Fântânile de altădată

Din când în când, am mai scris – așa, în treacăt – despre fântânile de altădată ale șerbăneștenilor... Acum, mi-am propus însă să fac o scurtă și ilustrată trecere în revistă a acestora, toate fiind fântâni care, cândva, erau de o reală utilitate publică. Unele dintre ele se află de secole pe vatra satelor comunei Șerbănești (sate de acum și d-altădată), dar și pe întinsul câmpiilor din preajmă, iar altele sunt – din păcate – deja dispărute. Și mai au aceste fântâni poveștile lor câmpenești, povești pe care nu am reușit însă, cu toată strădania mea, să le aflu decât într-o mică măsură. Ba, poate, unele dintre aceste fântâni vor trece chiar neobservate de mine, cu poveștile lor cu tot... De aceea am considerat că, înainte de a fi date complet uitării, ar fi util un asemenea documentar. Mai ales că, odată cu introducerea rețelei de apă în comună, tot mai multe dintre acestea vor fi sortite părăsirii și – în cele din urmă –, tristei și nedoritei dispariții.

Legislația fântânilor. În mod destul de curios, aceste fântâni ale satelor șerbăneștene nu au figurat, până în 2008 [2], în niciun inventar oficial al comunei, deși ele sunt – vrând-nevrând – parte însemnată a patrimoniului economic și cultural al acesteia, chit că majoritatea dintre ele nu au fost construite prin grija sau cu cheltuiala primăriei. Și s-a întâmplat așa, probabil, pentru că legislația preluării în patrimoniul comunității a acestor fântâni este încă una destul de firavă, la nivel național, iar regimul juridic al acestor fântâni moștenite este, adesea, destul de neclar. Atunci, în 2008, Consiliul Local a decis – nu știu pe ce criterii – să considere ca fântâni aparținând domeniului public doar un număr de 16 fântâni (din toate câte sunt), dintre care 14 la Jos și câte una la Sus și în Strugurelu. Ca urmare, doar acestea au fost incluse în inventarul primăriei [2] și, mai apoi, prin HCL nr. 50/2009, s-au aprobat ceva lucrări de amenajare și reabilitare a acestora, fiind acoperite cu tablă și împrejmuite cu gard din plasă sudată [2]. Restul dotărilor, după cum vom vedea, diferă de la una la alta, în funcție de dorința și priceperea locuitorilor din zonă, care s-au ocupat de amenajarea lor. Cam același lucru s-a întâmplat și cu fântânile din satul Buta, dar abia prin 2013, când Consiliul Local Crîmpoia hotăra includerea lor (neselectivă) în domeniul public, [4]. În ambele cazuri (Șerbănești și Crîmpoia), preluarea acestor fântâni în inventarul primăriilor s-a făcut, prin hotărâri ale Consiliilor Locale, în baza Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Dacă ar fi să ne raportăm însă doar la câteva dintre ultimele reglementări impuse de normele de igienă pentru fântânile publice (Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014, de pildă!), este de înțeles de ce primăriile se feresc să își asume întreg patrimoniul acestor fântâni, de aici decurgând niște obligații, cum ar fi „finanţarea monitorizării, asigurarea conformării la parametri de calitate şi pentru avertizarea populaţiei asupra calităţii apei”, [7]. Totuși, ce facem cu celelalte fântâni publice neincluse în inventare primăriilor, că ele sunt construite, totuși, pe domeniul public? Iar, ca să fie treaba cât mai nebuloasă, potrivit normelor privind măsurile de protecție a sănătății populației, norme aprobate prin Ordonanța Guvernului nr. 7/2023, „Monitorizarea fântânilor publice și izvoarelor publice se realizează de către direcțiile de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, cel puțin o dată pe an, pentru verificarea conformării la parametrii”... Că, de fapt, ce trebuie să facă primăriile, este nu să monitorizeze, ci să identifice și să întocmească „o evidență a tuturor surselor de apă destinate consumului uman, cum sunt fântâni publice, fântânile individuale declarate de către cetățenii care le dețin în proprietate, izvoare, captări locale - drenuri, foraje, precum și alte asemenea surse de apă destinate consumului uman”, [5]. Ce-o însemna însă „fântâni individuale declarate”? E ceva... Pentru că, mai apoi, această evidență trebuie actualizată anual și „adusă la cunoștința direcției de sănătate publică în vederea întocmirii planului de monitorizare a calității apei potabile”, costurile aferente fiind „suportate de unitatea administrativ-teritorială”, [5]. Ei, și după ce se fac, contra cost, analizele apei din fiecare fântână, tot unitatea administrativ-teritorială, prin nu știu ce pârghii, ar trebui să afișeze, „la loc vizibil și protejat”, că «"apa este bună de băut" sau "apa nu este bună de băut" sau "apa nu este bună de folosit pentru sugari și copiii mici" în cazul fântânilor publice și izvoarelor», [5]. Altfel, e belea mare: amenda este „de la 10.000 lei la 20.000 lei”! Așa e legea, nu e de glumă, chit că nu se aplică niciunde, că e prea de tot...

Construcția fântânilor. În anii aceia, când s-au construit fântânile publice șerbăneștene, nu oricine își permitea să aibă, în curte propria fântână, că sărăcia era mare și tehnica săpării unei fântâni era rudimentară. Iar construcția fântânilor era o muncă grea și anevoioasă, ce se făcea cu fântânari veniți, adesea, de prin satele vecine. Plata fântânarilor și a materialelor necesare construcției fântânii era, suportată, de obicei, de către sătenii cei mai interesați. Primăria era și ea săracă și nu am găsit, deocamdată, dovezi documentare că s-ar fi implicat prea mult, financiar, în asemenea lucrări; doar CAP-ul de mai târziua a făcut fântâni... Tot sătenii interesați și cu credință în Dumnezeu asigurau, cu rândul, mâna de lucru necalificată necesară, dar și asigurarea hranei zilnice pentru lucrători. Ca amplasament, fântânile publice se săpau, la începuturi, în locuri accesibile tuturor, la margine de drum, la răscruci, în poieni și, cel mai adesea, pe văi, unde apa era mai la suprafață. Au mai fost, cum vom vedea, și ceva fântâni construite cu cheltuialla stăpânilor de pământuri de pe vremuri, puține la număr. Ceva mai târziu, când construcția fântânilor a devenit accesibilă și „țăranilor mai înstăriți, acestea se săpau cu precădere în fața casei” sau la poartă, spre marginea drumului, „pentru ca vecinii ori călătorii să le poată folosi” și prin „acest gest creștinesc asigura fântânii și o binevenită primenire a apei”, [49]. Și de întreținerea fântânii, după aceea, tot sătenii interesați se ocupau, primăria fiind mai mult un factor de veghe și de control asupra îndeplinirii obligațiilor acestora.

Ehei!... Dar ce ne-om face d-acum încolo?! Că prevederile legale sunt mult prea dure și nu țin cont deloc de realitate, de tradiție și de patrimoniul sfânt al fântânilor de-altădată... Acum, de exemplu, legea spune clar [7]: „Amplasarea fântânii trebuie să se facă la cel puțin 10 m de orice sursă posibilă de poluare: latrină, grajd, cotețe, depozit de deșeuri menajere sau industriale, platforme individuale de colectare a gunoiului de grajd etc. Adâncimea stratului de apă folosit nu trebuie să fie mai mică de 6 m. Pereții fântânii trebuie astfel amenajați încât să prevină orice contaminare exterioară. Ei vor fi construiți din material rezistent și impermeabil: ciment, cărămidă sau piatră, tuburi din beton. Pereții fântânii trebuie prevăzuți cu ghizduri. Ghizdurile vor avea o înălțime de 70-100 cm deasupra solului și 60 cm sub nivelul acestuia. Ghizdurile se construiesc din materiale rezistente și impermeabile, iar articularea cu pereții fântânii trebuie făcută în mod etanș. Fântâna trebuie să aibă capac, iar deasupra ei, un acoperiș care să o protejeze împotriva precipitațiilor atmosferice. Scoaterea apei din fântână trebuie să se facă printr-un sistem care să împiedice poluarea ei: găleată proprie sau pompă. În jurul fântânii trebuie să existe o zonă de protecție de 1,5 m, amenajată în pantă, cimentată sau pavată, impermeabilizată contra infiltrațiilor și împrejmuită pentru prevenirea accesului animalelor.” Exact așa!

Fântânile de la Jos. Șerbăneștii de Jos (acum, Șerbănești), fiind cel mai vechi și cel mai mare sat al actualei comune Șerbănești a avut și mai are încă cele mai multe fântâni de interes public pe teritoriul său. Învățătorii Paula și Petre Ghimișescu spuneau, în 1942, că, în Șerbăneștii de Jos «se găsesc în total 54 fântâni din care: 37 cu cumpănă (cu 1 ciutură), patru fântâni cu roată (scripet cu două ciuturi), 12 fântâni așa zise ”americane” prin curți particulare, iar una pompă bazată pe principiul aspirațiunii în curtea școalei primare din Șerbăneștii de jos.», [27, p. 7]. Dar să începem, cum e normal, cu cele din vatra satului și din apropierea acesteia – de pe câmpuri și islazuri, pe cătune, menționând – acolo unde este cazul – și numărul lor de inventar (inv.) alocat de Primărie, așa cum arătam ceva mai sus.

Fântâna din Murgești (inv. 1073) are o suprafață de teren alocată de 16 m2 și era amplasată, în 2008, în vecinătatea gospodăriei lui Alexandru Bădica [2], în cătunul Murgești (acum, str. Murgești), de unde și numele acesteia. Suprafața de 16 m2, indicată ca element de identificare de către expertul tehnic judiciar Nicolae Grosu, care a evaluat bunurile preluate în domeniul public al comunei Șerbănești, se referă – probabil –, ca și în cazul celorlalte fântâni, doar la suprafața construită a acestora, adică la amprenta la sol a acoperișului, eventual, a platformei betonate din jurul ghizdului. Altfel, majoritatea fântânilor șerbăneștene au avut sau mai au încă poieni pe lângă ele și, ca urmare, fiecare fântână publică ar trebui să aibă un propriu plan cadastral...

Fântâna din dealul Tomoaicii este cunoscută de săteni doar ca legendă, fiind vorba de o fântănă ce ar fi existat cândva pe dealul Tomoaica, în fostele vii ale CAP-ului. Acolo, în acea fântână, se zice că ar fi ascunsă o comoară și că, pe acel loc, nu crește iarba și nici zăpada nu se așterne iarna [43]. 

Fântâna de la Ghitoc (inv. 1078) fusese luată în evidență de primărie – dintr-o greșeală – sub denumirea de fântâna Chitoc [2], dar Ghitoc era porecla lui Ion Oprea, în vecinătătea gospodăriei căruia este amplasată aceasta. Că așa se numea această fântână prin 2008, când se făcea prima inventariere și i se aloca un teren de 16 m2 [2]. Greșeala aceasta de denumire a fost remediată ulterior [3]. Totuși, pe vremea copilăriei mele, prin anii ’60–’70, această fântână din Dealul Papii se numea fântâna de la Goace. Că Goace era porecla vecinului de la est, cel mai apropiat de această fântână, nu Barsacu (vecinul de la vest), unde s-a mutat, mai apoi, Ghitoc. În seara zilei de 15 martie 2015, în această fântână (v. Fig. 1, [36]) a fost găsit cadavrul unui bărbat (șerbăneștean de 68 de ani), care fusese dat dispărut de acasă de câteva zile, [35]. De aceea, probabil, în aprilie 2023, această fântână (v. Fig. 2, [20]) devenise neoperațională, gura acesteia fiind astupată (frumos) cu ciment, după cum se poate observa. Adică, în această fântână a murit înecat un om și, potrivit tradiției, aceasta fie se părăsește, fie se sleiește și se sfințește, pentru a mai putea fi folosită... Deocamdată, pare a fi în conservare.

