Popa Gică

Misiunea duhovnicească a preotului Gheorghe C. Popescu, pentru că așa se numea Popa Gică, a fost una delicată și dedicată timp de aproape o jumătate de veac, trup și suflet, șerbăneștenilor, din rândul cărora provenea. De aceea, îmi propusesem de mai mult timp să scriu câte ceva despre cel ce a fost ultimul intelectual de modă veche al comunei Șerbănești, dar nu prea îmi găseam timpul necesar și nici nu aveam acel minim de informații relevante, pentru a elabora un documentar consistent și ispititor, cu suficiente reverberații. La un moment dat însă, Dumnezeu mi l-a adus în cale pe germanistul șerbăneștean Octavian Nicolae, cu ajutorul căruia am intrat în legătură cu una dintre fetele lui Popa Gică – profesoara Ecaterina Oprișan, din București. Așa am început să îl cunosc pe Popa Gică și în alte ipostaze decât acelea preoțești, cum l-au cunoscut generații întregi de șerbăneșteni. Că el a trecut prin viață, după cum vom vedea, demn și solitar, fără a-i cunoaște nimeni problemele sale de familie, bucuriile, necazurile și întreg zbuciumul sufletesc de om cu preocupări zilnice multiple, de muritor creștin ortodox și de slujitor al Domnului, deopotrivă... Iar despre delicatețea misiunii sale, asumată cu bună știință, de a-și răspândi pildele printre șerbăneșteni, precum ingeniosul popa Tanda din nuvela lui Slavici, vom vorbi la momentul potrivit.

Locul și data nașterii. Preotul Gheorghe C. Popescu s-a născut în comuna Șerbănești, satul Șerbănești de Sus, pe data de 16 octombrie 1909, conform actelor sale oficiale  [1]. Totuși, într-una dintre ultimele cărți ale scriitorului Ionel Oprișan – ginerele lui Popa Gică, personalitate deosebită despre care voi mai vorbi în cele ce urmează, se face referire la „Extractul din registrul stării civile pentru născuți” conform căruia „copilul Gheorghe Constantin Popescu, de sex bărbătesc, de religiune ortodoxă, român”, s-a născut „alaltăieri seară, optusprezece ale curentei luni [octombrie] 18, 1909” [84]. De aici ar rezulta că, preotul Gheorghe Popescu s-ar fi născut, totuși, pe 18 octombrie 1909, nu pe 16 octombrie, cum apare în alte documente oficiale și cum era sărbătorit în familie [60]. Dar cu asemenea anomalii birocratice și biografice, ne vom mai întâlni și în vremurile mai recente, după cum vom vedea! Iar, legat de locul nașterii lui Popa Gică, se pare că acesta a trecut neobservat de către multă lume, inclusiv de către susenii de atunci, atâta timp cât, prin 1942, în monografia cu scop didactic a învățătoarei Ioana Șerban, monografie dedicată fostei comune Șerbăneștii de Sus [100], în lista de „intelectuali născuți în această comună”, îl regăsim pe preotul Gheorghe Dutchevici – de pildă – dar pe preotul Gheorghe Popescu, nu prea... Dar cum în această listă sunt incluse și nume precum Dumitru Caracostea, care știm că era născut – de fapt – la Slatina, dar și numele unui învățător, ale unui notar și ale unui funcționar CFR, care nu erau nici pe departe școliți la nivelul lui Popa Gică, atunci omisiunea este explicabilă.

Părinții. Despre părinții lui Popa Gică – Constantin și Rada Popescu - știm, deocamdată, destul de puține lucruri, dar esențiale pentru înțelegerea devenirii și menirii acestuia. Ei erau oameni simpli, suseni cu credință în Dumnezeu și cu dorința clară de a-și face băiatul cel mare popă, impulsionați și motivați fiind de însuși marele cărturar Dumitru Caracostea, așa cum voi arăta ceva mai jos.

Mama lui Popa Gică se numea Rada și a murit de tânără, în timpul Primului Război Mondial, când acesta avea doar 8 ani  ). Cam asta-i tot ce știm, în acest moment, despre ea! Ceva mai târziu, Constantin Popescu s-a recăsătorit cu o altă femeie din sat, văduvă și ea, ce se numea Voica 11).

Tatăl, Constantin Popescu, era născut pe 6 iulie 1887  ), la Șerbăneștii de Sus, și a fost cântăreț bisericesc practicant, la Biserica de la Sus, începând cu 1 februarie 1914  ) 5). Deci el nu făcuse școala de cântăreți, având doar practică la strană, dar a slujit la această biserică, cu statut de angajat, până pe 1 august 1946, când a fost „pus în retragere din oficiu, pentru limită de vârstă”  ). Potrivit învățătoarei Ioana Șerban, până în anul 1942, când ea scria acea monografie cu scop didactic a fostei comune Șerbăneștii de Sus – monografie de care aminteam și ceva mai sus -, ”Cântăreți bisericești au fost: Marin Popescu, Stan Popescu și Const. Popescu, toți dintr’o familie.”3) Așadar, neamul Popeștilor de la Sus a avut tendințe și năzuințe clericale mai vechi și nu întâmplător venea îndemnul profesorului Dumitru Caracostea, ca măcar unul dintre urmașii acestei familii să devină popă... Constantin Popescu a murit la câțiva ani după pensionare, în jurul anului 1950, ”într-un sfârșit de decembrie, pe când se sărbătorea ziua lui Stalin”, după cum își amintește fata cea mare a lui Popa Gică – inginera Marcela Mihailovici -, care era elevă la Slatina, atunci 63).

Dumitru Caracostea – nașul de botez. Când a fost să se nască Popa Gică, profesorul Dumitru Caracostea tocmai obținuse o bursă de studii de trei ani la Universitatea din Viena. Înainte de plecarea sa din țară însă, acesta fusese la casa mamei sale de la Șerbăneștii de Sus, ocazie cu care făcuse, se pare, o înțelegere cu Constantin și Rada Popescu, ca în cazul în care copilul ce urma a se naște va fi băiat, el să îi fie naș și să fie îndrumat să ajungă popă în sat, la Sus. Astfel, potrivit acestei înțelegeri, Dumitru Caracostea a devenit nașul de botez al lui Popa Gică și protectorul lui, după cum vom vedea [59]. Numele de botez a fost probabil agreat să fie Gheorghe, nu Mitică, cum se numea încă (oficial) Caracostea, la vremea aceea. Și asta pentru că, om instruit fiind, Caracostea realiza că numele de Mitică (derivat, oricum, din Dumitru) nu dădea prea bine pentru finul lui, pe care și-l dorea preot. Păi da, că tocmai îl făcuse celebru Caragiale pe Mitică al său, acel personaj superficial și complet neserios, intrat acum deja în dicționare, ca nume comun. 

Frații. Constantin Popescu a avut cu Rada Popescu, prima sa soție, patru copii: Gheorghe, Elena, Ion și Marin [61]. Despre frații buni ai lui Gheorghe Popescu, frați după tată și după mamă, știm, de asemenea, puține lucruri, așa cum voi prezenta, succint, în cele ce urmează.

Elena Popescu (zisă Leana) a fost casătorită la Sus, cu Stancu Crețu – mort pe front, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial [62]. Când a rămas văduvă de război, Elena Crețu (v. Fig. 1, [46]) avea trei copii: Constantin (n. 1935, [90]), Eugenia și Teodora (căsătorită Voinea și zisă Titina), pe care a dat-o de suflet cuiva de la Sus [76]. Lui Constantin Crețu (zis Costică) Popa Gică i-a purtat de grijă, ducându-l la Slatina să învețe carte, împreună cu copiii lui mai mari. Fiica cea mare a lui Popa Gică, inginera Marcela Mihailovici, își amintește că atunci „când mergeam la Slatina cu brișca, tata ocolea mereu pe la Costică să îl ia și pe el, deși treceam printr-o vale adâncă și cu gropi. Tata l-a înscris la școală și s-a ocupat de el. De aceea el (și surorile) i-au purtat mare respect, pentru că i-a ajutat." Așa a ajuns Constantin Crețu economist, absolvent de ASE în București, murind însă înainte de vreme, la Pitești, unde se stabilise, căsătorit fiind cu Vasilichia (Viki) Crețu [76] [89]. Când a murit, avea doar 60 de ani, dar se pensionase deja și își petrecea verile la Șerbănești, la casa părintească, și iernile la Pitești [90]. 

Ion Popescu (zis Ionel, v. Fig. 2, [42]) a murit pe front, în 1941, la Odesa, în luptele de pe strada Sadovaya, fiind contingent 1939. În momentul când a murit, avea gradul de caporal, era căsătorit şi avea un copil [100]. 

Marin Popescu (zis Minică și Trifu [62]) s-a născut și a trăit la Sus. Fiind, se pare, cel mai mic dintre frați și susținător al familiei, nu a fost luat în război; în schimb, pe 10 octombrie 1941, el consemna pe spatele fotografiei din Fig. 2, un mesaj optimist despre fratele său Ionel – aflat în război, mesaj formulat la timpul prezent: „Amintire dela al meu frățior care este plecat pe front la Odesa”... Deci despre Ionel Popescu, la acea dată, familia sa știa doar că e plecat pe front, la Odesa, nu că murise deja...

După ce s-a recăsătorit cu Voica, suseanul Constantin Popescu a mai avut și cu aceasta alți trei copii, frați după tată cu Popa Gică, aceștia fiind: Constantin, Mina și Petra [62].

Constantin C. Popescu era băiatul menit să ducă mai departe numele tatălui și al familiei. Și tot el, după ce s-a căsătorit, a rămas în casa părinților săi, la Sus, pe strada care acum poartă numele academicianului Dumitru Caracostea. Din păcate însă, așa cum spunea profesoara Ecaterina Oprișan – fata a treia a lui Popa Gică, acesta n-a avut copii și ar fi vrut ca Popa Gică să-i dea de suflet băiatul cel mic, „iar tatăl nostru știu că-i răspundea că nu-i dă pe Mihai Tiberiu, ci pe Veronica, pe care acela n-o dorea” [40]. După cum vom vedea imediat, Mihai-Tiberiu și Veronica sunt ultimii copii ai lui Popa Gică, dintre cei șapte pe care i-a avut.

Mina a fost căsătorită la Șerbăneștii de Jos și cam asta-i tot ce știm despre ea, în acest moment.

Petra era căsătorită la Movileni cu un anume Jean.

Voica – mama vitregă a lui Popa Gică, la rândul ei, a mai avut și ea o fată, din prima căsătorie, pe Mimica.

Toate aceste sumare informații, despre frații și surorile preotului Gheorghe C. Popescu, le-am obținut, cum spuneam, prin amabilitatea fiicei lui Popa Gică – profesoara Ecaterina Oprișan, care la rândul ei, s-a consultat cu una dintre verișoarele sale de la Sus - Teodora Voinea (zisă Titina) – „cel de al treilea copil al Elenei Crețu” [62].

Copilăria. Preotul Gheorghe C. Popescu a avut o copilărie plină de griji și nevoi, trăită printre susenii lui, alături de părinți, atât la muncile câmpului cât și la viața ecleziastică a satului, pe care atunci o descoperea. Iar faptul că avea deja sortit un jalon în viață, de către nașul său de botez, l-a determinat să-și ia în serios ursita, că – după cum povestea chiar el –, îndemnul lui Caracostea era clar: „să devin și să rămân preot în satul în care-și va odihni și el oasele” [84], adică la Șerbăneștii de Sus... Numai că sfârșitul lui Dumitru Caracostea avea să fie unul complet diferit și neașteptat... În 1917 însă, când Gheorghe C. Popescu avea doar opt ani și toată lumea trăia sub groaza Primului Război Mondial, el rămânea orfan de mamă. N-a fost deloc ușoară, desigur, depășirea acestor momente de suferință cumplită! Din când în când însă, întâlnirea cu nașul său, Dumitru Caracostea, care venea la casa mamei sale, de la intrarea în Jarcaleți, îl mai revigora, se pare, și îl făcea să se simtă deja mai bărbat, gândind că nu mai e mult, totuși, și el va ajunge popă, așa cum își doreau toți cei dragi lui. Iar de la casa părintească, din prejma Bisericii de la Sus, și până la conacul lui Caracostea, mentorul său, nu erau decât vreo două sute de metri; deci întâlnirea lor avea loc destul de des, atunci când Caracostea ajungea în Șerbănești, îndeosebi în timpul vacanțelor. Iar ceea ce-l impresionase pe copilul de atunci, Gheorghe C. Popescu, din ceea ce văzuse în casa de la Sus a lui Caracostea, erau biblioteca și șezlongul pe care acesta stătea, vara, în terasa imensă, împrejmuită cu balustrade zidite, de o arhitectură deosebită (v. documentarul Dumitru Caracostea) [84].

Școala primară. Popa Gică ar fi trebuit să înceapă școala în 1916 dar, potrivit propriei mărturisiri, „în timpul războiului n-a funcționat nicio școală” [84]. Așa că el a început, se pare, clasa întâia în 1917, când avea 8 ani și când tocmai rămăsese orfan de mamă... Școala primară a făcut-o la Sus, localul școlii fiind amenajat într-o „casă țărănească cu două camere; într-o cameră erau 5 bănci pentru noi și o cameră care ținea loc de cancelarie” [84]. Cele cinci „bănci de câte 5 persoane” erau destinate, în ordine, din față către spate, claselor întâia, a doua, până la a V-a, adică o bancă pentru fiecare clasă (an școlar), atât cât era legiferat învățământul primar rural la acea vreme. A învățat cu sârg și dăruire, astfel încât, atunci când a ajuns în clasa a cincea, era „cel mai evidențiat” dintre toți elevii școlii [84]. În această perioadă, el participa, de pildă, la concursurile școlare inter-sătești, care se organizau, de regulă, la Crâmpoia [89]. Cel care-l evidențiase însă pe Popa Gică era nimeni altul decât însuși marele Dumitru Popovici! Acesta, după cum se știe, în anul școlar 1920-1921, când Popa Gică era elev în clasa a patra, fusese învățător suplinitor chiar la Școala de la Sus, după care, în perioada 1921-1923 și-a continuat activitatea de suplinitor la Școala de la Buta (v. documentarul Dumitru Popovici).

Relația cu Dumitru Popovici. Atunci când îi fusese dascăl lui Popa Gică, Dumitru Popovici era încă elev la Liceul „Radu Greceanu”, dându-și examenele în particular. După cum povestea Popa Gică, prin 1987, «După terminarea a 5 clase primare, el a venit la tata și i-a spus: „Ai un băiat foarte bun. Ar fi păcat să nu-l dai mai departe.”» [84]. Așa se face că, pentru admiterea la liceu, elevul de atunci Gheorghe Popescu a fost meditat de deja liceanul Dumitru Popovici, care era mai în vârstă decât el cu doar 7 ani. „Și-atunci m-a povățuit, m-am dus la ei, m-a-ndrumat” [84], astfel încât, în toamna anului 1922, Gheorghe C. Popescu a dat examen la Slatina și a intrat la Liceul „Radu Greceanu”. Când spunea „m-am dus la ei”, Popa Gică se referea, desigur, la cei trei frați Popovici: Petre, Dumitru și Gheorghe, care toți au fost dascăli, chiar dacă Gheorghe se dedicase, în cele din urmă, bisericii, cunoscut fiind sub numele de Popa Gogu.

Liceul. După ce a intrat la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina, în 1922, meditat și îndrumat fiind de Dumitru Popovici, Gheorghe C. Popescu și-a văzut sârguincios de datoria sa de licean, numai că, la un moment dat, într-o iarnă, la săniuș fiind, a avut un accident destul de grav. 

Accidentul acesta, după moartea mamei, a fost un alt reper dureros din viața lui Popa Gică. Pentru că, în primul rând, risca să piardă un an școlar, recuperarea sa durând câteva luni, și, în al doilea rând, risca să rămână cu un handicap major pentru toată viața... Acest accident nevinovat, din perioada anului doi sau trei de liceu, „s-a produs când cobora cu un bob pe unul din dealurile din Slatina”, iar urmările au fost destul de grave: «Fractura de tibie și peroneu era aproape de gleznă, unde avea o scobitură adâncă în picior, și care spre bătrânețe l-a făcut să sufere mult. A mers ani întregi, de la Sf. Ilie până la Sf. Maria Mare, la Techirghiol la tratament. Ceea ce ne repeta, nu erau amănunte despre accidentul în sine cât despre grija lui Caracostea pentru salvarea piciorului, pentru care i-a fost toată viața recunoscător. „Dacă nu intervenea el, eu poate muream sau mi-ar fi tăiat piciorul”.» [77]. În februarie 1987, cărturarul Ionel Oprișan, încercând să afle în ce mod l-a ajutat Dumitru Caracostea, atunci, a obținut de la Popa Gică – socrul său, un răspuns scurt și la obiect, în stilu-i specific: «Păi, mă, a venit cu tata, mă, s-a dus la Liceul „Radu Greceanu”, la Biju, a venit când eram cu piciorul frânt la spital. A spus „Ce facem, măi?” […] Mi-a dat o carte de vizită. […] Ei, către cine?! Care era director atunci… „Acesta-i băiatul meu, care vreau să mă-ngroape și pe mine.”», [84]. Renumitul profesor Traian Biju, de care-și amintește Popa Gică, era directorul de atunci al Liceului „Radu Greceanu”. Urmare a acestui accident însă, Popa Gică rămăsese cu un picior mai scurt cu vreo 3 cm [77], fapt ușor de perceput de către mai mulți șerbăneșteni care l-au cunoscut – mai ales că purta, adesea, un toiag –, dar doar atât, că nimeni nu cunoștea detaliile acestui accident, care l-a făcut să sufere toată viața... Cu ajutorul lui Caracostea, așadar, Gheorghe C. Popescu a reușit să termine, totuși, la timp, cele patru clase de liceu necesare, astfel încât, în 1926, să-și poată încerca norocul la seminar [77]... Tatăl său, Constantin Popescu, se baza, pentru a-l întreține în școală, mai departe, pe cele trei pogoane de pământ la care avea dreptul, ca parte a sa de moștenire, pogoane pe care avea să le vândă, rând pe rând [89].

