodată” [49]⁾ și, ca o mulțumire adusă șerbăneștenilor, Florea Pisăru mai spune: „Consătenii mei, cu defectele și calitățile lor, au un caracter aparte, față de ce mi-a fost dat să constat în alte părți; au lăsat în mine amprenta a ce a fost mai bun și mai frumos, au contribuit în mod decisiv la formarea caracterului unui copil sărac.” ⁴⁹⁾ Acel „copil sărac”, ce nu s-a desmințit niciodată de originea lui, a fost, desigur, inginerul Florea Pisăru, unul dintre acei mulți șerbăneșteni ajunși în Banat, despre care profesorul universitar Paul Pîrșan – un alt distins șerbăneștean, devenit bănățean – spunea că i-a cunoscut și a colaborat cu ei, „șerbăneșteni de toată isprava, oameni care, ca și părinții mei, au făcut și fac cinste originii lor” [50]⁾. Și, în acest context, Paul Pîrșan îi amintea pe „Florea Pisăru, Radu Nedelcu, Virgil Păunescu, Marius Ilie și mulți alții”... Aceasta ar fi, pe scurt, povestea de viață și de succes a inginerului Florea Pisăru, șerbăneșteanul care a avut în subordine, pe vremea IEELIF-ului, vreo 7000 de salariați și care a gestionat – timp de câteva decenii – un patrimoniu național imens, acoperind întreg Banatul – atât cel românesc, cât și cel sârbesc. Ceea ce înseamnă, desigur, o performanță profesională deosebită! Dar, demn de remarcat ar mai fi un lucru: după aproape o jumătate de veac de conviețuire printre bănățeni și cu o bănățeancă, Florea Pisăru și-a păstrat încă graiul nealterat, acela de ȘERBĂNEȘTEAN cu litere mari, așa cum obișnuiește el să scrie...

Craiova, 6 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 5 aprilie 2021.

[2]. * * * - Șerbănești. Google Maps, https://www.google.ro/maps/place/%C5%9Eerb%C4%83ne%C5%9Fti/@44.3209704,24.6824473,8952m/, accesare 17 aprilie 2021.

[3]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 5 iulie 2021.

[4]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 21 aprilie 2021.

[5]. * * * – Află 5 lucruri pe care nu le știai despre hainele pentru copii. LILOO BABY SRL, https://www.liloo.ro/blog/5-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-hainele-pentru-copii, accesare 18 aprilie 2021.

[6]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 15 mai 2021.

[7]. * * * – Iancu Jianu (1787-1842). https://www.iancu.com/iancu-jianu-1787-1842/, accesare 11 iunie 2021.

[8]. IORDAN, Iorgu – Dicționar al numelor de familie românești. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 367.

[9]. PISCUPESCU, Șt. Ecaterina – Literatura slavă din Principatele Române în veacul al XV-lea. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939, pp. 18-19.

[10]. * * * - Revista arhivelor. Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Romînă, București, 1959, p. 128.

[11]. ȘĂINEANU, Lazăr – Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1929.

[12]. BĂLAN, Emanuel – Principatele Române scapă de turci ca să înfrunte ocupaţia rusă. Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ principatele-romane-scapa-de-turci-ca-sa-infrunte-ocupatia-rusa, accesare 12 iunie 2021.

[13]. PISĂRU, Florea – Convorbire telefonică. Timișoara, 29 decembrie 2020.

[14]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 21 iunie 2021.

[15]. GHEORGHIU, Cristache – După 50 de ani. Brașov, 2016.

[16]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 28 iunie 2021.

[17]. JULEAN, Dorel Lucian – Curriculum vitae. Europass, https://www.usab-m.ro/utilizatori/universitate/file/doctorat/cv_comisia_dr /CV%20Conf.dr.%20Julean%20Dorel.pdf, accesare 6 iunie 2021.

[18]. PISĂRU, Florea – Convorbire telefonică. Timișoara, 24 martie 2021.

[19]. PRZIBRAM, Adalbert – Biblioteca Britanică din Timișoara și viața mea. Editura Hestia, Timișoara, 2003, p. 93.

[20]. PISĂRU, Florea – Discuție telefonică. Timișoara, 28 mai 2021.

[21]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 20 mai 2021.

[22]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 16 aprilie 2021.

[23]. PETCU, Marian – Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică. Editura POLIROM, București, 2016.

[24]. JOMPAN, Diana – Articole din Mass-media. Corespondență e-mail, Timișoara, 31 iulie 2021.

[25]. JÁNOS, Deme – SZAKSZERŰ ÖNTÖZÉSSEL GAZDAG TERMÉSEKET. În ziarul „Előre”, București, 15 mai 1985, pp. 1-2.

[26]. JÁNOS, Gyarmath – AKINEK NEM INGE... În ziarul „Előre” nr. 11691, București, 30 iunie 1985, p. 5.

[27]. NEAGOE, Olimpia ­– ”Vom umbla cu... sticluța după apă!” În ziarul „Realitatea Bănățeană”, Timișoara, 20 aprilie 1995.