Ca detalii constructive, această fântână a fost, dintotdeauna, o fântână cu roată metalică mare, vălug și două ciuturi, fiind destul de adâncă (peste 20 m). Până la ultima renovare, intervenită prin 2007, această fântână nu era acoperită, dar era prevăzută cu jgheab din ciment pentru adăpatul animalelor și cu țurloi pentru deservirea și răcorirea trecătorilor însetați sau înfierbântați. Fântâna este construită din tuburi cu diametrul de un metru și are un ghizd cilindric sclivisit cu mortar, bordurat și ranforsat, la partea superioară, interior și exterior, cu cercuri metalice. Prin 2023, ceva înscrisuri parcă se mai puteau distinge pe acest ghizd, fără a putea însă descifra ceva, deocamdată. Renovarea survenită în 2007 a adus și câteva îmbunătățiri acestei fântâni, dintre care ar fi de remarcat acoperișul ceva mai deosebit, sub semnul crucii, ridicat pe o structură metalică destul de solidă, dar și turnarea de ciment în jurul acesteia și împrejmuirea cu plasă metalică, nu prea arătoasă. Dar această cruce a fântânii, plasată sus de tot, pe acoperiș, precum la turla bisericii, este – după cum vom vedea – un element arhitectonic de împrumut, voit modernist, ea neregăsindu-se în tradiția șerbăneșteană. Căci crucea ce se vede undeva în spatele fântânii, smerită și tristă, într-un colț, nu este crucea fântânii ci a nefericitului înecat de care vorbeam ceva mai înainte.

Fântâna din Pojorâta a fost, pe vremuri, o sursă importantă de apă pentru sătenii din partea sud estică a cătunului Dealul Papii și se afla situată pe valea Pojorâtei, în spatele grădinii lui Ged (Ghiță Nicolescu) și în vecinătatea ulicioarei ce duce spre biserică. De aceea, i se mai zicea și fântâna de la Ged. În 2024, această fântână încă mai exista, pustiită fiind în poiana unde aceasta a fost construită (v. Fig. 3, [20], Fig. 4, [42] și Fig. 5, [42]). Ea fusese – inițial, prin anii ’40 –, o fântână cu ghizdul de lemn și cumpănă, după cum îmi povestea bunica mea, Budicoaia (Ioana Ivașcu). Că în această fântână, copil fiind, căzuse unchiul și nașul meu, Aurică Ivașcu, pe când se dusese împreună cu taică-meu (Ilie Ivașcu, zis Călie) și alți copii să adape caii. Și dacă nu se agăța, disperat, de ciutura fântânii – fântână care nu era prea adâncă, având doar câțiva metri –, putea muri acolo înecat... Ceva mai târziu, și această fântână, ca toate celelalte din sat, a fost reconstruită cu tuburi din ciment. Iar cumpăna a fost înlocuită cu scripete mare, lanț și cu două ciuturi din lemn. Trăgând de lanț, ridicai ciutura plină cu apă, iar ciutura goală cobora, până ce se scufunda în apă. Avusese, cândva, și jgheab din ciment această fântână, jgheab din care nu a mai rămas acum, în 2024, decât un bolovan, ca amintire...  Numele celor care au contribuit, prin muncă și cu bani, la restaurarea acestei fântâni sunt trecute pe ghizdul hexagonal al fântânii. Din păcate, trecând atâta amar de ani, în fotografiile transmise de statornicul meu colaborator, Nicolae Raicu, nu se mai pot distinge decât crâmpeie de nume (v. Fig. 6, [42]): Costandin, Joia Iancu... Și pentru că fosta poieniță a fântânii s-a transformat – acum – într-un sălbatic crânguleț, crengi și frunze moarte, aduse de vânt, plutesc deasupra luciului de apă, peste crengi intrate demult în putrefacție (v. Fig. 7, [42]).

Fântâna Bisericii din Dealul Papii (v. Fig. 8, [33]) a fost construită prin anii ’70, pe vremea preotului Gheorghe Popescu (alias Popa Gică). Fântâna era folosită, îndeosebi, pentru trebuințele bisericești deoarece apa acesteia era sălcie, nu spăla bine și nici nu fierbea fasolea. Este o fântână cu tuburi din beton cu diametrul de 30 cm și ciutură metalică acționată cu scripete și vălug cu mâner. Acoperișul actual, realizat în stil bisericesc, din tablă galvanizată fasonată, este de dată ceva mai recentă, menit să integreze mai bine aceasă fântână în ansamblul ecleziastic din Dealu Papii, chit că acoperișul adăpostului alăturat, realizat cu plăci de azbociment, nu prea dă bine deloc... Și nici nu prea își găsește locul acolo, și – parcă – nici utilitatea. Timp de câteva secole biserica nu a avut așa ceva!

Fântâna de la Ilie a-lu’ Simion (v. Fig. 9, [20]), în aprilie 2023, nu mai părea a fi funcțională, aflându-se – mai de grabă – în stare de conservare, că era fără lanț și ciuturi, dar cu capac metalic bine sudat de cercul exterior al ghizdului, așa încât să nu dispară fiecum... Și tot așa se prezenta și un an mai târziu, în martie 2024 (v. Fig. 10, [42]). Ilie a-lu’ Simion (Ilie Filip) era vecinul dinspre vest al fântânii. Această fântână cu țuțuroi (acum dispărut!) se afla, pe vremuri, amplasată într-o poiană destul de mare, poiană în care, prin anii ’60–’70, și-a ridicat casă familia Corbeanu Stelică, magicianul și fotograful satului. Fântâna era prevăzută, pe atunci, cu o roată mare din lemn și cu două ciuturi, tot din lemn. Nu a fost niciodată acoperită, iar țuțuroiul era orientat spre valea Pojorâtei, unde ar fi trebuit să fie și un jgheab, pe care eu însă nu mi-l mai amintesc prea bine. Îmi amintesc, în schimb, că apa ce curgea prin acest țuțuroi era dirijată către un gropan cu noroi, la câțiva metri de fântână, în care se tăvăleau, vara, porcii vecinilor. Și nu deranja pe nimeni, părând ceva firesc, pe atunci... Că acest obicei, cu „gropanul” porcilor lângă fântână, se întâlnea cam în toate cătunele și la mai toate fântânile așezate în poiană. Cândva, ceva mai recent, această fântână a fost reparată și restaurată complet, dipărând cu această ocazie, roata din lemn și țuțuroiul, dar și eventualele înscrisuri de pe ghizdul acesteia. Ea este amplasată în apropierea fântânii de la Ged, pe malul drept al Pojorâtei, cu accesul principal din actuala stradă Lisa.

Fântâna de la Mitică al Leanii (inv. 1074) situată pe str. Lisa, în vecinătatea gospodăriei lui Florea Rotaru (Florea lu’ Mitică al Leanii), are o suprafață de teren alocată de 16 m2. În octombrie 2022 (v. Fig. 11, [33]), această fântână era funcțională și destul de îngrijită. În aprilie 2023, fântâna era tot funcțională, dar degradarea profilelor din plastic alb, de la acoperiș (v. Fig. 12, [20]), o făcea să pară amenințată de vreme și de vremuri... Aceasta a fost, dintotdeauna o fântână acoperită cu tablă, dar nu cutată, ca acum, și parca-i stătea mai bine înainte. În plus, fiind o fântână destul de adâncă avea două ciuturi, nu doar una, ca acum. Ghizdul octogonal al acesteia a fost renovat cândva, prin adăugire de material, după cum se observă, dipărând, în acest fel, și eventualele înscrisuri. Ca elemente de noutate (standard), după ultima renovarea intervenită prin 2008, putem remarca: acoperișul în două ape din tablă galvanizată cutată, sprijinit pe o structură metalică cu opt stâlpi, platforma betonată din jurul fântânii și îngrădirea cu plasă de sârmă. Amenajările adiționale ale acestei fântâni, intervenite – se pare – tot după ultima renovare amintită, sunt destul de multe și de surprinzătoare (să nu zic altfel!), de parcă vin să transforme străbuna și utila fântână într-un lăcaș sfânt, de odihnă, reculegere și de afișare stradală a tradiției locale și a naționalismului romantic de tip șerbăneștean:

- Polată și tavan din profile de plastic alb (cam ieftin, după cum se vede!);

- O icoană din hârtie înrămată, a Maicii Domnului cu Pruncul, plasată pe un postament special prevăzut și orientată către est, potrivit tradiției creștine, nu oricum;

- O cruce a fântânii (că tot nu avea), confecționată din lemn și pictată, naiv, cu Răstignirea lui Isus, și, mai sus, c-o altă cruce (de procesiune, pare-se), iar, mai jos, cu mult discutatul și repudiatul simbol al morții (un craniu cu două oase încrucișate), căruia mulți îi zic, în glumă, „două oase și-un zâmbet”;

- Un prosop înflorat, cusut manual pe voal, după moda anilor ’80, împodobește crucea fântânii, cruce amplasată – normal – cu fața spre drumul principal, să dea bine;

- O bancă, suficient de lungă, în exteriorul țarcului, orientată spre strada secundară, mai către soare, spre vest;

- O vopsea a ghizdului, de culoarea brotăcelului, în loc de alb, care e o culoare prea comună;

- O măsuță îngustă, la semi-înălțime, ca la bar, să poți servi, în tihnă, o cană de apă (cana este agățată sus, în apropiere, pentru a fi la îndemână!);

- Doi suporți de flori (fără flori, normal!), plasați la înălțime pe stâlpii fântânii, unul către strada principală (Lisa) și celălalt către strada secundară (Miculești);

- Doi suporți de arborare a steagului – pentru ocazii festive sau cine știe?! –, ambii orientați spre strada principală (Lisa), normal.

Și cam atât! Restul, am zis, e de serie, amprentă locală a înnoirii fântânilor publice șerbăneștene. Pe vremuri, această fântână se mai numea și fântâna de la Dinoașcă, după porecla vecinului de atunci, de peste drumul Drăgăneștilor (actual, strada Lisa).

Fântâna de la Ghilă (inv. 1077), situată tot pe str. Lisa, este vecină cu gospodăria lui Gheorghe Preda (zis Ghilă), terenul aferent – de 16 m2, dacă nu ceva mai mult –  fiind „rupt”, cândva, din proprietatea acestuia. În aprilie 2023, această fântână de „tip american” (v. Fig. 13, [20]) nu mai era funcțională și nici întreținută. Iar ghinionistele profile din plastic, de la acoperiș, erau deja ciuruite și spulberate de vânt, parcă... Aportul lisenilor a fost modest, în ce privește dotările suplimentare: doar o bancă exterioară, pe colț, cu privire spre ambele străzi Lisa (cea care merge la Drăgănești și cea care face legătura cu Dealul Papii), și ar mai fi cei trei stâlpi din față vopsiți în culorile drapelului. Cum altfel?! Chit că acum i-a dispărut ciutura și lanțul și, în loc de capac, s-a pus pe gura ei o bucată ceva mai mare de beton... Oricum, pe vremuri, această fântână nu era nici măcar acoperită, dar – de multe ori – se stătea la coadă ca să scoți apă din ea. Că este o fântână adâncă și dura ceva până să scoți o găleată de apă, dar se merita, că apa era deosebit de bună și nici nu aveai de unde aduce apă, mai de aproape. Ca urmare, ea era folosită, până prin anii ’60, de către lisenii de pe toate ulițele din jur.

Fântâna din Lisa a avut trei locații diferite, așa cum arătam în documentarul Cătunul Lisa, locații rezultate din încercarea disperată a lisenilor de a se găsi un izvor mai puternic de apă, care să le asigure nevoile zilnice. Era o fântână forată de Mincu lu’ Doagă – fântânarul satului, cu diametrul de 30 cm, de tipul celei de la Ghilă. Ultima locație (v. Fig. 14, [12]) a acesteia a fost în spatele casei lui Dumitru Neagu (zis Mitică a-lu’ Moțoi). Era acoperită cu țiglă roșie, în două ape, pe o structură din lemn cu doi stâlpi. Avea o apă deosebit de bună, dar puțină... 

Fântâna din Miculești (inv. 1075) este amplasată pe str. Miculești și, prin 2008, se afla în vecinătatea gospodăriei lui Mihai Datcu, având alocat un teren de 16 m2, [3]. În octombrie 2019, această fântână (v. Fig. 15, [18]) era funcțională și destul de bine întreținută. Cu excepția acoperișului, care, pe vremuri, avea o altă formă, toate celelalte caracteristici constructive ale acestei fântâni au rămas – în mare măsură – aceleași, de la începuturile ei. A fost și a rămas o fântână construită temeinic și armonios, cu ghizd octogonal cu țuțuroi orientat spre jgheab. Aici, la acestă fântână, se adunau, pe vremuri, flăcăii și fetele, la joc, seara, după ce veneau de la muncile câmpului sau în zile de sărbătoare. Prin anii ’60, cel care le cânta la fluier era Petre a-lu’ Pascăl a-lu’ Șomoldoc (alias Petre Râjnețu). Îi auzeam fluierul pe înserate, din Dealul Papii, când rămâneam peste noapte la mamare Budicoaia, copil fiind. Ea îmi spunea că e el, pleacă cântând la fluier de acasă, și până ce ajungea la fântâna din Miculești, da de veste – prin acest cântec – că e momentul să se adune și să înceapă petrecerea. Iar Petre Râjnețu, având o problemă – din naștere – la picioare, mergea încet, rezemându-se într-un ciomag și făcând popasuri dese. Așadar, conform tradiției locului, aici veneau tinerii să se distreze, să se întâlnească, să schimbe o vorbă, nu să se închine. Că acum, ca și fântâna de la Dinoașcă și ca multe altele din comună, după cum vom vedea, și această fântână a fost înzorzonată cu ceva obiecte de cult religios și de podoabă, de parcă ar fi muzeu. Dar ce e interesant, nu are bancă! Deci aici nu se mănâncă semințe, dar nici nu se mai încing hore, precum altădată... Ceva înscrisuri parcă se pot observa de ghizdul octogonal și pe jgheabul trainic, dar – din fotografiile disponibile – nu am reușit încă să descifrez ceva, chit că varul de culoarea oului de rață lasă, pe alocuri, să se întrevadă albul curat de altădată...

Fântâna de la Sulă a-lu’ Boncea era amplasată în cătunul Miculești, la intersecția cu ulița ce trecea prin spatele grădinii învățătorului Petrică Popovici. Îi zicea așa deoarece era amplasată pe colțul proprietății sudice a lui Sulă a-lu’ Boncea (Marin Comănescu). I se mai spunea, din câte-mi amintesc, și fântâna de la Iancu lu’ Bleau. Aceasta era o fântână cu roată, lanț și două ciuturi, asemănătoare cu fântâna din Miculești, dar neacoperită. Pe lângă această fântână cobora o uliță spre gârlă, care scurta drumul celor din Miculești, când mergeau pe Vale sau la Școala Veche, și tot pe această uliță croită pe dealul Miculeștilor destul de abrupt, se improviza, iarna, vestita pârtie de la Coajă, ce ducea din drumul Miculeștilor până la gârlă, în albia Dorofeiului. Prin 2023, această fântână dispăruse din spațiul public împreună cu ulița de la Coajă cu tot (v. Fig. 16, [20]), dar parcă-mi amintesc că era construită cam pe acolo pe unde zac – în poză –, una peste alta, cele două bucăți de beton ...

Fântâna de la saivane a fost numită și fântâna din islaz, fiind situată la intrarea în islazul de la marginea cătunului Lisa, pe vechiul drum al Drăgăneștilor. Acolo fuseseră construite saivanele CAP-ului, la începuturile colectivizării, prin anii ´50-’60, și această fântână fusese construită, în aceeași perioadă, special pentru adăpatul oilor și pentru alte trebuințe ale ciobanilor, dar și pentru nevoile fermei avicole ce se construise tot acolo. Era o fântână din tuburi de beton, având diametrul de un metru, și apa se scotea cu cureau din pâslă acționată de un motor pe benzină. Atunci când a fost construită linia de înaltă tensiune ce merge la Slatina, prin anii ´70, această fântână a fost astupată, la gură, cu beton și a fost abandonată, ea fiind amplasată în apropierea unuia dintre stâlpii de înaltă tensiune și sub firele de curent (v. Fig. 17, [14]). La oră fixă, de trei ori pe zi, Mărin a-lu´ Tânjală (zis Căpățână, pe numele său adevărat – Marin Gh. Mihai) venea și pornea motorul acestei fântâni pentru a scoate apă, până umplea jgheaburile înlănțuite ale adăpătorii sutelor de oi.

Fântâna din Comună a fost construită pe la începutul anilor ’70, după ce fântâna din islaz, a saivanelor, a fost astupată, ca urmare a liniei de înaltă tensiune, așa cum arătam ceva mai sus. Practic, pe același principiu, s-a construit această a doua fântână, care deservea doar saivanele CAP-ului, saivane ce se aflau – atunci – la marginea islazului, la vreo 200 m de cătunul Lisa. Din păcate, nu știu dacă am reușit să identific prea sigur, în vederea din satelit a zonei (v. Fig. 18, [14]), – printre munții de gunoaie – dacă această fântână mai există de vreun fel... Îi zicea așa deoarece Comună era numele tarlalei de teren pe care s-a construit fântâna, la marginea drumului ce venea dinspre Piteșteanu și mergea spre Crângulețe, mai la deal de barajul din valea Pojorâtei. La drept vorbind, această fântână a saivanelor, ca și cea mai veche, astupată, despre care vorbeam ceva mai înainte, erau fântâni industriale. Că, deși erau dispuse în calea trecătorilor, ca orice fântână publică, aceștia nu le puteau folosi din cauza sistemului mecanizat de scos apă.

Fântâna de la Bungetu, numită uneori și fântâna din islaz, pentru că – pe vremuri – până acolo se întindea islazul comunal, este amplasată pe fostul drum al Drăgăneștilor, într-o vâlcea ce se varsă-n Valea Bungetului, la vreun kilometru mai spre sud (v. Fig. 19, [16]). Acum, amenajarea parcelară din jurul acestei fântâni ne arată că ea a revenit în islazul comunal, ca înainte de colectivizare. Tradiția spune că, pe vremuri, această fântână se mai numea și fântâna cerbului, [43]. Era o fântână acoperită, cu roată mare din lemn, două ciuturi și cu ghizd din beton cu diametrul de un metru.

Fântâna de la Drugă era, pe vremuri, fântâna a cărei apă se sfinţea, de Bobotează, cu apă slujită, fiind cea mai apropiată de Biserica din Dealul Papii, care nu avea încă propria fântână. Se numea așa după porecla unui neam de șerbăneșteni (Ai lu’ Drugă), ce-și aveau gospodăriile acolo, în Dumitrănești, la poalele Dealului Papii, în apropiere de cimitir. Prin martie 2014, această fântână, din poiana de la Drugă, părea că încă mai există (v. Fig. 20, [12]). Prin anii ’60-’70, era o fântână cu scripete și lanț, având doar o ciutură, adâncimea ei fiind destul de mică; avea ghiz din beton cu diametrul de un metru și nu era acoperită.

Fântâna de la Boncea, din Dumitrănești, a fost o fântână cu cumpănă, de unde se adăpau vitele, dar apa ei se spunea că nu este bună de băut, fiind sălcie. În aprilie 2023, din această fântână pare că se mai vede ceva din ghizdul ei, printre lăstărișuri, în partea stângă a podețului ce preia apele pluviale ce vin din Dealul Papii, dinspre biserică (v. Fig. 21, [20]). Neavând apa bună de băut, această fântână nu era bine întreținută, de când o știu, că nici vitele nu se mai puteau adăpa de la ea, dispărându-i jgheabul ce fusese din trunchi de lemn cioplit. Ba, mai mult, fiind amplasată la răscrucea a trei cătune: Dumitrănești, Comănești și Dealul Papii, de folosit o foloseau cam toți, când era vorba însă de sleit ori de reparat, toți se uitau către cei din Dumitrănești, că era pe drumul lor construită. Cum toți aveau însă și surse alternative de apă, chit că erau ceva mai departe, nu voiau în ruptul capului să se implice în întreținerea acestei fântâni. Și, ca să pună capăt, cumva, acestor discuții, se găseau întotdeauna vreun nesocotit care să spurce fântâna, aruncând în ea te miri ce găină moartă. C-atunci, credeau ei, se va face ceva, adică va veni cineva să le sleiască fântâna, că n-o să stea cu ea așa... Dar de unde?! Că, mai degrabă, fântâna intra în părăsire, decât să se găsească o soluție de împăcare și într-ajutorare între cele trei cătune...

Fântâna de la Poașcă era o fântână cu cumpănă și cu ghizd și jgheab din beton, fiind săpată foarte aproape de albia Pojorâtei, pe malul stâng, vizavi de gospodăria lui Poașcă (pe numele său de familie, Anca). De aceea, de câte ori se umflau apele, această fântână era inundată. Dar, fiind foarte utilă pentru adăpatul vitelor și având apa la mică adâncime, era repede sleită și repusă în funcțiune. În octombrie 2019, această fântână ce se afla la intersecția dintre actualele străzi Lisa și Dumitrănești, dispăruse însă complet, înghițită fiind (probabil) de apele Pojorâtei sau de nesperata modernizare a drumului (v. Fig. 22, [18]). Fântâna aceasta, care, în ultima vreme, devenise părăsită – dispărând caii și boii ce trebuiau adăpați, era amplasată cam prin zona lăstărișului din dreapta drumului Drăgăneștilor (str. Lisa), lângă transformatorul electric.

Fântâna din Comănești, acum dispărută, se afla în fostul cătun Comănești (dispărut și el) și despre aceasta am scris, câte ceva, în documentarul Cătunul Comănești. Locația acestei fântâni era pe fostul drum al Comăneștilor, în apropierea intersecției cu ulița care mergea spre Troașcă și Misalau (v. Fig. 23, [11]). Acum, prin acel loc – forțat de mâna omului – curge Dorofeiul prin noua sa albie. Era o fântână cu cumpănă și gură largă de un metru.

Fântâna de la Cojocaru este situată pe Valea Cojocarului, înainte de confluența acesteia cu Dorofeiul. În octombrie 2019 (v. Fig. 24, [18]) această fântână încă mai exista, dar era nefuncțională. Și nefuncțională rămăsese, din câte-mi amintesc, de prin anii ’60–’70, când se aruncase în ea o femeie din Șoseaua Mare, găsind-o înecată acolo. Până atunci, această fântână cu cumpănă fusese funcțională și se afla într-o poiană bine întreținută și frumoasă, nu plină de lăstărișuri și mărăcini, ca acum. Pe ghizdul octogonal – atunci, în 2019 – se mai puteau încă distinge ceva înscrisuri, pe care – din păcate – nu le-am putut încă descifra...

Fântâna de la Țigănie (inv. 1084), era amplasată (în 2008) în vecinătatea proprietății lui Stancu Turlea [3], iar, în august 2012, era încă o fântână funcțională, deși nu părea prea îngrijită (v. Fig. 25, [16]). În aprilie 2023 însă, într-un decor campestru dominat de verdele primăverii, această fântână nu mai era funcțională, lipsindu-i ciutura și lanțul (v. Fig. 26, [20]). De remarcat ar fi că ghizdul din beton al acestei fânntâni are o formă de butoi, mai rar întâlnită, care s-ar putea să fi rezultat, ceva mai demult, după o posibilă reparație de consolidare. Iar felul cum arată acum amenajarea acestei fântâni, reflectă modul în care s-a făcut renovarea din 2008 inițiată de Consiliul Local și este relevant pentru acțiunile de îmbunătățire (estetică și funcțională), inițiate de șerbăneșteni pe cont propriu, după aceea, prin majoritatea cătunelor. Că parcă nu era terminată... Nu și aici, în Țigănie, e drept! 

Fântâna de la Ciorcobaie este amplasată în Șoseaua Mare (str. Dumitru Popovici), peste drum de casa unde a locuit Ciorcobaie (pe numele său adevărat, Ioniță Neaga). Prin 2011, această fântână mai era încă funcțională (v. Fig. 27, [9]). Era o fântână cu roată și tambur pentru lanț, cu o ciutură din lemn și jgheab din beton. Câțiva ani mai târziu, în octombrie 2019, această fântână nu mai era funcțională, fiind complet dezafectată, gura ei fiind astupată cu beton și jgheabul fiind amenajat – după cum se vede – ca o bancă (v. Fig. 28, [17])...  Numai că, prin 2022, patul din lemn al băncii astfel improvizate dispăruse (v. Fig. 29, [19]) și jgheabul rămăsese astupat cu beton, ca și fântâna... După cum își amintește profesoara Ecaterina Oprișan, una dintre fetele lui Popa Gică [39]: „Fântâna de la Ciorcobaie era la răscrucea spre Brăneasa, că acolo adăpam vitele și ne luam apa în ulcior”. Ceva înscrisuri menite să amintească de anumite momente ale ultimelor renovări sau mutilări survenite, se pot observa pe ghizdul și pe jgheabul acestei fântâni, dar nu sunt descifrate, deocamdată...

Fântâna de la Minică a-lu’ Matei (inv. 1081), fiind amplasată în vechiul centru al comunei, în Șoseaua Mare, a fost întotdeauna o fântână de mare vază și bine îngrijită. Minică a-lu’ Matei (pe numele său oficial, Marin Dumitrescu) – om cu stare, comerciant – era proprietarul terenului pe care s-a ridicat fântâna. În august 2012, această fântână își mai merita încă statutul de-altădată și părea încă a fi o fântână funcțională (v. Fig. 30, [16]). Șapte ani mai târziu, în octombrie 2019, fântâna părea, în continuare bine întreținută (v. Fig. 31, [18]), deși polata din plastic începuse să se degradeze, iar crucea fântânii, adăugire neavenită și redundantă a ultimei renovări majore, avea deja un alt prosop, ceva mai mare și mai înflorat, podoabă exagerată... Că o cruce a fântânii a fost deja inclusă în acoperișul fastuos, de tip bisericesc. Pe vremuri, această fântână nu era acoperită, nici îngrădită, dar roata ei era una mare, din lemn, ușor de manevrat. Era una dintre puținele fântâni unde se făcea udatul miresei.

Fântâna de la Locă este situată în Șoseaua Mare (str. Dumitru Popovici) și era, pe vremuri, o fântână cu scripete și lanț, frumos îngrijită, unde avea loc, de asemenea, udatul miresei, după obicei, ea fiind situată în vechiul centru al comunei. În plus, ea era înconjurată de o poiană mult mai mare, nu ca acum, unde se putea juca în voie hora miresii la apă. Locă era porecla unuia dintre vecinii, dinspre nord, ai acestei fântâni (pe numele său real, Costache). Iar în fundul poienii, mai departe de șosea, locuia Franț Tâmplaru’ și cu Dumitru lu’ Parnică. În august 2012, fântâna aceasta devenise deja părăsită, nefuncțională și neîngrijită (v. Fig. 32, [16]) și tot așa de rău arăta și în aprilie 2023, după mai bine de un deceniu (v. Fig. 33, [20]).

Fântâna de la Parc, încă din 2012, era nefuncțională și îngrădită (v. Fig. 34, [16] și Fig. 35, [20]), nemaifiind publică și dispărând de ani buni poiana ce o înconjura, dar și ulița ce ieșea în această poiană, legând Șoseaua Mică cu Șoseaua Mare. Pe la începutul anilor ’70, această fântână era situată vizavi de Parcul „8 Mai”, parc care fusese amenajat prin grija primăriei de atunci și cu ajutorul elevilor de la Școala Nouă. Acum, această fântână cu cumpănă (cum era atunci) s-ar fi numit, probabil, fântâna de la târg, ca pe vremea, ceva mai recentă (anii  ’60–’70), când bâlciurile de Florii, Sf. Ilie și Sf. Dumitru se țineau în acest loc, până ce au fost interzise...

Fântâna Poștei, devenită prin anii’60, fântâna de la Școala Nouă, are o istorie ceva mai aparte, fiind – totodată – și una dintre cele mai vechi fântâni, care a suferit, de-a lungul timpului, mai multe renovări (v. Fig. 36, [32]). Ea a fost construită, se pare, în 1833, când „s-au săpat puțuri la toate stațiile de poștă”, [29, p. 30]. Iar stația de poștă de la Șerbănești, cum spuneam cu o altă ocazie, s-a aflat – timp de peste un veac – acolo unde se află această fântână, adică pe locația Școlii Noi. Cu toate că nu mai este de ani buni funcțională, cum o știam eu din anii copilăriei, fântâna aceasta, prin vechimea și importanța ei, ar trebui să rămână și să devină – pentru generațiile viitoare de șerbăneșteni – un obiectiv istoric al comunei. Prin toamna lui 2015 am încercat să surprind ceva înscrisuri ce apar gravate pe ghizdul acestei fântâni (v. Fig. 37, [32]).  Sunt nume de șerbăneșteni care au contribuit, probabil, la ultima renovare a fântânii, nume pe care – din păcate – nu am reușit, deocadată, să le descifrez... Stilul acesta de acoperiș, în patru ape și cu tablă galvanizată normal fasonată, era specific, pe vremuri, tuturor fântânilor șerbăneștene acoperite. Dar erau puține fântâni acoperite! Așa cum mi-o amintesc eu, această fântână era o fântână cu roată mare din lemn, cu lanț și ciutură, acum dispărute. Și parcă nici tabla de la streașina acoperișului nu era așa paradită, de parcă ar fi tras cineva de ea... Totuși, așa cum se poate observa în cele două fotografii, realizate de mine în toamna anului 2015, ea părea amenajată pentru a alimenta cu apă școala (probabil!), prin intermediul unui hidrofor.

Fântâna din Ceairul Poștei (inv. 1088), ca și fântâna poștei, este un obiectiv socio-economic cu o încărcătură istorică mai aparte. Pentru că ceairul poștei era locul unde erau păscuți și adăpați caii stației de poștă, de care aminteam ceva mai înainte, mai exact, era un islaz care se întindea de la șosea și până dincolo de valea Ceairului, la drumul Florului, și, împreunându-se cu crângul satului, ajungea până pe malul Dorofeiului. Prin 2009, acestă fântână era recent renovată și frumos împodobită, ca de sărbătoare (v. Fig. 38, [6]). Dintr-o imagine de zile mari (v. Fig. 39, [16]), surprinsă în august 2012 (mileniul al III-lea!), rezultă că această fântână era încă funcțională și utilă trecătorilor, chiar și nomazilor de modă nouă. Iar, prin 2019, încă se mai putea vedea cumpăna veche, destul de solid construită, a acestei fântâni (v. Fig. 40, [18]). Pentru că, inițial, această fântână a fost prevăzută cu cumpănă, acum – după cum se vede – devenind o fântână cu vălug. Peste vreo 10 ani, în august 2022, fântâna ceairului era tot funcțională și bine întreținută, dar cumpăna veche dispăruse (v. Fig. 41, [19]), amintind de ea doar bulbul din beton al furcii, ce zace răsturnat ceva mai într-o parte. Fântâna este amplasată pe actuala stradă Dumitru Popovici, pe valea Rogojinei, la vreo 400 m de confluența acesteia cu Dorofeiul. În inventarul primăriei, este numită fântâna Gîdea, după porecla unuia dintre vecinii, din acea vreme, ai acestei fântâni. Fiind amplasată într-un loc jos, care băltea, pe timp ploios, avea în jurul ei o poiană destul de mare, care – pe la începutul mileniului III – se întindea, spre nord, de la șosea până la limita proprietății unchiului meu, Dumitru (Mitică) Sardescu. Prin anii ’70, în această poiană se plantaseră plopi, așa cum se plantaseră și în parcul comunei, pe la școli, dar  și în alte locuri publice din centrul comunei. Acești plopi deja îmbătrâniți, care, prin 2012, mai apar încă în decorul acestei fântâni, prin august 2018, dispăruseră, în locul lor prinzând contur, prin 2023, ceva, o nouă investiție, pare-se (v. Fig. 42, [20]). Ceea ce nu este rău deloc, desigur. Dar, hai să vedem și ce particularități decorative are această fântână, după ultima ei renovare majoră, survenită prin 2008! Că parcă mi-aș dori să le și înțeleg... Așadar:

1. Acoperiș în două ape din tablă galvanizată cutată, cu polată din profile albe de plastic de bună calitate (proiectate să reziste), sprijinit pe 8 stâlpi metalici;

2. Împrejmuire din plasă metalică sudată, ornată și consolidată cu fier beton fasonat;

3. Platformă și alee de acces betonate;

4. Troiță din lemn, aplicată pe partea dinspre strada principală a împrejmuirii și împodobită cu prosop înflorat și, din când în când, și cu coroniță;

5. Cruce ornamentală din fier beton fasonat, sudată la înălțime pe stâlpul din colțul sud-vestic al fântânii și împodobită și ea (cum altfel?!) cu un prosopel artizanal și coroniță;

6. Bancă și masă din lemn, în interiorul țarcului, cam pentru vreo șase persoane sau poate chiar mai multe;

7. Două icoane mari, sus la polată: una spre est (cu prosop) și alta spre vest (fără prosop);

8. Un felinar metalic pentru aprins lumânări (probabil!), în apropierera troiței și în exteriorul țarcului (adăugat ulterior, prin 2012);

9. Coș de gunoi, în exteriorul țarcului (adăugat, tot prin 2012 și relocat – prin 2022 – ceva mai aproape de stradă și mai la îndemâna utilizatorilor);

10. Ghivece cu flori (4 atârnate la streașina dinspre șosea a acoperișului fântânii și altul jos, lângă troiță), apărute recent, prin 2023.

Și se vede clar că cineva îngrijește temeinic această fântână, vopseaua fiind, periodic, împrospătată și florile udate, că – altfel – s-ar fi uscat una-două. Dar, când s-a îndepărtat vechea cumpănă (probabil), colțul nord-vestic al acoperișului a fost deteriorat, fără ca – mai apoi – cineva să observe și să acționeze în vreun fel...

Fântâna de la Scurtu, în octombrie 2012, mai era încă o fântână funcțională și îngrijită, deși era cam sărăcăcios amenajată (v. Fig. 43, [16]), nefiind inclusă în inventarul primăriei. Și funcțională era această fântână din Șoseaua Mică (actual, str. Grădiniței) și zece ani mai târziu, prin august 2022, deși părea deja dată uitării (v. Fig. 44, [19]). Se numea așa după porecla vecinului de peste drum de fântână, Scurtu fiind ciobanul celor din Șoseaua Mică, prin anii ’60–’70. Ca detalii constructive specifice acestei fântâni, se pot remarca: ghizdul rotund de 80 cm, sistem de acționare cu scripete mare, lanț și două ciuturi, jgheab din ciment, plasat dincolo de îngrădirea cu pârleaz a fântânii, cruce metalică plasată sus, deasupra scripetelui, semn creștinesc al biruinței asupra răului.

Fântâna de la Școala Veche a dispărut de mai mulți ani și trebuie știut că aceasta a avut două construcții și două locații diferite. Prima construcție era o fântână cu pompă, care „a fost astupată înainte de 1950, avea o roată mare, apa curgea printr-o țeavă, era amplasată în curtea școlii, în partea înălțată dinspre sud, după care venea gardul primăriei cu șirul de pruni”, [37]. Că, în acea perioadă, primăria funcționa în același local cu Școala Veche... Mai apoi, peste câțiva ani buni, s-a construit o fântână cu scripete, vălug și ciutură din tablă galvanizată. Până atunci, cei din zonă – inclusiv școala și primăria –, aduceau „apă de la fântâna de la Scurtu”, iar „pentru fiert fasole și spălat pe cap, de la fântâna din Vișinești”, [37]. Între timp, a dispărut și această fântână, pe locația ei aflându-se azi noua grădiniță (v. Fig. 45, [19]).

Fântâna de la Burlacu se mai numea, pe vremuri – prin anii ’50–’60, și fântâna de la Colțu’ Vesel [38] și era una dintre fântânile unde avea loc, după obicei, udatul miresei. În octombrie 2012, această fântână era încă funcțională, deși nu era prea bine întreținută (v. Fig. 46, [16]). Dar, în aprilie 2023, fântâna de la Burlacu era deja în paragină, ca și locuința din spatele ei, în care locuise, pe vremuri, Burlacu (v. Fig. 47, [20]). Și-acum, stau și mă întreb, unde și dacă s-o mai face, în anii ce vor urma, udatul miresei?!...

Fântâna de la vechea grădiniță  era, prin anii ’60–’70, situată – undeva –, pe șoseaua Florului, la marginea vestitelor noroaie din zona Gropăriilor, și peste drum de fosta grădiniță. În octombrie 2012, această fântână părea a fi încă funcțională (v. Fig. 48, [20]), iar, în aprilie 2023, părea a fi dată uitării (v. Fig. 49, [20]).

Fântâna de la Tite Sârbu (inv. 1085) este situată pe strada Stârcu, pe malul stâng al Ceairului, are alocați 16 m2 de teren și se afla, în 2008, vizavi de gospodăria lui Tite Sârbu [3]. În 2012, această fântână (v. Fig. 50, [16]) cu jgheab din beton se afla încă într-o stare bună de întreținere și părea funcțională. Și tot cam în aceeași stare se afla și zece ani mai târziu, în august 2022 (v. Fig. 51, [19]). Ca particularități constructive și decorative ce ies în evidență, după renovarea din 2008, s-ar putea enumera: 

1. Acoperișul în două ape din tablă galvanizată cutată, sprijinit pe 8 stâlpi metalici;

2. Polata din scândură, vopsită în culorile tricolorului (cum altfel?!);

3. Împrejmuire, mai mult așa ca să fie, cu trei rânduri de bare metalice – barieră pentru animalele mari;

4. Platformă în jurul fântânii și alee de acces, betonate;

5. Icoană – sus, aproape de coamă, spre est –, care, fiind prea expusă capriciilor vremii, prin 2019, era înlocuită cu alta, împodobită – de data aceasta – și cu un prosop din voal înflorat, dar, în 2022, dispăreau ambele;

6. Troiță sculptată din lemn, îngrădită și ea, separat, cu același tip de bare metalice, dar și cu un lanț de acces la troiță și la felinarul de aprins lumânări al acesteia.

Și-un fir electric aerian, de branșament, ne-ar spune că acestă fântână este chiar și electrificată...

Fântâna din dealul Stârcului (inv. 1088), amplasată în cătunul Stârcu, are o suprafață de teren alocată de 16 m2 și nu am certitudinea că am identificat-o corect, în ce privește numărul de inventar. În orice caz, această fântână (v. Fig. 52, [16]) era, în 2012, încă funcțională, iar prin 2022 părea să fie adăpostită în propria-i căscioară, proaspăt zugrăvită (v. Fig. 53, [19])... Dar, hai să vedem – din această perspectivă –, cam ce s-a întâmplat cu această fântână după renovarea din 2008! Că s-au petrecut, totuși, niște ciudățenii... Așadar:

1. În primă fază, s-a acoperit fântâna, potrivit proiectului standard promovat de primărie, adică cu tablă galvanizată cutată, în două ape, s-au amenajat platforma și aleea de acces din beton și s-a îngrădit locul fântânii cu acea plasă metalică sudată;

2. Tot în primă fază, prin aportul locuitorilor din zonă, s-au mai făcut o grămadă de alte amenajări: polată din profile albe din plastic, două bănci din lemn, o măsuță (la intrarea în țarcul fântânii, partea stângă), trei icoane mari plasate pe polata frontală, spre drumul Florului, o troiță din lemn sculptat cu felinar metalic pentru aprins lumânări și vreo două prosoape cusute de mână – unul deasupra icoanei centrale, sus, și celălalt, deasupra troiței. Aa! Și o extensie la streașină, sus la coamă – ca un cozoroc menit să protejeze, oarecum, prosoapele...

3. Într-o a doua fază, prin 2019 sau – poate – chiar ceva devreme, împrejmuirea din plasă de sârmă sudată s-a transformat în pereți de-adevăratelea, până sus la acoperiș, cu două ferestre (luminatoare) mari din plastic și o ușă metalică, vopsită în alb, pentru accesul la fântână. Și, tot pe atunci, s-a extins acoperișul spre strada principală, pe toată lungimea lui, eliminându-se acel „cozoroc” de care aminteam ceva mai sus. Probabil că s-a dorit o eficiență mai bună, atât în ce privește protecția prosoapelor de decor, dar și a icoanelor, care se decoloraseră și degradaseră complet, dată fiind dispunerea lor în exterior (ca să se vadă din drum).

Fântâna de la Găzaru (inv. 1076), din dealul Stârcului, la ieșirea spre Floru (v. Fig. 54, [16]), în octombrie 2012  încă mai era funcțională, dar peste 10 ani, în august 2022, nu mai era operațională (v. Fig. 55, [19]). Găzaru era porecla vecinului dinspre vest, cel mai apropiat de fântână în decursul secolului XX, deși locuia pe ulița ce se desprinde din drumul Florului. Este o fântână de dată mai recentă, cu vălug și cu tuburi de 30 cm din beton. După ultima renovare majoră, intervenită prin 2007–2008, și această fântână a căpătat câteva particularități menite –parcă – să combine, ceva mai discret, utilitatea publică a fântânii de altădată cu aceea a troiței. Că, pe lângă amenajările standard făcute de primărie atunci (acoperiș, beton jur-împrejur, alei de acces și împrejmuire cu plasă din sârmă sudată), au intervenit și aici ceva aporturi ale locuitorilor din zonă. Vizibile sunt, în acest sens, următoarele elemente decorative și dotări: polata, care, făcută fiind din profile albe din plastic de proastă calitate, în 2012 era deja făcută ferfeniță, bănci din lemn interioare, pe trei laturi ale împrejmuirii, masă din lemn și o amenajare separată, în exterior, spre drumul principal, pentru un felinar de aprins lumânări și, poate, când vor fi bani mai mulți, și o troiță... Demnă de remarcat ar fi însă o cruce latină, cu postament în două trepte, realizată pe ghizdul fântânii, în relief, cu mortar de ciment sclivisit, cruce vopsită în alb, ca și chenarul din jurul acesteia, pentru a ieși în evidență mai bine. Orientarea acesteia spre drum și spre locul amenajat pentru troiță, ne duce cu gândul – pe de o parte – la simbolistica crucii de pe ghizdul fântânii, așa cum am văzut că se întâlnește la alte fântâni, dar – pe de altă parte –, ne sugerează clar o variantă de troiță mai integrată utilității inițiale, de bază, a fântânii.

Fântâna din islazul Stârcului, prin 2014–2015, nu mai părea funcțională, dar încă mai atrăgea, în jurul ei, grupurile de tineri pentru un grătar la iarbă verde (v. Fig. 56, [48], [53]). Ea a fost, pe vremuri, și ar trebui să mai fie încă, și acum, de mare folos ciobanilor și tuturor celor ce aveau sau mai au încă viile și pământul în preajma acestui islaz. Ghizdul și jgheabul acesteia, confecționate fiind din beton trainic și bine meșteșugit, vor dăinui încă mulți ani de aici înainte; chiar și elementele metalice, cu excepția tablei, vor rezista, de asemenea, dar ce folos... Câte ceva despre construcția acestei fântâni cu roată am putea afla de pe înscrisurile de pe ghizd, înscrisuri pe care nu am reușit, din păcate, să le văd încă, la fața locului, și să le descifrez.

Fântâna din Predani (inv. 1082) este amplasată în cătunul Predani (str. Predani) și se afla, în 2008, în vecinătatea gospodăriei lui Dumitru Călin, având un teren alocat de 16 m2 [3]. Este o fântână reabilitată, în perioada 2007–2008, după modelul standard al primăriei, realibilitare care a însemnat, [2]: „țeavă metalică, acoperiș tablă, gard plasă sudată”. Nu am reușit încă să obțin, cumva, o imagine a acestei fântâni.

Fântâna de la Gropării (inv. 1086), în aprilie 2023, părea a fi încă funcțională (v. Fig. 57, [20]), deși împrejmuirea ei îi dădea un aspect puțin derutant... Ea se afla, în 2008, în vecinătatea gospodăriei lui Stancu Turlea, pe strada Predani, în imediata apropiere a Gropăriilor de altădată, și are alocat un teren în suprafață de 16 m2 [3]. A fost, pe vremuri, o fântână cu roată mare din lemn, acum devenind o fântână cu vălug, că roțile din lemn au cam dispărut, odată cu rotarii, care le realizau. Nu știu cum s-o fi-ntâmplat, dar, după ce această fântână a fost renovată după tipicul agreat de primărie, despre care am tot vorbit până acum, predanilor le-a venit ideea să o închidă cu scândură și lănteți, în stil artizanal, renunțând la împrejmuirea din plasă metalică sudată. Și cam atât, fără icoane, prosoape și cruci. Că înăuntru nu prea se vede ce e... Dar, dacă troiță nu e, fântâna predanilor dezvăluie, parcă, o altă perspectivă utilitară a acesteia, aceea de punct de împrăștiere a informațiilor, după cum sugerează avizierul publicitar montat pe fațada sudică a acesteia (v. Fig. 58, [20]). Ceea ce nu e rău deloc, desigur.

Fântâna din Vișinești (v. Fig. 59, [20]), prin aprilie 2023, încă mai era funcțională, deși nu părea deloc îngrijită, doar exploatată...  Se numește așa pentru că se află amplasată în cătunul Vișinești, actual str. Rasolani, în mod confuz și la grămadă, că tot str. Rasolani se numesc, acum, și toate fostele ulițe ale cătunului Rasolani, iar Vișineștii tot de Rasolani aparținuse, pe vremuri. Această fântână, întreținută de localnicii din zonă mai ales sub aspect funcțional, are, totuși, o vechime destul de mare și s-a bucurat, la vremea ei, de un deosebit renume, având apa bună „pentru fiert fasole și spălat pe cap”, [37]. Pe fața dinspre drumul Vișineștilor a ghizdului octogonal, se mai poate încă vedea, încrustată, un fel de cruce de arhanghel, specifică fântânilor șerbăneștene...

Fântâna din răscrucea Rasolanilor era părăsită, prin august 2022, și avea gura astupată cu ciment (v. Fig. 60, [19]). Dar părăsită mi-o amintesc și eu, de mai mult timp... Ea este amplasată la răscrucea drumului ce traversează Măgura cu fosta uliță a Vișineștilor, în apropiere de valea Bărbuicii.

Fântâna din poiana Rasolanilor, în august 2022, nu mai era funcțională, abandonată fiind între gunoaie și năpădită de bălăriile fostei poieni de la Ciotâroaia (v. Fig. 61, [19]), lângă podețul de peste Brăneasa. Pe vremuri, această fântână era o fântână cu cumpănă, mai târziu fiind transformată în ceea ce se vede, o fântână cu roată... Nuța Grigore (născută Vlad), copilărind și crescând în preajma acestei fântâni, își amintea, prin 2023, că aceasta „avea cea mai bună apă de băut; venea lumea de la mari distanțe să ia apă, căci fierbea și fasolea bine”, [28].