Seminarul Teologic. După terminarea liceului, conform spuselor lui Popa Gică, profesorul universitar Dumitru Caracostea a fost cel care „m-a îndrumat și m-a trimis la Seminarul din Craiova” [84]. Aici a intrat „pe bază de examen în cursul superior al respectivului Seminar” [84], care însemna opt ani de studiu. Astfel că, în toamna anului 1926, Gheorghe C. Popescu a început studiile teologice la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Decapolitul” din Craiova, unde a învățat primele patru clase, după care acest seminar (pentru cursul superior, zis „de vocație” [85]) s-a desființat, el fiind repartizat, pentru continuarea studiilor, la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș [84]. După ce termină clasele a V-a și a VI-a de seminar, la Curtea de Argeș, s-a desființat și acest seminar, fiind repartizat, pentru terminarea studiilor, la Seminarul din Râmnicu Vâlcea [84]. Aici – la Vâlcea – a urmat, așadar, doar ultimii doi ani de studiu, clasa a VII-a și clasa a VIII-a de seminar [84]. În iunie 1934, Popescu C. Gheorghe absolvă Seminarul Teologic Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea, „fiind clasificat al VIII-lea între 45 candidați”, așa după cum se poate observa în diploma sa de abolvire (v. Fig. 3). Această diplomă, frumos înrămată, se mai află încă pusă în perete, alături de o candelă și de o icoană (v. Fig. 4), în fosta sa casă de la poalele dealului Măgura, din Șerbăneștii de Jos. 

Dacă ne uităm însă la notele lui Popa Gică, de absolvire a Seminarului, ceva ar trebui să ne dea de gândit, că el obținuse, de exemplu, „la studiu” media generală 7,71, iar „la purtare”, doar 7,66... Adică profesorii seminariști, pe vremea aceea, erau deosebit de exigenți, mai ales atunci când era vorba de purtare. Absolvirea celor opt ani de seminar a însemnat însă, pentru Gheorghe C. Popescu, o bucurie imensă și o amintire de neuitat. În fotografia din Fig. 5, îl observăm pe acesta „așteptând Președintele dela București” alături de colegii săi. Este vorba, desigur, despre președintele comisei de examinare și aceasta se întâmpla pe 11 iunie 1934; iar în momentul când fotografia a fost gata și el consemna (pe verso) evenimentul la care participase, era deja absolvent, semnând cu o mândrie firească: „Gică Popescu – absolvent”. Interesant este însă de menționat faptul că președintele acelei „comisii de diplomă”, care venea de la Facultatea de Teologie din București, era nimeni altul decât părintele profesor Haralambie Rovența, „unul dintre marii dascăli ai şcolii teologice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea” [98]. Semnătura acestui eminent profesor se poate observa pe diploma preotului Gheorghe C. Popescu (v. Fig. 3), ca Președinte al Comisiei. Deci, un motiv în plus ca acea diplomă de absolvire a Seminarului să fie pusă și păstrată în ramă, la loc de cinste, chiar și acum...

Armata. Așa cum amintea, în treacăt, Popa Gică – în interviul dat în februarie 1987 pentru ginerele său, scriitorul Ionel Oprișan –, el amânase armata „cu angajament că mă hirotonisesc” [84]. Lucru care s-a și întâmplat, după cum vom vedea, și, în consecință, el a fost, practic, scutit de a mai face armată. Ca să se asigure, totuși, că va îndeplini întocmai această promisiune și că va scăpa de armată, după absolvirea seminarului, Gheorghe C. Popescu a întreprins – simultan – două demersuri: înscrierea la Facultatea de Teologie (pentru dovedirea continuării studiilor) și căsătoria (pentru a putea fi hirotonit, cum cer canoanele). În plus, prin căsătorie, în anul următor, în timp ce era student îi venea pe lume și primul copil. În acest fel, el devenea unic întreținător de familie – incluzând aici și pe soacra sa, Alexandrina Crângeanu –, văduvă de război. Asta nemaipunând la socoteală faptul că, între timp, intervenise accidentul acela nenorocit, care îl afectase vizibil la piciorul drept, făcându-l, practic, inapt pentru a mai face armata...

Studenția la Cernăuți. În toamna anului 1934, Gheorghe C. Popescu «a devenit student al Facultății de Teologie „Carol al II-lea” din Cernăuți, fiind atestat prin certificatul nr. 914 în anul școlar 1934-1935». Mai mult decât atât, se confirmă că el a fost „student ordinar al acestei Facultăți, în anul I de studii, și frecventând regulat cursurile, conformându-se legilor academice”, i s-a eliberat certificatul „spre a-i servi la ocuparea unei parohii” [84]. Între timp, și cel de-al doilea deziderat – căsătoria – fusese îndeplinit, după cum vom vedea în cele ce urmează. De aceea, poate, facultatea s-a oprit aici, mulțumindu-se doar cu absolvirea primului an de studii, deși – mai târziu, când se confrunta cu anumite reclamații – avea să-i pară rău...

Căsătoria. Pe 14 octombrie 1934, într-o frumoasă duminică de toamnă, Gheorghe C. Popescu se căsătorea cu Aneta Constantin M. Crângeanu [25], făcând și cununia în aceeași zi, după cum era obiceiul și trebuința de a putea fi hirotonit. Nași le-a fost nimeni altul decât învățătorul Petrică Popovici (fratele cărturarului Dumitru Popovici), a cărui soție – Ecaterina – era mătușa Anetei Popescu și sora soacrei lui Popa Gică – Alexandrina Crângeanu. Așadar, deși Popa Gică se înrudise deja, prin căsătoria sa cu Aneta, cu neamul Popovicilor, această nouă valență de înrudire spirituală îl lega și mai mult de familia învățătorului Petre Popovici. Fotografia din Fig. 6 îi reprezintă pe cei doi tineri căsătoriți, la început de drum, ambii având frumoasa vârstă de 25 de ani. Iar tânăra familie, abia înfiripată, a consimțit să se stabilească la Șerbăneștii de Jos, în casa fostului grefier Constantin M. Crângeanu, căci viitoarea preoteasă era fiica acestuia, după cum vom vedea, iar tatăl ei murise încă din 1916. Prin urmare, Popa Gică era „măritat” în Măgură, după cum – ușor șăgalnic – îmi relata fiica acestuia, profesoara Ecaterina Oprișan, cu ceva timp în urmă [77]. Și motivul acestui compromis era unul simplu și eficient: „el nu a avut nicio palmă de pământ”, deoarece, cum am văzut, i „se vânduse pentru a urma Seminarul” [77], iar, pe de altă parte – ca un făcut, Aneta, soția sa – era singurul copil în viață al familiei Crângeanu și rămăsese de mică în grija mamei... Imediat după căsătorie, se pare că seminaristul Gheorghe C. Popescu a plecat la Cernăuți, la facultate, cum arătam ceva mai sus. Numai că, parcă printr-un făcut, „când s-a văzut căsătorit și cu copil mic” [90], a trebuit să renunțe – vrând-nevrând – la facultate, după primul an de studii, în favoarea familiei ce și-o întemeiase deja la Șerbăneștii de Jos...

Coana preoteasă. Pe 1 septembrie 1909, s-a născut, la București, Aneta Crângeanu, cea care avea să devină coana preoteasă, după hirotonirea lui Popa Gică, așa cum îi ziceau toți șerbăneștenii. De fapt, inițial, numele Anetei se scria, cel puțin în familie, cu doi de „t”, adică Anetta sau Anette, după cum menționează nepotul acesteia, teologul Călin Popescu [91], bazându-se pe adnotările de pe spatele a două fotografii mai vechi din arhiva de familie a lui Popa Gică: una a Anettei Crângeanu și cealaltă a nașei acesteia, Anetta Georgescu [89]. Sau, mai degrabă, erau doar „ifose” ce țineau „de moda timpului” [67], după cum apreciază profesoara Ecaterina Oprișan.

Părinții Anetei (v. Fig. 7) erau Constantin M. Crângeanu și Alexandrina Crângeanu (născută Angelescu). Una dintre primele întrebări pe care mi le-am pus, atunci când am început să mă documentez asupra acestui material, a fost, desigur, aceea referitoare la locul nașterii Anetei Crângeanu, că nu înțelegeam de ce se născuse la București... Așa am reușit să aflu, de la profesoara Ecaterina Oprișan, mai multe lucruri interesante și despre părinții Anetei Crângeanu, care erau nume cunoscute și apreciate în lumea satului Șerbăneștii de Jos de atunci. 

Tatăl viitoarei preotese, Constantin M. Crângeanu – socrul lui Popa Gică – era, de fel, din Stoicănești și părinții lui – Marin și Elena – trăiau încă acolo [76], în localitatea vecină, pe vremea când intervenea căsătoria dintre Gheorghe și Aneta Popescu. Constantin M. Crângeanu (v. Fig. 8) era născut în 1888 și ajunsese grefier la Judecătoria rurală Șerbănești, probabil, după ce Aneta s-a născut. Spun acest lucru pentru că, pe 12 ianuarie 1908, înainte de a se naște Aneta, printr-o decizie a Ministerului de Interne, se hotăra că „d. Const. Crângeanu, absolvent a 4 clase gimnaziale, este numit în funcțiunea de copist în cancelaria serviciului județean de Olt, în locul d-lui Al. Armășescu, demisionat” [21]. Deoarece el „era recunoscut pentru scrisul său deosebit de caligrafic” [21]. Doi ani mai târziu însă, în februarie 1910, C. M. Crângeanu figura deja ca grefier la Judecătoria rurală Șerbănești [22]. Aici, la această instituție arhaică, Constantin M. Crângeanu a lucrat până când a fost luat în război: mai întâi în Al Doilea Război Balcanic (1913) [90], apoi în Primul Război Mondial, de unde nu s-a mai întors, el murind pe front, în 1916 [74], având gradul de sergent - erou... De atunci, dinainte de a-i muri tatăl pe front, datează și fotografia din Fig. 9 a Anettei C. Crângeanu (cum este notat pe verso [89]), în care vedem o fetiță tristă ce avea să devină, în curând, orfană. Iar tristețea aceasta, afișată prin lipsa totală de zâmbet, avea să o urmărească toată viața...

Mama Anetei Popescu, Alexandrina Crângeanu – soacra lui Popa Gică, era născută pe 18 iulie 1885 și provenea din Șerbăneștii de Jos, fiind fiica cea mare a preotului Ioan Angelescu (zis Popa Niță) [76]. După ce s-a ocupat singură de creșterea și educarea Anetei (v. Fig. 10 – la Slatina, când Aneta era elevă), deși  – „după mărturisirea ei”, avea ”doar 2 clase primare” [70] deoarece „Popa Niță a dat doar băieții la învățătură” [89] –, a rămas apoi nedespărțită de aceasta, ca două surori (v. Fig. 11 – la o serbare, [45]). Rămasă văduvă de război la doar 32 de ani și femeie credincioasă fiind, ea era deosebit de apreciată în rândul neamurilor sale. Căci Alexandrina a continuat, de pildă, să țină legătura cu socrii săi de la Stoicănești și după moartea, pe front, a soțului, până ce aceștia s-au prăpădit. După aceea, avea grijă și „îi punea mereu pe socrii ei pe pomelnic” [75]. Cu nepoții, era autoritară și măgulitoare, deopotrivă. Când aceștia o întrebau, uneori, prea insistent: „Mămică-mare, cu ce mănânc pâinea / mămăliga?”, ea le răspundea, ușor șăgalnic și doar așa, pentru a ieși din încurcătură: „Cu gura, maică, cu gura!” [66]. Dar să nu uităm că, mai bine de vreo șapte ani, ea a însoțit, a îngrijit și a educat – atât cât a putut – copiii lui Popa Gică, la Slatina, în casa închiriată de acesta pe str. Dealul Viilor 61 [43]. Aceasta era o „căsuță din bârne” închiriată de Popa Gică „cu 25 lei pe lună”. Și, în acea cameră sărăcăcioasă, după cum își amintește filoloaga Ecaterina Oprișan, erau «două paturi, unul cu tăblii de metal, în care dormeam bunica noastră și noi fetele, iar băieții într-un pat îngust, foarte jos. Între cele două paturi se afla un godin […] Lângă o fereastră care da spre curte, era o masă mai lungă, la care ne făceam lecțiile. O lampă cu gaz, nr. 8, era aprinsă de bunica, numai după ce afară „se întunericea bine”. Toate ar fi fost cum ar fi fost, dar destul de des mai veneau niște amărâți de oameni, cu tot felul de probleme, și cum dimineața trebuiau să fie [prezenți], ei dormeau la noi pe jos, în foarte puținul spațiu care era. Putea Mămica Mare să-i dea afară, cât erau ei de necăjiți, că doar nu veneau de la Șerbănești la Slatina să se plimbe!» [43]. 

De șase dintre cei șapte copii ai lui Popa Gică, ea s-a ocupat, în aceste condiții, pe toată perioada cât „au fost dați la școală la Slatina (în afară de Veronica, născută atunci la Șerbănești)” [90]. Toți au trecut, rând pe rând, prin căsuța de pe str. Dealul Viilor din Slatina, până ce au plecat la facultate. „Dacă nu era ea, nu eram ce suntem astăzi", își aminteștei fiica cea mare a lui Popa Gică, inginera Marcela Mihailovici [90]. „Mămica Mare”, cum îi spuneau nepoții, „a acceptat de dragul nostru să meargă la Slatina ca să aibă grijă de noi, pregătindu-ne mâncarea cea de toate zile și îngrijindu-ne după puterile ei” [70]. Dar nu numai atât, cât timp copiii erau „plecați la școală, ea mergea pe la diferite familii cunoscute, rude, care-i spuneau Lisăndrina, ori necunoscuți, ajutându-i și fiind ajutată de aceștia cu ce puteau.” Că erau anumite treburi pe care singură nu le putea face și ea realiza acest lucru, apelând la această formă de întrajutorare pe care șerbăneștenii o obișnuiau înainte vreme. Și Alexandrina Crângeanu era o femeie „foarte înțeleaptă [...], o adevărată enciclopedie a proverbelor, a zicătorilor, a comportamentului în familie, a îndeletnicirilor casnice, a comportamentului în vizite, în ajutorarea aproapelui” [70] și a multor astfel de virtuți. Iar după cum povestește nepoata sa, profesoara Ecaterina Oprișan, când reveneau la Șerbănești,  vara, tot ea era cea care «făcea pâine la țest, o zi da, una nu, pentru cele 10 guri, pe care le avea de hrănit: „Noi familia Popescu, mamă, tată și copii / Plus bunica - mama mamii, / Care șade tot aci!” N-am auzit-o niciodată plângându-se că suntem mulți, că muncește mult, că nu-i suntem recunoscători! Îi plăcea să gătească și să facă mâncare gustoasă din te miri ce. Ne învăța, pe noi fetele, să ne iubim și să ne respectăm bărbații, să le vorbim frumos, dacă sunt nervoși, să nu-i contrazicem, să fim gospodine, să fim ordonate și curate. Se obișnuise cu viața de la oraș și cu respectul pe care rudele ori necunoscuții i-l purtau, spunându-i cu [toții] Coana Mare. […] Iar ea, Mămica Mare, a fost, a trăit și s-a comportat ca o boieroaică! Noi toți am fost viața ei, sensul vieții ei și, mai ales, bucuria vieții ei! » [70]. Și, pentru toate acestea, Popa Gică a prețuit-o întotdeauna, „respectând-o și vorbindu-i frumos” [70]. Iar Coana Mare, la rândul ei, «îl aștepta, când venea de pe drum, de la grijanie de la cineva care-l chemase noaptea, de oriunde ar fi fost, îmbrăcată, cu pieptarul în spate, cu vorbe blânde și respectuoase: „Bine, că veniși, că eram îngrijorată!”» Așadar, Alexandrina Crângeanu a fost ajutorul de nădejde al coanei preotese și al lui Popa Gică până pe 6 aprilie 1965, când avea să moară [90]. 

În Fig. 12 o putem vedea pe Alexandrina Crângeanu, tristă și resemnată, șezând „în fața bucătăriei de vară, acolo unde părinții  noștri o siliseră să locuiască, fiind scoasă din casa construită de soțul ei foarte iubit, Constantin Crângeanu”, [54]. Aici, în această fotografie, ea se afla deja la anii bătrâneții, prin vara anului 1961. Imaginea ei din tinerețe, aceea de „femeie înaltă, frumoasă dar mai ales cu un suflet iubitor” [70], se mai întrevede doar, undeva, la limita neputinței... Că, tot așa, bărbat înalt și bine făcut fusese și soțul său, grefierul Constantin M. Crângeanu, mort pentru patrie și îngropat pe nu se știe unde...  

Nașterea Anetei la București are și aceasta o poveste a ei, care aduce în discuție un strălucit medic polonez din Slatina – dr. Ludovic Sobolak [101], [76]. Acesta avertizase pe Constantin M. Crângeanu că soția sa, Alexandrina, urma să nască gemeni și că este bine s-o ducă la București, sarcina prezentând multe riscuri [76]. Așa a ajuns Alexandrina Crângeanu la București, la spitalul Colțea [89], unde a născut, într-adevăr, gemeni: pe Aneta – viitoarea preoteasă – și un băiat – Ion, care a murit înainte de a fi botezat. De aceea, cât timp era mai tânără, Alexandrina «cosea la mașină scufițe cu albastru, pe care le dădea de pomană zicând: „Pentru Ion, suflet nebotezat!”», [76]. Pe când era copil, Aneta era lăsată, adesea, în grija unei femei cu care Alexandrina era prietenă. Tot această femeie, căreia – copiii lui Popa Gică, îi ziceau Băbica Floarea –, avea să o ajute, în continuare, pe coana preoteasă să își crească și propriii copii [55]. 

Casa de la poalele dealului Măgura, în care Aneta Popescu a copilărit și – mai apoi – și-a întemeiat propria familie, a fost construită de tatăl său, Constantin M. Crângeanu, pe un teren dat de primărie [77], ca loc de casă pentru tinerii căsătoriți, el venind în sat ca grefier al Judecătoriei rurale Șerbănești – o instituție a statului specifică acelor timpuri. Partea aceea a Măgurii era, pe atunci, „un loc viran”, „fără vecini, doar la răsarit spre Rasolani” îi avea ”pe Rudaru și pe Rudăreasa”. Ceva mai departe, „peste Măgură”, mai era Rățoi și, ceva mai jos, la intrarea pe Șoseaua Mică, Pătrașcu al Linii; „ceilalți vecini au fost aduși de pe vale, după inundațiile din ‘70” [77].

Studii. Coana preoteasă absolvise cinci clase primare la Șerbăneștii de Jos, cum era cerința acelor ani pentru mediul rural, după care, în 1922, a devenit elevă a Școlii Secundare de Fete din Slatina (v. Fig. 13, [55]), îndrumată fiind îndeaproape de mama sa, Alexandrina Crângeanu, și având-o colegă de clasă pe verișoara sa Eugenia Dumitrescu [67], fiica învățătorului Mihai Dumitrescu (v. Fig. 10, dr.). Abrevierea SSS de pe matricolele celor două verișoare spunea că ele sunt eleve la Școala Secundară Slatina, Aneta purtând numărul matricol 11, iar Eugenia – numărul 14. Această școală, ce avea statut de „instituție extrabugetată”, avea să se transforme, în 1927, în liceu [104]. Tot în acest an, Aneta Crângeanu era elevă în clasa a V-a secundară a acestei instituții (v. Fig. 14, prima din stânga-sus, în picioare). Deși școala aceasta, unde ea învăța, trecuse deja la învățământul liceal în forma sa completă, ce presupunea 8 ani de studiu [23], Aneta Crângeanu nu a mai putut termina toate clasele de liceu, „pentru că erau taxe mari” [71], iar Alexandrina, mama ei, se descurca din ce în ce mai greu. 

Mămica mare. Ca și Alexandrina Crângeanu, coana preoteasă era numită, la rândul ei, de către nepoți, „mămica mare”, că la Șerbănești, de pildă noi – nepoții Budicoaii –, îi ziceam acesteia mamare, adică o prescurtare fonetică de la mama-mare sau de la mămica mare... Coana preoteasă era, întotdeauna, apărătoarea și protectoarea nepoților săi, veniți din diverse colțuri ale țării, cerându-le celor din jur să-i lase în pace, să nu-i mai muștruluiască mereu, că „Așa se prostesc copiii!” [82]. Și, tot ea se străduia dimineața „de a face liniște printre orătănii, de a certa cocoșul că l-a apucat cântatul, de a bate curcanii și a-i da în grădină pentru că fac gălăgie […] de a înghionti, mai ales, rațele care măcăie de te sperie” [82], că i se trezesc nepoții. Ea era o femeie credincioasă și superstițioasă, deopotrivă. Că, probabil, ceva adevăr există în nuvela pseudo-fantastică – „Iluzia”, de pildă – a ginerelui acesteia, Ionel Oprișan [82]. Iar eu, copil fiind, prin 1965 – cred –, când doar ce murise Alexandrina Crângeanu, mi-o amintesc pe coana Preoteasă într-o ipostază mai mult decât temătoare, față de pedeapsa lui Dumnezeu... Eram în Dealul Papii la bunica mea, Budicoaia (alias Ioana Ivașcu), și ieșisem în drum, cu alți copii mai mari decât mine, colț cu biserica, la Ilie a-lu’ Priboi la poartă. La un moment dat, coana preoteasă, care trebăluia singură prin curtea bisericii, a venit la noi cu o rugăminte și s-a adresat mie, fiind cel mai mic, să merg cu ea în biserică să o ajut cu o treabă ușoară, dar pe care ea nu are voie s-o facă. A fost prima și singura dată când am avut o conversație cu coana preoteasă. Până să ajungem în biserică, ea mi-a explicat, din mers, despre ce era vorba, ca să nu mă sperii, probabil... Dar eu tot nedumerit am rămas! Că mi-a spus, atunci, coana preoteasă că Popa Gică adusese de acasă vreo trei cărămizi, pe care le lăsase în altar, la vreo doi pași de ușa din stânga a iconostasului, și vrea să o ajut să-i scot acele cărămizi din altar pentru că ea nu are voie să intre acolo. Păi cum, nici măcar ea, care era coana preoteasă?! Fiind vară, Popa Gică plecase, probabil, la Techirghiol, la tratament, cu piciorul... Iar acele cărămizi îi trebuiau coanei preotese să facă un adăpost pentru lumânări la crucea mamei sale. Pentru mine a fost, prima și ultima dată când am pus piciorul în altarul unei biserici, dar ce n-am înțeles atunci era, pe de o parte, de ce coana preoteasă nu avea voie în altar și, pe de altă parte, de ce nu a folosit un truc, pe care eu, atunci, mi-l imaginasem, ca alternativă: să tragă afară din altar cărămizile cu un băț, că erau atât de aproape de ieșirea din altar, încât – dacă întindeai mâna, le puteai lua, fără a pune piciorul în altar... Minte de copil! Dar coana preoteasă era clar că n-ar fi făcut această nelegiuire sub nicio formă...

Moartea. Aneta Popescu a murit pe 26 februarie 1985 [84], lăsându-l pe Popa Gică singur și în grija lui Dumnezeu. Era chiar ziua în care, în urmă cu 43 de ani, o născuse pe fiica sa, Ecaterina... În Fig. 15 o putem vedea pe coana preoteasă, parcă puțin abătută, la București – la fiica sa, Ecaterina –, cu puțin timp înainte de a muri. Lipsa de zâmbet, care o caracterizase întreaga viață, nu trăda însă faptul că aceasta avea să fie ultima sa fotografie [91]. Cu regret, Ecaterina Oprișan semnala că sora sa, Eugenia, a fost „singura dintre noi care a fost alături de ea, când și-a dat obștescul sfârșit, prin blocaj renal. Înaintea morții mamei noastre a mai ajuns, de asemeni, Tiberiu, la Șerbănești.” Se referea, desigur, aici, la cei șapte copii ai lui Popa Gică și ai coanei preotese... Înmormântarea preotesei Aneta Popescu s-a făcut la cimitirul din Dealul Papii lângă mama sa, Alexandrina Crângeanu, căci tatăl, Constantin Crângeanu – cum spuneam – figurează doar pe cruce, ca nume, oasele putrezindu-i pe front, nu se știe unde... În fotografia din Fig. 16 [36], realizată prin 2016, se poate observa mușcata înflorită care îi împodobea crucea, precum, pe vremuri – așa cum vom vedea –, coana preoteasă își împodobea prispa casei...

Hirotonirea și prima slujire la Biserica de la Buta. Imediat ce a întrunit condițiile necesare, clericul Gheorghe C. Popescu este hirotonit diacon, de către episcopul Nichita al Eparhiei Argeșului, la parohia Buta. Aceasta se întâmpla pe 1 iulie 1935 și, începând cu această dată, el figurează deja ca angajat la Biserica de la Buta [25]. Prin același atestat de hirotonire, eliberat de Episcopul Nichita de la Eparhia Argeșului (v. Fig. 17), după doar o zi de slujire ca diacon, începând cu 2 iulie 1935, el este hirotonit deja preot la aceeași biserică [24]. De acum, putem vorbi – oficial – de Popa Gică (v. Fig. 18, [91]) și de coana preoteasă! Până atunci, această biserică fusese servită de preotul Alexandru Nițulescu de la Sus, care – în 1935 – avea deja 72 de ani [1], [33]. Vocea lui Popa Gică se făcea acum auzită, printre șerbăneșteni, pentru prima dată, că Buta aparținea, la acea vreme, de fosta comună Șerbăneștii de Sus. Iar tânărul preot provoca deja mare vâlvă, prin vocea sa tenorală și prin conștinciozitatea cu care își făcea datoria duhovnicească. Imediat după hirotonire, familia lui Popa Gică începea însă să se înmulțească, apărând, rând pe rând, copiii, pe care Alexandrina Crângeanu îi prelua, cu credință și profund devotament, sub ocrotirea sa, ajutată fiind, uneori, și de Băbica Floarea.

 În iulie 1937, când în familia preotului Gheorghe C. Popescu apăruse deja primul copil – Marcela, care avea atunci 1 an și 10 luni –, parcă ținteau cu toții spre un alt viitor (v. Fig. 19, [91]). Copilul, după cum se vede, era deja în poala bunicii Alexandrina, iar coana preoteasă era tânără – încă fata mamii, îmbrăcată modern, și îi privea pe toți de sus, de pe tocuri. Nu bănuia încă ce vremuri cumplite aveau să vină, că doar ce devenise coana preoteasă și, de acum, era cineva în sat, era altfel privită și respectată! Deși Popa Gică nu era precum bărbatul înalt și cu mustață, care fusese tatăl său... Ei, dar Popa Gică avea, în schimb, mult har și preluase deja grijile și treburile majore ale familiei, ocrotind-o, atât cât se putea!

Copiii. Cum spuneam, la scurt timp după hirotonirea sa, avea să-i vină pe lume și primul copil – Marcela. Dar Popa Gică a avut cu coana preoteasă, în total, șapte copii: 3 băieți și 4 fete, care au venit pe lume, rând pe rând, în următoarea ordine: Marcela (1935), Sergiu (1937), Eugenia (1938), Ecaterina (1942), Mircea (1943), Mihai Tiberiu (1946) și Veronica (1950), [58]. După cum voi arăta ceva mai jos, toți copiii lui Popa Gică au învățat carte, fiecare pe unde a putut și pe unde i-a plăcut, și și-au întemeiat familii prin diferite orașe ale țării. Că Popa Gică nu își dorise în mod expres, după cum vom vedea, ca vreunul dintre copiii săi să rămână în sat... Fapt pe care coana preoteasă avea să i-l reproșeze, la anii bătrâneții, și, la un moment dat, poate că și el și l-a reproșat, cumva. 

Marcela, născută pe 1 septembrie 1935, este, cum spuneam, primul copil al lui Popa Gică. Mai mare fiind, „vara, la Șerbănești, ea stătea mai mult în casă și se ocupa de curățenie”, în timp ce frații mai mici umblau pe afară desculți, ajutându-și părinții cu ce puteau fiecare ori jucându-se pe Măgură, care era „împărăția jocurilor”, pe atunci. Și, după cum își amintește, sora mai mică – Ecaterina, „seara nu puteam să intrăm în casă, până când Marcela nu ne spăla pe picioare” și, tot ea, îi curăța, pe fiecare, de mărăcinii de pe Măgură [72]. Mai târziu, „când era studentă la Craiova, îmi povestea romanele ori alte povestiri pe care le citea și care o impresionau” și, tot prin acei ani, de la ea „am învățat să dezleg cuvinte încrucișate ori să împletesc semne de carte din mătase vegetală, la modă în anii ‘50, deprindere pe care i-am moștenit-o atât eu cât și Eugenia.”, [72]. Ea a absolvit Facultatea de Electrotehnică din Craiova și, devenind ingineră, a lucrat o perioadă la Câmpulung Muscel, apoi la Târgoviște și, în cele din urmă, la Pitești, unde s-a și stabilit [58]. După ce devenise deja ingineră, povestește sora Ecaterina, «...când s-a întors la Șerbănești, probabil, în primul ei concediu, avea, cred, un geamantan de carton, din care deschizându-l a scos și ne-a împărțit fiecăruia dintre noi, strânși în antreu, câte o mică atenție. Nelipsită cred că era și Mămica Mare, a cărei viață a fost salvată de ea, când s-a îmbolnăvit de dalac... După ce am intrat la facultate ea a venit la București, mi-a dat un cornet cu semințe de floarea soarelui zicându-mi: „– Na, să scuipi Bucureștiul, că l-ai cucerit!”» [72]. 

În 1964, Marcela s-a căsătorit cu cunoscutul inginer energetician Apolon Mihailovici Rouă de Deal [15], care a fost unul dintre specialiștii de bază ce au lucrat la hidrocentrala de la Vidraru, din partea beneficiarului investiției – Întreprinderea Centrale Hidroelectrice Argeş [9], el fiind – totodată – autorul mai multor lucrări de specialitate din domeniul energetic [10]. După aceea, Apolon a fost „director și inginer șef la Electrocentrale Curtea de Argeș”, murind în august 2018, la vârsta de 87 de ani [8]. La rândul lui, inginerul Apolon Mihailovici era fiul unui cunoscut medic legist de la Chișinău – dr. Mihail Mihailovici Rouă de Deal. Din când în când, cei doi ingineri – Marcela și Apolon – își vizitau părinții, așa cum se întâmpla și pe 10 mai 1964, când Popa Gică radia de bucurie că i-au venit copiii de la Pitești – atunci logodiți [89] – și se fotografia alături de ei dar și alături de femeile din Măgură, vecinele lor (v. Fig. 20, [91]). Coana preoteasă părea relaxată și puțin indiferentă. Aceasta este o fotografie-document asupra căreia intenționez să mai revin cândva. Însă ce aș dori să remarc, deocamdată, pe lângă bucuria vizibilă a lui Popa Gică, este ținuta de sărbătoare, în costum național, a tinerei inginere (pe atunci) Marcela Mihailovici, în comparație cu ținuta soțului său – Apollon, de intelectual serios, în costum și cravată. Tot din aceeași perioadă, de tineri îndrăgostiți, provine și fotografia din Fig. 21 [54], în care Apolon simula că îi citește poezii de dragoste (probabil!) Marcelei...  

Pe 5 mai 1985, înainte de pensionare, Popa Gică era dus de copii la Pitești, la aniversarea a 90 de ani a cuscrului său, dr. Mihail Mihailovici Rouă de Deal (v. Fig. 22), în casa acestuia de pe strada 9 Mai, casă de colecționar de artă. Părea trist și obosit Popa Gică, deși avea doar 76 de ani atunci, față de cuscrul său, doctorul... Dar să nu uităm că doar cu câteva luni mai înainte îi murise soția, coana preoteasă, și de atunci totul se schimbase! În orice caz, și această fotografie este una cu o însemnătate mai aparte, ea imortalizându-l pe Popa Gică alături de reprezentații cei mai de seamă ai familiei Mihailovici: dr. Mihail Mihailovici Rouă de Deal (așezat la masă, în dreapta) și Apolon Mihailovici Rouă de Deal (în spatele lui Mihail, în picioare). În aceeași fotografie, îi putem vedea și pe doi dintre copiii lui Popa Gică, Marcela și Mircea, care locuiau amândoi în zona centrală a Piteștiului, foarte aproape unul de celălalt [46].

Sergiu, născut pe 10 martie 1937, este primul băiat al lui Popa Gică. El este inginer de construcții civile și a lucrat la Râmnicu Vâlcea apoi, până la vârsta pensionării, în cadrul Trustului de Construcții Industriale de la Ploiești, oraș în care şi-a stabilit reşedinţa [58]. Deși, în 2020, inginerul Sergiu Popescu avea 83 de ani, el încă mai activa ca expert tehnic constructor, evaluator autorizat de ANEVAR București, în domeniul evaluării de întreprinderi (EI) și al evaluării de bunuri imobile (EPI), [18]. Mai mult decât atât, în 2017, când avea deja 80 de ani, inginerul Sergiu Popescu (v. Fig. 23) participa, de pildă, la o conferință a Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR), organizată la Cluj-Napoca, pe tema „Evaluarea pentru impozitare”. Dar participarea sa la toate aceste conferințe ANEVAR, care pot fi și câteva pe an, este una exemplară, fără întrerupere, devenită deja tradiție. 

Pe lângă activitatea de expert ANEVAR, inginerul Sergiu Popescu își face timp să se deplaseze și să țină legătura cu toți din neamul lui de la Șerbănești. În Fig. 24, îl putem vedea, de pildă, la București – în august 2020, lângă crucea nașului său de botez – Sergiu Popovici, fiul învățătorului Petrică Popovici de la Șerbănești, sau, într-un alt context, alături de nepotul său de la Pitești, teologul Călin Popescu – fiul lui Mircea, fratele său, [64] [48]. Altfel, inginerul Sergiu Popescu este un pasionat al șahului și despre el se spune că a fost ani buni „sufletul” echipei de șah a Asociației Sportive “Constructorul” Ploiești [35]. În legătură cu acestă pasiune, sora sa – Ecaterina își amintește că „vara, stând culcați pe burtă, pe jos, în camera răcoroasă”, ei – copiii lui Popa Gică – jucau cu toții șah, iar „piesele de șah, cred că erau cioplite din lemn de salcie, de Sergiu, pasionat de acest joc din fragedă tinerețe...; Mircea, minte mai ageră mă bătea adesea, dar încercam să fac și eu față mișcărilor care te puteau face învingător” [72]. Prin anii 1960–1980, inginerul Sergiu Popescu colabora cu gazeta bucureșteană „Constructorul”, unde publica știri de pe șantierele unde lucra, dar și careuri de cuvinte încrucișate cu tematică adecvată constructorilor, [7]. El este căsătorit cu Livia Roman Popescu – inginer chimist, acum pensionară [58]. Și, deși, încă de prin 2018, doamna Livia se considera a fi „o biată bătrânică ostenită” [31], ea își petrece timpul, totuși, de vreo câțiva ani buni, lucrând cu sârg și răbdare, la un inedit dicționar de numismatică [58].

Eugenia, născută pe 22 noiembrie 1938 (v. Fig. 25), este cea de-a două fată a lui Popa Gică, a fost asistentă medicală de pediatrie în Caracal [58] și „a plecat dintre noi” decurând, pe 21 mai 2022 [49]. Ea locuia în Caracal, pe Intrarea Buzești [6], și a fost căsătorită cu Paul Lucian Cantemir, care a fost profesor de limba română la școala din Cezieni, jud. Olt, acesta decedând pe când avea doar 60 de ani [58]. În Fig. 26 îi putem vedea pe frații și cumnații Eugeniei care au fost la Caracal, alături de ea, atunci când și-a pierdut soțul [64] [48]. Eugenia Cantemir a absolvit Școala Sanitară de la Sibiu și ea a lucrat, mai întâi, în satul Apele Vii, jud. Dolj, unde «l-a cunoscut pe viitorul ei soț Paul Lucian Cantemir, care era profesor suplinitor în comuna respectivă. S-a căsătorit în 1963 cu acesta, care era singurul copil al învățătorilor Virginia și Eugen Cantemir din Cezieni. Vestea căsătoriei lor i-a luat prin surprindere pe părinții noștri. Tatăl nostru, care s-a străduit să ne dea la școli pe toți, nu putea înțelege de ce cei doi învățători nu-și dăduseră fiul să facă o profesie. Mama noastră era supărată că se căsătorise înaintea sorei mai mari. Cea mai înțeleaptă era însă Mămica Mare, care zicea: „Dacă asta nu vrea să se mărite, ăstelalte să stea nemăritate toate, că nu vrea ea să se mărite?!» [67]. Însă, când Popa Gică și coana Preoteasă au ajuns la anii bătrâneții, Eugenia „le-a fost de cel mai mare ajutor”. Pentru că, așa cum spune Ecaterina Oprișan, «când mama noastră s-a îmbolnăvit, în 1984, Eugenia a luat-o, a dus-o la Caracal, a internat-o și a îngrijit-o. Mămica povestea, după ce Eugenia a adus-o acasă, în iulie, că în spital toată lumea bolnavă suferea de căldură și de nebăgare în seamă, numai de mine aveau grijă toate persoanele medicale, zicând: „Mama doamnei Cantemir...”» [67]. Și tot Eugenia a fost ajutorul de nădejde al lui Popa Gică, după ce acesta a rămas singur, deoarece era „cea care locuia cel mai aproape de ei și care, având mașină, se putea repezi” mai ușor până la Șerbănești, [67]. Dar „ușor” e doar un fel de a spune, pentru că vremurile de atunci, din anii ’80, pentru cei care nu știu sau și-au uitat, nu-ți permiteau să te deplasezi în weekend cu propria mașină chiar când doreai tu, ci doar alternativ: o săptămână circulau numerele cu soț și alta cele fără soț și asta numai în limita unei cote de benzină de 20 de litri pe lună, benzină pe care o obțineai nu gratis, ci pe bani, dar stând la cozi imense la benzinării și așteptând cu ziua, până ce venea cisterna cu carburant. Lucrând  „ca asistentă pediatră la o secție a spitalului din Caracal”, la un moment dat, „aici, Eugenia a decis să ia și să crească o copilă rămasă orfană de mamă la vârsta de 2 luni”. Popa Gică, «după decizia luată, i-a spus cu înțelepciunea ce-l caracteriza: „Tată, ai făcut o faptă creștinească!”» 

În anii tinereții lor, într-o zi de 1 mai 1967, îi putem vedea pe Eugenia și Paul Lucian Cantemir (v. Fig. 27, [50]) în fața vechii case a lui Popa Gică, casă moștenită – prin căsătorie – de la socrul său, grefierul Constantin Crângeanu. Alături de ei și de părinții lor, în fotografie mai apar familia sorei sale Marcela și o fată a vecinilor de la Șerbănești. Eugenia și cu soțul ei, Paul Lucian Cantemir, le-a fost nași „de cununie și de botez la copii” atât Ecaterinei cât și lui Mircea, frații ei ceva mai mici, cu care se afla în relații mai apropiate [55]. Când boala o măcina – pentru că „Eugenia s-a chinuit câțiva ani”, înainte de a ne părăsi pentru totdeauna –, o tot încerca  „regretul că nu a mai fost dusă să revadă casa” părintească, de la Șerbănești, [55]. Pentru că, fire sensibilă fiind, Eugenia scria „versuri despre Șerbănești”, precum și „multe amintiri [...] despre părinții  [...], frații și surorile ei”, dar și despre „viața ei la Caracal”, manuscrise care, probabil, că s-au pierdut, după moartea ei [55]... Dar o fotografie de prin anii ’80, cu pisicuța Suzana a „mamei Gina” și cu poezioara ei de alint (v. Fig. 28, [55]), tot a mai rămas!

Ecaterina, născută pe 26 februarie 1942, este cel de-al patrulea copil al lui Popa Gică și cea de-a treia fată. Ea are o poveste de viață fabuloasă, asupra căreia voi insista ceva mai mult, atât cât am reușit să o cunosc. Cât timp a locuit la Șerbănești, copiii de pe Măgură îi spuneau Țuți, ca o poreclă; că părinții nu-i spuneau niciodată așa, ci Tinica [59]. După ce a învățat trei clase la Școala Veche, și-a continuat studiile primare și gimnaziale la Slatina, unde fuseseră duși deja, de către Popa Gică, ceilalți trei frați mai mari și unde bunica lor, Alexandrina Crângeanu, acceptase să meargă să-i aibă în grijă. În aceste condiții, când „venise pe lume Veronica, sora cea mai mică”, Tinica începuse să se ducă tot mai rar la școală, căci coana preoteasă „nu putea face față treburilor gospodărești” [59] și mai avea în îngrijire, pe lângă Ecaterina și Veronica, și ultimii doi băieți – Mircea și Mihai Tiberiu –, mici și ei. Văzând această stare de fapt, Popa Gică a fost – se pare –  cel care a decis mutarea Tinicăi la Slatina și și-a asumat rolul de ajutor al coanei preotese și în ce prijește îngrijirea copiilor rămași la Șerbănești. Tot la Slatina, Ecaterina a absolvit, după  aceea, Liceul ”Radu Greceanu”, ca și tatăl său. Numai că atunci, la începutul perioadei comuniste, liceului i se schimbase numele în Școala medie nr. 1 „Tudor Vladimirescu” [86] și, pentru revenirea la vechea denumire – în 1974 –, a trebuit să intervină un alt șerbăneștean, absolvent al acestui liceu, istoricul Matei D. Vlad. Acesta era, în acea perioadă, cadru didactic universitar renumit la Facultatea de Istorie din Bucureşti și, „ocupând o funcţie politică înaltă”, s-a implicat și «a întreprins măsuri eficiente pe lângă înaltele foruri politice şi de stat ale momentului, reuşind să readucă numele de „Radu Greceanu”» prestigiosului liceu slătinean [37]. În timpul liceului, Ecaterina a avut însă ghinionul că s-a îmbolnăvit grav de plămâni, în două rânduri. Prima dată era în anul întâi, când a trebuit să stea șase luni în sanatoriul de copii Valea Iașului, de lângă Curtea de Argeș. Cel care a salvat-o atunci, ducând-o la medic la vreme, a fost nimeni altul decât faimosul profesor Alexandru (Alecu) Popescu, zis Mustață, de la Liceul „Radu Greceanu”, a cărui soție – prof. Constanța Lidia [99] – era vară primară cu coana preoteasă. De aceea, din când în când, Ecaterina își amintea de cel care-i salvase viața și îl vizita, în semn de aleasă recunoștință, așa cum o făcea și pe 7 octombrie 1988, când profesorul Alecu Popescu, deja bătrân, făcea o fotografie, ca amintire, alături de soția sa, „tanti Lidia”, și de Ecaterina, fosta sa elevă (v. Fig. 29,  [64] [48]). Această fotografie vine parcă să întregească istoria casei „de la numărul 8 de pe str. Tudor Vladimirescu” [99] din Slatina, casă despre care o să mai vorbim cândva, ea fiind construită de Vasile Angelescu [99], fiul cel mare al lui Popa Niță de la Șerbănești [76]. A doua oară, Ecaterina s-a îmbolnăvit din nou de plămâni, de pleurezie, când era în ultimul an de liceu, chiar înaintea examenului de maturitate. Și această răceală de plămâni intervenea „în urma unei ploi torențiale”, pe care eleva de atunci – Ecaterina Popescu a „prins-o pe stadionul din Slatina, unde se făceau pregătiri pentru 1 Mai”... Atunci, dirigintele acesteia – respectabilul profesor Marin Predescu «a urcat cu greu Dealul Viilor la marginea căruia locuiam noi, într-o căsuță mică, din bârne, cu o cameră și o vatră, cu pământ pe jos. Când am ieșit la poartă să-l întâmpin, dl prof. de limba latină s-a mirat grozav zicându-mi: „– Aici, stai tu, mă Ecaterino?! / „– Aici, domnule profesor!”. Mi-a făcut semn cu mâna! N-am știut la vremea aceea ce înțeles ar fi trebuit să dau acelui gest.», [73]. Cu toate neplăcerile cauzate de boala de plămâni, cu mari eforturi, Ecaterina Popescu a reușit să termine cu bine liceul și a intrat la Facultatea de Filologie a Universității din București, în același an, facultate pe care a absolvit-o în 1965. După facultate, în luna august 1965 [84], s-a căsătorit cu profesorul Ionel Oprișan, care-i fusese coleg mai mare de facultate, el terminând în 1963. Acesta lucra atunci, ca și acum, ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române [59]. În această conjunctură, de comun acord cu soțul său, Ecaterina a renunțat la repartiția  guvernamentală pe care o primise la terminarea facultății, conform căreia trebuia să ajungă în com. Hârsești, jud. Argeș, și a rămas în București, unde a făcut cercetări documentare în cadrul institutului unde lucra și soțul său, Ionel Oprișan. La acea dată, acesta începuse deja să se remarce ca intelectual de elită specializat în filologie, istoria literaturii universale și române și în folcloristică [16]. Sprijinitorul spiritual al lui Ionel Oprișan a fost scriitorul Ovidiu Papadima, conducătorul său de doctorat [59]. Remarcându-i talentul și înclinațiile intelectuale, acesta  l-a „adoptat” în breasla sa și l-a recomandat, în 1974, pentru o bursă Alexander von Humboldt [59], în Germania [16]. În acea perioadă, îmbrăcată în costum național, Ecaterina a călătorit alături de soțul său în Germania și, mai apoi, în Finlanda, unde acesta participa la un congres de folcloristică, la Helsinki (v. Fig. 30, [57]), [52]. 

În septembrie 1990, Ionel Oprișan a înființat a treia editură particulară din țară – Editura Saeculum [59], devenită,  în 1994, Editura Saeculum IO, apoi Grup editorial Saeculum I.O., alcătuit din editurile Saeculum I.O., Vestala (fondată în 1993) și Saeculum Vizual (fondată în 2002), [14]. O bună perioadă de timp, Ecaterina Oprișan a fost directoarea editurii Vestala [27]. În Fig. 31 îi putem vedea pe cei doi soți Oprișan, în perioada lor de directori de edituri, în spatele lor fiind una dintre fete – Miruna Enășescu. Având un număr impresionant de cărți și de studii publicate, Ionel Oprișan – ginerele favorit al lui Popa Gică (vom vedea de ce!) – este membru al Uniunii Scriitorilor din România și bogata sa activitate cărturărească a fost răsplătită cu nenumărate premii [105]. Deoarece printre scrierile lui Ionel Oprișan se regăsesc și anumite referiri la Șerbănești și la șerbăneșteni, voi încerca să punctez, ceva mai jos – într-un paragraf separat – câteva dintre acestea. Revenind acum la soția cărturarului Ionel Oprișan – Tincuța, cum îi zice acesta – ar mai fi de relatat câteva lucruri interesante. În primul rând, trebuie spus că profesoarei Ecaterina Oprișan îi datorăm multe dintre informațiile acestui documentar și nu numai... Cu talent, răbdare și promptitudine, ea mi-a prezentat, destul de detaliat, multe fapte și întâmplări din Șerbăneștii de-altădată, avertizându-mă, de la bun început, că „la mine se simte pisălogeala, despicarea firului în patru, caracteristică profesiei mele” [76]. Fapt benefic, desigur, pentru Enciclopedia comunei Șerbănești căreia i s-a alăturat, clar, cu sufletul și spiritul! Iar ca dovadă a simțămintelor noastre comune, iată o amintire de acum vreo patru decenii – de pe la începutul anilor ‘80, pe care mi-a dezvăluit-o recent: „revenind spre Șerbănești din Crâmpoia, pe jos, într-o primăvară, pe Dealul Boghiei, mi-au dat lacrimile de bucurie că-mi revăd satul natal” [53]... Nostalgii de neînțeles, totuși, atâta timp cât nimeni nu ne-a gonit de-acasă! Dar cum ne-am mai fi realizat, altfel, ca oameni, potrivit viselor și abilităților noastre?!

Revenind la activitatea profesională a Ecaterinei Oprișan, după episodul petrecut în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, ea a intrat în învățământ, predând limba română, făcând vreo doi ani „naveta în jurul Bucureștiului” la diverse școli [64]  și „obținând gradele didactice, cu ceva întârziere față de colegii de generație” [59]. S-a pensionat în 1999, dar a continuat să lucreze în învățământ, la Școala de Arte și Meserii nr. 3, până în 2012, la vârsta de 70 de ani. Ceea ce este însă impresionant, tot în această perioadă – pensionară fiind – Ecaterina Oprișan își dădea și examenele la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Pitești, în iulie 2009 – când avea deja 67 de ani –, ea devenind licențiată în teologie...

Pentru profesoara Ecaterina Oprișan a mai rămas, totuși, o legătură permanentă cu Șerbăneștii de-altădată: costumul popular, pe care l-a purtat cu drag în toate etapele vieții și îl mai poartă încă și acum, cu diverse ocazii, așa precum o putem vedea, de pildă, la lansarea de carte din Fig. 31, alături de soțul său – scriitorul Ionel Oprișan, dar și alături de coana preoteasă și de vecinii din Măgură (prin 1975), în Fig. 32 [51], sau în popasul său, în drum spre casa din Valea Mărului, după Moșii de vară din 2020, în Fig. 33 [52]. Și, tot așa, din când în când, rădăcinile o mai aduc încă înapoi, spre casa părintească, rămasă pustie (v. Fig. 34). Că nici pe Băbica Floarea – despre care scriam ceva mai sus și pe care o putem vedea în fotografia de grup din Fig. 32, așezată jos și ținând în poală fetele Tinicăi (a treia generație de copii!) –, nu o mai poate vizita ca altădată, decât „în deal la moțata”, adică în Dealul Papii, acolo unde este biserica și cimitirul... 

Actual, Ecaterina și Ionel Oprișan locuiesc în București, având însă și „o casă în apropiere de Pitești, în com. Budeasa, sat Valea Mărului, din toamna anului 1992” [59]. Aici își petrec, de regulă, weekendurile; în mijlocul naturii, departe de forfota Bucureștiului și ceva mai aproape de Șerbăneștii de Olt... Această frumoasă casă cu porți maramureșene (v. Fig. 35, [12]) are în preajmă și un turn-foișor deosebit (v. Fig. 36, [48]), unde lucrează scriitorul Ionel Oprișan [64], și mai are, de asemenea, un istoric desprins, parcă, dintr-o poveste de la începutul secolului trecut. Ecaterina și Ionel Oprișan au trei copii: Miruna (căsătorită Enășescu), Arina (căsătorită Oroviceanu) și Andrei, toți absolvenți de facultate, stabiliți în București.

În anii din urmă, profesoara Ecaterina Oprișan se confruntă, tot mai des, cu neputința și este mereu „cu gândul numai la cei plecați dincolo”, de care o  „leagă atâtea și atâtea fire nevăzute, amintiri din Șerbănești, din Slatina, din copilărie” [65]. Și cel mai mult se luptă cu speranța de a se „mai duce iar la Șerbăneștiul iubit”, ca să aprindă «candele la capul celor ce ne-au ajutat să ajungem oameni. Mama noastră, sărmana – pe care mi-o amintesc purtând haine, pe acasă ce-i drept, haine peticite, cum purtau foarte mulți oameni în anii ’50 în sat la noi, ani de cote împovărătoare, cărora Popa Gică cu greu le putea face față – îmi zicea uneori, în anii dinaintea plecării ei spre o lume din care nimeni nu s-a întors: „– Ați  dus-o greu, mamă dragă, dar ați fost copii buni, fără meditații, cum e acum moda, și ați intrat la școli și ați ieșit oameni!”» [65].

Mircea, născut pe 28 noiembrie 1943, este cel de-al doilea băiat al lui Popa Gică și a lucrat, la început, ca inginer de instalații, în Slatina, Câmpulung [89] și, mai apoi, la Pitești, unde s-a stabilit, ajungând până la funcția de șef de șantier [58], [90]. După pensionare, de prin 2008, s-a retras la Șerbănești, unde îngrijea de casa părintească (v. Fig. 37) și petrecea acolo „câte șapte luni pe an” [90]; asta până înainte de 7 noiembrie 2022, când avea să plece dintre noi pentru totdeauna [54]. El a fost căsătorit cu Maria Popescu – consilier juridic principal la Trustul de Construcții Argeș, unde lucra și inginerul Mircea Popescu; ea a decedat în 1994, la doar 51 de ani [89]. Deși Mircea Popescu era absolvent al Facultății de Instalații din București, promoția 1967, ingineri – zi [1], el era „posesorul unei bogate biblioteci” și, iubitor de carte fiind, era „la bătrânețe, și autorul a patru cărți” [90]: Bancuri, anecdote, expresii hazlii: interzise ieri, inedite azi (Editura Vestala, București, 1996, în colaborare cu Ionel Oprișan [95]; reeditată în 2014 la Editura Mediaprint din Pitești), Bancuri, anecdote de ieri şi de azi (Editura Mediaprint, Pitești, 2013), Cugetări, cugetări... (Editura Mediaprint, Pitești, 2017) și Poezii (Editura Mediaprint, Pitești, 2019). Potrivit fiului acestuia, prof. dr. Călin Popescu, „dintre poeziile strânse în plachetă, cea mai dragă îi e cea inspirată de momentul revenirii în comună”, poezie intitulată „Reîntoarcerea acasă” [90]. Inginerul Mircea Popescu, cum subliniam și ceva mai sus, are un băiat – Călin Popescu, prin intermediul căruia am obținut multe dintre informațiile referitoare la Popa Gică și la familia acestuia. Acest nepot al lui Popa Gică, după cum ne mărturisește, este „absolvent de Teologie, doctor în litere, traducător patristic și profesor de teologie la Seminarul Câmpulung (în trecut, am predat și la Seminarul Curtea de Argeș, unde a învățat și bunicul)” [90]. Și, într-adevăr, așa cum arătam ceva mai sus, preotul Gheorghe C. Popescu a fost vreo doi ani elev și la acest seminar. 

Deși este absolvent al Facultății de Teologie, prof. dr. Călin Popescu nu s-a preoțit încă [90], [102]. Oricum, el este – clar – continuatorul harului preoțesc al lui Popa Gică... Interesant de menționat însă este faptul că, înainte de a fi teolog, Călin Popescu a fost jurnalist în presa argeșeană „vreme de 16 ani” [102]. Iar activitatea sa, atât ca jurnalist cât și ca teolog, se materializează deja în mai multe cărți de reportaje, eseuri și abordări teologice dintre cele mai diverse, precum și „trei cărţi de patristică traduse din greaca veche” [102]. Revenind însă la inginerul Mircea Popescu, ar mai fi de spus doar că bucuria întoarcerii sale la casa părintească, fie și numai pentru șapte luni pe an, era una izvorâtă și din sentimentul îndeplinirii unei obligații morale, față de Popa Gică, tatăl său, care le repetase copiilor săi, în mai multe rânduri, să nu vândă casa și nici să nu o lase în paragină [88], [63]. Totuși, bucuria retrăirii – la anii bătrâneții – în mireasma livezii de pruni în floare, de pildă, (v. Fig. 38) era doar una efemeră; în rest, doar „muncă multă”, ceea ce vine să întărească, pe deplin, convingerea lui Mircea, că Popa Gică a fost „un om vrednic și cinstit" [91]. Pentru că în grădina casei părintești „mai e și o mică vie, niște meri, plus plantații curente de legume” [88]... Adică, să tot ai putere de muncă, pentru că, altfel, „paragina” se face simțită! Altfel, inginerul Mircea Popescu era o fire sensibilă, că „nu întâmplător a scris versuri” [72], și era, de asemenea, un om harnic și generos. 

Mihai Tiberiu, născut pe 9 iulie 1946 [25], este cel de-al treilea băiat al lui Popa Gică, stabilit în Ploiești, unde a lucrat ca inginer de instalații electrice, acum fiind pensionar. El a absolvit Faculatea de instalații din București, promoția 1974 [1] și este căsătorit cu Magdalena Popescu (v. Fig. 39, [36]) – farmacistă, acum pensionară [58]. O fotografie din primăvara anului 1949 (v. Fig. 40, [91]) ne prezintă familia preotului Gheorghe C. Popescu, care se compunea, la acea vreme, din șase copii, în mijlocul cărora o vedem pe nelipsita lor bunică, Alexandrina Crângeanu. Lângă Popa Gică, în față, îl vedem pe Mihai Tiberiu – atunci, mezinul familiei. După pensionare, ca și fratele său Mircea – a încercat o perioadă, sezonier, să se ocupe de casa părintească de la Șerbănești, atât cât să nu rămână „în paragină”, potrivit îndemnului părintesc. Acum, familia lui Mihai Tiberiu Popescu se poate mândri cu fata lor – Adina Popescu, unul dintre puținii români ajunși experți economici la Fondul Monetar Internațional [28], ea având deja o pregătire profesională și o carieră demne de invidiat [2].

Veronica, născută pe 7 septembrie 1950 [75], este ultima dintre cei șapte copii ai lui Popa Gică. Ea a fost profesoară de limba franceză la Colonești, jud. Olt, și, după aceea, la Școala nr. 16 din Pitești, unde s-a și stabilit. Este căsătorită cu Ion Pîrlea (v. Fig. 41), care a fost profesor de geografie la aceleași școli, de la Colonești și Pitești. Acum, ambii sunt pensionari. În Colonești, slujise ca preot, după cum vom vedea imediat – pentru o scurtă perioadă, tatăl său – Popa Gică. Așa cum mărturisește sora cea mare – Marcela, Veronica „era cea pe care Popa Gică se gândea să o păstreze în comună, ca profesoară” și, evident, ca ajutor la vreme de bătrânețe. Numai că ea, profesoara Veronica Pîrlea, și-a urmat destinul, preferând alt drum în viață. 

Despre reușita în viață și despre lipsurile cu care s-au confruntat copiii lui Popa Gică, trebuie însă să luăm aminte, judecând cu mare atenție amintirile din anii copilăriei ale profesoarei Ecaterina Oprișan: «Majoritatea elevilor învățau atunci, după notițele pe care ni le luam pe maculatoare, pe care scriam, după dictările profesorilor, cu creioane chimice; nu aveam cărți pentru că erau scumpe. Pe caiete scriam cu toc, cu peniță și cu cerneală chimică/violet, după modelul sovietic. N-am avut în liceu decât cărțile de limba română și de limba germană. Am avut și colegi cu alt statut social, dar niciodată nu încercam măcar să mă compar cu ei/ele. Am înteles de mic copil că dacă nu am ceva trebuie să rabd și să-mi impun să nu-mi doresc. Veneau la școală, mai ales în clasele elementare, copii cu struguri, îi spălau la cișmeaua din curtea școlii, le cădeau boabele acolo, pe grătar, îmi venea să mă reped să iau acele boabe, erau grozav de ispititoare, dar lupta cu înfrânarea dorințelor din fragedă copilărie mi-a prins bine în viață. Sunt sigură că și alții au simțit și au trăit ceea ce am trăit eu. Cu adevărat, peste puțin timp, citind „Domnul Vucea” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, am găsit ceva asemănător. Evident, copilul din narațiunea lui Delavrancea mi-a reamintit, peste ani, de suferințele îndurate de mine.», [73]. Și, ca într-un corolar imagistic, în Fig. 42 și Fig. 43, îi putem vedea pe copiii lui Popa Gică ajunși oameni mari: patru fete și trei băieți, în total șapte frați, care mai de care...

Slujirea la Biserica din Colonești. Pe 1 mai 1938, când avea deja doi copii și urma al treilea, preotul Gheorghe C. Popescu este transferat de la Parohia Buta la Parohia Colonești de Sus, jud. Olt [25]. În tot acest timp al slujirii sale la Colonești, era mai mult pe drumuri, iarnă sau vară, pentru că gândul lui era la gospodăria de la Șerbănești și, cu toate acestea, nu-și uita de misiunea sa duhovnicească și de prim intelectual al satului, sacrificând, în acest scop – regulat –, o parte din salariul său... Că așa era ne-o dovedește însemnarea pe care o făcea pe una din paginile cărții „Comorile Argeșului” a Episcopului Grigorie al Argeșului, carte aflată în biblioteca sa de la Șerbăneștii de Jos [42]: „Din salariul de pe luna septembrie 1938” (v. Fig. 44). În noiembrie 1938, avea să se nască Eugenia, cea de-a doua fată a sa și cel de-al treilea copil, iar drumurile sale trebuiau scurtate cumva, neapărat... După mai bine de un an, pe 1 septembrie 1939, Popa Gică revine, în sfârșit, la Biserica de la Buta, de unde fusese transferat [25].

A doua slujire la Biserica de la Buta. Revenirea lui Popa Gică la Biserica de la Buta i-a mai ușurat, oarecum, traiul, dar aspirația lui era, firește, să ajungă și mai aproape de casă, adică la Șerbăneștii de Jos, la Biserica din Dealul Papii… Oricum, în 1942, când a venit pe lume cel de-al patrulea copil, Ecaterina, Popa Gică era din nou preot paroh la Buta. Mihai Popovici a fost cel care a dus-o la Biserica de la Buta pentru a fi botezată, preot fiind chiar tatăl acesteia – Popa Gică. Mihai Popovici era fiul cel mare al învățătorului Petrică Popovici și de la el se știe că a dus la botez, atunci – în 1942 – un copil care „a speriat Buta” cu plânsul său [42]. La un an după acest eveniment, Ecaterina (în familie, Tinica) se schimbase parcă în bine, ea apărând deja în fața fotografului (v. Fig. 45), urcată pe scaun, pozând bucuroasă alături de părinți și de ceilalți frați ai ei de la acea vreme (Marcela, Sergiu și Eugenia). Coana preoteasă purta în pântec însă pe Mircea, cel de-al cincilea copil, iar Popa Gică își schimbase deja look-ul de tânăr seminarist... Începând cu data de 1 noiembrie 1943, parohia Buta se desființează, devenind filială a parohiei Șerbăneștii de Jos. În această conjunctură organizatorică, preotul Gheorghe Popescu este transferat pe postul nou-înființat de preot ajutător al parohiei Șerbăneștii de Jos, păstrându-i-se salariul avut în cadrul parohiei Buta, unde fusese preot paroh titular [19]. Era, totuși, pentru Popa Gică un prim pas către Biserica din Dealul Papii, de care devenea dependent parohial… Că, pe atunci, pentru a se deplasa la Buta dar și la Protoierie, la Potcoava, el avea șaretă și cal. Iar prin 1944, după ocupația sovietică a României, la Popa Gică venise un rus ca să-i rechiziționeze acest cal [73], singurul lui mijloc de deplasare… Of, ce s-a mai necăjit atunci Popa Gică! Și, încercând să ilustrez, ca exemplu de meticulozitate și corectitudine, cam cum își gestiona Popa Gică vânzarea din biserică a lumânărilor, am prezentat – în Fig. 46 – o filă din registrul pangar al Parohiei Buta [89], din anul 1940, filă văzută și semnată de protopopul Constantin Popescu.

Slujirea la Biserica din Dealul Papii. Conform cărții de muncă a preotului Gheorghe C. Popescu, începând cu 1 ianuarie 1944 el era transferat – cum spuneam – de la Parohia Buta, care se desființa, la Parohia Șerbănești de Jos, jud. Olt, având salariul lunar de 400 lei [25]. Motivul acestui transfer era, de fapt, acela că preotul Gheorghe Popovici (zis Popa Gogu) „a murit de tuberculoză – o boală nevindecabilă atunci” [90]. Starea în care Popa Gică a preluat Biserica din Dealul Papii nu era una prea bună, că ultima reparație fusese făcută în 1923 de către preotul Ioan Angelescu [84]. De aceea, de cum și-a luat slujba în primire aici și hotărât fiind să devină un exemplu de om gospodar, a început să plănuiască lucrările ce urmau a fi făcute și să facă demersurile necesare pentru strângerea de fonduri. Oricum, contribuția enoriașilor era principala lui sursă și nădejde… 

Prima renovare a bisericii, 1954–1961. Potrivit pisaniei scrise de Popa Gică și descoperită – postum – printre hârtiile sale, între anii 1954-1961, biserica „s-a reparat din nou în exterior și interior cu pictură în tempera și s-a înzestrat cu cele necesare cultului, prin stăruința Pr. paroh Gh. Popescu și a Consiliului parohial în frunte cu Năstase Surcel.”, [84]. Despre resfințirea bisericii, ce a urmat acestei renovări, mai am încă vagi amintiri și am scris câte ceva, în documentarul Biserica din Dealul Papii. Într-o fotografie-document din arhiva de familie a lui Popa Gică (v. Fig. 47) se poate vedea cum arăta biserica după această reparație. Fotografia este realizată, se pare, în preajma resfințirii din 1961 și, fiind – deocamdată – cea mai veche fotografie cunoscută a acestei biserici, ar fi de remarcat câteva detalii importante:

- Fotografia este realizată din curtea lui Dumitru Pena (zis Dumitru Floarii), gardul din prim plan și poarta deschisă fiind ale gospodăriei acestuia;

- Între gardul lui Dumitru Pena și gardul bisericii se întinde drumul din pământ, ca o arătură, amintind de înspăimântătoarele noroaie ale Șerbăneștilor de-altădată, cu care s-au luptat Popa Gică și șerbăneștenii;

- Gardul bisericii era reparat, dar necesita a fi înlocuit cu altul nou;

- În stânga, la intrarea în curtea bisericii se poate observa (parțial) vechea clopotniță;

- Pe frontispiciul superior al pronaosului, de-o parte și de alta a celor trei picturi murale din nișe, existau două cercuri ornamentale, în relief, cercuri care, din păcate, după renovarea din 2002, au dispărut;

- Coloanele tindei erau proaspăt pictate, ieșind plăcut în evidență, picturi care, mai apoi, au dispărut, de asemenea.