[28]. FOLTEAN, Delia ­­– Peștii trag semnalul de alarmă. În ziarul „Vest Matinal” nr. 231, Timișoara, 19 iulie 1995, p. 1.

[29]. * * * – Dezastru pe Bega. Opinia Timișoarei, 8 iulie 2021, https://www.opiniatimisoarei.ro/, accesare 2 august 2021.

[30]. * * * – Act adițional la Act Constitutiv al S.C. AQUATIM S.A. – 28.10.2009. AQUATIM, https://www.aquatim.ro/actionari/wp-content/uploads/2016/09/Act-constitutiv-Aquatim.pdf, accesare 2 august 2021.

[31]. BĂLAN, Camelia și NISTORESCU, Laurențiu – Exploatarea economică a râului Bega se ”împotmolește” în lipsa de fonduri. În ziarul „Realitatea Bănățeană”, Timișoara, 11 ianuarie 1996.

[32]. ÁRPÁD, Gazda - ROTTERDAMIG VISZ A HAJÓ? În ziarul „Erdélyi Napló” nr. 23, Oradea, 5 iunie 1996, p. 5.

[33]. * * * - Canalul Bega. Primăria Timișoara, noiembrie 2009, https://www.timisoara-info.ro/ro/atracii-turistice/alte-atracii/337-canalul-bega.html, accesare 1 iulie 2021.

[34]. FLORESCU, Silviu – Mai-marii județului au pus Timișul la cale. În ziarul „Renașterea Bănățeană”, Timișoara, 23 iunie 1998, p. 7.

[35]. * * * - Canalul Bega va redeveni navigabil printr-un proiect de 14 milioane euro cu fonduri europene. Economica.net, https://www.economica.net/canalul-bega-va-redeveni-navigabil-printr-un-proiect-de-14-milioane-euro-cu-fonduri-europene_166718.html, accesare 1 iulie 2021.

[36]. FORTIU, M. Laura – "Afacerea viermilor" a inghetat conturile Directiei Apelor Banat. România liberă, 22 august 2005, https://romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/-afacerea-viermilor--a-inghetat-conturile-directiei-apelor-banat--57661, accesare 21 mai 2021.

[37]. LÁNCZI, Richárd – Egy magyar vállalkozó romániai vesszőfutása. În ziarul „Magyar Hírlap” nr. 177, Budapesta, 30 iulie 2008, p. 5.

[38]. BOJIN, Titu – Curriculum vitae. Consiliul Județean Timiș, http://www.cjtimis.ro/uploads/files/CV%20consilieri%20judeteni%202012%202016/ CV_Bojin_Titu.pdf, accesare 28 mai 2021.

[39]. * * * - Râmarii de partid. Jurnalul.ro, 2 iunie 2004, https://jurnalul.ro/special-jurnalul/ramarii-de-partid-67958.html, accesare 28 mai 2021.

[40]. BUCURESCU, S. ­– Direcția Apelor Banat s-a supărat pe Asociația Pescarilor Sportivi. În ziarul „Agenda zilei”, Timișoara, 17 iulie 1999.

[41]. BUCURESCU, S. – Poveștile pescărești parcă nu se mai sfârșesc. În ziarul „Agenda zilei”, Timișoara, 27 ianuarie 2000, p. 12.

[42]. * * * – Directorul Apelor Române–Banat e acuzat că se opune economiei de piață. În ziarul „Prima Oră”, Timișoara, 17 aprilie 2000, p. 8.

[43]. MACRIDIN, Zlatibor, HARABAGIU, Carmen și PISĂRU, Florea – Stormy Rain – Catastrophic Flood in the Hydrographic Basin of the Cerna River on 11-12 July 1999. Conference of the Danubian Countries, Bratislava (Slovacia), 4-8 septembrie 2000.

[44]. LUPEAN, Sanda – Sărbătoare la Administraţia Bazinală Banat. Un secol de la înfiinţarea primului departament de ape din ţară. În ziarul „Ora de Timiș”, Timișoara, 6 noiembrie 2013.

[45]. * * * - Ion Iliescu. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu, accesare 2 iulie 2021.

[46]. DOBREANU, Cristina ­– Care a fost cea mai mare greşeală a lui Ion Iliescu? În „România Liberă”, https://romanialibera.ro/actualitate/international/wikileaks-care-a-fost-cea-mai-mare-greseala-a-lui-ion-iliescu-traducerea-integrala-222928, accesare 3 iulie 2021.

[47]. * * * – CAFE BAR CENTRAL SRL. Dun & Bradstreet, https://www.dnb.com/business-directory/company-profiles.cafe_bar_central_srl. 1398d28dbba9c0c0d5cfd0228f1678e8.html, accesare 10 iulie 2021.

[48]. * * * – Lagărul de concentrare Auschwitz. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Lag%C4%83rul_de_concentrare_Auschwitz, accesare 10 iulie 2021.

[49]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 25 mai 2021.

[50]. PÎRȘAN, Paul – Postare Facebook. În grupul „Enciclopedia comunei Șerbănești”, 20 mai 2020, https://www.facebook.com/groups/EnciclopediaComuneiSerbanesti, accesare 29 mai 2021.

Accesați fișierul în format pdf: