Școala de la Sus

Școala din satul Șerbăneștii de Sus, căreia șerbăneștenii îi zic, simplu, Școala de la Sus, are un trecut norocos, am putea spune, atâta timp cât ea are o monografie proprie scrisă încă din anul 1942 [1]. Cât despre prezentul și viitorul acesteia, rămâne să vedem și să auzim!

Istoric. Învățătorul Grigore Șerban, în lucrarea sa monografică dedicată Școlii de la Sus, spunea că 1): ”Înainte de a fi școală în acest sat, copiii învățau carte la școala Șerbăneștii-de-jos. Iar în vremurile mai înaintate învățau numai citirea și scrierea cu ajutorul preoților și cântăreților dela biserică.”

Potrivit reperelor cronologice indicate în site-ul Școlii Gimnaziale ”Dumitru Popovici”, ”în 1925 s-a dat în folosinţă [în] satul Şerbăneşti de sus un alt local de şcoală cu două săli de clasă şi cancelarie[2]).  Pe de altă parte, în lucrarea monografică dedicată fostei comune Șerbăneștii de jos, învățătorii Ghimișescu (soț și soție), referindu-se la realizările Comitetului școlar consemnau că ”activitatea comitetului s’a reliefat între anii 1925 – 1928 când s’a construit cele 2 localuri de școală dela Șerbăneștii de sus și Buta” [3]). Adică localul actual al Școlii de la Sus s-ar fi realizat în perioada 1925 – 1928. Într-un alt context însă, aceiași învățători se contrazic puțin, în ce privește perioada de realizare a acestei școli, spunând că 3):  ”În timpul campaniei de construcții școlare din 1922 la 1924 s’ar fi putut adăuga cel puțin 2 săli la actualul local [al Școlii Vechi, n.a.], dar pentru că atunci aparținea de această comună și Șerbăneștii de sus și Buta s’au construit 2 localuri unul pentru Șerbăneștii

Fig. 1. Primul plan de situație al locației propuse pentru Școala de la Sus

de sus cu 2 săli de clasă și altul pentru Buta cu una sală de clasă. În acest fel s’au satisfăcut nevoile de atunci în detrimentul școalei Șerbăneștii de jos.” Iar în lucrarea monografică a profesorului Dumitru Ilie 7), citându-se Anuarul Județului Olt - 1935, se spune că ”în 1902 s-a construit local pentru școala din Șerbăneștii de Sus, cu 2 săli de clasă și cancelarie”. Păi care-o fi, totuși, adevărul? Vom vedea imediat cam cum au stat lucrurile...

Locație. Când s-a pus problema construirii unui local propriu de școală la Șerbăneștii de Sus, prin 1896 [4]), locația aleasă era una puțin diferită de cea actuală, așa cum rezultă din planul de situație din Fig. 1 [5]).

Față de această locație propusă, avizată de inginerul Calluda, am putea face următoarele observații:

1.       Terenul ce era alocat pentru clădirea școlii avea o suprafață de 2408 m2 (43 m x 42 m) și era amplasat la 66 m distanță față de ”Callea Vecinală” (actualul drum județean ce merge la Potcoava), adică undeva în spatele actualei locații a grădiniței de la Sus;

2.       Dincolo de acest teren ce era destinat școlii se afla, la acea vreme, o ”stradă comunală”, care acum nu mai există sau poate era doar un drum de servitute destinat accesului la proprietatea lui Tudor Ivașcu, de la care urma, probabil, să se achiziționeze terenul; că celălalt vecin, dinspre vest, Nicolae Smaranda, avea acces - ca și viitoarea școală ce ar fi urmat să se construiască aici - din ”Șosseaua Comunală”, adică din strada care există și acum între clădirea școlii și clădirea grădiniței de la Sus...;

3.       Deoarece terenul destinat construirii școlii se învecina spre est cu proprietatea preotului Alexandru Nițulescu, suntem îndreptățiți să credem că acest plan de situație ar data din perioada 1897, când Ministerul Instrucțiunei Publice luase hotărârea de a construi un local de școală la Șerbănești de sus ”după cum spune legea[6]), știut fiind că Alexandru Nițulescu devenise preot la Biserica de la Sus din 1883 [7]) iar, în harta militară ridică în teren în 1907, gospodăria acestuia apare deja bine conturată și dezvoltată, în locul unde se află acum grădinița (v. Fig. 2 [8]));

4.       Pentru grădina școlii, se propunea un teren în suprafață de de 1200m2, teren ce se afla pe locul actualei Școli de la Sus, numai că era mult mai mic și avea o deschidere la strada principală (actual, str. Dumitru Caracostea) de numai 5 metri...;

5.       Terenul pentru grădina școlii urma să fie cumpărat, donat sau expropriat de la Gheorghe Rădulescu și se învecina, spre vest, cu locuitorul Stancu Mărgineanu;

6.       În colțul din dreapta-jos al planului de situație în cauză, dobândit prin intermediul aceluiași distins colaborator - prof. Ion D. Tîlvănoiu din Găneasa, director al Asociației Culturale ”Memoria Oltului”, într-o nota-bene (N.B.) inginerul hotarnic făcea următoarea mențiune: ”Terenul pentru clădire prezintă uă sup. plană horizontală și este sănătos pentru fundațiuni5);  adică totul era garantat, calculat și verificat, nu glumă...

Numai că ceva s-a întâmplat între timp, că școala s-a construit, până la urmă, în locația actuală, adică acolo unde fusese prevăzut terenul pentru grădină, numai că Gheorghe Rădulescu a trebuit să cedeze ceva mai mult loc, decât cei 1200 m2, prevăzuți în planul inițial, și o deschidere la strada principală mult mai mare...

Peste vederea din satelit (v. Fig. 3 [9])) am încercat să figurez, de asemenea, amplasamentul propus, inițial, pentru Școala de la Sus, amplasament care, de la bun început, a fost astfel ales încât să deservească și satul Jarcaleți (acum, Strugurelu), în marginea de sud-est a satului Șerbăneși de Sus.

Școala de la Sus n-a avut un loc rezervat, ”atât pentru construcție, cât și pentru grădină, nici prin reforma agrară din anul 1921. Toți fruntașii comunei poartă vina, pentru că nu s’a găsit nimeni să ceară celor însărcinați cu parcelarea moșiilor boerești să reserve un loc pentru școală. Locul pe care este azi școala e luat mai mult prin abuz, dela înv. C. Nițulescu și locuitorul Constantin Petrescu, de meserie administrator de moșie. Cred că vina morală apasă mai mult asupra învățătorului Constantin Nițulescu, fiindcă deși originar din acest sat, în perioada când se putea făcea ceva pentru școală, a preferat să lase satul natal și să se ducă învățător în comuna Șerbăneștii-de-jos, ca în anul 1926, când școala se găsea ridicată, să se transfere la această școală.1) Poate că și acesta a fost unul dintre motivele pentru care construcția localului de școală a fost tărăgănat atâta amar de vreme, după cum vom vedea…

Fig. 4. Vecinătățile Școlii de la Sus în 1944

În 1942, terenul aferent Școlii de la Sus, era caracterizat astfel 14): ”Curtea are suparafața de 1500 m.p., servind și ca teren de recreație. Grădina are suprafață de 2000 m.p. Parte din ea este plantată cu pomi, iar restul se cultivă cu legume. Și curtea și grădina sunt împrejmuite cu gard de ulucă.” Prin 1944, acest teren avea vecinătățile indicate în Fig. 4 18) iar, în 2011, avea o suprafață de 3427 m2 și următoarele vecinătăți 13): N - DC 52, E - DJ 546B, S - Militaru Laurențiu și V – Turlea Marin. Comparând vecinătățile din Fig. 1 cu cele din Fig. 4, se poate vedea efectul trecerii timpului...

Fig. 5. Amplasamentul Școlii de la Sus în 1944

Se poate observa, de pildă, că proprietarul caselor preotului Alexandru Nițulescu devenise, în 1945, Constantin Rădulescu... Și că nu e nicio greșeală ne-o confirmă și harta comunei Șerbăneștii de Sus, realizată, în aceiași perioadă, de aceiași iscusită învățătoare, Ioana Șerban (v. Fig. 5 18)).

Începuturile învățământului. Potrivit lucrării monografice a profesorului Dumitru Ilie, «școala din comuna Șerbănești de Sus a fost înființată în 1898-1899 cu 3 clase, funcționând cu chirie într-o clădire insalubră: ”un coteț de o cameră, cu o suprafață de 12 mp așezată pe gârliciul unei pivnițe, cu pământ pe jos”, așa cum o descrie învățătorul Grigore Șerban în ”Monografia Școlii din Șerbănești de Sus” realizată ca lucrare de gradul I.»7) Raportându-ne însă la monografia amintită, a învățătorului Grigore Șerban, lucrurile sunt prezentate, totuși, puțin diferit și, pentru edificare, se poate consulta lucrarea menționată, care este publicată integral într-o anexă a enciclopediei, intitulată ”Documente vechi – 1942”. În primul rând, pasajul citat mai sus se regăsește sub o altă formă, fiind preluat, probabil, dintr-un alt document ori referință documentară; în schimb, învățătorul Grigore Șerban face următoarele mențiuni, în legătură cu începuturile învățământului la Șerbăneștii de sus 1):

«Școală prima dată în această comună s’a înfințat în anul școlar 1898-1899. Act scris nu se găsește, doar actele referitoare la frecvență. Locuitorii ”Ion Micu și Tănase Stoica” primul de 58 ani și al doilea de 62, mi-au spus că a[u] învățat prima dată în anul sus numit. Efectiv școala avea 16 elevi. Localul de școală în care funcționa era închiriat. Se afla pe locul unde azi locuește Gheorghe M. Ilie și era proprietatea unui anume Cojocaru. Învățător a fost preotul Alexandru Nițulescu. Localul era cât se poate de primitiv, fiind acoperit cu stuh. Regulele de care să se țină seama la alegerea localului cum sunt: higena localului și locul unde este clădită prea puțin conta.

Chiar în anul școlar 1898/1899 a fost înlocuit preotul Alexandru Nițulescu cu învățătorul suplinitor Ion Popescu. Acesta raportează că școala s’a mutat în noul local, cu raportul din 6 Noembrie 1898. Care o fi fost acel local, nu se poate ști că în localitate alt local propriu pentru școală nu este, decât cel care există azi și este făcut după anul 1924.

Din cercetările făcute prin oamenii mai bătrâni, reese că ar fi fost casa unui locuitor care se chema Turcu. Camera era așezată pe o pivniță, de mărimea 4 m lungime cu 4 lățime. Acestea mi le-a confirmat locuitorul Ioniță Turcu, descendent al proprietarului, de 65 ani. Întreținerea școalei era foarte neglijată fiindcă la 13 Noembrie 1898, învățătorul Ion Popescu face intervenție la suprefectul plășei Șerbăneștii-de-jos, ca să se dea ordin să se înscrie în bugetul primăriei suma de 120 lei, fiindcă la această dată școala era nevăruită și fără lemne de foc. Obligativitatea se aplica prin amendarea elevilor ce lipseau. Listele de amenzi se înaintau mai întâiu la revizoratul școlar, aceasta reese din raportul făcut de învățătorul Ion Popescu la revizoratul școlar la data de 1 Decembrie 1898.

În vacanță școala trebuia să fie condusă de cineva, chiar dacă învățătorul pleca undeva. Aceasta reese din raportul făcut la 2 Iulie 1899 de învățătorul Ion Popescu, notarului comunei Șerbăneștii-de-sus, prin care i se spune să se ocupe de corespondența școalei. Notarul se chema Ștefan Popescu. Cred că aceasta era dispoziție generală luată de minister, fiindcă se anunța revizoratul școlar că s’a încredințat conducerea școalei, notarului comunei, prin raportul № 14 din Iulie 2. Revizor la această data era Mihalcea. A dat circulara № 95, prin care comunică anumite ordine școalelor. O menționez, fiindcă dă numărul învățătorilor din acea vreme, care se ridică la 109.

La 18 Octombrie 1899 se schimbă învățătorul Ion Popescu, care trece la Șerbăneștii de jos și care este înlocuit cu I.M. Rădulescu. Tot în acest an revizoratul școlar pune în vedere dirigintelui că dacă localul de școală nu corespunde cerințelor, să ia materialul să se mute în casele d-nei Eufrosina Caracostea, mama actualului profesor, fost ministru al Educației Naționale, D. Caracostea. Amenzile se dau acum și după starea materială a locuitorilor – așa reese din amenzile date de diriginta Zoe Hălmagheanu învățătoare suplinitoare.

În anul școlar 1899/1900 populația școlară se prezenta astfel:

-         Înscriși                                                30 elevi

-         La morți, retrași și neregulați               13 elevi

-         Frecventat regulat                               15 elevi

-         S’au prezentat la examenul particular 2 elevi

-         Au promovat                                       11 elevi»

Din aceste ultime date referitoare la ”populația școlară” din 1899/1900 și avându-se în vedere dimensiunile camerei închiriate, nu s-ar putea deduce, în nici un caz, că școala ar fi funcționat, de la bun început, cu 3 clase... Și, în acest context, trebuie avută în vedere și mențiunea făcută de autorul citatului de mai sus, cum că ” Populația școlară nu cuprindea pe toți copiii în vârstă de școală, prin faptul că din cercetarea scriptelor referitoare la frecvență, nu există nici o fată înscrisă.” 1)

Construcția școlii. După cum aminteam și ceva mai sus, aprobarea de la minister pentru construirea unei școli la Șerbăneștii de sus exista încă din 1897, așa cum rezultă dint-o adresă a Prefecturii de Olt, care făcea demersuri și venea cu argumente ca această școală să se construiască la Șerbăneștii de jos deoarece ”populațiunea școlară a comunei Șerbănești de Jos este de 300 copii, după cum se vede notat chiar în ordinul D-voastră № 2031 din 3 Decbre 1896, că localul actual de școală este absolut neîncăpător nu numai pentru această populațiune dar mai ales că la această școală vin și copii din comuna Șerbănești de sus, situată în cea mai imediată apropiere, (nici 800 metri distanță), ceea ce face ca construirea unui local în Șerbănești de sus să fie chiar cu totul inutilă. Cât despre copii[i] din cătunul Jarcaleți, de la comuna Floru, și acesta nefiind situate de cât la depărtare de 2 ½ kilometri, mergerea lor la școala din Șerbănești de Jos nu poate presinta absolut nici un inconvenient” 6). Se exagera, bineînțeles! Însă răspunsul Administrației Casei Școalelor avea să fie unul foarte ferm: ”Ministerul, care cunoasce legea, care are datele statistice necesare și cunoasce îndestul împrejurările, și care are și răspunderea, este singur în drept a decide asupra acestor cestiuni. Menținem dar hotărârea luată și amintim din nou D-lui Prefect că pentru comune clădirea școlilor este o obligație pe care Șerbănescii de Sus ar trebui să o îndeplinească, dându-i-se pentru aceasta [încă] o decime, care e afectată esclusiv școlii, după cum spune legea. Prin urmare se menține decizia. La Șerbănescii de Jos se va face construcția atunci când îi va veni rândul.” 6)

Această situație de decizie luată, proiect demarat și fonduri alocate parțial a durat însă vreun sfert de veac, până în 1922, când a venit, ca ministru al Instrucțiunii Publice, doctorul Constantin Angelescu, ”om al școlii și al culturii” a cărui deviză era ”Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească![10]). Campania de construire de școli a fost demarată de acest ministru în primăvara anului 1922 [11]), imediat după instalarea sa la conducerea ministerului. Calitățile acestuia, de bun organizator în domeniul construcțiilor școlare, avea să-i aducă, mai târziu, vestita poreclă de ”doctorul cărămidă” 11) sau ”ministrul cărămidă” [12]). Se spune că în timpul mandatului său (19 ianuarie 1922 - 29 martie 1926) ”s-au construit 4007 şcoli primare noi11). Iar învățătorul Grigore Șerban consemnează în monografia sa dedicată Școlii de la Sus că, într-adevăr,  ”Dela acest timp au început să se strângă materialele pentru construirea actualului local de școală. S’a creiat un comitet local de construcție, în fruntea căruia era I. Șnaider, care era și primar al comunei Șerbăneștii-de-jos, de care aparținea și Șerbăneștii-de-sus.” 1) Și același sârguincios învățător menționează, în continuare, în legătură cu construirea școlii, că 1): ”Învățător în această vreme era actualul preot Gheorghe Popovici, din comuna Șerbăneștii-de-jos. E primul învățător cu diplomă la această școală. Toate materialele necesare unei construcții s’au strâns în vremea acestui învățător. Școala s’a ridicat până la acoperiș. După Ion Șnaider conduce comitetul școlar proprietarul Eugen Baillavaine, de origine etnică Francez. Om de suflet și cu o pregătire culturală destul de însemnată, mai ales că pregătirea profesională o are de inginer, a început să facă progrese lucrarea localului de școală, dând gata o sală pentru funcționare, în anul școlar 1927-1928.” Adică, după cinci ani, era gata o sală de clasă dar, raportându-ne la cei peste 25 de ani care trecuseră fără a se vedea nimic construit, era un progres… Pentru că, până atunci, ”n’a fost organ de control să n’o fi insistat ca să se facă un local de școală18). Iar din toată această tărăgănare, învățătoarea Ioana Șerban trăgea o concluzie destul de tristă: ”că școala a fost creiată în acest sat mai mult pentru a apărea în statistica școlară a județului18) Pentru construirea Școlii de la Sus ”materialul lemnos a fost donat de Casa Școalelor prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, restul din ofrandele locuitorilor și prestația în natură3).