Îngrădirea bisericii cu gard din beton. Una dintre marile realizări ale lui Popa Gică, ajutat fiind și de enoriașii săi, a fost înlocuirea gardului vechi, din ulucă, ce trebuia în permanență reparat sau renovat, cu unul din plăci din beton (v. Fig. 48), care se dorea a nu mai avea moarte… Până la urmă, s-a dovedit că nu a fost chiar așa, dar realizarea lui a fost, oricum, una deosebită! În poza din figura de mai sus, îi putem vedea, alături de Popa Gică, pe Ciuceanu – țârcovnic și cântăreț (în dreapta lui Popa Gică) și pe Pircu – clopotar și paracliser (în stânga lui Popa Gică). Acest lucru nemaipomenit se întâmpla pe la începutul anilor ‘70 și, pentru acest gard, Popa Gică „s-a zbătut mult”, înainte fiind „doar un gard modest, din care unii oameni scoteau ulucile, și se intra prea ușor în cimitir, de unde se luau cruci”. Ce făceau acei oameni cu crucile? Păi, atunci, era vorba doar de crucile de lemn, pe care le puneau pe foc. Sinistru nărav, dar adevărat…

Câțiva ani mai târziu, după ce Ciuceanu murise (destul de tânăr), locul lui a fost luat de Dumitru Preda (zis Mitică a-lu’ Sădilă), pe care îl  putem vedea în Fig. 49 [42], alături de Popa Gică, avându-l în spatele lor pe același Pircu (alias Ilie Greceanu) purtând, de acum, ochelari de distanță.

Prin 1965, după cum își amintește profesoara Ecaterina Oprișan, „ne-a povestit Părintele că în podul bisericii a urcat toate icoanele vechi, poate și alte lucruri, cărți vechi bisericești” [38]. Gândea Popa Gică, atunci, că „dacă se vor schimba lucrurile în bine, vor fi mai în siguranță acolo decât să fie arse ori distruse cum s-a întâmplat în anii copilăriei mele, când am ars toate cărțile din casă, în care era ceva scris despre regi” [38]. Întrebarea este, acum, care o fi acel pod al bisericii, la care se referea Popa Gică? Sigur, podul ar trebui să fie, mi-am zis eu, pe undeva deasupra tinzii, pentru că „în partea stângă, după intrarea in biserică, era o scară, pe care se urca la cor”. Da, dar acea scară duce în cafasul de lemn, unde cânta, pe vremuri, corul bisericesc și atât...

A doua renovare a bisericii, 1974–1980. În 1974, Popa Gică a hotărât să demareze o nouă renovare a bisericii, care începuse deja să se deterioreze, atât pe interior cât și pe exterior, după cum se poate observa în Fig. 48. Era susținut în această acțiune a sa de către membrii Consiliului Parohial de atunci, alcătuit din: Badea I. Stancu, Spînu N. Marin, Rotaru D. Ilie, Scarlat D. Anton, Vlad D. Gheorghe, Surcel N. Cîrstea, Dumitru Fl. Radu, Popescu St. Marin, Mihai T. Ion și Logofătu Gheorghe [84]. Lucrarea aceasta a presupus, în ordine, trei mari etape: repararea, electrificarea și refacerea picturii. Prin vara lui 1975, repararea exterioară a bisericii era gata (v. Fig. 50). La acel moment însă, când Popa Gică se fotografia cu slujitorii bisericii de atunci și cu nepoții săi de la București, electrificarea bisericii nu era încă făcută, pentru că abia atunci se electrificau ulițele satului. Așadar, electrificarea avea să se facă, probabil, în anul următor, dar în 1977 venea cutremurul și ceva reparații s-au impus din nou [84], în timp ce la interior încă se mai lucra. Pentru refacerea picturilor, cu mari eforturi, el cutezase «să aducă în sat un pictor cu calificativul „bine” și care să mai fi pictat biserici reușite. Pictorul a fost plătit cu o sumă mulțumitoare, de către parohia Șerbănești, dintr-un fond în care contribuia cine dorea – dar unde cap de listă și exemplu era preotul, care a donat cel mai mult.» Îmi amintesc că, pentru lucrările mai simple, care se puteau executa după șablon, acest pictor a fost ajutat de Dumitru Al. Preda (zis Mitică a-lu’ Sădilă). Și tot Mitică a vopsit întreg acoperișul bisericii, că de-abia după această renovare, remarcat fiind de Popa Gică, i-a recomandat să facă școala de cântăreți bisericești, pentru a-i deveni ajutor de nădejde... 

A urmat, evident, resfințirea bisericii! În fotografia din Fig. 51 sunt surprinși cei prezenți la acest eveniment bisericesc, în prezența IPSS Arhiepiscopul Vicar Gherasim Piteșteanul [42]. Fiica preotului Gheorghe Popescu – profesoara Ecaterina Oprișan, fiind și ea de față, își amintește că era atunci, pe 5 octombrie 1980, „O zi minunată de toamnă, cu vreme  bună, cu un soare mângâietor, căci Dumnezeu și-a îndreptat milostenia peste capetele tuturor participanților la această sărbătoare a binecredincioșilor creștini și a păstorului  lor” [79]. Iar către sfârșitul slujbei de sfințire, înaltul prelat – Arhiepiscopul Vicar Gherasim Piteșteanul – a dat glas cântării de slăvire „Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a întărit-o, această casă Duhul sfânt a înnoit-o, a luminat-o și a sfințit sufletele voastre!” Se crede că „odată cu sfințirea bisericii, are loc și sfințirea sufletelor celor care participă la ea” [79]. Și, continuându-și evocarea, Ecaterina Oprișan ne spune că această resfințire a bisericii „constituie unul din cele mai impresionante și mai emoționante rânduieli bisericești ce aduce peste zidurile reînnoite, dar și peste credincioși harul sfânt și sfințitor, cuprinși toți de negrăită bucurie duhovnicească” și ne mai amintește, de asemenea, că „acum e singura dată când femeile (partea femeiască) pot (poate) să intre în altar și să sărute masa sfântă, în piciorul căreia se știe că se află o părticică din moaștele unui sfânt” [79]. 

Alături de Preasfințitul Arhiereu vicar Gherasim Piteșteanul au mai fost prezenți preotul Ion Teodorescu din Pitești, părintele paroh Ioan Neamu de la Biserica Răzoare din București, „pr. Gheorghe Dutchevici, coslujitor la Șerbăneștii de jos și pr. paroh la Biserica din Șerbăneștii de Sus, precum și alți preoți din satele vecine” [68]. Preoții sosiți la Șerbănești de la Pitești și de la București „erau foști colegi de la Seminarul de la Rm. Vâlcea” [68] ai lui Popa Gică. Și tot din aceeași perioadă, în Fig. 52, îl putem vedea pe Popa Gică în fața altarului și a ușilor împărătești (închise).

Activitatea pastorală. Activitatea pastorală. Ca duhovnic dăruit sătenilor și credincios lui Dumnezeu, Popa Gică a reușit, poate fără să vrea, să joace un rol pilduitor, ușor incomod, pentru sătenii săi. Că, asemeni lui popa Tanda, de care aminteam mai la început, pentru a-i da pe brazdă, pe cei răi și leneși, folosea, adesea, pe lângă exemplul personal, și vorbe de duh usturătoare...

Dascăl de religie. Potrivit uzanțelor educaționale încă în vigoare, prin anii ’40, Popa Gică era și dascăl de religie la Școala Veche. După cum își amintește inginerul Florea Pisăru, care i-a fost elev, pe atunci, în această postură, el „era foarte sever, ne pedepsea pentru cea mai mică greșeală (cu metodele de atunci)” [87]. Cu toate acestea, Popa Gică „a rămas omul care obliga elevii să aibă frică de Dumnezeu. Nu cred că rostea vreo frază să nu existe această frică de Dumnezeu.”, [87]. De aceea, poate, în general, „lumea îl vorbea de bine, dar erau și destui care îl considerau vinovat de neînțelegerile cu preoții Nemțeanu și Dutchevici”, [87]. Ca orice muritor, poate că și Popa Gică a păcătuit uneori, te miri sub ce formă. Cu toate aceste, spune același renumit bănățean șerbăneștean – Florea Pisăru,  „Lăsând la o parte părerile negative, care pot fi considerate subiective, trebuie să vedem că popa Gică a realizat o performanță unică, aceea de a ține șapte copii la școală și toți cu performanțe deosebite. Pentru așa ceva, trebuie să i se ierte toate greșelile și ar merita o statuie...”, [87]. Și această performanță era cu atât mai uimitoare cu cât copiii săi erau pecetluiți de regimul comunist ca având „origine nesănătoasă”, dat fiind faptul că aveau tatăl preot, iar mama lor – coana preoteasă – provenea, după mamă, tot din neam de popă, cum am văzut. 

Informarea. Ca orice intelectual serios, Popa Gică dorea să fie în permanență la curent cu ceea ce se întâmplă în țară și în lume și era conștient că, prin statutul său social, trebuie să știe cât mai multe și să învețe continuu. Și nu numai din cărțile sfinte! Astfel, încă din 1968, se găsesc în arhiva sa de familie abonamente la radio și, mai apoi, din 1979, și la televizor, abonamente pe care le plătea în mod regulat, cu o conștinciozitate impusă parcă de însăși postura sa de preot (v. Fig. 53). În ce privește viața bisericească au rămas, de pildă, până în zilele noastre, decupate din ziar de el, în 1971, anunțurile de deces și înmormântare – la Mânăstirea Cozia – a Părintelui Arhimandrit Ghermano Dineață – vicarul Sfintei Episcopii a Râmnicului și Argeșului, eveniment care, probabil, a avut o anumită importanță în viața lui Popa Gică... Și aceste preocupări de prim intelectual al satului, l-au urmărit toată viața. De pildă, cu un an înainte de a muri, Popa Gică se abona la revista „Magazin istoric” și, tot atunci, se abona și la revista „Sănătatea”...

Predicile. Printre obligațiile sale pastorale, Popa Gică, își pregătea cu grijă și predicile (v. Fig. 54, [89]), care veneau să transmită enoriașilor nu numai un mesaj moralizator, ci și unul practic, mobilizator. Și aceste predici aveau loc, de regulă, după finalizarea slujbei de duminică. Că după ce venea mamarea, Budicoaia, acasă de la biserică, după o astfel de predică, era urmărită și abătută o bună perioadă de vorbele și pildele lui Popa Gică... Și, la rândul ei, ne predica și ea pe noi, nepoții, cu bunătate și blândețe; uneori, cu folos! Că atunci se trezea, probabil, în noi acea „izbucnire a sufletului”, despre care predica Popa Gică în duminica a III-a după Rusalii, în 1956 (v. Fig. 54, [94]).

Reclamațiile. În general vorbind, Popa Gică „era ordonat și serios” [42] și datorită felului său, distant și pilduitor, de a trăi printre săteni, era pregătit, oricând, să dea socoteală dreaptă pentru ceea ce făcea. După cum își amintește fiica sa, Ecaterina, „iarna, îndeosebi, ori când era ploaie și frig afară, el stătea la masa de scris și își punea ordine în documentele parohiei”; în dosarele sale, frumos ordonate, „contabiliza ceea ce încasa de la oameni: contribuții, bani pentru serviciile făcute oamenilor” [73] și bine făcea. Pentru că, în dosarele sale cu documente, pe care le păstra acasă, se mai găsesc și acum „tot felul de rapoarte legate de reclamațiile primite la Protoierie”. Că Popa Gică, tot încercând să-l joace pe popa Tanda, era reclamat frecvent la superiorii săi! Controalele veneau, dar – de fiecare dată –, găseau totul în regulă, consemnându-se că „avea toată contabilitatea la zi, încasările de la toate serviciile religioase, dări la biserică etc.” [42]. Căci, într-adevăr, „Popa Gică era om organizat” [73] dar, din păcate, el nu a fost, de pildă, totdeauna în relații prea bune cu preotul de la Sus – cu Popa Georgică –, deoarece acesta „se plângea și îl reclama la Episcopie că, deși are Teologia”, și Popa Gică, după cum am văzut, nu urmase decât un singur an, „are parohia mai mare decât el” [90]. Și din acest motiv, „La un moment dat i s-a redus deci parohia (care cuprindea inițial și unele gospodării din Șerbăneștii de Sus), însă sătenii din acea zonă îl preferau tot pe el, pentru că avea o voce frumoasă de tenor (pentru care fusese admis la Seminar), prestanță și în general calități de preot, ceea ce a alimentat inamiciția preotului vecin” [90] și consătean.

Lupta cu noroaiele. Unul dintre calvarurile lui Popa Gică, mai ales spre anii bătrâneții, era înfruntarea, zi de zi, a noroaielor de pe ulițele Șerbăneștilor (v. Fig. 55, [42]) și – mai cu seamă – din Măgură până în Dealul Papii, unde era biserica pe care o slujea. Pentru că el „a apucat timpuri fără betoane sau asfalt”, iar copiii lui „îl țin minte cum umbla prin tot satul cu icoana sau cu botezul” și cum „de multe ori, încălțămintea se rupea: tălpile nu mai ieșeau din noroi și rămânea doar cu partea de deasupra, după un drum prin sat” [90]. Iar una dintre grijile sale permanente era și aceea de a-și curăța cu atenție încălțămintea de noroi, atât pentru a o întreține cât și pentru a da o bună pildă enoriașilor săi. Tot așa, trăgând de noroaie, mi-l amintesc și eu, pe când eram elev la Școala Veche. Ca un făcut, la oră fixă, când noi ne întorceam de la școală, Popa Gică se întorcea de la biserică și ne întâlneam cu el pe porțiunea de drum dintre Monument și ulița Dumitrăneștilor. Când treceam pe lângă el îi spuneam, de departe, „Sărut mâna, părinte!”, că așa ne învățaseră părinții și așa îi auzeam, venerându-l, și pe cei mai în vârstă decât noi... Dacă era mai bine dispus, se oprea ca să își mai tragă sufletul și ne întreba, pe rând, cum ne cheamă, ai cui suntem și pe cine avem învățător. Și, în final, ne îmbărbăta și ne povățuia, ca și pe propriii copii: „Bravo, copii, să fiți cuminți, să vă ascultați părinții și să învățați carte, să scăpați de noroaiele astea!” Iar noi plecam bucuroși mai departe, spre casele noastre, mândri că Popa Gică ne băgase în seamă.

Botezurile. După cum cer rânduielile bisericești, iarnă sau vară, prima parte a slujbei – lepădarea de satana – se realiza în tindă, în fața ușilor bisericii, cu fața participanților spre apus (v. Fig. 56). Partea a doua a slujbei se făcea, atunci – ca și acum, la intrarea în biserică, în pronaos. Toate botezurile se făceau duminica, după Sfânta Liturghie.

Cununiile. Prilej de mare petrecere, cununiile religioase erau oficiate de Popa Gică întotdeauna duminica după ora prânzului. Atmosfera festivă părea, sau chiar era, pregătită cu mare grijă și, după aceea, era dominată feeric de Popa Gică cu marele său har preoțesc (v. Fig. 57, [42]). Un lucru însă îl deranja rău de tot pe Popa Gică: să cânte lăutarii afară, fie și în drum, în timp cel el ținea slujba de cununie. Iar lăutarii șerbăneșteni știau acest lucru și se fereau, pe cât se poate, să-l supere pe Popa Gică; pentru că pe ei îi lua în primire, când auzea muzică și petrecere în fața bisericii, și le ținea câte o predică de n-o mai uitau... Altfel, nu își punea mintea cu chefliii! Dar lăutarii ce veneau de prin alte părți, care nu știau de această interdicție instituită de Popa Gică, dornici de un bacșiș dar și de a-și face cunoscut talentul printre șerbăneșteni, mai făceau câte o cântare, prin locuri mai dosnice și mai pe furiș. Că Pircu era pus de Popa Gică să pândescă și să încerce să oprească astfel de tentative...Dar cine-l asculta pe Pircu! Și, atunci când atmosfera se încingea mai tare, până nu ieșea Popa Gică afară din biserică să le spună să oprească muzica, nu se încheia petrecerea cu lăutari. Pentru că, în timpul ăsta, sticlele cu vin treceau din mână-n mână și din gură-n gură pe la toți cei adunați în jurul lăutarilor. Și ce dezamăgire mai era, pentru toți cei din drum – nuntași, vecini ai bisericii și gură-cască, precum noi copiii – atunci când cheful era stricat de Popa Gică! Că doar morții din cimitir nu se mai sculau, cum zicea Popa Gică...

Înmormântările. Prin amabilitatea profesoarei Ecaterina Oprișan, am avut șansa ca – printre multe alte fotografii – să recuperăm din arhiva de familie a lui Popa Gică și o fotografie ceva mai deosebită, prin valoarea ei istorică. Fără a ști, deocamdată, prea multe despre locația și despre numele mortului, fotografia din Fig. 58 [42] ne redă însă o tradiție a înmormântării, acum dispărută: 

Mortul era dus la groapă, obligatoriu, cu carul cu boi. În fața boilor mergea cel care ducea steagul mortuar (prapurele), iar în fața convoiului funerar mergea preotul cu ajutorul său, cântărețul. În cazul de față, avem de-a face cu o înmormântare cu doi popi. Iar când era vorba de săparea locului de veci, pe vremea lui Popa Gică, „se ținea o rânduiala strictă în cimitir” [90]... 