Fântâna din str. Rasolani (inv. 1080) – cum este numită în inventarul primăriei –, era în vecinătatea proprietății lui Nelu Pătrulescu (în 2008) și are alocată o suprafață de teren de 16 m2. Ea este, de fapt, fântâna de la capătul Rasolanilor. Că, pe vremuri, cum putem constata, în Rasolani au existat mai multe fântâni publice. În august 2022, această fântână (v. Fig. 62, [19]) era neîngrijită, invadată de lăstărișuri și de bălării, și nu prea părea a mai fi folosită, decât poate ca loc de întâlniri și de divan, că banca și masa sunt la locul lor. Alte amenajări, în afară de bancă și masă, nu s-au mai adus – se pare – acestei fântâni, după renovarea survenită în perioada 2007–2008, când primăria s-a implicat, cu bani și cu coordonarea lucrărilor, pentru toate fântânile publice agreate atunci a fi introduse în inventarul comunei.

Fântâna de la Popa Gică (v. Fig. 63, [40]) era amplasată, de fapt, la poalele Măgurii, în spatele grădinilor celor din Șoseaua Mare și  în vecinătatea gospodăriei lui Popa Gică, pe care îl vedem în fotografie. Era o fântână cu cumpănă, după cum se poate observa, fântână care a dispărut, încet-încet, după marile inundații din anii ’70, astupată fiind cu pământ. Astfel că, în octombrie 2019, ghizdul acestei fântâni încă mai zăcea ruinat, în mijlocul unei grămezi de gunoi (v. Fig. 64, [18]). Iar, în august 2022, fântâna dispăruse complet și pe locul acesteia se amenajase – în virtutea uzanței – platforma de gunoi a celor din Măgură (v. Fig. 65, [19]). Numai că, cei de la salubritate (probabil) au abandonat containerul de gunoi ceva mai la distanță de platforma destinată, că acolo s-a nimerit sau așa le-a venit lor mai bine...

Fântâna Consiliului Local (inv. 1016) este o fântână cu tuburi prefabricate din beton, cu diametrul de 30 cm și adâncimea de 7 metri, [3]. Ea a fost construită – se pare – în anul 2000, când a fost luată în evidența mijloacelor fixe ale primăriei, având o valoare de inventar de 4949,85 lei, [3] și este amplasată (probabil!) undeva în vecinătatea noului local al Primăriei Șerbănești.

Fântânile de la Sus. Șerbăneștii de Sus, sat numit înainte de 1864, Șerbănești-Negreni sau Negreni, avea – în 1942 – șase fântâni publice (9, în toată comuna Șerbăneștii de Sus), fântâni la care, spunea învățătoarea Ioana Șerban, „îngrijirea lasă de dorit”, [45]. Despre acestea și despre încă vreo două, omise sau apărute – probabil – ulterior, voi încerca să creionez, mai jos, câte ceva, atât cât am reușit să aflu, deocamdată...

Fântâna din crângul Negrenilor, acum dispărută, era situată, în 1942, pe undeva în apropiere de drumul ce merge la Slatina (v. Fig. 66, [45]), între strada Morii și strada Brazdei, străzi apărute ulterior. În Fig. 67 [16], se poate vedea cum arăta locația acestei fântâni prin august 2012; că din vechea fântână nu am reușit să mai identific nimic.

Fântâna de la fosta Primărie de la Sus era, încă din 2012, o fântână părăsită, nefuncțională (v. Fig. 68, [16]), situată pe str. Cordun, cam pe acolo pe unde, prin 1942, se afla (cu chirie) primăria fostei comune Șerbăneștii de Sus. La acea dată (august 2012), parcă ceva înscrisuri și desene se mai puteau desluși încă pe ghizdul acestei fântâni (v. Fig. 69, [16]). De remarcat că, dintre toate aceste înscrisuri, iese în evidență, îndeosebi, o cruce mare scrijelită în beton, un fel de troiță a fântânii... În aprilie 2023 (v. Fig. 70, [20]), într-un contrast straniu, fântâna aceasta, cu ulița din spatele ei și cu toate vecinătățile erau pustiite, ca după molimă, deși investițiile în infrastructură se vedeau și se simțeau la tot pasul...

Fântâna de la podul peste Dorofei era, în august 2012, o fântână nefuncțională (v. Fig. 71, [16]). Pe una dintre fețele acesteia (v. Fig. 72, [19]) este inscripționat, mare de tot, anul 1958, care ar trebui să fie anul când fântâna a fost renovată. Pentru că, altfel, această fântână era deja construită în 1942, ea fiind indicată în harta învățătoarei Ioana Șerban, hartă prezentată alăturat.

Fântâna de pe strada Mac Rădulescu, în august 2012, mai era încă o fântână funcțională, deși nu părea prea bine îngrijită și nici racordată cumva, ca alee de acces, la noua infrastructură rutieră (v. Fig. 73, [16]). Deoarece această fântână nu apare în harta învățătoarei Ioana Șerban, s-ar putea concluziona că ea a fost construită – cândva –după anul 1942.

Fântâna de la biserică, în august 2012, părea nefuncțională de ani buni, astupată fiind cu pământ (v. Fig. 74, [16]), iar, în aprilie 2023, încă mai rezista, ca simbol al unor vremi apuse (v. Fig. 75, [20]). Pentru că fântâna aceasta era construită înainte de 1942 [45] și aici se făcea, pe timpuri, sfințirea apei cu aghiazmă de Bobotează.

Fântâna din dealul bisericii, în august 2012, era funcțională și destul de îngrijită (ba, mai mult, i se adusese – recent – o îmbunătățire, prin supraînălțarea gurii, care rămăsese prea jos), iar, în aprilie 2023, părea deja aflată în conservare, având gura acoperită cu un capac improvizat, așa ca să fie (v. Fig. 76, [16] [20]). Această fântână, cu scripete, vălug și tuburi din beton de 30 cm, a fost construită prin anii ’70 și, ca urmare, ea nu apare în harta schematică a învățătoarei Ioana Șerban.

Fântâna din vechea vale a Dorofeiului ne oferea, în august 2012, o imagine câmpenească de toată frumusețea, ce reliefa utilitatea și trăinicia ei (v. Fig. 77, [16]). Ceva mai în jos de această fântână, la doar câțiva pași, trecea – pe vremuri – o veche buclă ocolitoare a Dorofeiului, acum dispărută, urmare a lucrărilor de regularizare efectuate de-a lungul anilor. Era, la acea dată (august 2012), ultima fântână cu cumpănă a șerbăneștenilor, ce mai rămăsese funcțională! Șapte ani mai târziu, în octombrie 2019, această fântână era încă funcțională, dar îi fusese înlocuită cumpăna, devenind o fântână cu scripete și roată (v. Fig. 78, [18])... De acum, copiii șerbăneștenilor o să ajungă să întrebe – precum, cu tâlc, zicea cineva mai deunăzi, [7]: „Ce este bățul acela?” Că, în aprilie 2023, fântâna părea deja dată uitării, o dată cu pustiirea gospodăriilor din imediata vecinătate (v. Fig. 79, [20]). Dar, demn de remarcat ar fi, totuși, că, o dată cu îndepărtarea furcii de lemn a vechii cumpene, în locul ei, susenii au pus o cruce metalică destul de înaltă și de rezistentă, o troiță de răscruce pe măsura puterilor lor. Și, prin 2019, această cruce era împodobită, după modelul celor de la Jos, cu un prosop, care nu prea-și găsea locul acolo, în bătaia vântului, că d-aia – probabil –, prin 2023, dispăruse, luat de vânt... 

Fântâna de la pădurea Benga este amplasată în imediata apropiere a drumului județean ce merge la Potcoava (DJ 546B), în valea Ivănesei. Ea era părăsită însă încă de prin 2012 – așa cum o putem vedea în Fig. 80, [16] –, dar pe lângă poiana ei se mai vedea încă un drum de acces în pădure, drum care, prin 2023, nu mai părea umblat de mult timp (v. Fig. 81, [20]).

Fântâna lui Caval (inv. 1087) este una dintre cele mai vechi fântâni ale comunei Șerbănești, fiind construită, în secolul al XIX-lea de către Hristudor Caracostea, ctitorul Bisericii de la Sus și întemeietorul satului Jarcaleți. Prin 1963, academicianul Dumitru Caracostea  spunea, în legătură cu bunicul său – Hristudor, poreclit Caval – că [25]: „Şi astăzi cine se va duce în satul Şerbăneşti-Olt şi va căuta fântâna care era la marginea curţii lui va afla – cred – că fântânii îi zice Fântâna lui Caval. Era fântâna zidită de el.” Cea mai veche fotografie a acestei fântâni (v. Fig. 82, [23, p. 81]) provine din arhiva de familie a lui Dumitru Caracostea și datează de pe la începutul secolului XX (circa 1910). În prim-plan, îi putem vedea pe Dumitru Caracostea și pe mama sa, Eufrosina Caracostea. Poza este făcută chiar în grădina casei boierești, de la Sus, unde locuia mama sa, îndeosebi vara. În spatele acestora, se pot vedea fântâna lui Caval, care era atunci o fântână cu cumpănă, precum și – în plan îndepărtat –, fostul conac al lui Hristodor Caracostea (zis Caval), cel care construise fântâna. Pe 20 iulie 2007, într-o zi de Sf. Ilie, această fântână se afla într-un proces de renovare, fiind acoperită și turnându-se ciment în jurul ei. Cineva a scris, atunci, această dată pe betonul proaspăt turnat, la intratrea în țarcul fântânii (v. Fig. 83, [32]). Tot atunci i s-a adăugat și acoperișul, după tipicul agreat de primărie, iar – ca particularități –, aduse, tot atunci, de suseni s-ar putea remarca: polata și tavanul din lambriuri de plastic alb (sunt puține fântâni tăvănite în Șerbănești!), troița din lemn, o bancă și o masă amplasate în exterior, spre stradă (v. Fig. 84, [31] și Fig. 85, [32]). S-au bucurat de toate aceste modernizări, la vremea aceea, în special tinerii, care se întâlneau aici și mai discutau de-ale lor, pe când internetul nu pătrunsese încă prea bine prin Șerbănești. Dar toate acestea au durat doar vreo 5–¬6 ani, după care, prin septembrie 2015, fântâna arăta jalnic, ca după un bombardament, și nu mai era funcțională. Un biet pisic, amărât și abandonat, păzea tristețea acestei fântâni istorice... Că – vrem sau nu vrem –, trebuie să recunoaștem că susenii și jacalețenii, deopotrivă, datorează boierilor Caracostea atât Biserica de la Sus, cât și Fântâna lui Caval. Și, chiar dacă fântâna aceasta, nu prea le mai este de folos acum, venind alte vremuri, ea ar trebui să rămână un monument istoric al comunei. Iar placheta memorială plasată pe ghizd, spre drumul Jarcaleților, așa cum nicio altă fântână din comună nu are, parcă înseamnă ceva... Din păcate, nu am reușit încă, din fotografiile disponibile, să descifrez ce scrie pe această plachetă metalică.

Fântâna Școlii de la Sus a fost construită în 1937 [46] și a fost folosită, îndeosebi, pentru uzul școlii. Era o fântână cu tuburi de 30 cm, scripete și vălug.  Prin august 2012 (v. Fig. 86, [16]), această fântână nu mai era funcțională, dar se mai vedea încă ghizdul ei, stând să cadă parcă... Acolo era însă locul ei, la granița dintre curtea școlii – unde copiii se jucau, și grădina școlii – unde copiii munceau...

Fântânile din Jarcaleți. Satul Jarcaleți, acum numit Strugurelu, avea, în 1942, potrivit învățătoarei Ioana Șerban, o singură fântână publică, [45]. Dar ei se foloseau, adesea, și de fântâna lui Caval, care era pe malul celălalt al Rogojinei, la suseni.

Fântâna de la Duduș (inv. 1089) este, probabil, chiar fântâna indicată de învățătoarea Ioana Șerban în monografia fostei comune Șerbăneștii de Sus, lucrare–manuscris elaborată în 1942. În 2008, când fântâna a fost luată în evidențele primăriei, alocându-i-se număr de inventar, a suferit și ultima renovare majoră. Ea se afla, atunci, în vecinătatea gospodăriei lui Andrei Rîcîială și avea alocat un teren în suprafață de 16 m2, [2]. 

Fântâna de la Bădălan era, prin anii ’60–’70, o fântână cu apă rece, bună de băut, pe care o țin minte de pe vremea când, elevi fiind, veneam pe jos, rupți de sete, de la muncile câmpului, trecând prin Jarcaleți.

Fântânile de la Buta. Satul Buta, aparținând o lungă perioadă de timp de comuna Șerbănești – sub mai multe forme de organizare administrativă –, are, cum spuneam și cu alte ocazii, o mare însemnătate în cunoașterea istoriei adevărate a șerbăneștenilor. Că, chiar și fântânile butenilor au fost făurite de aceeași meșteri fântânari și după același specific al zonei, după cum vom vedea. Ba, mai mult, o mulțime dintre aceste fântâni au fost construite în perioada 1908–1930, când comuna Șerbănești era o comună mare, formată fiind din trei sate mari: Șerbănești-Domnești, Șerbănești–Negreni și Buta. Să vedem însă, atât cât documentarea și propriile amintiri mi-au permis, cam care sunt fântânile publice ale butenilor!

Fântâna de la biserică, în aprilie 2023, nu mai era o fântână funcțională și nici prea întreținută, deși părea a fi în conservare, în preajma ei amenajându-se un loc de joacă (v. Fig. 87, [20]). Este numită așa pentru că este situată pe strada Bisericii și în apropierea Bisericii Buta. Însă, în 2013, această fântână se învecina – potrivit Primăriei Crîmpoia – cu gospodăria Aglaiei Apostescu [4, p. 18]. Asta, ca reper stradal numai, altfel această fântână este amplasată într-o poiană, la răscruce de drumuri. Este construită în 1929 cu tuburi din beton de un metru diametru, fiind prevăzută cu scripete și lanț. A fost renovată în 2008 și, în 2013, era (încă!) o fântână folosită de săteni, [4, p. 18]. Valoare de inventar a acestei fântâni, actualizată conform evaluării mijloacelor fixe din domeniul public la data de 31 decembrie 2011, era de 3.081,00 lei. Ce-ar fi de remarcat la această fântână e faptul că, după renovarea ei din 2008, a preluat foarte multe elemente constructive și de „podoabă” de la fântânile, tot atunci renovate, ale șerbăneștenilor, cum ar fi: acoperișul din tablă galvanizată cutată, polata pe care ei au realizat-o din lemn, împrejmuirea din plasă metalică sudată, platforma betonată, o troiță din lemn, bănci de lemn, atât în interior cât și în exterior (cât cuptinde!), icoane (tot așa) vreo șase (să fie, că – altfel –, în aprilie 2023, erau doar ceva intuitiv, fiind total degradate) și – nu în ultimul rând – o altă cruce, metalică și mai mică, fixată sus la coamă...

Fântâna de la Gacu, cum i se spunea prin anii ’60, (acum, fântâna de la Cioaie) a fost construită în 1929 și, pe vremuri, era o fântână cu cumpănă și ghizd din ciment cu diametrul de un metru, [4, p. 18]. În august 2012, aceasta era total nefuncțională – deși fusese transformată, de mai mult timp, într-o fântână cu vălug –, și se afla într-o stare lamentabilă, de paragină (v. Fig. 88, [16]). Cu puțin noroc însă, în iunie 2019, această fântână era frumos renovată și adăpostită într-un „foișor conceput de un profesor” (v. Fig. 89, [34]). Ea este situată pe strada Principală și se învecina, în 2013, cu proprietatea lui Florea Toma [4, p. 18]. Conform tradiției șerbăneștene, la această fântână avea loc, pe vremuri, udatul miresei. De aceea, este de presupus, că – în ședința din martie 2014 a Consiliului Local Crîmpoia –, despre această fântână era vorba, când se spunea că, în 2013, «s-a construit și amenajat “Fântâna mireselor” în satul Buta», [10]. De fapt, analizând mai cu atenție noua amenajare a acestei fântâni, e clar că nu avem de-aface cu un acoperiș de fântână, pur și simplu, ci cu un „foișor” făcut cu gust, încadrat peisagistic într-un decor rustic improvizat; totul făcut simplu, frumos, durabil și ieftin. Dar „foișorul” hexagonal, prevăzut fiind cu o cruce metalică, sus la coamă, a atras atenția butenilor într-o altă direcție, către o troiță a fântânii... Și, ca să pecetluiască cumva această nouă utilitate a fântânii, i-au „împodopit” rapid fețele foișorului, spre șosea, cu vreo 7-8 icoane... În rest, o restaurare demnă de toată lauda. 

Fântâna de la Pește este situată în cătunul Gorăneşti și, în 2013, se învecina cu gospodăria Profirei Popescu, fiind încă o fântână în uz, [4, p. 18]. Era, la origine, o fântână cu cumpănă și tuburi cu diametrul de un metru, fiind realizată în anul 1929, [4, p. 18]. Valoarea de inventar a acesteia, actualizată conform evaluării mijloacelor fixe din domeniul public la data de 31 decembrie 2011, era de 1.566,00 lei.

Fântâna de la Dragnea era, în 2013, nefolosită și era situată, cu acces din drumul sătesc (strada Rozelor), în vecinătatea gospodăriei lui Marin Dragnea, [4, p. 18]. A fost, la origine, o fântână cu cumpănă și tuburi cu diametru de un metru, construită în 1929, [4, p. 18]. Deși nu mai era funcțională, fântâna se afla încă în evidențele Primăriei Crîmpoia, având valoarea de inventar, evaluată la finele anului 2011, de 1.566,00 lei.

Fântâna de la moară era, în 2013, o fântână încă în uz și se situa în vecinătatea gospodăriei lui Marin Toma, [4, p. 18]. Este construită în 1929, are tuburi cu diametrul de un metru și scripete cu lanț și ciutură, [4, p. 18]. Valoarea de inventar a fântânii, evaluată la finele anului 2011, era tot de 1.566,00 lei (așa s-a nimerit!).

Fântâna școlii de la Buta este construită în 1930 și este înregistrată în inventarul comunei Crîmpoia în 2013, ca bun ce aparține domeniului public al comunei Crîmpoia, [4, p. 17]. Este amplasată în curtea școlii, are diametrul de 30 cm și este prevăzută cu hidrofor [4, p. 17]. În mod paradoxal, valoarea de inventar a acestei fântâni, a fost estimată, la finele anului 2011, tot la 1.566,00 lei!

Fântânile de la Momiceni. Cândva, Momicenii era un mic sat subordonat fostei comune Șerbăneștii de Sus. De aceea, este important să amintim aici și fântânile, cu un specific mai aparte, ale acestui dosit sat, acum dispărut. 

Fântâna de la Conac, prin anii ’65–’66, potrivit scriitorului bărcăneștean Costel Vasilescu-Dodină, se mai afla încă, în spatele fostului conac de la Momiceni (v. Fig. 90, [13]). Aceasta era o fântână cu burduf, „adică o fântână cu gura largă, la mare adâncime (era pe deal) din care apa se scotea cu un hârdău cu capacitatea de vreo 10 - 15 găleţi legat de un cablu prins în tânjală şi tras de o pereche de boi” [50]. I se zicea fântână cu burduf deoarece, pe vremuri, în loc de hârdău, se folosea un burduf confecționat din piele. Ea fusese construită – se pare – de Ioan E. Momiceanu, în decursul secolului al XIX-lea, ca sursă de apă pentru conac și pentru ferma sa de animale. Dar de conac, nu te prea puteai apropia oricum, că te luau câinii în primire, de departe... În plus, după cum spunea Costel Vasilescu-Dodină, la acestă fântână „prindeai ... greu rând, fiind în permanenţă folosită pentru nevoile conacului, iar slujitorii nu erau întotdeauna îngăduitori”, [52, p. 101]. Că el copilărise, cum îmi spunea adesea, pe acolo, prin jurul conacului...

Fântâna din valea Bungetului, tot potrivit consemnărilor cvasi-șerbăneșteanului Costel Vasilescu-Dodină, era asemănătoare cu fântâna de la Conac și, în perioada interbelică, se afla undeva, mai în jos de conacul de la Momiceni (v. Fig. 90, [12]), „spre sud, cam pe firul Bungetului, iar apa se căra sus cu sacaua” [50]. Din această fântână se asigura, printre altele, și udatul grădinii conacului Momiceni, atunci când heleșteul de pe valea Bungetului seca din cauza secetei prelungite.

Fântâna de la Crac era, prin anii ’70, o fântână funcțională situată pe Valea Cracului, fântână cu gură largă și roată, foarte utilă atât șerbăneștenilor cât și vîlcelenilor ce munceau vara prin acele locuri. Prin 2019, scriitorul Costel Vasilescu spunea, despre această fântână, că: „pe Valea Crac, porţiunea vîlceleană, a existat până în zilele noastre o fântână, specificată şi în inventarul moşiei Momiceni, întocmit la anul 1924”, [52, p. 38]. Locația fântânii de la Crac, aflată, acum, pe teritoriul comunei Vîlcele, este ilustrată în Fig. 91, [13]. La ea nu am mai ajuns, acum...

Fântâna de la Crângulețe, tot prin anii ’70 – de când îmi amintesc eu, era o fântână funcțională, asemănătoare cu cea din Valea Cracului. Ea era amplasată în Valea Eleșteului, în zona numită Crângulețe, pe partea dreaptă  a drumului ce mergea la conacul de la Momiceni. Acum, în 2024, acel drum se pare că a fost deplasat ceva mai spre nord, astfel încât fântâna nu mai este la margine de drum... Tradiția spune că, pe vremuri, această fântână se mai numea și fântâna stejarului, [43]. Ea se află acum, ca și atunci, pe teritoriul satului Șerbănești (v. Fig. 90, [12]), dar fiind în zona adiacentă Momicenilor, la circa un kilometru de fostul conac și la vreo 700 metri de hotar, am inclus-o aici. Și asta, mai ales pentru faptul că nu prea am înțeles, deocamdată, cum a fost cu delnița dintre Șerbănești și Momiceni, despre care încă se mai vorbea prin 1941, [22]. Colaboratorul meu statornic, Nicolae M. Raicu, ajuns în zona Momicenilor prin primăvara anului 2024, a făcut și câteva fotografii ale acestei fântâni, fotografii de o însemnătate documentară deosebită, după cum vom vedea. Așadar, în martie 2024, fântâna de la Crângulețe încă mai exista, dar era complet nefuncțională, lipsindu-i sistemul de scoatere a apei (v. Fig. 92, [42]). Se poate lesne constata că aceasta a fost, totuși, o fântână temeinic construită, făcută să reziste. Ca prim detaliu surprins de Nicolae Raicu (alias Nicu lu’ Bilă), se poate observa că fântâna aceasta a fost construită în 1938  sub semnul sfintei cruci (v. Fig. 93, [42]). Tradiția creștină spune că „în viaţa de dincolo omul va fi lovit de o sete năprasnică” și, ca urmare, „pentru ostoirea setei celui dus se pune această cruce”, [24, p. 350]. La Șerbănești, această cruce, din motive de sărăcie și trăinicie, s-a inscripționat, adesea, pe ghizdul fântânii, nu a fost o cruce separată, din lemn sau piatră. Într-un alt detaliu, pe o altă față a ghizdului octgonal, se poate citi și numele „maistorului”, adică al fântânarului, care a construit această fântână, (v. Fig. 94, [42]). Acesta se numea Constantin Gârțoman, ajutat fiind de Gogu G. Gârțoman. De fel, aceștia erau – se pare – din fosta comună Buzești (acum, Corbu), jud. Olt. Dintre numele șerbăneștenilor care au contribuit la realizarea acestei fântâni se remarcă (alături de fântânari), Traian L. Dinu (alias Traian a-lu’ Lișcă, din Dealul Papii), acesta fiind, probabil, cel care a contribuit și a stăruit cel mai mult la realizarea acestei fântâni. Se mai disting, de asemenea, pe celelalte fețe ale ghizdului (cu aproximație), următoarele nume (v. Fig. 95 și Fig. 96, [42]): Marin F. Neagoe, Ștefan Gheoca, Marin Ghioca, Codin Cocoșatu... De remarcat ar fi faptul că pe această fântână, veche de aproape un secol, înscrisurile, deși sunt realizate prin incrustare de mai multe mâini, mai pot fi încă deslușite, în bună parte.

Fântâna din Catargia era, în august 2012, o fântână părăsită (v. Fig. 97, [16]. Și părăsită era de ani buni. Patru ani mai târziu, în 2016, regretatul Costel Vasilescu îi făcea câteva fotografii mai de aproape (v. Fig. 98, [51]), încercând – totodată – să descifreze înscrisurile de pe ghizdul betonat [51]: „...dinspre şosea, scrie: Făcută în Anul 1930, luna Iulie 19, Ad. 37 Metri.” Ulterior, și cu un alt scris, mai puțin proeminent, cineva a adăugat „numele ELENA şi încă ceva [...] Sigur vorbim despre Elena Toma.”,  [51]. Iar Elena Toma (măritată cu Mihu Toma, din Severin) era fiica Kirei Caracostea – Bălan, care s-a căsătorit cu Hristudor Volga. Kira era, la rândul ei, fiica lui Gheorghe Caracostea Bălan. Deci și această fântâna se datorează, ca și fântâna lui Caval, tot moșierilor Caracostea. Că, trebuie știut, în perioada interbelică, Elena Toma avea conac construit în apropierea acestei fântâni de mare adâncime, dar și pădure și heleșteu pe valea Catargia. Moșia pe care ea o deținea aici, ca moștenire de familie, se numea Momicenii de Sus și aparținea de fosta comună Șerbăneștii de Sus. Acum, această fântâna se află pe teritoriul comunei Vîlcele, pe partea dreaptă a drumului județean ce merge la Slatina (DJ 546A), aproape de locul de unde izvorăște Bungetul și de pădurea Momiceni.

Credințe și tradiții despre fântâni. Pentru că, în vremurile vechi, fântâna era considerată un loc ceva mai deosebit, dominat fiind de puteri mistice, în jurul său s-au urzit o mulțime de credințe și tradiții, care de care mai interesante, diferind – uneori – de la un sat la altul. Voi enumera și detalia, în continuare, câteva dintre acestea, atâta cât mi-a fost dat să le trăiesc sau să le descopăr pe parcursul documentării.

Udatul miresei este un vechi obicei ce avea loc la anumite fântâni din sat, aflate mai în centru, în locuri mai de vază, că nu fântâna conta. Despre udatul miresei la Sus, învățătoarea Ioana Șerban scria, în 1942, că [45]: „Duminecă dimineața zice că udă. Ia lăutarii, împreună cu fetele și băieții pleacă la fântână cu găleata purtată de ea și de un băiat. La fântână băiatul îi umple găleata de apă, iar mireasa cu o chită de busuioc stropește în 4 părți și pe urmă lovește găleata cu piciorul vărsând-o. Acest lucru se face de 3 ori și pe urmă umple găleata și o duce acasă.” La fel se proceda și la Jos, desigur. Fântâna unde urma să aibă loc acest obicei era aleasă dinainte de mireasă, dar și traseul pe unde urma să treacă alaiul nunții ce mergea sau venea de la udat. Acest obicei cu „căratul apei de la fîntînă” se crede că este, pentru familia ce atunci se întemeia, „simbolul belșugului”, [26, p. 78].

Aruncatul banilor după mort este un alt obicei practicat la Șerbănești. Mai precis, „la fiecare răspântie de drumuri și fântână” se aruncă monezi, după care se înghesuiau, îndeosebi copiii, ca să le adune imediat de pe jos. Și asta, potrivit tradiției, se făcea „pentru a avea cu ce să plătească pe lumea cea veșnică”, [45]. Adică, ar avea legătură cu „călătoria sufletului” spre lumea cealaltă, cu acești bani plătindu-se „vămile văzduhului”, [15].

Aruncatul de pelin și frunze de nuc, de Rusalii, în dreptul fântânilor, de către femeile ce mergeau, de cu zori (înainte de cântatul cocoșilor), la biserică, la tămâiatul morților și la împărțit în cimitirul satului, era un alt obicei specific locului. Și se făcea așa ca să îndepărteze duhurile rele, pentru că tradiția spune că, în noaptea de Rusalii, pe deasupra și în jurul fântânilor joacă ielele. Iar „ielele, în imaginația poporului, sunt nişte spirite femeieşti, făcătoare de rele, cari se numesc [de fapt] Rusalii”. Dar acestea sunt „aşa de periculoase, încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema”. Că d-aia, „obișnuit, ele se exprimă numai prin pronumele Ele [de unde, denumirea iele] sau Dânsele”, [41, p. 20]. Ori, tot potrivit tradiției, pelinul alungă relele, iar frunzele de nuc simbolizează limbile de foc ale Sfântului Duh coborâte peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime.

Iordănitul fetelor era un obicei practicat la Șerbănești în ziua de Sf. Ion, obicei pe care eu nu l-am mai apucat, când „tinerii invitau fetele la fântână până la răsăritul soarelui și le stropeau cu apă (le iordăneau), iar după-amiaza se organizau petreceri la cei care purtau numele sfântului”, [29, p. 182]. Iar fata care nu era „iordănită", rămânea „posomorâtă, considerându-se că n’o iubește nimeni”, [1, p. 3].

De la crucea fântânii la troiță. Șerbăneștenii, o spun din propriile amintiri dar și dintr-o documentare asiduă de câțiva ani buni, nu au avut, pe vremuri, un cult deosebit al troițelor. Pe la 1907, erau, totuși, la modă crucile de hotar, care am putea spune că, prin grandoarea lor, erau o formă aparte de troiță. În harta militară a zonei Șerbănești, ridicată în acea perioadă de început de veac, sunt reprezentate, de exemplu, vreo trei astfel de cruci, [21]: pe drumul Slatinei, la ieșirea din sat; pe drumul Drăgăneștilor, în dealul Bungetului, aproape de hotarul cu Momicenii de-altădată și pe drumul Momicenilor, unde începeau Crângulețele. Iar, când vorbesc aici despre crucile de hotar, parcă ar trebui să fac și ceva precizări. În primul rând, hotarul în cauză era, de fapt, limita dintre două „moșii” (proprietăți) învecinate, adică se dorea ceva monumental, care să nu mai aibă moarte (vorba vine!) în loc de un simplu țăruș. În al doilea rând, crucile acestea erau ridicate pe câmp și la drumul mare, ele fiind menite, ca și troițele de hotar de prin alte părți ale țării, să apere de primejdii pe cei ce le ridicau. Că tot o primejdie era și cearta pe răzor cu vecinul, de pildă... În plus, nu oricine își permitea să ridice o asemenea cruce falnică și trainică! Însă aflaseră ei, sătenii, că e bine să ridici o biserică, precum marii boieri, și – neavând atâția bani – măcar o cruce, care să rămână în urma lor, „nu doar casa, copilul și copacul din gradină” [44], se merita, parcă... Așa, de pildă, îmi amintesc că, prin anii ’60¬–’70, mai dăinuia încă, în dealul Bungetului – lângă drumul Drăgăneștilor, o astfel de cruce, numită crucea lui Fănică. Era confecționată din lemn de salcâm și avea o înălțime de peste 3 metri, astfel încât, când te apropiai de ea, acolo în mijlocul câmpului, îți inducea un sentiment sacru amestecat – de plecăciune, teamă și supunere, deopotrivă. Altfel, atât la Jos cât și la Sus, troițe de fântâni nu prea au existat până acum, în mileniul III! În schimb, când s-a nimerit, atunci când s-a construit fântâna, câte un maistor-fântânar mai școlit sau câte un sătean-lucrător mai răsărit, pe ghizdul proaspăt sclivist, se desena o cruce de arhanghel (cruce ridicată), semn creștinesc al jetfei.

Ei, dar spuneam că ceva s-a întâmplat, după anul 2000! Șerbăneștenii începeau să fie mai puțin săraci, dar și mai umblați prin lume. Așa apărea, la Sus, prin 2012, prima troiță de răscruce (v. Fig. 99, [16]), fără fântână, dar construită după toate regulile, cu mult har și mulți bani... Această troiță de la răscrucea Metaltrans (pe dreapta, cum mergi spre Jarcaleți) venea însă ca o replică severă la ceea ce se întâmplase cu multe dintre fântânile publice recent renovate ale șerbăneștenilor. O fi nevoie însă acum, în mileniul III, de atâtea troițe?! Că drumurile, ca să ajungi la biserică, să aprinzi o lumânare și să te închini, nu mai sunt – totuși – pline de noroaie, ca altădată...

Concluzii. Fântânile șerbăneștenilor au fost, pe vremuri, izvor de viață, de bucurie, și de nesecată speranță. În plus, venită din adâncuri, „apa înseamnă viață, regenerare, purificare, iar fântâna este, în lumea satului, şi un loc al relaţiilor sociale”, [47]. În 1942, pe când existau două comune: Șerbăneștii de Jos (formată din satele Șerbănești-Domnești și Buta) și Șerbăneștii de Sus (formată din satele Șerbănești-Negreni și Jarcaleți), o inventariere a fântânilor publice ne arată că exista un număr de 42 de fântâni, la Jos [27], și alte 7 fântâni, la Sus [45]. În total, peste toate cele 4 sate erau, așadar 49 de fântâni publice. Prin această lucrare, am reușit să identific ceva mai multe fântâni, diferența aceasta fiind explicabilă prin includerea aici și a Momicenilor, precum și a fântânilor de pe câmp și a celor mai recent apărute, urmare a dezvoltării economice ulterioare a comunei și a extinderii continue a vetrelor de sat, chiar și în perioada comunistă... Din păcate, tot dezvoltarea economică, a condus – o dată cu introducerea rețelei de apă potabilă în comună –, la părăsirea rapidă și la uitarea nedreaptă a majorității fântânilor pulice. Ca urmare, fântâna cu cumpănă, de exemplu, a devenit deja o amintire, deși aceasta era – pe vremuri – soluția constructivă cea mai des întâlnită, specifică, îndeosebi, fântânilor de pe valea Dorofeiului, care nu aveau adâncime mare. Un prim val al părăsirii fântânilor publice fusese însă iscat de înmulțirea fântânilor din curțile șerbăneștenilor, o dată cu dispariția animalelor de tracțiune, cu care împărțeau, adesea, apa.

Tradiția, ca lege nescrisă a comunității, ne-ar obliga, totuși, să avem grijă de toate aceste fântâni publice, ca și urmașii noștri s-apuce să le vadă măcar, dacă celelalte obiceiuri se vor stinge cumva, ușor-ușor... Iar situațiile de urgență, prin lege scrisă, ar trebui să ne oblige la întreținerea acestor fântâni, ca soluție alternativă de apă potabilă, în caz de... „Doamne ferește!” De aceea, luând în calcul această a doua obligație a noastră, ca cetățeni, nu prea este corect să considerăm că „fântâna nu mai este actuală decât dacă este înțeles contextul tradițional, altfel devine un obiect nefuncțional, inutil, perimat”, [30, p. 10]. O hartă a fântânilor șerbăneștene de-altădată (v. Fig. 100, [14]) ne arată, totuși, că din cele 65 de fântâni identificate de mine, deocamdată, circa 15% au dispărut definitiv, alte 31% sunt nefuncționale ori părăsite de ani buni și doar vreo 54% mai sunt în uz. Dar tendința este clară, de împuținare a acestora din urmă, până spre zero... Și, de aceea, parcă trebuie făcut ceva. Să nu uităm: Fântâna este, totuși, singura soluție alternativă pentru aprovizionarea cu apă, în te miri ce situații disperate!

Craiova, 1 iulie 2024