Totuși, cu ocazia unei inspecții medicale efectuate în 1928, se consemna că ”localul era neterminat. Nepardosit pe jos cu pământ. Tavanul era neterminat și mobilierul mediocru” și că ”din cauza pământului de jos, starea de igienă nu corespundea cerințelor unui local în care locuiesc 50 de copii. O parte din geamuri lipsesc.7) Păi da, că ”ministrul cărămidă” fusese deja înlocuit, încă din 1926... Sala a doua de clasă ”se tencue pe dinăuntru […] și se pune în stare de funcționare în anul școlar 1930-1931” 1), adică peste alți trei ani. Și, în sfârșit, abia peste alți patru ani, în decursul anului școlar 1934-1935, ”școala se termină de tencuit pe dinafară”. 1) Adică această construcție a durat ceva mai mult decât oricare lucrare monumentală a vremurilor de atunci... Și nici măcar nu s-a ridicat din cărămidă, așa cum îi rămăsese porecla ministrului căruia o datorăm! Aaa...! Dar să nu uităm că abia în anul școlar 1936-1937, adică peste alți doi ani, ”s’a terminat împrejmuirea localului școalei, s’au făcut actualele sobe de teracotă și fântâna din curte” 1). Deci școala a devenit complet funcțională abia după vreo 15 ani, de la demararea construcției, și după vreo 60 de ani de la aprobarea proiectului… Lamentabil record al indolenței!

Din inventarul Primăriei Șerbănești reiese că Școala de la Sus ar fi fost ”dobândită” în anul 1930, adică atunci când fusese dată în funcțiune și a doua sală de clasă; ea este construită din paintă și are o suprafață construită de 172 m2 [13]).

În orice caz, la inspecțiile din anii următori, situația se îmbunătățea, totuși, evidențiindu-se, în rapoarte, ”starea bună a localului”, ”starea de sănătate a copiilor este mulțumitoare” și că școala ”era perfectă în stare de curățenie7). Această stare bună a școlii se menține cel puțin până în 1953, de când datează ultima inspecție de acest fel 7). Numai că, după spusele aceluiași învățător, Grigore Șerban, ” Școala conform legei de organizare a învățământului primar are anexele ei ca: grădina școlară, cooperativa școlară, muzeu, cantină școlară și atelier. N’au luat ființă nici una până la întemeierea actualului local de școală.” Deci Școala de la Sus a avut multe de pierdut, atâta timp cât construcția localului aferent a trebuit să dureze o grămadă de ani…

În februarie 1942, când localul Școlii de la Sus era deja complet funcțional, acesta arăta ca în Fig. 6, fotografie datorată tot învățătorului Grigore Șerban 1). La câteva luni după această fotografie hibernală, pe 20 Mai 1942, cu ocazia unei inspecții ”administrative și didactice” efectuate de subinspectorul școlar Fl. G. Viieru, acesta consemna, în legătură cu localul școlii, că acesta ”este făcut din bârne, are două săli de clasă și cancelarie, se găsește bine întreținut, are cubajul necesar pentru numărul elevilor, iar construcția lui s’a început în anul 1924 și a doua sală s’a terminat în 1930. Dependințe nu are școala. D-l director al școalei locuiește la cancelaria școalei.[14]) Greu de crezut, dar adevărat! Învățătorii Ioana și Grigore Șerban, pe toată durata șederii lor la Șerbăneștii de Sus (timp de câteva decenii!) au locuit în cancelaria școlii... Și tot acolo găteau, gândeau, gestionau cantina și biblioteca școlii și, nu în ultimul rând, păzeau și administrau școala și grădina acesteia. Și erau mulțumiți de starea lor materială, nemulțumiți erau doar de problemele școlii! În fotografia din Fig. 6, apare, în ușa școlii, distinsa învățătoare Ioana Șerban, și, probabil, fiica sa și a învățătorului Grigore Șerban. Doar școala era casa lor!

 

Fig. 6. Școala de la Sus în februarie 1942

 

În anul 1934, Ministerul Instrucțiunii Publice aloca Școlii de la Sus 5000 lei pentru reparații iar în anul următor, alte 14000 lei pentru același scop 7). După cutremurul din 10 noiembrie 1940, școala a suferit mai multe stricăciuni, astfel încât, în documentele vremii, se spunea că ”în afară de punerea scândurei în pod trebuia să se refacă și tavanele, din cauză că în parte sunt căzute și o refacere sumară nu mai este posibilă, fiindcă au fost lucrate fără trestie. Suma aproximativă la care s-ar ridica valoarea lucrărilor este de 17000 lei. Fondul de care dispune Comitetul școlar în prezent se ridică la 12.500 lei.7)

În 1942, învățătorul Grigore Șerban făcea următoarea descriere, în ce privește Școala de la Sus, al cărei director era 1): ”Se compune din două săli de clasă și cancelarie, în bună stare de funcționare. Ca instituție de educație, este foarte bine așezată. N’are în apropiere nici o cârciumă, sau locuințe ale căror gospodării să fie murdare. Elevii dela începutul cursurilor școlare pot respira aerul vieții dela țară din plin.” Din jenă sau modestie, uită să spună însă că acea cancelarie era, de fapt, și casa sa...

În 1978, Școlii de la Sus i s-a anexat o magazie construită din cărămidă, în suprafață de 31 m2 13). Doar aveam fabrică de cărămidă la Sus, pe atunci!

 

Fig. 7. Școala de la Sus în 2010

 

Fig. 8. Școala de la Sus în 2012

 

Prin 2011, despre Școala de la Sus se spunea că i ”s-au făcut renovările care se impuneau[15]). Și, într-adevăr, prin 2010, școala părea că este recent renovată (v. Fig. 7 7)) iar în august 2012, se poate observa că Școala de la Sus era și racordată la rețeaua de gaze naturale (v. Fig. 8 [16])). Numai că școala pare deja părăsită, nici măcar o inscripție (cum se obișnuiește la instituțiile statului!) nemaiamintind că aici a fost, până un demult, o școală… Mai mult decât atât, în Fig. 6, se poate observa că, în arhitectura sa originală (deși satul și statul erau mult mai sărace!) pe frontispiciu, deasupra intrării principale, era scris mare, din tencuire, ȘCOALA, iar ferestrele și ușa de la intrare erau mult mai înalte, cu un design impunător, de instituție a statului, nu de baracă muncitorească…

 

Fig. 9. Sala de clasă nr. 1 a Școlii de la Sus în 1942

Fig. 10. Sala de clasă nr. 2 a Școlii de la Sus în 1942

Tot cam prin aceiași perioadă, pe saitul Școlii Gimnaziale ”Dumitru Popovici” se spunea, oficial, că școala are, la Șerbăneștii de sus, ”trei săli de clasă primare, două de grădiniță, o cancelarie2). Păi, în primul rând, după cum am văzut, localul școlii era prevăzut, de la bun început, doar cu două săli de clasă și cancelarie iar alte îmbunătățiri, în sensul extinderii suprafeței construite, această școală nu a mai avut. Este posibil însă ca a treia sală de clasă să fi activat în cadrul grădiniței, care se află în apropiere, peste drum... În al doilea rând, dacă chiar școala activa, la acea vreme cu trei săli de clasă (primare sau primară, n-ar mi conta!), care o fi, atunci, acel ”spațiu excedentar în conservare” al Școlii Gimnaziale [17]), declarat de comisia CEAC imediat după aceea, că Școala de la Sus doar ce fusese renovată, cum spuneam ceva mai sus?...

Mobilierul și materialul didactic. În 1903, Școala de la Sus, care nu se mutase încă în actualul local, avea ca mobilier didactic 4 bănci”, bănci care erau folosite pentru cei 20 elevi însciși 1).  În 1911 însă, când, pe 9 februarie, preotul Alexandru Nițulescu preda școala învățătoarei suplinitoare Maria Drăghicescu, originară din comuna Tâmpeni, ”școala nu mai are nici o bancă” 1). Păi, cum?! Ce s-o fi întâmplat cu cele 4 bănci?...

Prin 1941, mobilierul școlii era destul de sumar, cuprinzând doar strictul necesar: catedre, bănci și 2 dulapuri; iar, ca material didactic, existau câteva tablouri istorice, hărți ale României și Europei, precum și un ”tablou intuitiv”, valoarea acestora ridicându-se la 74000 lei 7). Valoarea totală a patrimoniului Școlii de la Sus era, în același an, de 474400 lei 7).

În Fig. 9 și Fig. 10 sunt prezentate, grație învățătorului Grigore Șerban, cele două săli de clasă ale Școlii de la Sus, așa cum arătau ele în 1942 1). Și tot în același an, despre acest mobilier se spunea că ”se găsește în stare bună” dar că ”mai trebuie făcute 20 pupitre” iar ”materialul didactic existent este bine păstrat”, numai că ”este insuficient; lipsesc corpurile geometrice și tablourile intuitive, care vor fi cerute la Casa Șc.” 14). Și se mai spunea că: ”În sala de clasă există spălător, cu lighean, săpun, prosop, pentru curățitul elevilor murdari” și se mai spunea, de asemenea, că: ”Sala de clasă este foarte curată și ornată cu tablouri istorice, lucrări de ale elevilor, având și colțul Eroilor”. 14) Trăgând cu ochiul puțin, prin cele două săli de clasă, atât cât ne permit cele două fotografii ale învățătorului Grigore Șerban, ar fi de făcut următoarele observații:

-         Materialul didactic cel mai vizibil era drapelul Principatelor Unite (tricolorul cu benzile dispuse orizontal), ce era pus pe perete, în fața clasei, deasupra tabloului, la fel de mare ca drapelul, al regelui Mihai;

-         Băncile erau amplasate pe trei rânduri, fiind confecționate din lemn masiv, făcute să reziste mai multor generații.

Grădina școlii. Încă de la începuturile învățământului, în Șerbăneștii de Sus, grădina școlară intra în preocupările autorităților vremii și, deși rezultatele școlare și frecvența erau foarte slabe, acestea ”se preocupau și de situația grădinelor școlare. Avea ca organ de control un institutor. La această școală, acest organ de control nu prea avea ce face, fiindcă nu exista grădină școlară.” 1) După spusele dascălului Grigore Șerban, ”Învățătorul Constantin Nițulescu a început prima dată cultivarea grădinei școlare. Deprinderea elevilor cu asemenea muncă, precum și părinții lor nu i-a găsit obișnuiți nici autorul acestor rânduri. Nu vede nimeni bine, chiar fruntașii comunei munca cu elevii în grădina școalei. Toți au impresia că mari foloase trebue să tragă învățătorul de pe urma acestei munci, deși fiecare muncește la el acasă aceiaș suprafață și știe foarte bine beneficiul ce-l dă. Nu vor să înțeleagă că această muncă este mai mult instructivă. Că învățătorul nu trage foloase de pe urma grădinei pot vedea în perioada cumpărărei de zarzavaturi pentru iarnă, când se vede în târguri înghesuindu-se la cot cu orășeanul spre a-și cumpăra cele necesare. Totuși legiuitorul trebue să soluționeze urgent și această problemă, care apasă de multe ori din punct de vedere moral, asupra învățătorului. În grădina școlară nu se urmărește altceva decât formarea deprinderei de a munci. Munca e factorul de producție morală și materială a statului. Prin muncă se adaptează elevii la viața omului matur. Tot sub auspiciile ei se desvoltă armonic individul din punct de vedere psihic și fizic. Școala primară mixtă Șerbăneștii de sus n’a avut loc rezervat, atât pentru construcție, cât și pentru grădină, nici prin reforma agrară din anul 1921.1)

Grădina de zarzavat a școlii avea o suprafață de 3500 m2 și, în 1941, era cultivată  cu ”ceapă, usturoi, cartofi, castraveți, mazăre, dovleci, fasole, morcovi, pepeni galbeni și verzi, năut, varză albă și roșie, țelină, sfeclă, floarea soarelui7). Un an mai târziu, în 1942, învățătorul Grigore Șerban spunea însă că ” În prezent școala are o grădină de circa 2500 m2. Munca se face cu elevii școalei. Deși este pe deal cu sârguință face să fie un exemplu de cultura zarzavaturilor pentru sat. I[n]ventar agricol pentru lucru nu există, lucrul se face cu unelte aduse de elevi.” 1) Același distins învățător mai făcea însă niște remarci și propuneri, demne de o analiză mai atentă: ” Cum poate da rezultate practice, munca în grădina școalei, când cea mai mare parte din perioada verei este lăsată în paragină, neplivită și neudată? Toamna sunt prididite școalele cu circulare ca să fie date zarzavaturile pentru cantine. În afară de ceapă, ce ar putea fi? Dacă cineva crede că nu-i adevărat ce spun, am să pun o întrebare. Care grădinar lasă grădina de zezavat la 15 Iunie și se duce să culeagă zarzavatul la 15 Septembrie? S’ar reproșa, că de ce nu se iau elevii să muncească și vara. Aceasta nu se poate face, pentru că părinții elevilor știu că legea nu-i obligă și nu-i lasă să vină. Propun să se stipuleze prin lege ca elevii de curs supra primar cu cei de clasa IV, să vină de 3 ori pe săptămână, în tot timpul vacanței mari. Sa[n]cțiunea celor care nu vin să fie imediat cu plata unei amenzi, care ar echivala cu de două ori prețul zilei de lucru. Grădina să fie inspectată de cel puțin două ori pe lună de șeful ocolului agricol, în care inspecții să se dea explicațiile necesare elevilor; iar învățătorului să i se facă inspecție minuțioasă la situația grădinei, adică la cantitatea de semințe sămănate și să se constate dacă zilele de lucru le petrece în grădină. Unealta de lucru din mâna învățătorului să nu lipsească. El este gata să intervină cu unealta oriunde vede că nu se lucrează bine. Beneficiul grădinei să se repartizeze în așa fel ca elevii să ia și ei o parte. Venitul cel mare rămânând să revină cantinei școlare. Recolta din grădină nu-i destul să se producă și vine și timpul când trebue păstrată pentru iarnă, deci se pune problema de a avea câte o pivniță pe lângă fiecare școală.” 1) Aceleași observații și propunei le regăsim, preluate identic, și în monografia dedicată fostei comune Șerbăneștii de Sus a învățătoarei Ioana Șerban [18]), soția lui Grigore Șerban... Cu ocazia inspecției speciale de înaintare la gradul I a învățătoarei Ioana Șerban, pe 9 decembrie 1944, inspectorul școlar C.V. Cătuț consemna despre aceasta, în procesul-verbal, printre multe altele, că ”în grădina de pomi și în cea de zarzavaturi a făcut practică agricolă[19]). Deci, în grădina școlii, pe lângă zarzavaturi, exista și o mică livadă...

Lotul școlar. Prin 1940, pe lângă grădina de zarzavat, școala dispunea și de un lot de 5 ha teren arabil 7). În 1941, acest teren arabil avea o valoare de inventar de 17000 lei și era arendat, școala încasând din arendă, în acest an, suma de 8000 lei 7). În mod paradoxal, se poate lesne constata că parcă valora ceva mai bine, atunci, arenda, decât acum! Ca și în 1940, în 1942, lotul școlar avea o suprafață de 5 ha și era ”arendat cu 2160 lei Ha” 14). Adică, mult mai bine, decât în 1940… Acest lot se cultiva cu porumb și din venitul lotului se întreținea școala 14). Ca proprietar de drept al acestui lot, în scriptele Primăriei, apărea Comitetul școlar, nu școala 18).

Cantina școlară. Potrivit învățătorului Gr. Șerban, ”Cantina școlară funcționează dela 8 Ianuarie 1939, până în prezent [1942, n.a.]. De la 8 Ianuarie 1939 până la finele anului școlar 1938-1939, a fost întreținută de d-l Eugen Baillavoine proprietar din localitate. Iar de aici înainte din subvențiile date dela comună și ofrande adunate dela locuitorii satului și proprietarii locali.” 1)

Printr-o adresă din 28 martie 1940, primăria punea în vedere directorului școlii ca să cultive grădina aferentă și ”în cadrul cantinei școlare d-nele învățătoare să facă cel puțin odată pe săptămână lecții practice de bucătărie cu fetele mai răsărite sau cu cele din clasa a IV-a primară7). Rolul cantinei era acela de a îngriji copiii ”cei mai săraci7). Tot din cartea profesorului Dumitru Ilie aflăm că «Regimul de funcționare al cantinei a variat, fie erau serviți ”12 elevi dimineața” prin rotație, fie se servea doar ceai zilnic și de două ori pe săptămână mâncare caldă. Pentru buna funcționare a ei se făceau subvenții de către proprietarii din comună: Eugen Baillavaine, Constantin M. Rădulescu, D. Caracostea, Elena Văcăreșteanu, D. Cacionea. Astfel, în 1942 Elena Văcăreșteanu dădea 15 duble de grâu, D. Cacionea – 5 duble de fasole, M.C. Rădulescu – 2 duble de fasole și E. Baillavaine – 10 duble de grâu.» 7) Ar fi de făcut aici două remarci importante:

1.       Doi dintre proprietarii menționați că au subvenționat cantina școlară, în 1942, erau de profesie ingineri și numele lor corect era Eugen Baillavoine (nu, Baillavaine!), respectiv Dumitru Caciona (nu, Cacionea, cum îi spuneau sătenii!);

2.       După moartea mamei sale, din 1934, Dumitru Caracostea devenise proprietar de drept pe o parte din moșia de la Șerbăneștii de sus a părinților săi și, în această calitate, apare că ar fi subvenționat cantina școlară de la Sus, fără a ni se spune însă cu cât și în ce mod, ca în cazul celorlalți proprietari...

Dar, tot în 1942, iată ce spunea învățătorul Grigore Șerban, care era dascăl la această școală: ” Anul acesta, spre deosebire de anii ceilalți, se dă la cantină, în afară de ceaiu pe fiecare dimineață și de două ori mâncare caldă la 20 elevi. Pregătirea ceaiului și hranei calde o face doamna învățătoare Ioana Gr. Șerban [soția sa, n.a.]. Criza de ceaiu se combate la cantina școalei primare Șerbăneștii-de-sus, prin mușețel și flori de tei, care s’au cules cu elevii în cursul verei precedente.

Nu pot închia capitolul cantinei, fără să nu fac unele observații, pe care corpul didactic primar le merită. Pe lângă faptul că locuitorii satelor văd cu neîncredere rezultatul bun, pe care îl dau cantinele școlare, un procent destul de mare de învățători și mai cu seamă învățătoare le privesc cu mai multă neîncredere. Se simt înjosite să pregătească masa micelor vlăstare naționale, dela care se așteaptă consolidarea sufletească a națiunei. Legiuitorul să fie drastic cu cei care nu înțeleg imperativul actualei vremi. S’a constatat că una din cele mai mari arme ale unui popor nu poate fi decât rezistența fizică. Cum putem pregăti noi învățătorii, când majoritatea elevilor noștrii sunt sub-alimentați și când ni se creiază posibilități de alimentare ne compromitem să le dăm să mănânce? Cei care se socotesc înjosiți să fie aspru pedepsiți, pentru că așa cum știe învățătorul unui popor să pregătească generațiile care îi sunt încredințate așa va fi și succesul acelui popor. La școala din comuna Șerbăneștii-de-sus, am recurs la un mijloc de atracție al sătenilor. Am aplicat principiul rotației la cantină, aceasta pentru că nu s’ar putea alege cu precizie săracii propriuziși, fiind mai toți locuitorii de aceiaș situație materială. Sătenii dau cu bucurie orice li s’ar cere pentru cantină, știind că fiecare copil va lua masa odată pe săptămână.1)

De la înființarea sa și până prin 1945, cât avem informații în acest moment, această cantină a fost administrată de învățătoarea Ioana Șerban 22). Cu ocazia unei inspecții din mai 1942, se consemna că: ”Elevele prepară ceaiul zilnic și masa de două ori pe săptămână pentru 12-16 elevi săraci. Fondurile sunt date de primăria locală, iar alimentele, pâinea și fasolea sunt donate de locuitori, de d-na Elena Văcăreșteanu, de D-nii D. Cacionea și C. Rădulescu.”

Cooperativa școlară. În 1940, Școala de la Sus ”avea și un mic magazin de desfacere care funcționa între 8-9 dimineața7). Trebuie menționat însă că ”prin faptul că a fost înființată în apropierea concentrărilor din 1939, n’a fost afiliată institutului national al cooperației. Totuși elevii își procură rechizitele cu ajutorul ei. Specula care se făcea de micii negustori din localitate, a fost înlăturată.” 1)

Învățători. Voi încerca, în cele ce urmează, o prezentare cronologică, tabelară, a învățătorilor ce au activat la Școala de la Sus, atât cât sursele documentare mi-au permis, la acest moment (v. Tabelul 1).

 

Tabelul 1. Situația învățătorilor care au activat la școala de la Sus, de la începuturi și până în prezent

Nr. crt.

Numele și prenumele

învățătorului

Titlul în învățământ

Postul în care a funcționat

Anul școlar când au activat

Sursa

1.               

Pr. Alexandru Nițulescu

Suplinitor

I

1898-1899

1) 7)

2.               

Ion Popescu

Suplinitor

I

1898-1899

1)

3.               

Zoe Halmegheanu

(sau Hălmăgeanu 7))

Suplinitor

I

1898-1899 și 1899-1900

1) 7)

4.               

Grigore Sardescu

Suplinitor

I

1900-1901

1) 7)

5.               

Florea Zdreanță

(zis Petrescu 1))

Suplinitor

I

1901-1902 și 1902-1903

1) 7)

6.               

Gheorghe Preda

Suplinitor

I

1903-1904 (?)

7)

7.               

Pr. Alexandru Nițulescu

Suplinitor

I

1903-1904 – 1904-1905

1)

8.               

Vasilica Leobeanu

Suplinitoare

I

1905-1906 până la 1909-1910

1)

9.               

Pr. Alexandru Nițulescu

Suplinitor

I

1910-1911

1)

10.             

Maria Drăghicescu

Suplinitoare

I

1910-1911

1)

11.             

Vasile Popescu

Seminarist cu dip. de înv.

I

1911-1912

1)

12.             

Maria Drăghicescu

Suplinitoare

I

1911-1912 și 1912-1913

1)

13.             

Constantin Nițulescu

Suplinitor

I

1913-1914

1)

14.             

C. Necșulescu (sau C. Niculescu 7))

Suplinitor

I

1913-1914

1) 7)

15.             

Petre Călinescu

Suplinitor

I

1914-1915

1) [20])

16.             

Vasilichia Mateescu

Suplinitoare

I

1915-1916

1) 7)

17.             

Valeriu Mateescu

Suplinitor

I

1916-1917 și 1917-1918(?)

7)

18.             

Pr. Alexandru Nițulescu

Suplinitor

I

1918-1919 și 1919-1920

1) 7)

19.             

Dumitru Popovici

Suplinitor

I

1920-1921

[21])

20.             

Gheorghe Popovici

Seminarist cu dip. de înv.

I

1921-1922 și până la 1924-1925

1) 7)

21.             

I. Marinescu

Suplinitor

I

1924-1925

1)

22.             

Constantin Nițulescu

Înv. gr. II

I

1925-1926

1)

23.             

I. Alexandrescu

Înv. proviz.

I

1925-1926

1)

24.             

Teodora Ghiocheanu

Suplinitoare

II

1926-1927 și 1927-1928

1)

25.             

Blegu Gheorghe

Înv. proviz.

I

1926-1927

1)

26.             

Constantin Nițulescu

Înv. gr. II

I

1927-1928 până la 1930-1931

1)

27.             

Vasilica Drăghicescu

Suplinitoare

II

1928-1929

1)

28.             

Ioana Marin (aceeași cu Ioana Șerban, după căsătoria cu înv. Grigore Șerban)

Înv. proviz.

II

1929-1932

1) [22])

29.             

Drăguț Spiridon

Înv. proviz.

I

1931-1932

1)

30.             

Victor Ionescu

Înv. proviz.

I

1931-1932

1)

31.             

Dumitrescu Gh.

Înv. proviz.

I

1931-1932

1)

32.             

Dumitrescu Radu

Înv. proviz.

I

1932-1933

1)

33.             

Bustuchină Teodor

Înv. proviz.

I

1933-1934

1)

34.             

Grigore Șerban

Înv. gr. II

I

1933-1942

1) 7)

35.             

Grigore Șerban

Înv. gr. I

I

1942-1945

1)

36.             

Ioana Șerban

Înv. gr. II

II

1933-1945

7) 22)

 

După cum se poate observa din Tabelul 1, școala o funcționat cu un singur post de învățător până în anul 1926. Începând cu anul școlar 1926-1027, se înființează și al doilea post de învățător. În mod oarecum explicabil, din monografia învățătorului Grigore Șerban nu rezultă că Dumitru Popovici ar fi activat ca învățător suplinitor la această școală 21), în cursul anului școlar 1920-1921, ci doar fratele acestuia, Gheorghe Popovici... Explicația ar putea fi una pur speculativă: Dumitru Popovici, la acea vreme, era încă elev la Liceul ”Radu Greceanu” și, din când în când, trebuia să meargă să-și dea examenele; pe timpul cât acesta lipsea, el era suplinit de fratele său, popa Gogu. Și dacă singurele referințe documentare folosite de învătătorul Grigore Șerban, în ce privește cronologia învățătorilor de la această școală, au fost doar procesele verbale ale inspecțiilor ce au avut loc de-a lungul timpului, n-ar fi de mirare, de exemplu, ca inspecția ce a avut loc pe 20 octombrie 1920 1), când titular al postului era Dumitru Popovici, să-l fi găsit, totuși, ca învățător la clasă, pe fratele său, Gheorghe Popovici... În săptămâna următoare însă, pe 26 octombrie 1920, Dumitru Popovici era la Slatina, la Revizoratul Școlar al județului Olt, unde depunea un raport prin care cerea înfiinţarea la Sus a unei ”Şcoli de adulţi pentru analfabeţi” 21).

După 1945, soții Grigore și Ioana Șerban se pare că au mai activat încă ceva ani buni la Școala de la Sus, după care, probabil, că s-au retras în comuna Movileni (Tâmpeni), de unde era, de fel, învățătorul Grigore Șerban 7). Înformațiile acestea sunt, deocamdată, pur speculative, nedispunând, momentan, de dovezi în acest sens. Și, bazându-mă, de această dată, doar pe propriile amintiri, ultimii învățători care au activat la această școală au fost soții Mircea și Petra Bițu. Învățătorul Mircea I. Bițu a terminat liceul pedagogic în 1971, în timp ce soția sa, Petra M. Bițu (înainte de căsătorie, Petra M. Butoi [23])), l-a terminat în 1973 iar, în anul școlar 2011-2012, ei mai activau încă în cadrul Școlii Gimnaziale ”Dumitru Popovici” [24]).  După acest an, Școala de la Sus, se pare, că, încet-încet, și-a închis porțile... Aceasta, din lipsă de elevi, din dorința susenilor ca și copiii lor să fie școliți ”la Centru” și, nu în ultimul rând, grație facilității create de Minister și de Primărie, de a se asigura transportul gratuit al elevilor între cele două sate, cu ajutorul microbuzului școlar! Pentru că, încă din 2011, Primăria Șerbănești achiziționase, cu titlu gratuit, de la Inspectoratul de Poliție Dâmbovița, un microbuz Rocar TV 40 M [25]) iar, în 2014, primea un alt microbuz școlar pentru transportul elevilor, nou-nouț, un fel de cadou din partea guvernării PSD, ”parte dintr-un mare proiect național ce constă în achiziţia de microbuze pentru a satisface toate solicitările, indiferent de culoarea politică[26]).

Elevi. În 1903, Se făceau și cursuri de adulți. În acest an, la această școală frecventau cursurile 9 elevi adulți.1) Tot pe la începutul secolului XX, în 1904, Școala de la Sus avea 8 elevi în clasa I, 2 în clasa a II-a și 7 în clasa a III-a 7). Și tot atunci, ”apar prima oară fete înscrise în număr de 8”.1) În anul școlar 1905-1906, erau înscriși 45 elevi 1).

În anul școlar 1911-1912, școala funcționa deja cu trei clase și situația efectivului școlar se prezenta astfel 1):

 

Clasa I                   B. 24       F. 24                      Total 48

Clasa II                  B. 6         F. 3                        Total 9

Clasa III                 B. 2         F. 5                        Total 7

Total general         B. 32       F. 32                      Total 64

Elevi care au urmat în mod regulat:

Clasa I                   B. 8         F. 3                        Total 11

Clasa II                  B. 4         F. 2                        Total 6

Clasa III                 B. 2         F. 3                        Total 5

Total general         B. 14       F. 8                        Total 22

Elevi promovați:

Clasa I                   B. 8         F. 4                        Total 12

Clasa II                  B. 3         F. 3                        Total 6

Clasa IV                 B. 2         F. 2                        Total 4

Total general         B. 13       F. 9                        Total 22

 

Despre perioada ocupației germane, învățătorul Grigore Șerban făcea următoarea apreciere 1): ”Cursurile făcute în timpul ocupației au fost mai mult o formă, pentru că din cele cercetate prin oamenii care au fost elevi pe acea vreme, nimeni nu se ocupa de școală, învățătorii schimbându-se pe zile. De o școală adevărată în această comună nu se poate vorbi decât de la 1922, când sub ministeriatul d-lui doctor C. Angelescu, a început adevărata campanie de culturalizarea maselor.”

În anul școlar 1926-1927, când se înființa postul al doilea de învățător, situația școlară se prezenta astfel 1):

 

Clasa III  Înscriși 25              Regulați 21            Promovați 19         Repetenți 6

Clasa II   Înscriși 23              Regulați 20            Promovați 19         Repetenți 4

Clasa I    Înscriși 24              Regulați 17            Promovați 17         Repetenți 7

Total                   72                            58                             55                       17

 

Învățătorul Grigore Șerban ne mai spune că ”În anul școlar 1927-1928, școala funcționează prima dată cu 4 clase. La finele anului școlar absolvesc clasa IV 24 elevi. Cursul supra primar funcționează la Șerbăneștii-de-jos.” 1) Și tot el ne spune că ”În cursul anului școlar 1934-1935 școala funcționează și cu cursul supra primar. La învățământul supra primar e numai clasa V.” În acest an școlar (1934-1935), situația școlară se prezenta astfel 1):

 

Înscriși:

Clasa I 24              Clasa II 21             Clasa III 22            Clasa IV 17            Clasa V 12                            Total 97(!)

Regulați:

Clasa I 21              Clasa II 17             Clasa III 19            Clasa IV 13            Clasa V 8                             Total 78

Promovați:

Clasa I 14              Clasa II 16             Clasa III 19            Clasa IV 11            Clasa V 7                             Total 64(!)

 

În anul școlar 1936-1937, ”școala dă prima serie de absolvenți cu 7 clase, în număr de 47).

Începând cu anul școlar 1939-1940 ”școala funcționează din nou cu 4 clase, cele superioare au trecut la școala Șerbăneștii-de-jos, conform legei învățământului primar din 27 Maiu 1939, prin care se prevede să se creeze centre pentru cursul supra primar.” 1) iar situația școlară se prezenta astfel:

 

Înscriși:

Clasa I 31              Clasa II 17             Clasa III 13            Clasa IV 26            Total 87

Regulați:

Clasa I 21              Clasa II 15             Clasa III 8              Clasa IV 14            Total 58

Promovați:

Clasa I 13              Clasa II 15             Clasa III 6              Clasa IV 12            Total 46

Repetenți și alte situații:

Clasa I 18              Clasa II 2                Clasa III 7              Clasa IV 14            Total 41

 

În total, Școala de la Sus a avut doar 10 absolvenți cu 7 clase iar numele lor îl regăsim, ca semn de mare cinstire, în lucrarea monografică a învățătorului Grigore Șerban (v. Tabelul 2 1)).

 

Tabelul 2. Absolvenții cu șapte clase ai Școlii de la Sus

Nr. curent

Numele și prenumele absolventului

Anul școlar când a absolvit

Media obținută la examen

Centrul de examinare

Observații

1

Gălușcan Dumitru

1936-1937

7,01

Școala primară I. Kalinderu

 

2

Dutchevici Cecilia

″     ″     ″

7,00

Școala primară I. Kalinderu

 

3

Pirnuță Ion

″     ″     ″

6,00

Școala primară I. Kalinderu

 

4

Popescu Constantin

″     ″     ″

8,43

Școala primară I. Kalinderu

 

5

Ilie St. Vasile

1937-1938

9,00

Școala prim. Șerb. de jos

 

6

Preduț Alexandru

″     ″     ″

8,20

Școala prim. Șerb. de jos

 

7

Preduț Gheorghe

1938-1939

7,37

Școala primară Tâmpeni

 

8

Marinescu I. Constantin

″     ″     ″

8,41

Școala primară Tâmpeni

 

9

Truică I. Marin

″     ″     ″

6,54

Școala primară Tâmpeni

 

10

Țucă Gh. Ilie

″     ″     ″

7,04

Școala primară Tâmpeni

 

 

În aprilie 1941, Școala mixtă din Șerbăneștii de Sus funcționa cu următorul efectiv școlar 7):

-         Clasa I: 20 băieți și 13 fete, dintre care frecventau regulat cursurile 18 băieți și 12 fete;

-         Clasa a II-a: 5 băieți și 10 fete, dintre care frecventau regulat 5 băieți și 7 fete;

-         Clasa a III-a: 12 băieți și 8 fete, dintre care frecventau regulat cursurile 11 băieți și 7 fete;

-         Clasa a IV-a: 10 băieți și 8 fete, dintre care frecventau regulat cursurile 6 băieți și 6 fete;

-         Clasa a V-a: 18 băieți și 7 fete, dintre care frecventau regulat cursurile 12 băieți și 4 fete;

-         Clasa a VI-a: 2 băieți și 2 fete, dintre care frecventau regulat cursurile doar 1 băiat.

În decursul anului școlar 1940-1941, învățătorul Grigore Șerban spunea, cu mândrie, că ”Frecvența se prezintă destul de bună, având un procent de 81% și ceva. În cursul acestui an nu s’a aplicat amenzi; așa că frecvența nu se datorește decât dragostei de școală.” 1)

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, situația efectivului școlar, ca număr de elevi înscriși, se prezenta deja mult mai bine 7):

-         Clasa I: 23 băieți și 39 fete;

-         Clasa a II-a: 14 băieți și 10 fete;

-         Clasa a III-a: 13 băieți și 13 fete;

-         Clasa a IV-a: 11 băieți și 8 fete;

-         Clasa a V-a: 5 băieți și 7 fete;

-         Clasa a VI-a: 5 băieți și 2 fete;

-         Clasa a VII-a: 4 băieți și atât...

Total: 75 băieți și 79 fete

Referitor la starea materială a părinților, recensământul din 1945 scotea în evidență că doar 2,5% dintre aceștia aveau o stare materială bună, 27,65% aveau o stare mijlocie și 69,85% aveau o stare rea 7). Adică era sărăcie mare, nu glumă!

În ce privește promovabilitatea, tot în 1945, situația se prezenta astfel 7):

·        Băieți:

 

Clasa

Promovați

Repetenți

Total

Calificativ Foarte Bine

Calificativ Bine

Calificativ Suficient

Total

Din cauza absențelor

Din alte cauze

I

3

1

1

1

20

16

4

II

7

2

3

2

7

1

6

III

4

-

2

2

7

4

3

IV

3

-

1

2

9

6

3

V

2

-

1

1

3

3

-

VI

2

-

1

1

3

3

-

VII

2

2

-

-

2

2

-

Procentaj total calificative

21,8%

39,1%

39,1%

[%]

68,6%

31,4%

·        Fete:

 

Clasa

Promovați

Repetenți

Total

Calificativ Foarte Bine

Calificativ Bine

Calificativ Suficient

Total

Din cauza absențelor

Din alte cauze

I

5

-

3

2

34

32

2

II

2

1

-

1

8

7

1

III

5

-

1

4

8

6

2

IV

2

1

-

1

6

6

-

V

-

-

-

-

7

7

-

VI

-

-

-

-

2

2

-

VII

-

-

-

-

-

-

-

Procentaj total calificative

14,3%

28,6%

57,1%

[%]

92,3%

7,7%

 

În perioada comunistă, Școala de la Sus a funcționat cu clasele I-IV, numărul elevilor înscriși fiind, oarecum, constant 7): 85, în anul școlar 1956-1957; 113, în anul 1960-1961; 78, în 1964-1965 și tot 78, în 1966-1967.

Comitetul școlar, potrivit legii nr. 3138 din 23 iulie 1919, gestiona problemele financiare ale instituției și, de-a lungul timpului, a avut în componența sa mai mulți săteni, pe care i-am enumerat în Tabelul 3, atât cât am reușit să-i identific deocamdată.

 

Tabelul 3. Locuitorii care au făcut parte din comitetul școlar al Școlii de la Sus

Nr. crt.

Numele și prenumele

Funcția în comitet

Profesia

Perioada

Sursa

1.        

Ion Șnaider

Președinte

Mecanic - Primar

1 mar. 1922 – 6 oct. 1929

1) [27])

2.        

Vasile Lilea

Membru

Plugar

?

1)

3.        

Eugen Baillavoine

Președinte

Proprietar

?

1)

4.        

Anghel Crâgeanu

Președinte

Cârciumar

?

1)

5.        

Preda Gherghe

Membru

Plugar

?

1)

6.        

Petre Bădălan

Membru

Plugar

?

1)

7.        

Alexandru Chițu

Membru

Plugar

?

1)

8.        

Dumitru Turlea

Membru

Plugar

?

1)

9.        

Tănase Gălușcan

Membru

Plugar

?

1)

10.      

Ion Păun

Membru

Plugar

?

1)

11.      

Zaharia St. Neacșa

Membru

Plugar

?

1)

12.      

Gheorghe Comănescu

Membru

Plugar

?

1)

13.      

Marin Turlea

Membru

Plugar

1941 - 1944

1) 7)

14.      

Ion Truică

Președinte

Plugar

?

1)

15.      

Ilie A. Gherghe

Membru

Plugar

?

1)

16.      

Ilie Drăgan

Membru

Plugar

1941 - 1944

1) 7)

17.      

Ioniță Mincă

Membru

Plugar

1941 - 1944

1) 7)

18.      

Gheorghe Ciobanu

Președinte/Membru

Plugar

1941 - 1944

1) 7)

19.      

Pr. Alexandru Nițulescu

Membru

Preot

?

1)

20.      

Anghel Matei

Membru/Președinte

Plugar - Primar

1943 - 1944

1) 7)

21.      

Ilie Călin

Membru/Președinte

Plugar - Primar

1941 - 1942

1) 7)

22.      

Grigore Șerban

Membru

Secretar

1941 - 1944

1) 7)

23.      

Constantin Alexandru

Perceptor

Perceptor

1941 - 1942

7)

24.      

Ion Popescu

Perceptor

Perceptor

1941 - 1942

7)

25.      

Ioniță Turcu

Membru

Plugar

?

1)

26.      

Dumitru St. Neacșa

Membru

Plugar

?

1)

27.      

Pr. Gheorghe Dutchevici

Membru

Preot

1941 - 1944

1) 7)

 

Bugetul școlii, pentru anul școlar 1941-1942, era constituit după cum urmează 7):

Venituri:

-         20000 lei din bugetul ordinar, reprezentând 14% din veniturile comunei;

-         7300 lei din veniturile mobile și imobile, proprietatea școlii (proveneau din arendarea celor 5 ha teren, preț regional);

-         4452 lei în numerar și ca sold al anului precedent;

-         2000 lei din taxe și amenzi colectate;

-         3000 lei proveniți de la cantina școlară.

Total: 36752 lei

Cheltuieli:

-         4500 lei, pentru salariul servitorului (din care Comitetul Școlar Județean va aproba 3000 lei);

-         4610 lei, reparații și întrețineri;

-         5000 lei, mobilier și material didactic;

-         11000 lei, pentru iluminat și încălzit;

-         600 lei, pentru întreținerea fântânii;

-         500 lei, pentru transportul delegatului care lua parte la Adunarea generală a Comitetului Școlar Județean;

-         2100 lei, contribuție la Comitetul Școlar Județean;

-         300 lei, remiza la sumele încasate de la taxe și amenzi;

-         7452 lei, întreținerea cantinei școlare.

Total: 36752 lei

Despre amenzile pe care școala le aplica, la acea vreme, și care apar ca venituri ale instituției, profesorul Dumitru Ilie, făcea observația că ”erau destul de mari și erau cauzate de absențele pe care elevii le înregistrau pe anumite intervale de timp. Astfel, între 15 octombrie și 1 noiembrie 1940 școala strângea 2950 de lei din amenzi pentru absențe. Erau amendați 19 elevi care însumaseră câte 15 absențe și plăteau fiecare suma de 150 de lei și un [alt] elev plătea 100 de lei pentru 10 absențe.7) Adică, vaide bieții țărani, care, având teren mai mult, își opreau toamna copiii să îi ajute la adunatul porumbului de pe câmp! Pentru că amenzile se încasau de către perceptor în baza unui comision ce îi revenea; acea remiză ce se regăsește în bugetul de cheltuieli. Deci acesta era motivat să-și facă datoria!

Îndeletniciri practice. În afară de lucrul în grădina școlii, elevii trebuiau să-și însușească și o serie de alte îndeletniciri practice. După cum spunea învățătorul Grigore Șerban, în 1942, ” Atelierul școlar nu a luat ființă. Elevii la îndeletniciri practice lucrează mai mult din pae și lemn. Din lemn fac obiecte uzuale în viața agricultorului, în miniatură.” 1) Pe de altă parte, același învățător mai făcea următoarele precizări și propuneri (pentru minister): ”Atelierul e și el de strictă necesitate educativă. În el capătă elevii deprinderi de confecționarea uneltelor necesare în gospodărie. Învățătorii n’au destule cunoștințe practice, ca să poată da lămuriri necesare. Creierea atelierului, dacă nu-i maistru, nu poate fi posibilă decât la școalele cu cel puțin 4 învățători. Pregătirea învățătorilor în acest sens, să se facă de Ministerul Educației Naționale, prin cursuri de vară.” 1)

Întreținerea școlii se făcea, în bună parte, de către elevi și învățători deoarece școala avea ”servitor numai în lunile de iarnă14), adică atunci când trebuia făcut focul în sobe și avut grijă de iluminatul cu lămpi.

Activități extrașcolare. În afara orelor de curs, elevii erau îndrumați de către dascălii lor, după cum vom vedea, spre anumite activități culturale, instructive sau bisericești. Nu către sport, că sport făceau destul la câmp și în gospodărie, participând alături de părinții lor la toate muncile pe care le puteau face, numai că nu prea erau bine hrăniți, așa cum îl citam pe învățătorul Grigore Șerban, ceva mai sus...

Cercurile culturale erau activități de culturalizare a maselor, fiind susținute de învățători în folosul sătenilor și al elevilor. Învățătorul Grigore Șerban ne spune că ”La 5 Octombrie 1903, a fost primul cerc cultural în această comună. Președinte al cercului era Gh. I. Popovici învățător în comuna Floru. S’a conferențiat despre cultura cartofilor și foloasele ce aduc casele de economie în viața sătenilor.” Acest ”președinte al cercului” este același cu Gheorghe Popovici, cel ce avea să devină, în scurt timp, învățător al Școlii de la Sus, apoi, câțiva ani mai târziu, preot la Biserica din Dealul Papii, cunoscut de săteni sub numele de popa Gogu, frate al cărturarului Dumitru Popovici…

Corul școlii era condus, prin anii 40, de către învățătoarea Ioana Șerban și era nelipsit, atât la serbările școlare cât și la slujbele religioase de duminica sau din zilele de sărbătoare, în cadrul bisericii din sat 7). La acest cor participau 20 de elevi 14).

Biblioteca școlară, după cum reiese din situațiile transmise de școală către Inspectorat, număra, prin anii 40, vreo 60 de volume 7). Aceastea erau administrate cu grijă de către învățătoarea Ioana Șerban 22), fiind ”bine păstrate” și se distribuiau ”spre citire elevilor și sătenilor14).

Acțiunile caritabile ocazionate de cel de-al doilea război mondial au fost prezente sub diverse forme, atât elevii cât și dascălii încercând să răspundă numeroaselor apeluri umanitare ale autorităților centrale și locale. Astfel, ei au ajutat soldații cu modeste sume de bani sau obiecte 7). În decembrie 1940, de pildă, ”la apelul lansat către popor, de a contribui fiecare după ce are de prisos pentru soldații țării”, Școala de la Sus a expediat un pachet ce conținea ”8 perechi ciorapi de lână și o pereche de mănuși”, toate aceste obiecte fiind ”lucrate de fetele școlii sub îndrumarea d-nei Ioana Șerban” dar și ”2 pachete de țigări Plugaru, fiecare pachet cu câte 100 de bucăți7). Tot în 1940, ”27 elevi au contribuit cu sume între 1 leu și 12 lei strângând 100 de lei pentru înzestrarea oștirii7). Doi ani mai târziu, în 1942, ”elevii școlii au strâns 350 de lei pe care i-au trimis pentru ridicarea Palatului invalizilor la București7). Pentru implicarea ei în aceste acțiuni caritabile, învățătoarea Ioana Șerban a fost decorată cu medalia centenarului Regelui Carol I 22).

Șezătorile culturale se țineau în cadrul căminului cultural 14), despre care nu prea știm, deocamdată, unde și care era, dar, prin anii ’40, erau organizate de către aceiași învățători, Ioana și Grigore Șerban...

Concluzii. În 1942, învățătorul Grigore Șerban, pe care l-am tot citat în acest documentar, trăgea următoarele concluzii, referitoare la soarta Școlii de la Sus 1): ”Satul acesta, care abia în 1924 a început lucrarea localului de școală, are 5 mari proprietari. Unul dintre ei descinde chiar din familia Brâncoveanu [principele Constantin Brâncoveanu, n.a.]. Cum vor fi suportat aceste elemente ale nobilimei noastre, ca școala în satul lor să nu existe? Mi-am permis ca pe o parte din ei să-i întreb. Răspunsurile au fost foarte vagi încât n’ași putea da nici o lămurire. Din observațiile personale reese că raporturi bune între ei și sat n’a existat niciodată. Uni[i] sunt acuzați de nerecunoscători, iar alți[i] sunt clasați acaparatori. Conflictul este în stare latent, când raporturile par normale. Totuși, părerea mea este că în vremea când adevărații proprietari părăsiseră moșiile, arendându-le la tot felul de elemente străine de neam a făcut să sape această prăpastie, fiindcă azi ori de câte ori pun probleme ale școalei sunt foarte bine înțelese și admise.” Și, tot din monografia învățătorului Grigore Șerban, se mai trage o concluzie regăsită și în mai toate rapoartele de inspecție, ca o mare nerealizare: ”Școala nu are atelier, muzeu și farmacie14). Acum, măcar ca muzeu, tot ar putea folosi această școală a cărei revenire la normalitate nu mai poate avea loc prea curând… Că dacă tot trăim în secolul vitezei și al învățământului la distanță, trebuie să ne obișnuim și cu o stare de fapt inedită: cadre didactice navetiste și elevi teleportați, cu șofer la dispoziție… Și iată cum, de voie-de nevoie, susenii și jarcalețenii se întorc iar la situția de acum un veac și jumătate, când ”copiii învățau carte la școala Șerbăneștii-de-jos” 1). Acum însă, ”la Centru” e știința de carte... Și, totuși, parcă numele celor zece absolvenți de șapte clase ai Școlii de la Sus, amintiți meritoriu ceva mai sus, ne-ar spune altceva!

 

Craiova, 6 aprilie 2018

 

Referințe documentare:



[1]. ȘERBAN, Gr.Monografia Școalei Șerbăneștii de Sus – Olt. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale, 1942.

[2]. * * * - Repere cronologice. Școala Gimnazială ”Dumitru Popovici” Șerbănești, județul Olt, https://www.sites.google.com/site/scoaladinserbanestijudolt/, accesare 16 martie 2018.

[3]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[4]. * * * - Inventar Casa Școalelor și Culturii Poporului, 1896-1902. Arhivele Naționale, Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale (SANIC), Biroul Arhive Administrative şi Culturale, Nr. inventar: 639, București.

[5]. * * * - Planul de situați al terenului pentru Clădire Școlară în Comuna Șerbănești de sus, Plasa Șerbănești, Județul Olt. ANR.

[6]. * * * - Adresa Prefecturii Olt privind motivarea construirii unei școli la Șerbăneștii de Jos și rezoluția Ministerului Instrucțiunii Publice. Prefectura Județului Olt, 5 mai 1897, ANR București.

[7]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[8]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 1 februarie 2018.

[10]. * * * - Constantin I. Angelescu. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_I._Angelescu, accesare 25 martie 2018.

[11]. PETRICĂ, C.Dr. Constantin Angelescu. Ministrul Instrucțiunii în perioadele 1922 – 1926; 1927-1928. Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010.

[12]. GHEORGHE, D. - Lectia „ministrului caramida” pentru diriguitorii invatamantului romanesc de azi. Blog, http://povestidangheorghe.blogspot.ro/2017/09/ lectia-ministrului-caramida-pentru.html, accesare 25 martie 2018.

[13]. * * * - Aprobarea Inventarului Bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Şerbăneşti, Judeţul Olt. HCL nr. 1, Consiliul Local Șerbănești, 31.01.2011.

[14]. * * * - Proces-verbal al inspecției administrative și didactice la școala primară, cu două posturi, din comuna Șerbăneștii-de-sus. Șerbăneștii de Sus, 20 mai 1942. ANR București, Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, Direcța Înv. Primar Normal, Dosar 2282/1945.

[15]. FRANZ, Gh. - Școala noastră – scara desăvârșirii inteligențelor. În revista ”Petale de iris”, Școala cu clasele I-VIII ”Dumitru Popovici”, Şerbăneşti, 2011.

[16]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, 2012-2015.

[17]. * * * - Școala Gimnazială ”Dumitru Popovici” Șerbănești. Raport anual de evaluare internă a calității pentru anul școlar 2013-2014. Comisia CEAC, file:///D:/Calculator%20vechi/ECS.1/DOwnload/11019384_2013_RAEI.pdf, accesare 2 aprilie 2018.

[18]. ȘERBAN, I.Monografia Comunei Șerbăneștii-de-sus, Județul Olt. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale, 1944.

[19]. * * * - Proces-verbal al inspecției speciale de înaintare la gradul I a învățătoarei Ioana Șerban. Șerbăneștii de Sus, 9 decembrie 1944. ANR București, Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, Direcța Înv. Primar Normal, Dosar 2282/1945.

[20]. DUMITRU, I.Învățătorii și monografiile. Monografia comunei Turia (I). În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 12(46), Găneasa, decembrie 2015.

[21]. MIHAI, Gh. ş.a. – Dumitru Popovici: Omul şi opera. Editura Fundaţiei “Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2002.

[22]. ȘERBAN, I.Memoriu de activitate. Șerbăneștii de jos, 20 septembrie 1941. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale și al Cultelor -1945, Direcția Direcția Învățământ Primar Normal, dosar 24, fascicola 43, litera Ș.

[23]. * * * - Tabel nominal cu cadrele didactice care au depus dosare în vederea echivalării competențelor dobândite formal, nonformal și informal conform OMECTS 5484/2011. Inspectoratul Școlar al Județului Olt, http://www.isjolt.ro/wp-content/uploads/2014/03/Tabel-nominal-recunoastere-echivalare-competente-profesionale-conform-OMECTS-5484.pdf, accesare 3 aprilie 2018.

[24]. * * * - Cadre didactice. Școala Gimnazială ”Dumitru Popovici” Șerbănești, județul Olt, https://www.sites.google.com/site/scoaladinserbanestijudolt/, accesare 2 aprilie 2018.

[25] . * * * - Hotărâre cu privire la aprobarea necesității transferului cu titlu gratuit de la I.P.J. Dâmbovița la Primăria Comunei Șerbănești, Județul Olt a unui MICROBUZ ROCAR TV 40 M. HCL nr. 15/11.03.2011, Consiliul Local Șerbănești.

[26]. MANEA, M. - Microbuze şcolare pentru elevii din 12 comune oltene. Adevărul.ro, http://adevarul.ro/locale/slatina/microbuzescolare-elevii-12-comune-oltene-1_542d967c0d133766a89d474f/index.html, Slatina , 2 octombrie 2014.

[27]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.


Accesați documentarul în format pdf: Școala de la Sus

  Web-Stat web tracking
Real Time Web Analytics

Clicky

Comments