Întrunirile preoțești. Popa Gică era, întotdeauna, prezent la toate întrunirile preoțești ocazionate de diverse consfătuiri, aniversări, instruiri sau alte asemenea evenimente. Într-o fotografie de prin anii ’70 (v. Fig. 59, [42]), îl putem vedea, de pildă, pe Popa Gică (primul din stânga), care – spre deosebire de o parte dintre colegii săi – poartă straiele preoțești. De altfel, Popa Gică, de când a fost hirotonit, nu s-a mai despărțit de hainele preoțești; a cam spus adio la ținuta civilă festivă, în costum și cravată! Însă lui Popa Gică îi plăceau aceste întruniri, după cum relatează fiica sa, Ecaterina: «Una din ultimele bucurii ale senectuții era să meargă vara, în luna august, la Rm. Vâlcea, unde își întâlnea o parte din foștii colegi de seminar. De câte ori revenea de la aceste întâlniri parcă întinerea. Povestea cu mare entuziasm, dând  detalii ale întâlnirilor, care pe cei ce-l ascultau, aproape că nu-i interesa de fel. Avea mereu fotografii de grup, pe unele le și înrăma și ne spunea cât de fericit era, că putea să le povestească colegilor, ce multă bucurie i-au adus și-i aduc copiii lui. Unii dintre colegi veneau la întâlniri împreună cu soțiile sau copiii, chiar cu nepoții, cum se și vede din poze. La ultima întâlnire, din august 1988, l-am dus eu cu mașina. Era foarte vesel la gândul că-l voi duce eu. În această călătorie m-a însotit și Sergiu, fratele meu, pentru că el lucrase o vreme în Rm. Vâlcea și cunoștea orașul. Dincolo de plăcerea pe care i-o pricinuia plecarea noastră a ținut să-mi atragă atenția că eu nu pot merge îmbrăcată oricum acolo. Observase că eu aveam o fustă-pantalon, cum venisem de la București. L-am liniștit destul de repede, când i-am arătat rochia pe care mi-o pregătisem de acasă pentru evenimentul la care urma să particip, ca însoțitoare, deci aveam și haine cuviincioase cu care puteam intra la Episcopia din Vâlcea. A dat din cap mulțumit, fără a rosti o vorbă. La întâlnirea propriu zisă a foștilor colegi eu nu am participat, că eram obosită. Am ajuns în biserică numai când s-a făcut slujba de pomenire a acelora care nu mai apucaseră să participe la această întrunire. La întoarcerea spre casă l-am dus și pe un preot, din Drăgășani, a cărui soție murise nu de multă vreme. Pe drum Popa Gică i-a spus acelui preot tot ce a crezut el de cuviință despre copiii lui. După despărțirea de părintele văduv, fratele meu i-a reproșat tatălui nostru că prea se laudă mult cu copiii lui. Supărat, Popa Gică i-a răspuns că el nu s-a lăudat, ci a spus numai adevărul. Sergiu i-a replicat: „De pildă de mine ai spus că sunt inginer șef!”. Indignat, tatăl nostru l-a întrebat: „– Și nu ești?„ „– Nu!” „– Cum nu? Dacă nu ești, trebuia să fii!!” S-a lăsat tăcere! Fiecare era cu sentimentele și gândurile lui! Discuția aceasta aprinsă s-a încheiat, iar amândoi, obosiți de călătorie, au amuțit până la Șerbănești. Aceasta a fost cea de-a 54-a întâlnire cu colegii și din nefericire și ultima.», [39]. 

Recunoașterea meritelor. În 1980, după resfințirea bisericii, i s-a acordat rangul onorific de iconom stavrofor (v. Fig. 60, [41]), ca o recunoaștere a întregii sale activități pastorale. La o întâlnire cu colegii, după acest moment, el purta cu mândrie, pe piept, crucea de iconom stavrofor (v. Fig. 61) și avea de ce, „că doar el are cruce” [42]… Conform statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române [30]: „Rangul de iconom stavrofor se acordă de chiriarh, într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial, preoților iconomi, care au o activitate bisericească excepțională. Iconomul stavrofor poartă ca semn distinctiv cruce pectorală, brâu roșu, iar la serviciile religioase, bederniță.” Asta înseamnă, pe de o parte, că la acea dată, Popa Gică era deja preot iconom și, pe de altă parte, decizia de înaintare a sa în rang a fost luată la Episcopia Râmnicului şi Argeşului, care-și avea sediul la Râmnicu Vâlcea. De aceea, este de presupus că titlul onorific bisericesc de iconom stavrofor i-a fost oferit de Preasfinţitul Părinte Episcop Iosif Gafton la propunerea Preasfințitului Arhiereu vicar Gherasim Piteșteanul, care participase la retârnosirea bisericii din Dealul Papii – în data de 5 octombrie 1980 [68] – și care avea să vină la cârma episcopiei abia pe 2 decembrie 1984 [17].

Atitudinea politică. Când Popa Gică abia ce își luase în primire parohia de la Buta, Mișcarea Legionară era în plină ascensiune și preoții erau primii vizați pentru a fi racolați. De aceea, în perioada interbelică, după cum își amintesc copiii din Pitești ai lui Popa Gică, «Un preot din Movileni (fostă Tâmpeni), propagandist legionar (căruia îi plăcea să umble pe un cal alb, cum povestea Popa Gică), se ruga de el adeseori: „Hai bă, Gică, hai vino încoace și înscrie-te și tu la legionari!" El însă îi răspundea: „Eu nu mă înscriu la nici un partid, și cu atât mai puțin la legionari.” La schimbarea de regim, în anii '48–'50, a fost însă căutat și el de comuniști, care suspectau pe orice preot de legături cu legionarii (în cazul său, însă, neadevărat). Odată, fusese avertizat că e căutat, și plecase la rude. Când au venit acasă, au înțepat cu baionetele fânul, crezând că se ascunde acolo. Faptul că nu a fost totuși legionar l-a ajutat, fiindcă, deși a fost luat și el pentru interogatorii (copiii, elevi la Slatina, își amintesc cum mama – preoteasa Aneta – a venit plângând să le spună că: „l-au arestat pe tăticu”), s-a dovedit însă că nu a fost așa, i s-a dat drumul și a fost lăsat în pace, ba chiar a fost destul de bine privit.», [90].

Despre generozitate. După cum spune fiica sa, profesoara Ecaterina Oprișan, Popa Gică era „generos când credea că i se prețuiește bunătatea” [73]. De aceea, despre faptele sale de generozitate e greu să discernem acum și aici, mai ales când avem în cap proverbul care spune că „popa are mână de luat, nu de dat”... Deși era foarte insistent și convingător, când era vorba de plata contribuției la biserică, de exemplu, reușea să facă acest lucru pe un ton vesel, față de enoriașii săi, pentru că el „îi înțelegea și încerca să-i ajute atât cât putea, cu vorbe calde pentru toate suferințele lor” [59]. Iar copiilor săi îndrăznea, uneori, să le spună adevărul trist, ca o ușurare sufletească: „N-au, mă tată, oamenii din sat de la noi bani, că nu au pe ce face banul. Satul nostru e departe de oraș, așa că fiecare se luptă cum poate în vremurile de acum!” [59]. 

Viața de familie. După cum vom vedea, în viața de familie, Popa Gică se pricepea la multe și se ocupa, în permanență, de gospodăria sa, astfel încât aceasta să fie una model în sat. Căci el era, pe de o parte „priceput și harnic” și, pe de altă parte, „familist convins” [73].

Educarea copiilor. Prin 2020, profesoara Ecaterina Oprișan își amintea: «Tatăl meu îmi spunea și-mi repeta mereu: „Din sat pleacă cei deștepți, care vor să ajungă Oameni, dar și leneșii, care umblă după chilipiruri.» [59]. Și el și-a dorit ca toți copiii săi să plece din sat, dându-i să învețe carte, vânzând către stat, rând pe rând, pământul pe care-l moștenise coana preoteasă [42]. El nu și-a bătut niciodată copiii, stăpânindu-i și dirijându-i doar cu vorba pilduitoare: „Măi, tată, eu vă bat cu cuvântul!” Și, pentru a-i ambiționa, el li-l „dădea exemplu pe D. Popovici” [73]. Prin 1949, când febra arderii și urmăririi publicațiilor interzise de regimul comunist instalat la putere amenința până și pe supușii Domnului, profesoara Ecaterina Oprișan își amintește că Popa Gică „a scos în curte și a ars o mulțime de cărți”, după ce îi pusese pe copiii săi să le identifice, căutând în ele referiri la rege și la regalitate și subliniind aceste referiri „cu creion chimic”. Numai că nici Popa Gică nici copiii nu ar fi dorit să se despartă de aceste cărți prețioase și dobândite cu mari eforturi, fapt ce provoca „mare jale”, [41]. Și tot de prin acea perioadă, toți preoții – inclusiv Popa Gică – deveneau „tovarăși”, fiind integrați automat în Sindicatul Salariaților Publici (v. Fig. 62, [11]). Mai mult decât atât, preoții deveneau ceva de temut pentru noul regim, fiind marginalizați și șicanați, ei și familiile lor, în fel și chip. De aceea, poate, Popa Gică nu și-a dorit ca vreunul dintre fiii săi să devină popă, dar de suferit au avut de suferit cu toții... De pildă, în anii de liceu, pe Ecaterina Popescu au acuzat-o că răspândește „misticismul în rândul elevilor”, iar în facultate, deși avea note bune, trei ani nu a avut bursă, pe motiv că are tatăl preot [44]. Abia în 1964, „după ce le-a dat drumul din pușcării la legionari” [103], a primit și ea bursă. 

Iar în 1953, „împuternicitul de culte” din Regiunea Pitești consemna în raportul său, printre altele, că „preotul Popescu Gheorghe din parohia Șerbăneștii de Jos nu și-a predat cotele de lapte […] până nu le-au fost sigilate podurile cu porumb” [96]. Păi cum, tovarăși?! De unde atâta lapte la Popa Gică? El abia strângea sărmanul, cu greu, o damigeană de lapte cu „gust amar”, pe care-o punea pe bicicletă, periodic, și pleca la Slatina – cale de 36 km și „urcând cu greu dealurile de la Greci și Brebeni” – le ducea la copii ceva de mâncare, căci îi avea pe toți la școală acolo, în gazdă [73]. Iar porumb, de unde? Că doar ce vânduse statului, vrând-nevrând, tot pământul ce-l mai avea, tot pentru a-și ține copiii în școală... Păi și colacii?! O să ziceți... Le ducea popa, la copii, desigur, și „colacii, care se mucegăiau repede”... Amintirile Ecaterinei Oprișan, din acea perioadă, sunt relevante, în acest sens, și tulburătoare. Ei, toți copiii, locuind în Slatina, într-o cameră închiriată, supravegheați fiind de bunica lor – Alexandrina Crângeanu, se tot văitau la aceasta [73]:

„– Mămică Mare, pâinea e mucegăită, iar laptele e amar! 

– N-am altceva să vă dau! Întoarce pâinea pe partea cealaltă! 

– Dar și pe partea asta e tot mucegăită!

– Mâncați-o, mamă, așa!  Că n-am de unde să vă dau alta!”

Iar Alexandrina Crângeanu, fată de popă fiind și ea, înțelegea foarte bine cu ce efort era adusă acea mâncare, Popa Gică „chinuindu-se nu numai cu urcatul dealurilor, dar și cu frigul și poleiul iernilor care erau năprasnice în anii aceia” [73]. Că, între timp, prin 1958, Popa Gică își cumpărase bicicletă și renunțase la șaretă... Și, după cum cerea legislația de atunci, bicicleta era înscrisă în circulație – la Potcoava, unde era reședința de raion –, având numărul 19 (v. Fig. 63). Dar cum nu siguranța circulației era vizată, ci fiscalitatea, documentul în baza căruia se putea călători cu bicicleta era Permisul Fiscal, cu plata la zi a taxei anuale, care însemna 25 lei, în condițiile în care, Popa Gică, la acea vreme, avea salariul lunar de 400 lei. În plus, pentru a face față cheltuielilor cu copiii, Popa Gică „făcea în fiecare toamnă împrumut de 1000 lei pe salariu, oprindu-i-se ratele lunare”, pentru că, într-un an, au „fost toți șapte la școală, de la clasele primare la facultate” [73]. În perioada aceasta a fost „Mare chin pe capul lui Popa Gică, care-i mulțumea bunicii noastre pentru că ne pregătea mâncarea tot timpul pe sponci (n.a.: pe sponci = în cantitate mică, regionalism împrumutat – probabil – de la domnul Oprișan, din părțile Moldovei!). Cartofii din ciorba acrită cu zeamă de varză, erau ca niște mici bucățele de carne. Pe vremea aceea, carne se mânca de Crăciun și de Paști.  Rareori mai se tăia câte o pasăre, la sărbătorile mari de peste an. Apoi bunica noastră, fiică de preot, nu ne-ar fi gătit niciodată  de dulce în zile de post. Și ea și părinții noștri au ținut toate zilele de post.” [73]. 

Apoi, când se apropiau examenele copiilor, pentru admiterea la facultate sau la liceu, Popa Gică începea să se îngrijoreze și le zicea mereu, cu subînțeles: „la toamnă o să-mi fluierați pe bătătură!" [44]. Pentru că, în acea perioadă, prioritari la aceste examene erau copiii de muncitori și de țărani, iar Popa Gică, deși dăduse la stat cele 4-5 hectare de pământ pe care le avusese în Brăneasa, prin însăși profesia sa, era considerat că avea „origine socială nesănătoasă” [44]. Prin 1957, își amintește Ecaterina Oprișan, lui Popa Gică «i-au dat o jumătate de pogon pe care a pus porumb. Ne-a dus imediat să săpăm porumbul. Ne-a dat câteva sape și destul de repede am făcut bășici în palmele noastre neînvățate cu munca aceea. S-au spart bășicile, ne curgea sânge și evident ne văitam că nu mai putem săpa. „Ei, tată, dacă munca asta e grea și nu vă place, atunci învățați, că nu vă dă nimeni mâncare pe degeaba!”», [73]. Cam așa procedase și învățătorul Petrică Popovici cu băieții lui, după cum îmi povestea mamare, Budicoaia, pentru a-i ambiționa să învețe carte…

Un popă bun la toate. Apelând din nou la amintirile profesoarei Ecaterina Oprișan, aflăm că Popa Gică „În anii de după război, când toate nu se găseau și mai ales nu aveai cu ce lua ceea ce aveai nevoie, a cumpărat un șan, piele și cauciuc și punea petice la încălțăminte, tălpuia încălțările; trăgea la mașina bunicii noastre și întorcea pe dos gulerele de la cămăși, manșete, precum și tot ceea ce putea fi transformat pentru îmbrăcat etc. L-am văzut săpând porumbul, secera grâul alături de noi; pe cei mici, ne punea să adunăm spicele rupte, rămase în urma secerătorilor.” [73]. Iar iarna, când ningea, făcea pârtie peste tot, în curtea casei (v. Fig. 64). Și tot Popa Gică, cu mâinile lui, „a făcut soba cu plită la bucătăria de vară” [73]. Așadar, el se pricepea aproape la orice și nu se dădea în lături de la nicio muncă.

Reconstruirea casei. În 1970, preotului Gheorghe Popescu i se schimba – în sfârșit – salarizarea, după mai bine de un sfert de veac, prin ordin al Sfintei Episcopii, de la 400 lei la 1560 lei [25], adică puțin peste salariul mediu de la acea vreme, care era de 1434 lei [29]. Și pentru că, rând pe rând, copiii își făcuseră deja rostul lor în viață, Popa Gică a început să mai agonisească și el ceva bani, gândind la o renovare a casei bătrânești, moștenită de la socrul său – grefierul Constantin Crângeanu. Că începuse deja să picure prin acoperișul ei. Așa se face că, prin 1974, când avea deja 65 de ani, Popa Gică se apucă de reconstruirea casei din Măgură, muncind alături de meseriașii din sat, pe care-i angajase (v. Fig. 65, [42]). Pentru că „el a fost cel care i-a făcut planul de reconstrucție, o împărțire îmbunătățită, cu intrare prin dos, hol, bucătărie și cămară, intrarea pe trepte, cu o verandă spațioasă”, [73]. Prin `75, casa complet renovată era gata și-n prispa casei frumos împodobită cu flori, îl putem vedea pe Andrei, nepotul de la București al lui Popa Gică (v. Fig. 66, [41]), cel care peste ceva ani avea să devină – în mod incredibil – din inginerul Andrei Oprișan, „maestru lutier” Andrei Oprișan, chitarele construite de el, ca autodidact, fiind cunoscute și apreciate în mai multe țări, [3]. Această reconstruire a casei, efectuată de Popa Gică și de coana preoteasă la anii bătrâneții, a devenit sursă de inspirație pentru ginerele acestora, scriitorul Ionel Oprișan, care a urzit în jurul acestei acțiuni o nuvelă „pseudo-fantastică” intitulată „Iluzia”, nuvelă bazată pe riturile și superstițiile referitoare la șarpele casei, [82]. Iar șirul verilor în care copiii lui Popa Gică se întâlneau la noua casă a continuat (v. Fig. 67)...

Așteptarea copiilor. În ultimul timp, Popa Gică zâmbea destul de rar (v. Fig. 68, [42]) și aceasta se întâmpla, de regulă, atunci când îi veneau copiii acasă și când își vedea nepoții (v. Fig. 69). În Fig. 70 [41] îi putem vedea, pe Popa Gică și pe coana preoteasă, alături de ginerele lor – scriitorul Ionel Oprișan, prin anii ’80, când se aflau deja în pragul bătrâneții. Dispăruse însă raiul de flori de pe prispa casei, că nu mai era „drag și putere”, cum zicea, la bătrânețe, maică-mea, Catirina lu’ Sardescu...

Aceeași Ecaterina Oprișan își amintește și de perioada când Popa Gică rămăsese deja văduv [39]: «Stătea singur, părăsit parcă de toți, rupt de lume, pe scăunelul cu trei picioare și ne aștepta. El și Nero, ultimul câine. Privea în lungul drumului și aștepta, aștepta... doar-doar or veni copiii pe la el. Se uita la Nero care-și ciulea urechile auzind motoarele mașinilor. Când în sfârșit recunoștea motorul de la mașina noastră ori poate a fraților, el începea să se agite, iar lui tăticul nostru îi dădeau lacrimile de bucurie că cineva dintre ai lui își amintea de singurătatea ce-l înconjura și pentru puțin timp urma să aibă și el pe cineva aproape. Poate în clipele triste de singurătate își amintea reproșurile mamei noastre, care-i zicea adesea: „I-ai dus pe toți la oraș, iar noi am rămas ca niște proști, singuri și părăsiți. Mai deștept Rățoi, îi are pe toți aproape [...], iar noi în Măgură și atacați de hoți!”» Pentru că, într-adevăr, încă de pe vremea când încă mai trăia coana preoteasă „intraseră hoții în bucătăria de vară și le furaseră: curcanii, țuica, făina și zahărul, uleiul, toate luate pe rație și păstrate pentru a avea la nevoie, pentru pomana lor de înmormântare” [39]. Iar „nu cu multă vreme înainte de a muri, lui Popa Gică i-a furat și bicicleta, la care ținea foarte mult și de care avea încă nevoie pentru a se putea duce la poștă ori unde ar mai fi avut trebuință”, [39]. Într-un alt context, scriitorul Ionel Oprișan, aduce în prim plan pe coana preoteasă (în carte, învățătoarea Ana Duca), cea care se tot necăjea „cu Nero, câinele, care se încâlcise în lanț, gata să se sugrume”, [82]. Același câine, Nero, îi rămăsese, așadar, credincios lui Popa Gică până la moarte... Căci amândoi se bucurau, pentru câteva ore, când veneau copiii acasă, iar când îi vedeau că pleacă „după masă, câte unul câte unul sau grupați pe mașini [...] spre Pitești, Ploiești, Caracal” sau București [83], rămâneau triști și abătuți... 

Pensionarea. Pe 1 octombrie 1985, la câteva luni după moartea coanei preotese, Popa Gică a cerut pensionarea pentru munca depusă și limită de vârstă [25]. Probabil că nu se mai simțea prea bine. În toamna aceluiași an, pe 13 octombrie 1985, când Popa Gică aniversa 76 de ani, s-au întrunit, ca de obicei, toți frații în camera lui Popa Gică de la Șerbănești, pentru a-i ura de sănătate (v. Fig. 71, [62]). Lipsea, pentru prima dată, coana preoteasă din această poză de familie și parcă totul devenea mai trist... În spatele lui Popa Gică, puțin mai scund și cu chelie, îl putem vedea, în schimb, pe nepotul său – economistul Constantin Crețu –, cel pe care Popa Gică îl ajutase să-și facă un rost în viață, așa precum arătam ceva mai înainte, dar și pe soția acestuia, Viki – în stânga lui Popa Gică [89]. După revelionul 1988, pe care copiii lui Popa Gică îl sărbătoriseră la Caracal, invitați fiind de Eugenia, la întoarcere au trecut pe la Șerbănești. Veronica, fata cea mică, rămăsese alături de Popa Gică la trecerea dintre ani și îi așteptau. Când s-au revăzut în noul an – 1988, mulți fiind, Popa Gică le-a zis, în glumă, că „i-au mâncat tot porcul” Eugeniei și soțului său – Paul Lucian Cantemir... Iar în Fig. 72, îl putem vedea pe Popa Gică în vara aceluiași an, într-una dintre ultimele sale fotografii, alături de două dintre fetele sale – Ecaterina (dr.) și Marcela (stg.) – dar și alături de ing. Apolon Mihailovici Rouă de Deal – unul dintre ginerii săi de la Pitești. 

Începând cu 1 februarie 1986, oficial, preotul Gheorghe C. Popescu era pensionat pentru munca depusă și limită de vârstă [25]. Pensionarea faptică a intervenit, se pare, începând cu 1 iulie 1986, după cum se destăinuia, la un moment dat, Popa Gică ginerelui său – Ionel Oprișan [84]. Se aștepta că va veni, odată, și acest moment din viața lui și, de aceea, „înaintea pensionării a dorit să lase biserica pictată, cu garduri, nu în paragină cum a gasit-o” [41]. Numai că preotul ce avea să-i urmeze lui Popa Gică – Marinel Vâșcu – a fost un personaj controversat, care a rezistat în Șerbănești doar o scurtă perioadă de timp, până în 1992 [34, p. 82], după care mutat fiind la biserica din satul Călinești, al comunei Radomirești din județul Olt, a fost răspopit în cele din urmă, pe motiv de alcool, punându-și mai apoi capăt zilelor, prin 2009, aruncându-se în fața trenului [92].

Moartea.  După ce o pierduse pe coana preoteasă, Popa Gică a mai trăit, de unul singur, în casa lui de la poalele dealului Măgura încă vreo „trei ani și jumătate”. Și a trebuit, în toată această perioadă, să se descurce mai mult singur, așa cum a putut; și s-a descurcat, pentru că era „un om ordonat și curat”, el „întotdeauna își făcea patul, își punea hainele în ordine” [43] etc. Dar, realizând că într-o zi moartea îl va găsi singur și că va muri fără lumină, se încuraja continuu și le spunea copiilor săi – așa, ca să-i liniștească cumva și să nu-i mai ducă grija – că „dacă o să simt că mor, o să-mi aprind becul” [39]. Și, într-adevăr, așa – se pare – că s-a întâmplat: Popa Gică a murit în singurătate și de singuratătate... El a fost găsit mort „singur în bucătărie cu lumina aprinsă […], iar pe masă avea pâine și margarină. Era într-o vineri!” Se pare însă că singurul indiciu sigur, în toată această scenă a morții, ar fi – poate – doar faptul că Popa Gică ar fi murit într-o zi de post, pentru că în ce privește data, avem deja vreo trei variante posibile…

În primul rând, pe crucea sa de lângă altarul Bisericii din Dealul Papii (v. Fig. 73, [97] [36]), cruce ridicată de Popa Gică, pe când trăia [47], scrie că el ar fi murit pe 23 octombrie 1988, adică într-o zi de duminică. Este, probabil, ziua când el a fost găsit mort în casă, de către fiica sa Eugenia. Ea, locuind în Caracal – deci ceva mai aproape de Șerbănești –, vorbise cu Popa Gică „s-o aștepte că va veni la el”. Și a venit, dar așa a fost să fie… 

În al doilea rând, fiica sa – Ecaterina Oprișan, spune că el ar fi murit, de fapt, pe 16 octombrie 1988, chiar în ziua când ar fi trebuit să-și serbeze ziua de naștere [39]. Numai că și 16 octombrie 1988 a picat tot într-o zi de duminică, nu vinerea…

În al treilea rând, scriitorul Ionel Oprișan – ginerele lui Popa Gică, a consemnat în cartea sa „Miracolul literar românesc interbelic. Dialoguri adnotate” că Popa Gică ar fi murit pe 14 octombrie 1988 [84], adică într-o zi de vineri – într-adevăr, zi de post –, ziua când ar fi trebuit să aniverseze 54 de ani de la căsătoria sa cu Aneta Crângeanu… Oricum, cert e că a murit „cu un an înainte de Revoluție, pe care o aștepta nerăbdător, de dragul libertății religioase” [88] pe care o trăise cândva, simțind-o, mai apoi, sugrumată... În fotografia din Fig. 74, datorată profesoarei Veronica Pîrlea – mezina familiei,  îi putem vedea pe copiii lui Popa Gică lângă mormântul acestuia (lipsând doar Sergiu), unii alături de soți sau soții. Erau în 1989, la parastasul de un an.

În umbra morții. Prin 2010, când Popa Gică era mort deja de peste două decenii, Ionel Oprișan – ginerele său de la București – scotea de sub tipar romanul „În umbra morții”, un roman cu un puternic iz memorialistic și autobiografic a cărui acțiune este localizată, parțial, în Șerbăneștii de Jos (în roman, Boianu de Jos). Printre eroii acestui roman, în planul dintre ficțiune și realitate, îl regăsim – undeva, în umbra morții – și pe Popa Gică (în carte, preotul Gheorghe), evocat – în mod vădit – ca duh al credinței, rătăcind prin vâltoarea vremurilor trecute [83]: «– Să mergem la biserică și la cimitir? – Hai s-o luăm de la o margine, dinspre Buta, unde ziceai c-a fost prima dată preot tăticul. Drumul într-acolo trecea prin „Țigănie”.» 

Pentru că – trebuie menționat –, romanul acesta a fost scris, în bună parte, chiar la Șerbănești, după moartea lui Popa Gică, când Ionel Oprișan petrecea în casa acestuia, rămasă pustie, câteva luni pe an. Era pentru el un loc liniștit și plin de amintiri plăcute, un mediu care-l inspira [56]. Tot în acea perioadă, Ionel Oprișan a găsit, în grădina lui Popa Gică „un  ciob de oală grosolan”, având o grosime de 1,5 ÷ 2 cm [69] și o formă destul de misterioasă. Momentul acesta este evocat în romanul „În umbra morții” într-un mod voit alegoric [83]: „Îți dai seama ce-am găsit?! E o buză de oală superarhaică! Cum de-a ajuns aici?”. Poate că este o legătură, cumva, cu acel mormânt princiar de pe vremea dacilor, cunoscut de arheologi sub denumirea de Măgura Frumoasă [32], am gândit eu... Dar despre acest enigmatic ciob, aflat acum în păstrare la casa din Valea Mărului a familiei Oprișan, am vorbit mai pe larg în documentarul Măgura Frumoasă, într-un context mai adecvat subiectului în cauză. Și, tot așa, unele dintre nuvelele pseudo-fantastice din cartea „Flori de cer albastru” a lui Ionel Oprișan, apărută în 2009, sunt inspirate din clipele trăite de el la Șerbănești [56].

Mai înainte însă, pe 28 februarie 1987, Ionel Oprișan îi luase un interviu lui Popa Gică, interviu pe care îl va publica, în 2020, în cartea numită „Miracolul literar românesc interbelic. Dialoguri adnotate”. În acest scurt interviu, Popa Gică dă niște informații deosebit de interesante în legătură cu devenirea sa ca intelectual și slujitor al bisericii. El a dezvăluit, cu această ocazie, nu numai faptul că i-a cunoscut și i-a apreciat personal pe cei doi mari cărturari ai Șerbăneștiului: Dumitru Caracostea și Dumitru Popovici, ci și meritul acestora în devenirea sa... De altfel, în perioada 1985-1989, scriitorul Ionel Oprișan, intermediat fiind de Popa Gică, făcuse mai multe înregistrări audio, de materiale folcloristice culese de la diverși șerbăneșteni. Am regăsit, de pildă, în volumele X și XI ale monumentalei lucrări – „Basme fantastice românești” [80] [81], numele lăutarului Gheorghe Mămăligeanu, pe cel al lui Dumitru Pătrașcu (zis Dudică) dar și pe cel al lui Onică Ene, din Dumitrănești...

Pentru că – trebuie amintit –, Popa Gică și cu Ionel Oprișan s-au înțeles bine „de la început”, Popa Gică fiind orfan de mamă și Ionel Oprișan – orfan de tată [73]. De aceea, Moldoveanul (cum i se zicea în familie – aluzie glumeață la originea sa) i-a zis lui Popa Gică „tăticu” din prima clipă, ca și copiii lui. Deși, după cum spune Ecaterina Oprișan, mai „erau și excepții”, precum sora lor – Marcela, care nu le-a zis niciodată „tăticu” și „mămica” părinților ei și, de aceea, la un moment dat, atunci când Popa Gică îi mărturisea că: „Îmi scrie, mă tată, Oprișan niște scrisori, de-mi dau lacrimile!”, ea îi replica imediat: „Minte, minte!”. Conștient fiind, Popa Gică îi răspundea însă cu dublu înțeles: „Minte, mă tată, minte, da mie îmi place chiar dacă minte, scrie frumos!” [73]. Iar relatarea scriitorului Ionel Oprișan era, se pare, una realistă, amintindu-și de prima lui apariție în familia lui Popa Gică: „Preotul Gheorghe sorbea cu bucurie înfrățirea” acestuia cu propriii lui copii, în timp ce coana preoteasă a trebuit, în cele din urmă, „să plece fruntea și să-și înghită supărarea”, căci ea nu fusese de acord cu niciuna dintre căsătoriile copiilor săi [83].

Așadar, în jurul casei lui popa Gică, s-au scris ceva slove de carte – proză fantastică dar și versuri triste, precum cele scrise de inginerul Mircea Popescu. De aceea, putem spune – mai în glumă, mai în serios – că aceasta este o casă deja celebră! Cu toate acestea, sub culorile toamnei din 2019, casa lui Popa Gică suferea, tristă, de singurătate (v. Fig. 75, [89] și Fig. 76, [13]). Și dacă în umbra morții, ceva nu se pălește, atunci această casă este... Căci ea va dăinui mirific, totuși, fie și doar prin scrierile lui Ionel Oprișan, urzite pavăză în jurul ei și în calea uitării. Pentru că, altfel, spune acesta, pentru noi, muritorii, „Moartea e cel mai imprevizibil vizitator!” [83].

Concluzii. Fără să i se dea importanța cuvenită și fără a fi fost înțeles îndeajuns, așa cum ar fi trebuit, Popa Gică a fost, timp de câteva decenii, cel mai școlit dintre locuitorii Șerbăneștilor. Că nu degeaba, cu siguranță, făcuse 18 ani de școală... În plus, el era creația celor doi mari cărturari șerbăneșteni: Dumitru Caracostea și Dumitru Popovici. Spre deosebire de aceștia însă, el era tipul intelectualului destinat, de la bun început, să-și slujească sătenii, trup și suflet. Dar mai ales despre suflet și despre „viața sufletească” le predica Popa Gică enoriașilor săi, din dorința sinceră de a-i face mai buni și mai cu frică de Dumnezeu. El le spunea, de pildă, că „Viața trupească, fără cea sufletească îndușmănește mai mult pe oameni” și că „Răutățile vin pe capul nostru din cauza uitării de Dumnezeu” [93]. Profesorul dr. Călin M. Popescu spunea că Popa Gică «A fost un preot respectat, sfătos și înțelept, care "a iubit Șerbăneștiul". Oamenii se ridicau în picioare de pe bănci când trecea pe uliță. "A ajutat multă lume", își amintesc toți vecinii.» [90]. Mie nu-mi mai rămâne decât să confirm aceste spuse și să-mi exprim umila speranță că, prin acest documentar, Popa Gică va fi încununat, postum, de aura nemuririi.

Într-una din multele sale însemnări, profesoara Ecaterina Oprișan concluziona că: „În Șerbănești, spre bucuria mea, care mi-am iubit și-mi iubesc satul natal, sunt Oameni valoroși, care au ridicat satul peste nivelul celor din preajmă. Bravo Lor!” [59]. Cumva, cum a putut și cu ce a putut, a contribuit la această înălțare spirituală și economică a comunei – cu siguranță – și Popa Gică, părintele ei (al Ecaterinei) și al nostru, al șerbăneștenilor de atunci... Cât despre „șerbăneșteanul prin adopție” Ionel Oprișan, prin soția sa și prin familia lui Popa Gică, în general, el «a descoperit Oltenia, care era în concepția moldovenilor veniți în timpul „Sărăciei”, o lume a oamenilor răi, fără nimic atrăgător» [78]. Apoi, după ce a descoperit adevărata Oltenie, a zugrăvit-o în operele sale, imortalizând pentru vecie, mai ales Șerbăneștii și șerbăneștenii dar și pe „tăticul” său adoptiv, „preotul Gheorghe”, care făcea, până nu demult, biserica din Dealul Papii „să vibreze de prezența Duhului Sfânt” [83].

Preajba, 17 decembrie 2023

Accesați fișierul în format pdf: